Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 963

Rugul Aprins şi Temniţa

Arhim. Sofian Boghiu
Tags: Rugul Aprins; închisorile comuniste;

     Pentru Mănãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârşitul rãzboiului al doilea mondial şi ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Ţara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultãţi din Bucureşti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri şi anume: în aceastã perioadã s-au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mănãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat şi cãrãmidã aparentã şi s-a spãlat şi restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material. 

Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut “Rugul Aprins” - expresie biblicã, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, aparţine Pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul “Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numãrau mai multe personalitãţi proeminente din viaţa cultural-religioasã de atunci, între care: Pãrintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănãstirii Antim, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii.  Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugãciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrinţii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri şi sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănãstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mãrului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugãciunii lui Iisus în mănãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã şi multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultãţi. Dupã conferinţã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentatã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toatã schela care era în bisericã şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi dusmãnia care se propaga în capitalã şi în ţarã, verbal şi în presã, cu toatã sãrãcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţãrii, totuşi biserica era plinã de închinãtori şi ascultãtori, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tãlmãcirile ce se fãceau pentru slujbele amintite mai sus. 

În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la Mănãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulîghin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi gãzduit la Mănãstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Pãrintele Ioan. În aparenţã un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba micã şi rarã, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor şi trăitor autentic al Rugãciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscãtor al Sfinţilor Pãrinţi, un fel de Pãrinte Ilie Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la Mănãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplãri din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor sãi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugãciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la Mănãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Pãrintele Ioan o cunoştea bine. În luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Mănãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan Kulîghin a fost condamnat la muncã silnicã pe viaţã, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştalã, care se încheia cu Rugãciunea lui Iisus. 

Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bunã parte din personalul slujitor de la Mănãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănãstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele “Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã şi despre atrocitãţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti. 

N-a trecut prea multă vreme, pânã în luna Iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activate în cadrul “Rugului Aprins”. Mã aflam atunci la Mănãstirea Ghighiu, de lângã Ploieşti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri şi fraţi, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mănãstirii. Am fost arestat împreunã cu Pãrintele Felix Dubneac, membru şi el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuţi, fãcând parte din ''organizaţia Rugului Aprins.'' Între noi şi cu noi, era şi Pãrintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Pãrintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Pãrintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu şi fiul sãu Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultãţi din capitalã, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud. 

Din literatura publicatã dupã Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este sã citeşti despre suferinţã şi alta este s-o trãieşti. Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într-o celulã micã cu mai mulţi, între care bãtrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îşi fãcea necesitãţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. Nu aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o ştire sositã din afarã, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrţi, fãrã ziare şi fãrã hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învãţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţinã, slabã şi mizerabilã, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albãstrui, ca nişte stafii, slãbiţi pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pãmânteascã, între care şi Pãrintele Daniil, iniţiatorul “Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţã grea. Dupã 4 ani de viaţã de celulã, într-o bunã zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubã mare şi fiind încuiaţi pe dinafarã, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bãlţile Brãilei. S-au mai încãrcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu pături suprapuse, într-o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat cã eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Pãrintele Benedict Ghiuş, Pãrintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primãvarã. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãşit porumbul, într-un mare lan de porumb, pãziţi de miliţieni. Slãbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulã, nu aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã forţatã. Nu aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãşim mereu. Nu aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vãtafi boiereşti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã. La prânz, masa era mai bunã şi mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa şi puţină odihnã, mergeam iarãşi la sapã. Seara, încolonaţi câte cinci, fãceam calea întoarsã, la dormitor. În baraca lungã şi largã, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele sãptãmânii. 

Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiaşi pazã a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi.  Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afarã, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totuşi detinuţii intrau în panicã.  Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncã forţatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã. 

De la o vreme, au început sã aparã şi anumite cãrţi şi ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã şi în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de doi ani de când ne aflam, muncind şi varã şi iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulã, afarã de ochii necruţãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de duşmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor şi inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasã, eliberaţi, la mânãstire, în luna Iulie anul 1964…  (Vestitorul Ortodoxiei, iunie 1996)

11-04-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu