Credinţă şi Spiritualitate în Universul Concentraţionar Comunist

Pentru a intra direct în tema ÅŸi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca ÅŸi susÅ£ine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura ÅŸi modul de funcÅ£ionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaÅ£ii negative dacă le raportăm la o viziune creÅŸtină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în miÅŸcările socialiste ÅŸi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului ÅŸi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaÅ£ii malefice. EvoluÅ£ia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat ÅŸi operează în istorie.

După discursurile triumfaliste ÅŸi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteÅŸte de ereziile dualiste: -existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) ÅŸi burghezie (Răul) - în urma acestei încleÅŸtări violente ÅŸi sângeroase se naÅŸte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burghezia) a fost abolit - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna ÅŸi violenÅ£a, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist ÅŸi comunismul bolÅŸevic, deÅŸi amândouă îÅŸi declară aceleaÅŸi finalităţi ÅŸi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. DiferenÅ£a este aceea că Marx vedea naÅŸterea revoluÅ£iei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluÅ£iile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluÅ£ia politică este elementul declanÅŸator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin ÅŸi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

DeÅŸi vizează naÅŸterea unui om nou, comunismul depersonalizează ÅŸi deznaÅ£ionalizează, astfel substanÅ£a umană îÅŸi pierde consistenÅ£a rămânând doar înveliÅŸul corporal. ConÅŸtiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinamizate ÅŸi se naÅŸte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun ÅŸi sfânt dacă slujeÅŸte la victoria revoluÅ£iei. PrezenÅ£a demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaÅ£ie cu care maÅŸinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.

Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei ÅŸi în consecinţă a existenÅ£ei înseÅŸi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuÅ£i în istoria URSS ca anii terorii când execuÅ£iile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial ÅŸi se operează mutaÅ£ii de bază în limbaj care ÅŸi el îÅŸi pierde consistenÅ£a născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.

Liderii comuniÅŸti, atât cei sovietici cât ÅŸi ceilalÅ£i, supuÅŸii lor mai mici, dar ÅŸi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaÅ£ii ÅŸi frazeologii monstruoase dar ÅŸi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea ÅŸi infinita admiraÅ£ie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-ÅŸi devoreze supuÅŸii.

În România Mare miÅŸcarea comunistă nu figura printre forÅ£ele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a InternaÅ£ională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naÅŸtere PCR. Modul cum această grupare politică funcÅ£ionează atât înainte, cât ÅŸi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în Å£ară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenÅ£ie de spionaj. ConÅŸtientizându-se adevărata natură a miÅŸcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât ÅŸi liderii sunt în continuare numiÅ£i de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranÅ£a ÅŸi privirea plină de admiraÅ£ie a comuniÅŸtilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată.

Războiul găseÅŸte România din punct de vedere politic într-o situaÅ£ie nu tocmai bună, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o soluÅ£ie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, Å¢inutul HerÅ£a, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedează tronul fiului său Mihai iar la cârma ţării se află generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România aderă la Pactul Tripartit intrând în război alături de forÅ£ele Axei. DeÅŸi în anul 1941 Å£inuturile din estul ţării sunt eliberate, generalul Antonescu înÅ£elege să continue războiul alături de armata germană pe teritoriul URSS, astfel că forÅ£ele politice din Å£ară încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din război. Prin actul de la 23 august mareÅŸalul Antonescu este înlăturat de la conducerea ţării ÅŸi se instaurează un guvern format din PNÅ¢, PNL, PSD ÅŸi PCdR. DeÅŸi România se desprinsese de Germania ÅŸi se alăturase forÅ£elor aliate, armata roÅŸie se comportă pe teritoriul românesc ca o armată cuceritoare, astfel că în România se instaurează un val de teroare care va dura mulÅ£i ani.

După două guverne (Sănătescu ÅŸi Rădescu) în care comuniÅŸtii erau minoritari, sovieticii vor forÅ£a mâna regelui ÅŸi prin guvernul Groza îÅŸi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care încă mai rămân în coaliÅ£ie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp căci vor fi devoraÅ£i de acesta. Prin manipulări propagandistice grosolane, prin teroare generalizată la nivelul întregii populaÅ£ii, în România se instaurează un regim comunist care purta evident amprenta morbidă a lui I. V. Stalin, masca din spatele căreia răul acÅ£iona asupra întregului est al Europei. Era evident că acest regim venea în totală contradicÅ£ie cu spiritul creÅŸtin. O putere atee, în care abundenÅ£a materială răspândită egalitar era văzută ca generatoare de fericire ÅŸi parcă, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crimă, motivată ca necesară în lupta pentru instaurarea lumii noi.

Într-o perioadă neaÅŸteptat de scurtă, în România singura forţă politică ce avea un cuvânt de spus în ce priveÅŸte destinele ţării este minusculul partid comunist care nu va înceta să urmeze partitura Kremlinului. Cu o nouă lege electorală, permisivă la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe încă din timpul campaniei electorale, care, pe lângă faptul că, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasă ÅŸi virulentă în acuzaÅ£iile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de război), cunoaÅŸte o violenţă propriu-zisă, inimaginabilă. CandidaÅ£ii PNÅ¢ ÅŸi PNL sunt adesea agresaÅ£i, le este respinsă candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel măsluirea voturilor este făcută în fel ÅŸi chip. După expresie stalinistă: nu era important cine votează sau cu cine se votează ci, important era cine numără voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamnă pentru Å£ară un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea ÅŸi ÅŸubredă) noului regim instituit. În noile condiÅ£ii era clar că forma de guvernământ va fi schimbată ÅŸi în urma unui ÅŸantaj regele este nevoit să abdice ÅŸi să părăsească Å£ara. ReÅ£eta sovietică este aplicată României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vieÅ£ii sociale, politice, economice, culturale, etc.

Din punct de vedere economic, ÅŸi nu numai Å£ara noastră era o colonie sovietică. Nu doar că tot ceea ce se producea pleca spre răsărit dar sunt copiate „strategiile” de naÅ£ionalizare ÅŸi colectivizare bolÅŸevice. NaÅ£ionalizarea industriei se face într-o noapte, băncile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importantă rentabilitatea ci fidelitatea faţă de modelul adoptat. Se lansează, ca ÅŸi în URSS proiecte uriaÅŸe gen Canalul Dunăre-Marea Neagră, se planifică întreaga economie iar planurile sunt invariabil depăşite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ căci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizării excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.

Răsturnarea valorilor pe toate planurile este evidentă, în plus separarea puterilor în stat a fost anulată. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare NaÅ£ională era obedient partidului, ca ÅŸi guvernul, astfel că avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simplă formalitate în condiÅ£iile în care opoziÅ£ia reprezentată de partidele tradiÅ£ionale PNÅ¢ ÅŸi PNL fusese nimicită. La acea oră în opoziÅ£ie erau doar formaÅ£iuni minuscule, fracÅ£iuni ale vechilor partide.

Ulterior se vor declanÅŸa epurările, adică eliminarea pe criterii de clasă ÅŸi apartenenţă politică a celor consideraÅ£i inoportuni. În instituÅ£iile administrative, în învăţământ, armată, justiÅ£ie indiferent de competenÅ£a avută oamenii vechi au fost înlocuiÅ£i cu alÅ£ii noi, fideli noii puteri. Incultura ÅŸi mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuÅ£i. Rezultatul, după cum era de aÅŸteptat, a fost dezastruos, o degringoladă în toate domeniile astfel că Å£ara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va menÅ£ine până în decembrie anul 1989.

Dar dincolo de scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, în sânul populaÅ£iei va fi inoculantă frica paralizantă ÅŸi dezumanizantă, principalul instrument de manipulare, menit să distrugă relaÅ£iile interumane, să ducă la disperare ÅŸi neîncredere.

Totul este politizat ÅŸi cu precădere învăţământul, pe această direcÅ£ie se nasc noi instituÅ£ii ÅŸi ÅŸcoli, aÅŸa numitele Åžcoli de partid ÅŸi Academii politice.

Colectivizarea agriculturii va fi ÅŸi ea o etapă obligatorie ÅŸi nespus de întunecată în procesul de sovietizare la care a fost supusă România.

Åži pentru ca nimic să nu fie omis, relaÅ£iile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat Å£ara devenea un ghetou sovietizat ÅŸi înfricoÅŸat.

Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieÅ£i omeneÅŸti, implacabil ÅŸi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuÅŸit să se menÅ£ină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâÅ£ire a interiorităţii naÅ£ionale ÅŸi personale ce se dovedeÅŸte greu de remediat. Instaurată după model sovietic ÅŸi de către cadre sovietice Securitatea, braÅ£ul înarmat al partidului va fi dublată de MiliÅ£ie, o altă instituÅ£ie represivă care la nivelul comunelor ÅŸi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniÅ£i de la periferia vieÅ£ii sociale, ajutaÅ£i de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea ÅŸcolite la Moscova. Dacă în anii ’45-’60 tortura ÅŸi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea ÅŸi delaÅ£iunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puÅ£in eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deÅŸi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziÅ£ia ocupată, aparatul Securităţii devenea ÅŸi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaÅ£ie creÅŸtea ÅŸi ea.

Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii ÅŸi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenÅ£a sau în excesul de zel al unor angajaÅ£i ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituÅ£ie criminală ÅŸi represivă ce lupta împotriva propriei populaÅ£ii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torÅ£ionar neîntrecut la servici.

Cea mai mare forţă a Securităţii ÅŸi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraÅ£i ochi ÅŸi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraÅ£ie prin care recunoÅŸtea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraÅ£ia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conÅŸtient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic ÅŸi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonÅŸalanţă. Dar ÅŸirul nesfârÅŸit de crime ÅŸi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conÅŸtiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreÅŸte în puncte cardinale sau la graniÅ£ele statelor ci în funcÅ£ie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenÅ£a este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios ÅŸi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creÅŸtin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creÅŸtinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înÅŸelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Åžtie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoÅŸezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenÅ£ialii concurenÅ£i ÅŸi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate ÅŸi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fasciÅŸti” ÅŸi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaÅ£ia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării ÅŸi ieÅŸirea de sub teroarea roÅŸie.

În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat ÅŸi sunt efectuate execuÅ£iile, iar după această dată încep să fie descoperite ÅŸi trâmbiÅ£ate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniÅŸtii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanÅŸează o serie de arestări între membrii PNÅ¢ ÅŸi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopÅ£ii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.

În vara anului 1947 are loc operaÅ£iunea Tămădău, când conducerea PNÅ¢ este arestată cu excepÅ£ia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat ÅŸi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante ÅŸi violente încât oricine îÅŸi dădea seama că procesele celor arestaÅ£i erau deja consumate înainte chiar de a începe. PoziÅ£ia puterii fusese exprimată ÅŸi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaÅŸi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaÅ£iuni politice, încercând atomizarea lor ÅŸi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naÅŸtere o serie de formaÅ£iuni minuscule ce puteau fi foarte uÅŸor controlate de PCR ÅŸi cu care acesta se coaliza conÅŸtient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă.

Printr-o tactică similară sunt înlăturaÅ£i liderii PNL ÅŸi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraÅ£i la penitenciarul Sighet ÅŸi supuÅŸi unui regim de izolare ÅŸi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere ÅŸi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica ÅŸi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârÅŸeÅŸte neÅŸtiut de nimeni în condiÅ£ii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi ÅŸi singurătate.

PCR-ul nu-ÅŸi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuÅŸi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu ÅŸi-o va putea ÅŸterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraÅ£i dar chiar cu proprii membri. Procesul ÅŸi execuÅ£ia lui LucreÅ£iu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreează prea mult intelectualii ÅŸi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eÅŸaloanele de conducere sunt înlăturaÅ£i. Acesta a fost cazul ÅŸi lui LucreÅ£iu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reÅ£eta stalinistă, cu acuzaÅ£ii fantasmagorice de trădare ÅŸi complot. Fără milă sau remuÅŸcări puterea comunistă îÅŸi jertfea proprii fii, modelul era acelaÅŸi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaÅ£i colaboratori ai lui Stalin ÅŸi cei mai cunoscuÅ£i doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.

Teama de intelectualitate se va manifesta ÅŸi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituÅ£ii de cultură româneÅŸti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei ÅŸi mulÅ£i dintre ei ajung în întunecatul Sighet. ZiariÅŸti, academicieni, poeÅ£i, oameni de ÅŸtiinţă, în măsura în care nu au înÅ£eles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaÅ£a sau cu anii tinereÅ£ii lor verticalitatea morală pe care ÅŸi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început ÅŸi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută ÅŸi de aici poate ÅŸi încrâncenarea ÅŸi neîncrederea pe care liderii comuniÅŸti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.

Pentru a reuÅŸi să implice în procese politice de trădare naÅ£ională pe toÅ£i participanÅ£ii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaÅ£i care adesea nici nu se cunoÅŸteau între ei ÅŸi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înÅ£elegeau mare lucru. Noua instituÅ£ie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îÅŸi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos ÅŸi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ÅŸtiinÅ£ifice ÅŸi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase Å£ara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur ÅŸi simplu suprimate. Nici armata nu este cruÅ£ată, criteriul politic funcÅ£ionează ÅŸi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” ÅŸi „Horia, CloÅŸca ÅŸi CriÅŸan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali ÅŸi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca ÅŸi în celelalte sectoare, vor fi trimiÅŸi consilieri sovietici care, nu de puÅ£ine ori vor intra în conflict cu ofiÅ£erii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă ÅŸi în acest sector care îÅŸi demonstrase eficienÅ£a pe parcursul războiului.

Un număr destul de mare dintre ofiÅ£erii trecuÅ£i astfel în rezervă vor lua calea codrilor ÅŸi alături de alÅ£i români disperaÅ£i de apăsarea bolÅŸevică vor reitera oarecum vechile miÅŸcări haiduceÅŸti, ceea ce va rămâne în istorie sub numele de – rezistenÅ£a în munÅ£i. MiÅŸcarea de rezistenţă pe teritoriul României, deÅŸi nu a cunoscut o organizare unitară, centralizată, fapt care a ÅŸi dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerală. Este oarecum surprinzător că, fără a fi generată de un centru, nu a existat zonă muntoasă a României care să nu adăpostească grupuri de partizani cu arma în mână ce sperau la o răsturnare a situaÅ£iei.

Se observă că din punct de vedere politic, social, de vârstă, etc. există o eterogenitate la nivelul componenÅ£ei grupurilor de rezistenţă, ceea ce se explică prin faptul că regimul comunist a fost simÅ£it de întreaga populaÅ£ie, fără diferenÅ£iere de clasă (cum pretindeau comuniÅŸtii) ca fiind străin de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiraÅ£iile ÅŸi credinÅ£ele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: - 1 cea specifică militarilor de carieră, care preferă ofensivă ÅŸi lupta imediată; - 2 cea de retragere în expectativă în speranÅ£a izbucnirii unui conflict internaÅ£ional; - 3 cea mai realistă ÅŸi mai dramatică atitudine a fost a celor care erau conÅŸtienÅ£i de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau această atitudine de frondă spre a-l infirma ÅŸi a-i demonstra ilegitimitatea.

Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzătoare având în vedere că pentru anihilarea lor forÅ£ele de armată ÅŸi securitate desfăşurau divizii întregi. ExplicaÅ£ia ar putea fi voinÅ£a extraordinară a acestor oameni de a-ÅŸi păstra libertatea ÅŸi credinÅ£a neclintită în justeÅ£ea cauzei lor. În plus deÅŸi numărul de membri nu depăşea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele ÅŸi comunele învecinate un mare număr de oameni care îi ajutau cu alimente, găzduire, informaÅ£ii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securităţii ÅŸi care adesea din această cauză, vor spori rândurile partizanilor.

DeÅŸi logistica grupurilor de rezistenţă era mult inferioară faţă de cea a forÅ£elor oficiale, ca ÅŸi efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o trădare. Uzând de reÅ£ele de informatori, de ÅŸantaje ÅŸi de tehnica operativă (adică de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reuÅŸit destul de greu să înfrângă haiducii care mai sperau într-o Românie creÅŸtină, democrată ÅŸi liberă.

Chiar dacă fenomenul rezistenÅ£ei în munÅ£ii ÅŸi codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masă el a avut o extraordinară aderenţă la mase, în munÅ£i nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste miÅŸcări, ÅŸi de asemenea mulÅ£i aveau ascunsă câte o armă în speranÅ£a venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Există un aspect care nu trebuie scăpat din vedere atunci când se discută despre acest fenomen, ÅŸi anume componenta creÅŸtină manifestată în cazul tuturor acestor grupări. Fiecare partizan în raniÅ£a în care îÅŸi purta arma avea Sfânta Scriptură sau cartea de rugăciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în mărturiile celor ce ÅŸi-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau ÅŸi posteau. Multe dintre grupuri se formează ÅŸi activează cu binecuvântarea ÅŸi ajutorul material ÅŸi spiritual al unui preot din satul apropiat. Åži este evident că permanent ei au conÅŸtiinÅ£a că se împotrivesc unei puteri care este contrară lui Dumnezeu. Åži în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearcă să adopte o atitudine morală creÅŸtină, evită uciderea iar atunci când duÅŸmanul le cade în mână preferă doar să îl persifleze fără a-l răni grav.

Dacă discursul oficial îi stigmatiza pe „bandiÅ£ii” din munÅ£i, glorificându-i pe soldaÅ£ii sau securiÅŸtii care îi prindeau sau erau răniÅ£i în confruntările directe, populaÅ£ia rurală din zonele unde grupurile de rezistenţă activau îi proiectau într-o lumină eroică, fantastică. În povestirile care circulau apăreau înzestraÅ£i cu puteri supranaturale ÅŸi cu toate conotaÅ£iile eroului pozitiv fără pată ÅŸi fără prihană. Ceea ce ilustrează modul în care atitudinea acestor oameni era văzută de către majoritate deÅŸi propaganda oficială îi numea trădători, bandiÅ£i, criminali.

RezistenÅ£a acerbă împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzată de dramaticul proces al colectivizării. ÎmpărÅ£ind marea masă a celor 12.000.000 de ţărani în diferite categorii ÅŸi operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactică subversivă, ÅŸtiind că astfel va atomiza populaÅ£ia rurală ÅŸi aceasta nu va acÅ£iona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat dacă exproprierea se producea în bloc.

Aderarea la proprietatea colectivă – cum eufemistic era numită oficial exproprierea – se spunea că se va face de bună voie, dar aceasta în condiÅ£iile în care puterea uza de două pârghii constrângătoare ÅŸi anume sistemul cotelor ÅŸi al impozitelor care la un moment dat deveniseră într-atât de apăsătoare încât ţăranii erau nevoiÅ£i să cumpere produse pentru a-ÅŸi achita cotele altfel erau arestaÅ£i ca sabotori ai economiei naÅ£ionale. În numeroase judeÅ£e din toate colÅ£urile ţării au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, forÅ£ele de armată sau securitate trăgând în plin în ţăranii disperaÅ£i.

Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în funcÅ£ie de atitudinea represivă a puterii dar cifrele care arată numărul ţăranilor încarceraÅ£i pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfăşurat această acÅ£iune. Deposedarea de pământ a ţăranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în veÅŸnicie. Din perspectiva tradiÅ£ională a ţăranului român, pământul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vieÅ£ii trupeÅŸti dar ÅŸi duhovniceÅŸti, căci din holdele ce se legănau în bătaia vântului se cocea pâinea albă ca faÅ£a Domnului din care, la vreme rânduită, în Sfânta Biserică, la ceas de sărbătoare, ţăranul se împărtăşea. Dezrădăcinat, deposedat, depersonalizat, omul intră, dintr-o dimensiune spaÅ£io-temporară a sacrului, într-una a absurdului, brusc ÅŸi fără posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat să mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.

Se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. PopulaÅ£ia gulagului românesc sporeÅŸte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. ReÅ£eaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă ÅŸi gropi comune este înfiorător de densă ÅŸi ea vorbeÅŸte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor uciÅŸi ÅŸi încarceraÅ£i ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, PiteÅŸti, Canal, Balta Brăilei ÅŸi multe alte locuri ale suferinÅ£ei româneÅŸti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaÅ£iul românesc, iar pe de altă parte vorbeÅŸte de disperarea cu care naÅ£iunea română născută creÅŸtină s-a împotrivit unui regim ateu ÅŸi alogen.

O problemă spinoasă pentru puterea comunistă o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxă într-o relaÅ£ie cordială se explică prin faptul că liderii comuniÅŸti ÅŸtiau că această instituÅ£ie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. DeÅŸi proprietăţile eclesiale sunt luate ÅŸi învăţământul religios distrus, Biserica fiinÅ£ează în continuare; aparatul politic încercând prin împuterniciÅ£ii de stat pentru culte, prin reÅ£eaua de informatori care reuÅŸeÅŸte să ÅŸi-o construiască în interiorul personalului clerical să o discrediteze ÅŸi să-i submineze autoritatea în ochii credincioÅŸilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei ÅŸi clerului ortodox din acea vreme nu trebuie să piardă din vedere contextul în care aceÅŸti oameni cu grele responsabilităţi au trebuit să acÅ£ioneze. Există trei atitudini care au putut fi adoptate de către clericii BOR în acea vreme: - 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatică, în care slujitorul bisericii încerca să se plieze pe cerinÅ£ele puterii politice fără a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristică dificilă care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morală totală), - 2 atitudinea de o moralitate impecabilă, când orice concesie a fost respinsă, cei care au adoptat-o fiind convinÅŸi că au de luptat cu certitudine cu o putere diabolică, - 3 cea mai nefastă poziÅ£ie a fost a acelor clerici care de frică sau din oportunism au abdicat în faÅ£a puterii. DeÅŸi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesară pentru ca revigorarea morală postcomunistă nu doar a reprezentanÅ£ilor Bisericii ci ÅŸi a întregului neam românesc să se poată produce.

Arestările care s-au operat în rândul clericilor ortodocÅŸi, încă din primele zile ale instaurării regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totală contradicÅ£ie cu noua dogmă comunistă. DeÅŸi eticheta care li s-a aplicat celor închiÅŸi pentru credinţă a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul că suferinÅ£a lor nu este cauzată de o apartenenţă politică, ci e răspunsul pe care trebuia să-l dea comunismului. Figurile de clerici ÅŸi monahi închiÅŸi, mulÅ£i dintre ei pentru că au dat o coajă de pâine sau un pahar cu apă se desprind din mărturisirile foÅŸtilor deÅ£inuÅ£i ca niÅŸte modele de moralitate ÅŸi camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gămălău, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea MureÅŸan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au ÅŸtiut să dea mărturia cea bună.

Åži în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au făcut concesii puterii comuniste ÅŸi chiar dacă nu întâlnim menÅ£ionate figuri de arhierei încarceraÅ£i, ei au fost retraÅŸi din scaun ÅŸi mutaÅ£i cu domiciliu forÅ£at la mănăstiri, unde erau supravegheaÅ£i îndeaproape (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). ObstinaÅ£ia cu care comunismul a înÅ£eles să se împotrivească Bisericii se vădeÅŸte ÅŸi prin măsurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de mănăstiri vor fi închise ÅŸi mulÅ£i monahi obligaÅ£i să reintre în viaÅ£a civilă. Asumându-ÅŸi toate scăderile ÅŸi compromisurile, dar neuitând să privească cu evlavie spre lungul ÅŸir de mărturisitori pe care i-a dat, BOR se vede ieÅŸită din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi clădită pe piatra cea tare pe care forÅ£ele iadului nu o vor dărâma. Prin clericii închiÅŸi care ÅŸi-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxă a fost prezentă în deplinătatea ei harică în închisoarea din marea închisoare care devenise Å£ara noastră în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulentă, legătura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au făcut ca duritatea regimului faţă de ele să nu cunoască flexibilitate.

Biserica greco-catolică este desfiinÅ£ată printr-o mincinoasă unire realizată la 1 octombrie anul 1948, la Cluj, la care nu a participat nici unul dintre ierarhii acestei Biserici. Åžtiind că singura atitudine demnă era aceea de a nu ceda compromisului unei uniri în care nu credeau, clericii ÅŸi ierarhii greco-catolici vor înfrunta temniÅ£ele comuniste. Ei au încercat să-ÅŸi menÅ£ină ÅŸi în condiÅ£iile detenÅ£iei spiritul treaz practicând rugăciuni particulare ÅŸi în comun, ÅŸi fapte de milostenie.

Privită cu suspiciune Biserica romano-catolică îÅŸi va aduce obolul său de jertfă pentru mărturisirea lui Iisus Hristos într-o perioadă a crimei ÅŸi ateismului. Prin diverse maÅŸinaÅ£iuni se încearcă dezbinarea conducerii din Å£ară a acestei Biserici, în fapt desprinderea ei de Vatican, faptul care incomoda cel mai mult puterea politică. Sunt expulzaÅ£i din Å£ară reprezentanÅ£ii Sfântului Scaun ÅŸi orice punte de legătură cu acesta este ruptă, numeroÅŸi clerici ÅŸi ierarhi romano-catolici sunt arestaÅ£i ÅŸi anchetaÅ£i, iar în final, Biserica rămâne cu statutul de tolerată. Åži în cazul Bisericii catolice de rit oriental ÅŸi în cazul celei de rit latin este consacrată în secret o ierarhie clandestină care avea rolul ca în cazul în care ierarhii oficial recunoscuÅ£i erau arestaÅ£i sau uciÅŸi să le poată lua locul la serviciul cultic ÅŸi viaÅ£a Bisericii să poată merge înainte. Faptul nu a rămas necunoscut atotÅŸtiutoarei Securităţi ÅŸi mulÅ£i dintre episcopii „in pectore” vor fi ÅŸi ei închiÅŸi.

Åži în rândul cultelor neoprotestante vor exista manifestări ale acÅ£iunilor represive. Pe lângă alÅ£ii care au cunoscut rigorile gulagului românesc, pastorul luteran Richard Wurmbrand este figura cea mai cunoscută mai ales datorită activităţii sale militante pe care a avut-o în occident după ce a reuÅŸit să părăsească Å£ara. Însumând, pe parcursul a două perioade, 14 ani de detenÅ£ie înÅ£elege închisoarea ca un loc de misiune apostolică ÅŸi de purificare lăuntrică. Povestea evreului converit, Richard Wurmbrand este cu atât mai fascinantă cu cât memoriile lui relatează singurul caz cunoscut în universul concentraÅ£ionar comunist din România în care anchetatorul este convertit de cel anchetat, aÅŸa cum se întâmplă cu locotenentul Grecu.

În spaÅ£iul sordid al sanatoriului penitenciar de la Târgu Ocna are loc întâlnirea memorabilă dintre două personalităţi duhovniceÅŸti, este vorba de Valeriu Gafencu ÅŸi Richard Wurmbrand. Între cei doi se încheagă o prietenie autentică ce însă nu va dura mult pentru că ros de boală ÅŸi suferinţă, Valeriu trece în veÅŸnicie lăsându-i însă prietenului său imaginea unui om care a reuÅŸit să câÅŸtige Raiul. În închisoare, după propriile mărturisiri, Wurmbrand Îl simte pe Dumnezeu mai prezent ca oriunde. El reuÅŸeÅŸte să trăiască bucuria hristică a iubirii vrăjmaÅŸilor de aceea mesajul lui mai târziu va fi „iubiÅ£i-i pe comuniÅŸti”. Supranumit „Pavel de după cortina de fier” Wurmbrand este un exemplu pentru ceea ce a însemnat o viaţă de mărturisitor al secolului XX.

Având în vedere pe de-o parte eterogenitatea pe care o prezenta gulagul românesc, iar pe de altă parte, condiÅ£iile extreme menite nu doar să producă exterminarea fizică ci să realizeze o disoluÅ£ie a interiorităţii ÅŸi o pulverizare a grilei morale ÅŸi axiologice a persoanei umane, devine important din perspectiva moralei creÅŸtine, ÅŸi nu numai, care a fost, sau care au fost soluÅ£iile ce ÅŸi-au probat viabilitatea în atari situaÅ£ii.

Cu o doctrină care viza două puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinÅ£a ÅŸi neamul), MiÅŸcarea legionară a fost formaÅ£iunea politică ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunistă. EducaÅ£i în spirit cazon ÅŸi ascetic totodată, legionarii au cunoscut prigoane numeroase ÅŸi sângeroase încă înainte de perioada comunistă. Dictatura carlistă, apoi cea antonesciană au însemnat pentru această miÅŸcare ce avea adepÅ£i cu precădere din rândurile tineretului, închisori ÅŸi execuÅ£ii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunistă. Instaurarea regimului comunist găsea deja în închisori un număr mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora înÅ£eleseseră că temniÅ£a poate fi receptată ÅŸi ca spaÅ£iu al nevoinÅ£ei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând această perspectivă ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel că vor ajunge la trăiri mistice demne de filele unui pateric. Personalităţi ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvoltă pe această direcÅ£ie constituind aÅŸa numitul „grup al misticilor”, o adevărată ÅŸcoală monahală isihastă care practica rugăciunea neîncetată ÅŸi fapta creÅŸtină.

Legionarii ÅŸi nu numai, arestaÅ£i după anul 1946 vor găsi la intrarea în detenÅ£ie aceste exemple care îi vor face să înÅ£eleagă că spaÅ£iul carceral nu este sfârÅŸitul vieÅ£ii ÅŸi absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. AÅŸa cum mărturiseau cei intervievaÅ£i (părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reÅ£eta” celor mai vechi ÅŸi s-au dezmeticit înÅ£elegând că „nu există suferinţă fără rost (...), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabău, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personală a autorului).

Încercând să depăşească imediatul cenuÅŸiu ÅŸi disperant ei descoperă cu surprindere că : „...e păcat să ne pierdem vremea la închisoare ÅŸi să nu ieÅŸim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personală a autorului).

În mod deosebit la deÅ£inuÅ£ii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferinÅ£ei pentru propriile fărădelegi, dar ÅŸi pentru ale neamului. Ei sunt niÅŸte sacrificaÅ£i pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit ÅŸi s-a fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră un privilegiu ÅŸi din această viziune încărcată de eroism ÅŸi sacralitate vine forÅ£a lor de tărie morală ÅŸi adesea chiar fizică. Plecând de la experienÅ£a unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul PiteÅŸti, destinat studenÅ£ilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale cărui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului ÅŸi de aceea în cazul lui criterii obiÅŸnuite de evaluare morală a actelor ÅŸi sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. ReuÅŸind să găsească între studenÅ£ii arestaÅ£i un grup de indivizi dispuÅŸi să încerce un astfel de experiment ÅŸi alegând PiteÅŸtiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după bătăi ÅŸi torturi inimaginabile ÅŸi-a negat ÅŸi terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fără obiecÅ£ii ordinele trasate. Invariabil, toÅ£i cei care au trecut prin acest experiment ÅŸi au dat mărturie despre el, afirmă că PiteÅŸtiul a fost iadul pe pământ. Fiecare metodă aplicată, de la bătăile de o cruzime înfiorătoare, până la scenele blasfemiatoare sau „statul în poziÅ£ie”, ori demascările interne (spovedanii răsturnate în care deÅ£inutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine ÅŸi la membrii propriei familii, evident neadevărate) viza nu carnea ÅŸi sângele ci sufletul: „de sufletul tău am nevoie, banditule”, le spunea Å¢urcanu celor intraÅ£i în moara reeducării, el fiind dirijorul văzut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a părut cel mai greu, ÅŸi faptul care a produs căderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia să-l baÅ£i pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, că, după expresia lui Å¢urcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reuÅŸit să îÅŸi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odată bătăile încetate, după chinuri interioare greu de descris, mulÅ£i au reuÅŸit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decât înainte, cu o tărie morală de neînfrânt ÅŸi cu o sensibilitate spirituală unică. ToÅ£i mărturisitorii spun că singura lor salvare atât în timpul cât ÅŸi după perioada de reeducare a fost credinÅ£a în Dumnezeu. AÅŸa cum concluzionează ÅŸi alÅ£i analiÅŸti ai fenomenului, dacă experimentul PiteÅŸti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasă, dar el este cu atât mai elocvent cu cât trecut prin PiteÅŸti ÅŸi Gherla (unde a fost reiterat, poate cu ÅŸi mai multă fantezie, tot ceea ce s-a întâmplat la PiteÅŸti) el nu va înÅ£elege nici după aceea să se ferească de confruntarea deschisă cu regimul comunist ÅŸi pentru că se angajează cu toată fiinÅ£a în noua sa menire pe care ÅŸi-a ales-o, aceea de preot ÅŸi nu înÅ£elege să facă compromisuri, va cunoaÅŸte ÅŸi rigorile detenÅ£iei politice în vremea dictaturii ceauÅŸiste. Mărturisind despre PiteÅŸti el îÅŸi exprimă convingerea că ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între bine ÅŸi rău care s-a dat pe câmpul de luptă din sufletul fiecăruia ÅŸi chiar dacă în mai multe împrejurări din pricina terorii paralizante ei au dat câÅŸtig de cauză diavolului, la ultima bătălie care a fost post - PiteÅŸti, Dumnezeu a biruit în sufletul lor ÅŸi sufletul le-a „înmugurit”. Cei care s-au implicat de la început de bună voie ÅŸi mulÅ£i din cei care li s-au alăturat ulterior au fost recompensaÅ£i de sistem într-un proces regizat, în urma căruia au fost executaÅ£i sau recondamnaÅ£i. Experiment al terorii ÅŸi abjecÅ£iei extreme, PiteÅŸtiul demonstrează viabilitatea ÅŸi totodată unicitatea soluÅ£iei creÅŸtine în împrejurări limită. „Am rezistat pentru că am crezut în Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Mărturie a lui Gheorghe Stănică pe site-ul: http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/). Există în peisajul concentraÅ£ionar românesc reprezentanÅ£ii a două miÅŸcări religioase care vizau acelaÅŸi lucru, revigorarea vieÅ£ii spirituale româneÅŸti: este vorba despre Oastea Domnului ÅŸi despre miÅŸcarea Rugului Aprins.

Oastea Domnului ivită în sânul BOR în anul 1923 se afla la ora instaurării regimului comunist, în ilegalitate, astfel reprezentanÅ£ii ei vor fi mai uÅŸor de vânat de către aparatul represiv. OrganizaÅ£ia Oastea Domnului era (ÅŸi este) o miÅŸcare de masă care prin întâlniri ÅŸi rugăciuni comune încerca să dea un suflu nou vieÅ£ii spirituale ce părea să lâncezească datorită viciilor care se accentuau în sânul societăţii. Perioada comunistă a însemnat pentru această miÅŸcare proba de foc pe care a trebuit să o dea. Reprezentant al ei la acea vreme era poetul creÅŸtin Traian Dorz, un ţăran simplu dintr-o umilă localitate a judeÅ£ului Bihor dar care a înÅ£eles să îÅŸi trăiască experienÅ£a carcerală ca o jertfă adusă Domnului. În fiecare moment în care tortura sau foamea sau alte lipsuri trupeÅŸti se înteÅ£esc, el adoptă acea acceptare smerită a celor rele ca ÅŸi a celor bune deopotrivă. Gheorghe Precupescu, Cornel Silaghi, Cornel Rusu – sunt exemple de membri ai acestei miÅŸcări care au considerat perioada detenÅ£iei ca timp de rugăciune ÅŸi spor duhovnicesc. Relatări referitoare la sfinte liturghii la care au participat în lagărele de muncă, la rugăciuni în comun, post sunt prezente în mărturisirile lor. Pentru poetul creÅŸtin Traian Dorz perioada închisorii se dovedeÅŸte prolifică ÅŸi în ce priveÅŸte creaÅ£ia poetică, multe din versurile sale pline de credinţă ÅŸi nădejde s-au născut în întunericul temniÅ£ei.

MiÅŸcare elitistă Rugul Aprins s-a născut la mănăstirea Antim ÅŸi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afirmării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureÅŸteană ÅŸi nu numai, simÅ£ea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet ÅŸi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune ÅŸi meditaÅ£ie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin ÅŸedinÅ£ele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanÅ£i ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. AcuzaÅ£i că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu ÅŸi alÅ£ii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) ÅŸi 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani ÅŸi căruia detenÅ£ia îi va fi fatală.

Trezindu-se în spaÅ£iul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins ÅŸi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciÅ£iului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaÅ£ia lui cu Dumnezeu în detenÅ£ie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „...mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă ÅŸi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă ÅŸi eu Îl simÅ£eam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian FăgeÅ£eanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).

Aparatul represiv comunist nu a cruÅ£at nici femeile. DeÅŸi mai reduse numeric ca bărbaÅ£ii ele au cunoscut rigorile temniÅ£ei cel mai adesea datorită ajutorului sau legăturilor pe care le aveau cu rudele ÅŸi cunoÅŸtinÅ£ele lor întemniÅ£ate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele MiÅŸcării legionare. În cazul acestora regimul a fost necruţător ÅŸi adesea pe lângă pedeapsa primită la proces mai primeau ÅŸi un supliment administrativ astfel că cel mai adesea cumulul anilor de detenÅ£ie depăşea numărul de zece. Mărturisirea Aspaziei OÅ£el Petrescu referitoare la anii detenÅ£iei este făcută cu seninătate ÅŸi, am putea spune cu bucurie, rugăciunile făcute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogăţit anii detenÅ£iei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare ÅŸi a ieÅŸit la 40, cele mai frumoase momente ale vieÅ£ii ei. Ea, ca ÅŸi celelalte camarade ale ei, intră în închisoare cu conÅŸtiinÅ£a că Iisus Hristos îi cere această jertfă. Perioada de detenÅ£ie o numeÅŸte „exerciÅ£iu de iubire” ÅŸi fiecare nouă restricÅ£ie care le era impusă însemna o potenÅ£are a acestui exerciÅ£iu. Relatarea cea mai tulburătoare pe care ne-o face ÅŸi despre care va pomeni ÅŸi o altă mărturisitoare cu care am stat de vorbă, TanÅ£a MoÅ£ei, este vindecarea de o boală gravă, nediagnosticată, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugăciune pe care deÅ£inutele le-au făcut pentru ea. Neîncetat, ziua ÅŸi noaptea, în timpul inspecÅ£iilor ÅŸi al percheziÅ£iilor, fără oprire a curs ÅŸuvoiul de rugăciune, iar în a 40-a zi bolnavă s-a vindecat complet.

După o mărturisire plină de evenimente în care graniÅ£a dintre imanent ÅŸi transcendent este estompată, deÅ£inuta afirmă: „Deci, cu adevărat, suferinÅ£a este o cale de catharsis, o cale de purificare ÅŸi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi să-i înÅ£elegi rostul.”(interviu Aspazia OÅ£el Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. NeamÅ£, arhiva personală a autorului). Mărturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniÅ£ele comuniste, unele dintre ele cu tinereÅ£ea îngropată acolo au această constantă a raportării suferinÅ£ei la jertfa hristică. Sprijinul ÅŸi echilibrul lor se află în lumea sacrului, cu cât stăpânirea le împinge în suferinţă ÅŸi mizerie, cu atât nădejdea lor în Pronia divină devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolări ce puteau fi fatale, ele recită Sfânta liturghie sau cântă colinde în noaptea de Crăciun.

Atunci când credinÅ£a nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenÅ£ie fortifiat ci rănit ÅŸi ani în ÅŸir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naÅŸterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul să-i fie tăiaÅ£i sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenÅ£ie nu poate scăpa de ispita urii, îÅŸi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, - dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleÅŸtarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creÅŸtin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. DeÅ£inutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu ÅŸi-au trădat soÅ£ii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munÅ£i (LucreÅ£ia Jurj), privesc detenÅ£ia ca ÅŸi relaÅ£ia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiÅ£ională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului ÅŸi vieÅ£ii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea ÅŸi torturile ÅŸtiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, ÅŸi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaÅ£a lor, în care detenÅ£ia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraÅ£ionar rămâne soluÅ£ia mistică a credinÅ£ei. Rostind în ultimele clipe ale vieÅ£ii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaÅ£i!”, profesorul Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înÅ£elesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-ÅŸi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ÅŸtiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune ÅŸi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24) 

Alături de alte personalităţi ale ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi culturii româneÅŸti care au populat temniÅ£ele ţării, Mircea Vulcănescu, ca ÅŸi Nicolae Mărgineanu, George Manu, Constantin Noica ÅŸi nenumăraÅ£i alÅ£ii au făcut din celula de închisoare amfiteatru academic, transformând detenÅ£ia care trebuia să secătuiască spiritul ÅŸi să usuce mintea, într-un fertil timp al îmbogăţirii culturale ÅŸi spirituale. Această atmosferă a efervescenÅ£ei culturale ÅŸi religioase este viu redată în mărturisirile lui Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însuÅŸi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a însemnat în viaÅ£a lui Steinhardt închisoarea. Botezul său care a avut loc într-o sordidă celulă din închisoarea Jilava, relatat ÅŸi de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburător nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei ÅŸi decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea ÅŸi totodată firescul cu care este trăit evenimentul.

Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu relatează experienÅ£a închisorii ÅŸi a anchetelor, de care nu a fost scutit nici în timpul regimului CeauÅŸescu, cu convingerea că acesta era răspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia să-l dea în acele vremuri ateiste în care credinÅ£a era abjurată ÅŸi numele lui Dumnezeu – hulit. A simÅ£it tot timpul că nimic nu a fost întâmplător ÅŸi indiferent că a fost în temniţă sau în lagărele de muncă, el ÅŸi-a împlinit misiunea preoÅ£ească. A spovedit, a împărtăşit, de câte ori s-a putut a slujit Sfânta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugăciuni de căinţă ÅŸi mărturisire pentru tot neamul românesc, căci suferinÅ£a care ne-a fost provocată de comunism, este în mare parte, rezultatul păcatelor de care neamul nostru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, HuÅŸi, jud. Vaslui, arhiva personală a autorului).

La majoritatea mărturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugăciune în comun sau particulare, pomenirea acatistelor învăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile ÅŸi suferinÅ£a pe care o vedeau în jurul lor ÅŸi pe care o trăiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel raÅ£ional mărturisirile lor sunt cât se poate de explicite, la nivel spiritual ÅŸi afectiv înÅ£elegerea devine anevoioasă, căci altruismul, evlavia ÅŸi sensibilitatea amestecate cu abjecÅ£ia, delaÅ£iunea ÅŸi teroarea sunt atât de ireconciliabile încât pare imposibil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate ÅŸi simultan să reuÅŸească să rămână credincios celor dintâi, ÅŸtiind totodată că aceasta este singura lui ÅŸansă.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienÅ£elor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenÅ£ie, fie redate nemijlocit de protagoniÅŸti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă ÅŸi fenomenul creÅŸtin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaÅ£iul ostracizant al temniÅ£ei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aÅŸa măsură încât se poate afirma, că trăirea creÅŸtină în temniÅ£ele comuniste a fost un fenomen de masă.

De la efortul personal de interiorizare prin rugăciune ÅŸi asceză ÅŸi până la manifestările cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfânta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne oferă exemple menite să demonstreze că o autentică viaţă creÅŸtină poate fi dusă în orice condiÅ£ii exterioare. Cea mai răspândită formă de trăire creÅŸtină a fost rugăciunea. Rugăciunile în comun, respectând un program ofereau deÅ£inutului nou venit o schemă pe care îÅŸi putea ordona viaÅ£a duhovnicească. Luând parte la acest program, sesizându-i apoi pe ceilalÅ£i care îÅŸi continuau rugăciunile particulare, observând ulterior la aceÅŸtia o stare de spirit dominată de seninătate ÅŸi optimism, deÅ£inutul adopta ÅŸi el această reÅ£etă de rezistenţă pe care curgerea timpului ÅŸi evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabilă.

Părintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagărele siberiene ÅŸi apoi prin penitenciarele României comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugăciunea o dă celui întemniÅ£at, dar a trăit fericirea unei rugăciuni făcute în suferinţă, când ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fără însă ca acesta să le simtă.

Salvat de rugăciune ÅŸi de dangătul clopotelor ce a pătruns prin pereÅ£ii celulei în care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiÅ£er român ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat în închisoarea Gherla, simte că reînvie ÅŸi capătă puterea de a rezista alungând din cuget gândul ademenitor al sinuciderii la care îl invitau zilnic torÅ£ionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenÅ£e, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, BucureÅŸti, 2003, p.358.) MaÅŸina comunistă, ridicând ura de clasă la rang de virtute, urmărea cu asiduitate inocularea acestui sentiment ÅŸi la cei încarceraÅ£i; prin urmare, existenÅ£a, intensitatea ÅŸi frecvenÅ£a cu care rugăciunea pentru vrăjmaÅŸi apare în paginile memorialistice devine literalmente miraculoasă.

Arhiepiscopul ÅŸi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează ÅŸi el acest act sublim al rugăciunii pentru vrăjmaÅŸi, după ce fusese torturat atât de îngrozitor de Brânzaru încât leÅŸinase: „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră ÅŸi mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conÅŸtiinţă ce-mi poruncea să fac aÅŸa ÅŸi am fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi ÅŸi că mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îÅŸi mângâia nevasta sau poate îÅŸi săruta pe frunte băieÅ£elul sau fetiÅ£a prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, IaÅŸi, 2008, pp. 271 – 272.)

Rugăciunea pentru sine, pentru ceilalÅ£i de aproape sau de departe, pentru vrăjmaÅŸi, pentru neam, pentru întreaga lume a fost suportul rezistenÅ£ei celor încarceraÅ£i indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferenÅ£ele confesionale, sociale, politice ÅŸi suferinÅ£a a unit oamenii, deÅŸi sistemul îÅŸi dorea cu asiduitate să-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu ÅŸi Gachi erau ortodocÅŸi iar eu eram catolic. Ne rugam toÅ£i împreună, fără a face polemică. SuferinÅ£a ne făcea egali. DuÅŸmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, LanÅ£uri ÅŸi teroare, EdiÅ£ia a-II-a, Revăzută ÅŸi adăugită, Ed. Signata, TimiÅŸoara, sine anno, p.272).

CondiÅ£iile din închisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistenÅ£ei astfel că marea majoritate a deÅ£inuÅ£ilor erau înfometaÅ£i, caÅŸectici, distrofici. A vorbi, într-o astfel de situaÅ£ie, de practicarea postului benevol, ca hotărâre proprie, izvorâtă din dorinÅ£a de perfecÅ£iune spirituală pare a fi utopică. Åži totuÅŸi, în penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, deÅŸi grav bolnav de TBC ÅŸi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână ÅŸi oferea mâncarea altor deÅ£inuÅ£i slăbiÅ£i. Åži Dumnezeu l-a scos din închisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56)

Dacă postul de bucate, pentru mulÅ£i era totuÅŸi imposibil, postul minÅ£ii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituală. De comun acord deÅ£inuÅ£ii poartă discuÅ£ii exclusiv referitoare la probleme teologice, evită certurile ÅŸi înmulÅ£esc rugăciunile. La mulÅ£i dintre mărturisitori apare menÅ£ionată Săptămâna Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, deÅŸi administraÅ£ia penitenciarelor tocmai atunci, intenÅ£ionat îmbunătăţea hrana, de altfel foarte mizeră, cu câte o bucată de carne.

Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaÅ£ia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieÅ£uire ÅŸi la delaÅ£iune, regimul spera în închistarea deÅ£inuÅ£ilor într-un egoism feroce care să provoace ură ÅŸi respingere faţă de celălalt. SoluÅ£ia nu putea veni din altă parte decât din morala creÅŸtină ÅŸi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simÅ£i că suferinÅ£a nu e numai a lui ÅŸi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori ÅŸi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc ÅŸi până la cele de altruism ÅŸi sacrificiu de sine experienÅ£ele carcerale surprind toate formele de ajutor ÅŸi dragoste pentru aproapele, condiÅ£ie sine qua non a calităţii de creÅŸtin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor ÅŸi milă creÅŸtină în temniÅ£ele comuniste. ProtagoniÅŸtii episodului sunt Costache OpriÅŸan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin PiteÅŸti ÅŸi Gherla, Iosiv V. Iosiv ÅŸi el un fost piteÅŸtean, ÅŸi Marcel PetriÅŸor (Mircea Petre), viitorul scriitor ÅŸi memorialist. CondamnaÅ£i la moarte lentă într-o celulă subpământeană îÅŸi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune ÅŸi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îÅŸi rupe cu dinÅ£ii venele de la încheietura mâinii ÅŸi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui OpriÅŸan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, OpriÅŸan moare. Gestul deÅŸi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe OpriÅŸan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeÅŸte un memorialist) de la PiteÅŸti făcuse toate câte i se ceruseră.

Memorialistica detenÅ£iei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraÅ£i aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncÅ£iuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creÅŸtin îi este propriu persoanei umane ÅŸi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate ÅŸi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraÅ£iei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia OÅ£el Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu BrânzaÅŸ, Raza din catacombă) ÅŸi un lung ÅŸir de alÅ£i anonimi dar pomeniÅ£i prin faptele lor demonstrează că maÅŸinăria comunistă nu a funcÅ£ionat fără reproÅŸ ÅŸi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forÅ£e gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuÅŸit. Scânteia de divinitate din fiecare ÅŸi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.

Dată fiind situaÅ£ia cu totul particulară a închisorii PiteÅŸti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea ÅŸi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obiÅŸnuite. Acolo faptă creÅŸtină putea deveni ÅŸi o lovitură de ciomag care era dată mai uÅŸor, mai simulat. O ÅŸoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baÅ£i erau în PiteÅŸti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanÅŸat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune ÅŸi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă ÅŸi o ÅŸoaptă strecurată este, în reeducarea de la PiteÅŸti, echivalent cu a-ÅŸi risca viaÅ£a pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conÅŸtiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproÅŸa nimic. Într-un moment de neatenÅ£ie a celor din comitet ÅŸi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna ÅŸi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aÅŸ fi simÅ£it mâna aÅŸ fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc ÅŸi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc ÅŸi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faÅ£a întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aÅŸa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, ÅŸi aÅŸa am rămas uniÅ£i prin acest gest toată viaÅ£a.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaÅŸtina disperării, Ed. Scara, BucureÅŸti, 2001, p.182).

Pe lângă rugăciune ÅŸi faptele milei creÅŸtine închisoarea comunistă a fost ÅŸi spaÅ£iul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturghii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie ÅŸi în câteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaÅ£iu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor ÅŸi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deÅ£inuÅ£i de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conÅ£inea vin adus clandestin de aceÅŸtia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinÅ£ită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de MureÅŸ, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Închisoarea de la Râmnicul Sărat, destinată la un moment dat foÅŸtilor membri PNÅ¢, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bătăile morse în Å£eava caloriferului sau la tuÅŸitul morse, o practică ce nu este întâlnită decât la acest penitenciar. În astfel de condiÅ£ii totuÅŸi deÅ£inuÅ£ii au reuÅŸit să se mărturisească: „Printre puÅ£inele întâmplări ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din ÅŸirul zilelor la fel›› îmi amintesc că, de Crăciunul anului 1961 sau de PaÅŸtele anului 1962, în tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, părintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufletească. Considerând că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni năpăstuiÅ£i, deÅŸi ÅŸi el se găsea în tagma năpăstuiÅ£ilor ne-a propus să ne spovedească, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sărbători. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugăciunile respective, iar noi eram atenÅ£i ÅŸi fiecare ne mărturiseam în gând păcatele, multe, puÅ£ine, câte erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar părintele Balica confirma recepÅ£ia ÅŸi ne dădea dezlegarea păcatelor în conformitate cu ritualul creÅŸtin (…) Spoveditul, făcut chiar în atare condiÅ£ii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, TemniÅ£a – destinul generaÅ£iei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

În aceste împrejurări ÅŸi condiÅ£ii săvârÅŸirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri ÅŸi în condiÅ£ii precare s-a oficiat sfânta taină ÅŸi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine ÅŸi mulÅ£i erau gata să-ÅŸi sacrifice raÅ£ia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinÅ£ită pe un altar acoperit de un antimis care conÅ£ine moaÅŸte din trupul unui martir. Or, noi moaÅŸte nu avem.

• Dar avem martiri vii printre noi, a spus părintele Andronic.

Au consacrat pâinea ÅŸi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. PuÅ£ini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, BucureÅŸti, 2007, p. 275).

În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă câteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuÅ£a Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală ÅŸi deÅ£inutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deÅ£inută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braÅ£e-n braÅ£e, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat ÅŸi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am Å£inut-o în braÅ£e, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana ÅŸi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania ÅŸi Împărtăşania multora dintre cei închiÅŸi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinÅ£ei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei ÅŸi sufletele celor obidiÅ£i. PrezenÅ£a preoÅ£ilor în spaÅ£iul concentraÅ£ionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieÅ£i în Iisus Hristos deplină ÅŸi poate de aceea sistemul a fost nu de puÅ£ine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoÅ£ilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deÅ£inuÅ£ilor preoÅ£i le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseÅŸte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoÅ£i, condusă de torÅ£ionarul Vasile Matei. PreoÅ£ii erau supuÅŸi la o muncă grea ÅŸi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat ÅŸi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morÅ£i sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun ÅŸi la PaÅŸti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoÅ£i, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).

În continua ÅŸi permanenta încercare a celor închiÅŸi de a duce o viaţă creÅŸtină, sărbătorirea NaÅŸterii ÅŸi Învierii Domnului erau considerate puncte esenÅ£iale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era ÅŸi o formă de opoziÅ£ie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri ÅŸi că speranÅ£a, chiar ÅŸi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea NaÅŸterii Domnului în ciuda eforturilor administraÅ£iei care îÅŸi înmulÅ£ea ÅŸicanele rămân pentru deÅ£inuÅ£i momente încărcate de emoÅ£ie ÅŸi seninătate de care toÅ£i mărturisitorii îÅŸi amintesc cu plăcere. La tradiÅ£ionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeÅ£ii închisorilor: „Åži în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaÅŸi teatru: alarmă, percheziÅ£ie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoÅ£ilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieÅŸit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deÅ£inuÅ£i, creÅŸtea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă ÅŸi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar ÅŸi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.

Cei doi gardieni de la corfă au schiÅ£at gestul de a interveni ÅŸi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au ÅŸi dat niÅŸte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă ÅŸi, impresionaÅ£i probabil de numărul nostru ÅŸi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunÅ£e. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închiÅŸi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaÅ£ie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deÅŸertat temniÅ£ele iadului.

Părintele Dimitrie Bejan îÅŸi aminteÅŸte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunÅ£ită percheziÅ£ie de către ostaÅŸi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne Å£ine de faţă cu aceÅŸtia, predica zilei:

- A venit momentul când ÅŸtiinÅ£a alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a Å£inut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiÅ£i idioatele ÅŸi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanÅ£i, închinătorii lui Iehova.

Care aÅ£i îmbâcsit capetele oamenilor până acum ÅŸi dacă vreÅ£i să vă întoarceÅ£i în societatea de astăzi, să vă lepădaÅ£i de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaÅ£i.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului ÅŸi subalternilor lui:

- Să-i omorâÅ£i! Vă dau ordin să-i omorâÅ£i! Pe răspunderea mea! PaÅŸtele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea ÅŸi strig tare: - Hristos a înviat, fraÅ£ilor!

• Care eÅŸti acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.

• Eu sunt.

• Du-l la carceră, aÅŸa dezbrăcat! Dumnezeul mătii de bandit!... Când răsărea soarele, peste pleÅŸuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din ConstanÅ£a. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute, cântăreÅ£ele ogoarelor, ciocârliile.

Åži era bine! Åži pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul ÅŸi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteÅŸte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce eÅŸti Doamne, în suferinÅ£ele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, ViforniÅ£a cea mare, vol. III, Ed. CredinÅ£a StrămoÅŸească, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Mărturisirea credinÅ£ei în Învierea Domnului conferă deÅ£inutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceÅŸti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanÅ£e. Fie ca preÅ£ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniÅ£iatic în desăvârÅŸirea spirituală, refăcând la scară redusă experienÅ£a hristică a suferinÅ£ei, experienÅ£a carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniÅ£iatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.

Intrând pe această traiectorie, universul concentraÅ£ionar (întreg decorul ca ÅŸi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înÅ£eleasă semnificaÅ£ia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent ÅŸi cu aceeaÅŸi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulÅ£i din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieÅ£ii declara: „Foarte frumos am trăit, părinÅ£ilor, în puÅŸcărie! Regret că am ieÅŸit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. AÅŸ fi vrut să mor acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinÅ£ei, ViaÅ£a unui preot martir, Hârlău, IaÅŸi, 2002, p.156).

Din perspectiva trăitorilor creÅŸtini ai închisorilor, singurii adevăraÅ£i biruitori în faÅ£a demonului ce a operat mistificarea ÅŸi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îÅ£i sunt fraÅ£i, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reÅ£etă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naÅŸte iubirea, înÅ£elegerea, toleranÅ£a; suferinÅ£a – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinÅ£enie.

Pe lângă rezistenÅ£a conferită de trăirea religioasă, arta ÅŸi cultura au costituit puncte de rezistenţă ale celor aflaÅ£i în universul carceral. Una dintre frecventele manifestări ale creaÅ£iei artistice în spaÅ£iul concentraÅ£ionar în genere ÅŸi în regimurile comuniste cu precădere, a fost poezia. PreferinÅ£a pentru creaÅ£ia în versuri se poate explica ÅŸi prin necesitatea ca procesul de creaÅ£ie să se desfăşoare exclusiv mental sau, în cel mai fericit caz, pe un ciob de sticlă, pe o bucată de săpun sau pe talpa bocancului, însă inscripÅ£ionarea nu putea fi decât de scurtă durată, iar, pentru a putea fi păstrată, creaÅ£ia trebuia memorată, prin urmare, erau de preferat versurile, acestea având calităţi mnemotehnice evidente, comparativ cu proza.

Înainte de a avea valoare estetică, poezia închisorilor comuniste are o valoare etică (după expresia Monicăi Lovinescu, în astfel de situaÅ£ii se poate discuta despre o est-etică), căci, prin însăşi existenÅ£a ei, neagă tirania, violenÅ£a, oroarea ÅŸi afirmă eterna nevoie a omului de frumos ÅŸi deci de poezie. O evaluare a ei strict estetică ar fi nu doar nepotrivită, dar mai ales nedreaptă; independent de vocaÅ£ia poetică a celui care o elaborează, ea este un act moral prin chiar elaborarea ei. În anii când lirica din România era infestată de un proletcultism sufocant, în spatele gratiilor poeÅ£i ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Traian Dorz ÅŸi alÅ£ii scriau pe filele memoriei creaÅ£ii de care orice istorie sau antologie lirică românească va trebui să Å£ină cont. Este o poezie a experienÅ£ei limită, creată la graniÅ£a subzistenÅ£ei ÅŸi aceste repere devin fără îndoială, determinante atunci când este luată în discuÅ£ie creaÅ£ia lirică. În închisori se învăţau versuri cu sete ÅŸi înfrigurare. Dacă veneai din libertate cu poezii memorate, acestea constituiau un capital preÅ£ios care îÅ£i asigura simpatia ÅŸi respectul camarazilor de suferinţă. S-au creat versuri în închisorile comuniste cu cele mai variate teme, de la cea care exprima revolta ÅŸi setea de libertate, cu implicite accente mesianice, trecând la lirica patriotică, erotică, religioasă, la specia epigramei ÅŸi pamfletului; lumea literară a închisorii se vădeÅŸte a fi una la fel de pestriţă ca ÅŸi cea a BucureÅŸtilor interbelici. PoeÅ£i cu sau fără vocaÅ£ie, mulÅ£i dintre deÅ£inuÅ£i, creau versuri sau doar le recitau cu sentimentul că este un act de viaţă ce vine în totală contradicÅ£ie cu gratiile, lanÅ£urile, cătuÅŸele, gardienii, cu tortura ÅŸi cu moartea anonimă, că e un act de negare a acestora ÅŸi de afirmare a vieÅ£ii ÅŸi libertăţii.

La o cercetare tematică a poeziei carcerale din perioada comunistă, devine evidentă preferinÅ£a pentru zona mistic-religioasă. Recursul la sacru pentru deÅ£inut nu e capriciu, ci o necesitate; dacă rugăciunea se transformă în poezie, dacă în locul trăirii mistice, teoretice, ia naÅŸtere poezie religioasă, aceasta se poate datora ÅŸi necesităţii fireÅŸti de comunicare. În singurătatea celulei, poezia poate deveni punte către ceilalÅ£i; că ei sunt vecinii de celulă, de la capătul Å£evii de calorifer sau generaÅ£iile care vor urma e mai puÅ£in important. Poezia presupune, ca orice act al limbajului, un receptor, iar pentru poetul încarcerat, receptorul ideal este cel care trăieÅŸte aceeaÅŸi dramă ca ÅŸi a lui, colegul de suferinţă sfâÅŸiat de foame, de frig ÅŸi de mizerie ÅŸi care poate afla în poezia sosită, prin perete sau altfel, un moment de alinare.

Din cele afirmate anterior, reiese evident că rugăciunea ÅŸi poezia prezente în spaÅ£iul carceral trebuie percepute ca două punÅ£i:

• una pe verticală, care uneÅŸte cu cerul ÅŸi cu Dumnezeu;

• alta pe orizontală, realizând o inter-relaÅ£ionare între deÅ£inuÅ£i.

Poezia de detenÅ£ie se defineÅŸte în funcÅ£ie de câteva nuclee tematice în jurul cărora textul poetic gravitează:

• suferinÅ£a, (Radu Gyr, Creanga de aur, Nichifor Crainic, Psalm, etc)

• Iisus – deÅ£inut, (Radu Gyr, Az’noapte Iisus, Constantin Aurel Dragodan, Balada anilor de închisoare)

• rugăciunea, (Nichifor Crainic, Rugăciune, Cântecul potirului, Andrei Ciurunga, Rugăciune pentru osândiÅ£ii căzuÅ£i)

• prezenÅ£a Maicii Domnului, sau a altor mesageri cereÅŸti, (Radu Gyr, Convoi, Eugenia Indreica Demian, Rugă din celula neagră a Ciucului)

• colindul (Radu Gyr, A venit ÅŸi-aici Crăciunul, Traian Dorz, Minunată-i Noaptea Sfântă).

O revelaÅ£ie a creaÅ£iei poetice carcerale o constituie versurile lui Costache OpriÅŸan (CărÅ£ile spiritului). Limbajul ÅŸi planul ideatic care pot fi întâlnite în poezia lui OpriÅŸan trădează formaÅ£ia sa filosofică. Trimiterile la figurile marcante ale filosofiei, din antichitate ÅŸi până la Marx, populează textul său poetic ÅŸi condiÅ£ionează receptorul, acesta fiind nevoit să aibă o cultură filosofică bogată, astfel avem de-a face cu o poezie elitistă, în care ideea primează. Dar figura ce se desprinde din mulÅ£imea creatorilor este cea a lui Radu Gyr. Având în vedere viaÅ£a sa a cărei exemplaritate e dată de prigoana suferită ani la rând pentru crezul ÅŸi creaÅ£ia sa, Radu Demetrescu Gyr, se poate afirma, că este un arhetip al poetului încarcerat. Condamnat la moarte pentru poezie, el continuă să creeze după gratii cu o efervescenţă uimitoare ÅŸi cu conÅŸtiinÅ£a că munca lui nu e zadarnică, ci e balsam pe sufletele tuturor celor care gemeau în temniÅ£ele ţării. Trebuie menÅ£ionată o trăsătură distinctivă pe care o considerăm esenÅ£ială a liricii de detenÅ£ie ÅŸi anume: dacă poezia, în genere, se pretează cel mai bine la decontextualizarea spaÅ£io-temporală a momentului creator, prin aceasta ea îmbogăţindu-se cu înÅ£elesuri noi ÅŸi ca atare sporindu-ÅŸi strălucirea, poezia carcerală, ÅŸi mai ales cea a închisorilor ÅŸi lagărelor comuniste, nu poate fi pe deplin înÅ£eleasă decât aplicându-i-se această contextualizare.

Incapabil de creaÅ£ie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb ÅŸi, în urma acestei constatări a cărei concreteÅ£e e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim ÅŸi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneÅŸte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic ÅŸi insidios, comunismul îÅŸi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam ÅŸi persoane care am trecut prin experienÅ£a comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza ÅŸi înÅ£elegerea acestei experienÅ£e la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaÅ£ie relaÅ£ia cu Dumnezeu ÅŸi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veÅŸnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creÅŸtin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creÅŸtin aplică faptelor, sistemelor ÅŸi ideilor o grilă de lectură creÅŸtină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber ÅŸi îi cere supunere din iubire liber consimÅ£ită, comunismul, ca ÅŸi demonul îl vrea pe om sclav supus, uÅŸor de manipulat, cu libertatea anulată ÅŸi voinÅ£a pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-Å£i păstra umanitatea.

În cadrul celor intraÅ£i în temniÅ£ele comuniste, în funcÅ£ie de modul în care se raportau la trăirea creÅŸtină, se disting mai multe categorii, astfel:

• cei care aveau o trăire creÅŸtină intensă ÅŸi înainte de a intra în detenÅ£ie,

• cei care, deÅŸi aveau o educaÅ£ie creÅŸtină, nu erau niÅŸte trăitori autentici, creÅŸtinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creÅŸtine ÅŸi vor intra pe via mistica la fel de intens ca ÅŸi cei din prima categorie;

• mult mai reduÅŸi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoÅŸtinţă sau chiar în opoziÅ£ie cu creÅŸtinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea ÅŸi împăcarea cu care îÅŸi petreceau detenÅ£ia, au început ÅŸi ei să practice rugăciunea ÅŸi celelalte fapte creÅŸtine posibile într-un asemenea spaÅ£iu;

• au existat, desigur, ÅŸi deÅ£inuÅ£i care nu au avut o autentică trăire creÅŸtină, dintre aceÅŸtia administraÅ£ia închisorilor îÅŸi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioÅŸi au fost cei care s-au sinucis sau au ieÅŸit din închisoare socotindu-se învinÅŸi ÅŸi dorindu-ÅŸi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric ÅŸi foarte puÅ£ini au supravieÅ£uit detenÅ£iei, căci lipsa de speranţă ÅŸi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiÅ£iile de gulag, i-a descompus trupeÅŸte ÅŸi sufleteÅŸte.

Deci, cei mai mulÅ£i au intrat în detenÅ£ie având o educaÅ£ie moral creÅŸtină, unii o trăiau mai intens, alÅ£ii mai puÅ£in, dar în momentul în care au devenit conÅŸtienÅ£i că toate punÅ£ile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Åži, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuÅŸi, ÅŸi-au câÅŸtigat libertatea ÅŸi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faÅ£a comunismului.

În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuÅŸire a credinÅ£ei ÅŸi de descompunere interioară a persoanei umane, deÅ£inuÅ£ii din închisorile comuniste au reuÅŸit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei.

Demersul nostru introspectiv ÅŸi retrospectiv printre oameni ÅŸi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună ÅŸi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creÅŸtină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaÅ£ii mistice ÅŸi morale. Confruntarea omenirii, a României ÅŸi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine ÅŸi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înÅ£elegem, să ne-o asumăm ÅŸi să conÅŸtientizăm care sunt soluÅ£iile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conÅŸtiinţă cât ÅŸi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă ÅŸi, mai ales, faţă de generaÅ£iile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaÅ£ie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat ÅŸi pluralist, poate ÅŸi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaÅŸterea acestor pagini întunecate ÅŸi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaÅ£ii care au dreptul să ÅŸtie în ce lume au trăit părinÅ£ii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici ÅŸi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie ÅŸi prin tăcere, cu Răul totalitar.”

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniÅ£ei comuniste ne pot fi călăuze spre esenÅ£e. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare ÅŸi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă ÅŸi la fel de (dacă nu ÅŸi mai) destructivă pentru spirit.

AÅŸadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creÅŸtinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă ÅŸi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienÅ£ei comuniste ÅŸi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii ÅŸi mucenicii temniÅ£elor comuniste trebuie să funÅ£ioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoÅŸterea experienÅ£ei lor ar rămâne doar la nivel raÅ£ional ÅŸi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înÅ£elegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluÅ£ie viabilă atunci ÅŸi ea este ÅŸi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinÅ£iale ca persoane ÅŸi ca neam.

SoluÅ£ie unică, veÅŸnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creÅŸtine a fost ÅŸi este barca de salvare din marasmul comunist, dar ÅŸi din nebunia disonantă ÅŸi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Material documentar realizat de Dr. Stelian GomboÅŸ