Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, mărturisitor de foc al Rugului Aprins

 

Viața Părintelui Daniil Sandu Tudor, realizatî de maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă

Motto: „Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu”.

„Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!/Sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând./Către Tine mă aplec cu fruntea,/și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt./Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt/Aștept ca orbu-n puntea «Luminii din adânc cea fără înserare,/și care-i pusă-n om ca un lăuntric soare/să lumineze întreagă în încăperea ființei»./Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,/Te pipăi cu sfială,/cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,/cu deget bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială,/Și neajuns aș pune încă cealaltă mână;/dar inima străpunsă de fulger de arsură,/îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână/chemarea Ta întreagă și fără voia mea/bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aliluia!” (Condacul 9 din Imnul Acatist la Rugul Aprins alcătuit de Sandu Tudor în 1948).

PREAMBUL BIOGRAFIC

Hărăzit cu măiestria cuvântului plămădit în frământătura unei existențe mult încercate pe tărâmul atât al vieții laice cât și al celei monahale, Alexandru Teodorescu – cunoscut sub pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor și slobozit de deșertăciunea lumii în adumbrirea de har a călugăriei ca monahul Agaton, mai târziu schimnicit cu numele de Daniil – s-a născut în familia unor magistrați din București la 22 decembrie 1896, având și un frate mai mic, pictorul Mircea Teodorescu. De la tatăl său, Alexandru care fusese președintele Curții de Casație din Ploiești înainte de 1914 și care cucerea de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă și temperată, Sandu Tudor moștenește pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului.

În ciuda atracției exercitate de mirajul lumii, Sandu Tudor nu rămâne străin de frământările căutării unei eliberări lăuntrice prin credință din încătușările deșertăciunilor vieții, așa cum ne destăinuiește în Memoriul-biografie adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins: „Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploiești, muncind intens, fiind printre fruntașii generației mele. Față de scepticismul și conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei și școlăriei mele, Credința și claritățile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat și ca un adevărat eroism, a cărei pildă vie mi-o înfățișa bătrânul și vestitul, în vremuri, profesor de istorie și filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evangheliile și m-a făcut să înțeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulți o poartă și o înfățișează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală și o încercare puternică în Viață. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică și pentru toată viața. Din creștinismul său social, care punea în lumină legea dreptății imanente în istorie, am învățat să iubesc pe cei mulți, lipsiți și obișnuiți și să înțeleg lupta cauzei lor”[1].

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 îl găsește pe tânărul Alexandru în ultimul an de liceu, moment de cotitură marcat de înrolarea și trimiterea sa, doi ani mai târziu pe linia frontului ca sublocotenent. Va fi demobilizat abia în anul 1921, când se stabilește la București, unde e hotărât să devină  pictor și se înscrie la Academia de Arte Frumoase, proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofițer în Serviciul Maritim Român și, vreme de doi ani (1922-1924) pare să-și fi aflat rostul colindând mările și oceanele lumii pe vaporul „Dobrogea”.

Însă „foamea de carte” și năzuințele literare îl silesc să se întoarcă în București, pentru a-și relua preocupările universitare studiind acum, Literele, Filosofia, Teologia, fără a obține însă vreo diplomă într-un domeniu sau altul. Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mișcare și căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice”[2]. „Frumos, cu părul roșcat, cu ochii albaștri și cu barbișon privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate și purta, permanent, la subsuoară, un volum de filosofie adâncă”[3]. Pe lângă activitatea literară (în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioși și este remarcat de Nichifor Crainic, publicând în Gândirea, Contimporanul, Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Mișcarea literară, Ritmul vremii) – lucrează activ și benevol ca director al Operei de Ajutorare studențească în cadrul Asociației Studenților Creștini. În același timp, obține postul de profesor suplinitor în satul Pogoanele și pasionat de aviație devine pilot de încercare. În 1927 compune în versuri după metrica și ritmul vechiului Acatist de tip bizantin un poem religios, Acatistul Sf. Dimitrie Basarabovcare este aprobat de Sfântul Sinod, primind totodată postul de subdirector al Internatului Teologic din Chișinău.

PELERIN LA SF. MUNTE ÎN CĂUTAREA ISIHIEI CUNOȘTINȚEI

„Fără îndoială nu există creștin care să nu fi avut odată în viață dorința de a iubi pe Dumnezeu din toată inima și până la punc­tul de a nu mai fi despărțit de El”.

În 1928, Universitatea din București îl numește secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studențească. Simultan continuă să se dedice studiului Teologiei, obținând o bursă în anul 1929 când va călători pentru prima oară la Sfântul Munte Athos după ce lecturează o serie de reportaje publicate în Franța, de către o ziaristă care susținea că ar fi străbătut Athosul travestită în bărbat. Ajunge la destinație ca orice jurnalist de scandal pus pe dezvăluiri spectaculoase, animat mai degrabă de senzaționalul posibilelor sale descoperiri decât de doruri duhovnicești. Însă incursiunea athonită îl va preschimba lăuntric și va însemna momentul convertirii lui depline: „Pe vremea aceea, în Franța, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat.

Intrigat și în același timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăți, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurți, cămașă sport și cu un rucsac în spate. Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare și haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: «Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos, pune-ți pantaloni lungi, lasă barba să crească și vino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulți vin ca Dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaște și se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieții călugărești, turiștilor; aceia, cum vin, așa se duc». Lui Sandu Tudor i s-a părut rațională propunerea și din acel ceas a început să facă ceea ce făcea și monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la ușă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colțuri, se uitau pe geamuri, starețul era avizat… Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis ușile și inimile călugărilor practicanți ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respirației și toată taina Liturghiei interioare a isihaștilor, luată nu din citit, nu din Filocalii, ci direct de la maeștrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaști.

Acolo a înțeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit și că în acel centru existențial al ființei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu și că Dumnezeu este pecetea personalității noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când își pleacă capul în piept, rostind în ritmul respirației: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». El a înțeles că rugăciunea este o stare și nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezența lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem și ne mișcăm, iar pogorârea în noi este drumul dintre autenticitate, cunoașterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conștiință trebuie raportată la acel centru existențial din noi, altfel își pierde autenticitatea. Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane și a procesului intelectual, care având alte puncte de referință decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea, zi și noapte. Obișnuia să spună că pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te «îndobitocești», dându-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea cu lux de amănunte, cum în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă cu fiecare metanie, ceva în el, se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începe să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote și toacă din toate văgăunile și văile; de la mănăstiri, schituri și chilii și peste toată feeria se mai adăuga și o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa și focul Duhului Sfânt îl copleșise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Starețul schitului văzându-l emoționat s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: «Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?». Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de niște viziuni demonice: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, ședințe literare, petreceri… etc., iar starețul a încheiat: «Noi cei din Athos avem o credință: dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopții călugării se roagă».

Întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citește, ci le practică, descoperind documente despre existența pustnicilor din Carpați, relevând în Diata Starețului Gheorghe și Legiurile Sfântului Calinic, specificul isihasmului românesc”[4].

APOLOGET AL ADEVĂRULUI SUB „PARAFA DE JAR” A CONDEIULUI

„Adevărul se îmbracă în lumină ca într–o haină, adevărul se acoperă cu cuvântul ca într–o taină. Vădirea lui este dreaptă, simplă și fățișă”.

În 1930, Sandu Tudor lansează foaia săptămânală Floarea de foc în coloanele căreia duce o luptă dialectică antifascistă, iar în 1933 înființează cotidianul Credința, ziar independent de luptă politică și spirituală prin care era încurajată o critică acidă la adresa religiozității decorative și a burgheziei socotită a fi drept clasa responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor și a ierarhiilor tradiționale: „Viața noastră – își va nota el gândurile – cu datoriile și drepturile ei, nu se mai întemeiază pe marile și cereștile principii ale sfințeniei și ale nobleței, ci pe principiile celei mai mari satisfacții și ale fericirii imediate pământești. Viziunea raiului și fericirii materialiste, care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe om, a răsturnat toate valorile vieții”.

Publicist și polemist de mare forță, prin vivacitatea temperamentului vulcanic și felul direct, lipsit de menajamente și de ipocrizie prin care își exprima ideile, Sandu Tudor era greu de suportat chiar și de cei mai apropiați prieteni deși uimea prin respectul fundamental pe care îl arăta față de oricine. Alexandru Mironescu, vechiul său prieten care adesea îi mărturisea: „Dragul meu, ai fi insuportabil, dacă nu ai fi extraordinar”, avea să consemneze despre Sandu Tudor pe care îl cataloga drept „o bibliotecă deranjată”: „Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat (…). Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri, și în anumite domenii era un învățat, avea o informație de savant. Dar se și ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni și – curios! – de admirația lor, pe care sigur ar fi putut-o avea”[5]. „Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanțe duhovnicești nu putea rămâne în cercul prietenilor lui”[6].

FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU MOARTEA. ÎNTÂIA ARESTARE

„Nemulțumirea diavolească, nemulțumirea metafizică a celui ce veșnic se zvârcolește în gol e trăsătura de temelie a vremurilor noastre de acum. Oricare din noi simte un rău, o neliniște sub apăsarea unui bolovan de zădărnicie”.

Rămâne și în această perioadă pe de o parte un statornic închinător la mănăstirile românești și un cititor fin al manuscriselor și scrierilor vechi românești, pe de altă parte un împătimit al zborului. Își achiziționează un avion personal de turism cu care se va prăbuși în august 1937 scăpând nevătămat în chip cu totul minunat: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbușește, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morții care mă aștepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit și mi-a salvat viața. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viață. Mi-am mușcat doar buza de jos în timpul accidentului”[7].

Aceeași pronie dumnezeiască avea să-l izbăvească de la moarte și în cel de-al Doilea Război Mondial după ce în anul 1939 va fi concentrat și trimis pe frontul de est, scăpând de rafala de pistol automat a unui plutonier ucrainean care încerca să-l împuște în timpul somnului. Cu doar câteva minute înainte de a porni rafala, se mută din patul în care dormea de obicei și este izbăvit de Dumnezeu și din această încercare. Revenit de pe front în 1941 este numit profesor la o Școală tehnică de motomecanizare, iar în noiembrie 1942 este arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu, împreună cu alți scriitori pentru convingerile lui politice de stânga fiind eliberat la intervenția Ministerului de Război, Direcția Motomecanizare, care reclamă prezența acestuia în unitate.

Rechemat sub arme, va rămâne înrolat pe front până la sfârșitul războiului (1945) când reîntors acasă se resemnează în fața eșecului celei de a treia căsătorii, după cum singur mărturisește: „Liberat și întors acasă, constat ca urmare directă a războiului că viața mea de familie era falitară pentru a treia oară, într-o formă care nu mai îngăduia niciun compromis. Nimic nu mă mai poate hotărî să mai reîncep vreo experiență de viață nouă casnică. De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice și mai adânci a vieții mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos și adevărurilor Lui veșnice. Sunt sătul de vremelnicie”.

„IERURGIA MONASTICĂ” A LUI SANDU TUDOR. „RUGUL APRINS”

„Monahul a lăsat pe toate pentru dragostea lui Dumnezeu și cel ce iubește pe Iisus stă cu capul pe pieptul Lui, se odihnește lângă El, stă la limanul odihnei. De aceea și el, monahul, poate și trebuie să odihnească oamenii obosiți de ostenelile vieții care aleargă la el”.

Fără să mai zăbovească prea mult pe gânduri, își vinde mașina personală, casele de pe Calea Victoriei cu alte bunuri personale de mare valoare și contribuie la renovarea Mănăstirii Antim, unde este primit ca frate în același an, 1945: „Sufletește mă dăruiesc noii vieți cu o putere și intensitate care-mi dă bucurii și mă face alt om. Intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească și dreaptă împlinire a vieții”, sunt confesiunile de gând ale fratelui Alexandru, viitorul monah Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, adică Sfântul Munte Athos) care va primi sabia Duhului Sfânt după trei ani de noviciat cu binecuvântarea mitropolitului Firmilian al Olteniei și harul preoției în 1950 când va fi hirotonit ieromonah la Mănăstirea Crasna de Gorj.

Aici viețuiește alături de părintele Adrian Făgețeanu și viitorul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală în memoria căruia a rămas învistierită următoarea evocare: „Eram trei în toată mănăstirea: părintele Adrian Făgețeanu era preot, eu eram cântărețul, iar starețul, părintele Daniil era poporul. Eram toți orășeni, nu știam să îngrijim nici animale, nici păsări. Mitropolitul Firmilian ne dăduse în primire această mănăstire cu gândul de a face din ea o mănăstire de intelectuali. Dar părintele Daniil a luat-o ca la carte și a început să ne ducă la biserică de șapte ori pe zi și pe noapte. Într-o seară i-am spus părintelui stareț: «Știți am uitat să închid găinile!». Îmi spune: «Ce găină îmi trebuie mie? Mergem la biserică, la slujbă!». În noaptea aceea ne-au furat găinile. Altă dată am uitat să deschid porțile pe care intrau caii ce pășteau liber în munte. Caii n-au mai intrat în noaptea aceea, dar n-au mai intrat niciodată. Probabil că i-au mâncat lupii, ori s-au rătăcit prin pădure, ori i-a furat cineva. Tot așa am pățit și cu porcii… În foarte scurt timp am lichidat gospodăria urgent spre satisfacția părintelui Daniil, căruia nu-i trebuia gospodărie!”[8].

Anii petrecuți la Antim (1945-1948) vor fi prilej de renaștere duhovnicească pentru personalitățile deja consacrate ale intelectualității bucureștene din epocă care având destule prilejuri să cunoască soarta credințelor preschimbate, prin instituționalizare, în ideologii, se vor grupa în jurul Mișcării isihaste a Rugului Aprins inițiată de Sandu Tudor. Convins că neamul românesc poate fi salvat de o transformare duhovnicească profundă prin trăirea credinței și a rugăciunii, prin refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu, Sandu Tudor năzuia ca destinele trăitorilor Rugului Aprins să se așeze sub semnul celei mai înalte fapte a vocației monahale, rugăciunea: „Pentru noi, Rugul Aprins era și simbolul rugăciunii neîncetate. Cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acel rug care ardea și nu se mistuia. Suntem mereu uniți cu focul lui Dumnezeu, această vâlvătaie de lumină și putere, iar cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminoși și mai aproape de Dumnezeu”[9].

În chilia sa construită sub clopote, în care intrai pe brânci, într-o perioadă de profundă criză și confuzie, de împuținare a povățuitorilor duhovnicești, membrii Rugului Aprins studiau textele patristice, practicau rugăciunea inimii după metoda părintelui Ioan Kulâghin, aflat în pribegie alături de Mitropolitul de atunci al Rostovului, discutau despre maladiile spiritului modern, despre deșertăciunea cunoașterii strict raționale, încercând să redescopere Ortodoxia în expresia ei isihastă.

„NUNTAȘ AL CERULUI” ÎN REDUITUL JILAVEI

„Spunem tare că numai învățând și râvnind «zelul apostolilor, jertfa mucenicilor și simplitatea călugărilor», vom birui”.

Incomod pentru autoritățile comuniste, Rugul Aprins este scos în afara legii, iar inițiatorul ei, Sandu Tudor, este arestat la 6 iulie 1950 și trimis mai întâi la Jilava, apoi la Canal sub acuzația de atitudine ostilă regimului și ilegalități făcute pe frontul din est. În Reduitul Jilavei, în jurul căruia aproape zilnic trei mii de oameni erau alergați timp de două ore sub lovituri de bâte și arme, părintele Agaton e gata să se prăbușească. Virgil Maxim își amintește: „Într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea dezlănțuit, am simțit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana și mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins brațul și, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al milițienilor. Din când în când mă uitam la fața omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mișcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închiși, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută și dragă, mă făcea să înțeleg că am lângă mine un nuntaș al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimțind loviturile pe care le primeam. (…) Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa cu orice prilej îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință, și-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească: «Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos»”[10].

EGUMEN LA SCHITUL RARĂU. DIN NOU ÎN ARESTUL SECURITĂȚII

„Să trăiești zilnic bucuria de a te întâlni cu un om. Părinții aveau acest cuvânt minunat: «Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu». Ca să câștigi pe cineva, fă precum ne învață Sfântul Isaac: pune-i înainte faptele lui cele bune”.

După eliberare, doritor de isihie, părintele Agaton vine la Sihăstria Neamțului unde viețuiește aproape un an și primește la 15 noiembrie 1953 mantia schimniciei sub numele de Daniil, din mâinile părintelui Cleopa, retrăgându-se apoi ca egumen la Schitul Rarău unde „s-a mistuit pe sine într-un urcuș al înduhovnicirii, învingându-și limitele, transfigurându-le, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu și luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele țării” (Pr. Gheorghe Calciu).

Deprins cu viețuirea monahală după regula studită moștenită de la părintele Ioil Gheorghiu, ieroschimonahul Daniil va căuta izolarea și realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un așezământ duhovnicesc în care să viețuiască monahi intelectuali, iubitori de viață ascetică și de rugăciune care să țină piept tăvălugului nimicitor al ideologiei comuniste, ținând adevărate conferințe apologetice tinerilor pentru a-i slobozi de întunecarea îndoctrinării ateiste: „Puterea preschimbătoare a Duhului Sfânt trebuie să o afli în propriul suflet ca să o mărturisești și să o faci lucrătoare și în alte suflete. Oriunde și oricând vom afla astfel de mărturisitori ai lui Hristos, gata să ajute orice ființă doborâtă de păcat”[11]. „Sfatul Părintelui Daniil era de a fi în mijlocul lumii asemeni melcului care-și poartă casa în spinare, adică și noi să fim asemeni lui, învățând să ne făurim casa propriului nostru suflet, o cochilie în care să ne retragem și să urzim cu insistență și răbdare chemarea Numelui de lumină al Domnului nostru Iisus Hristos”[12], își amintește George Văsîi, unul din apropiații părintelui Daniil din acea perioadă.

Întâlnirile catehetice de la Schitul Rarău devin din ce în ce mai incomode pentru Securitatea care considera orice activitate religioasă o mască în spatele căreia se ascundeau diverse comploturi politice și acțiuni legionare. Bazându-se pe simplul fapt că în grupul părintelui erau persoane care activau sau simpatizau Mișcarea Legionară și că ar fi comentat în mod ostil prevederile Conferinței de la Geneva și evenimentele din Ungaria, Securitatea dispune arestarea părintelui Daniil care prevede firul evenimentelor, după cum aflăm din mărturia părintelui Elefterie Păduraru: „În luna iunie 1958, părintele Daniil Tudor, după ce a slujit Utrenia la miezul nopții, și-a cerut iertare de la toți viețuitorii Schitului. Mie mi-a spus că trebuie să meargă cu căruța la Câmpulung-Moldovenesc. Au mers cu noi fratele Ioan Neagoe[13] și fratele Costică. Mă aflam în căruță împreună cu părintele Daniil pe o scândură-scaun în față. Pe drum Părintele Stareț Daniil Tudor mi-a spus: «Frate Ioane, de acum nu ne vom mai vedea!». Am traversat muntele Rarău și am ajuns la Valea Seacă, la un gospodar, un om înalt cu mustață. Lui i-a spus că trebuie să meargă la București pentru a fi arestat de Securitate, pentru că dacă va rămâne aici, va fi arestat de Securitatea de la Câmpulung-Moldovenesc și va avea de suferit mai mult decât la București. De acolo, seara a plecat cu trenul la București”[14]. Va fi ridicat din casa prietenului său, Alexandru Mironescu, în noaptea de 13/14 iunie 1958 și anchetat împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul „Teodorescu Alexandru și alții”, din care făceau parte părintele Dumitru Stăniloae, arhimandriții Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuș, Felix Dubneac, ieromonahii Adrian Făgețeanu și Arsenie Papacioc, Dr. Gh. Dabija, Alexandru Mironescu, Șerban Mironescu, V. Voiculescu ș.a. Dosarul care cuprinde anchetele, procesul, recursul și actele de penitenciar are 10 volume și poartă numărul 113668, păstrându-se la Arhivele  Ministerului de Justiție, Secția Instanțelor Militare.

ULTIMII ANI DE DETENȚIE ȘI MUCENICIA ÎN TEMNIȚA CRUNTĂ A AIUDULUI

„Adevărul este mărturisire, care cere luptă și apărare și dezmințire a orice l-ar umbri și întina, cu prețul vieții tale, iată ce creează adevărul cel viu. Numai mărturisitorii adevărului, martorii vii ai lui, martirii fac adevărul cel viu”.

Ieroschimonahul Daniil va fi condamnat fără dovezi plauzibile, la 25 de ani de temniță grea și 10 ani degradare civică, conform art. 196 CPP, pentru infracțiunea de a fi uneltit contra ordinii sociale, citind și comentând în public texte dușmănoase la adresa regimului, ca și pentru activitatea de susținere a fascismului, de organizare a unei activități  contrarevoluționare în cadrul Asociației Rugul Aprins în perioada 1945-1948 și de întruniri subversive cu foști membri ai Asociației Rugul Aprins și alte elemente în perioada 1955- 1958 (vol. 4, f. 299-300). Refuzând orice compromis în fața anchetatorilor, neacceptând sub nicio formă să „toarne” pe alții, părintele Daniil este încarcerat între zidurile temutului Aiud. Într-una din declarațiile unui informator introdus de Securitate în aceeași celulă cu părintele Daniil, putem citi următoarea consemnare: „Din capul locului mi-a atras atenția că dacă vrem să discutăm amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericești, de morală creștină și filosofie, natural dacă mă interesează. Altfel refuză orice discuție și preferă să mediteze, fiind învățat cu aceasta din viața de sihăstrie pe care o duce. Are multă experiență din obiceiurile polițienești și știe că este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoși care să tragă de limba pe cei năpăstuiți”.

Primul an de închisoare îl va petrece cu scurte întreruperi într-o totală izolare, la celular fără niciun mijloc de comunicare cu exteriorul, agățat doar de zălogul de foc al rugăciunii lui Iisus coborâte din minte în inimă, fiind singurul preot care a purtat lanțuri la picioare pe toată durata detenției. Din „pridvorul de smirnă” al unei inimi îmbrăcate în zeghea suferinței se va ivi „harica depănare a unei grăiri de minune”: Acatistul Sf. Ioan Bogoslovul alcătuit de părintele Daniil în temnița Aiudului și salvat din menghina uitării grație memoriei prodigioase a studentului Jenică Popescu.

Depănând caierul amintirilor din detenție, părintele Arsenie Papacioc, într-un interviu, îl evocă pe părintele Daniil astfel: „Am trăit în mănăstire cu el și am făcut și pușcărie împreună. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă – o «în­chisoare în închisoare», de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare și de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu – am stat împreună. Ne dădeau câte puțin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Și pentru că eram amândoi mo­nahi, am împărțit aceeași gamelă. Și luam, eu o lingură, el o lingură și a mai rămas puțin pe fundul gamelei. Și zic: «Ia sfinția ta mai departe» – îi purtam evlavie, căci ne cunoșteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton – «ia sfinția ta mai departe…»”. În ciuda torturilor, a bătăilor și a reeducării introdusă la Aiud mai degrabă ca pe „o formă de pipăire a rezistenței unora”, părintele Daniil rămâne și în robia lanțurilor același apărător intransigent al adevărului și al dreptei credințe: „Sandu Tudor a trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede”[15].

Somat să dea declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și a ierarhilor ei, „primind hârtie și cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria și celelalte forțe atee încearcă să lovească în Hristos și în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una și aștepta din zi în zi să fie chemat la confruntare”[16]. Ieroschimonahul Daniil n-a mai apucat să înfrunte prin sabia cuvântului forțele telurice ale întunericului. Zdrobit în bătăi de torționarii Aiudului, suferind de o acută hemoragie cerebrală, se va elibera din cercul robirii pământești în noaptea de 16/17 noiembrie 1962 pentru a păși cu sufletul fierbinte de har pe calea Numelui de Lumină a doritului Mire, odihnindu-și până astăzi trupul de tină în groapa de țărână a Râpei Robilor sub omoforul „Miresei, urzitoare de nesfârșită rugăciune”, căreia tainic și fierbinte îi strigă: „Odihnește-mă sub adăpostul Chipului tău, ca sub privirile Tale de auriu cărbune, să ard și eu nemistuit, din plămada arcanei de negrăit a trăirii de rugăciune. Și dintru inelul Tău de răcoare, Izvorule pecetluit, din nou, mereu, să îmi pot împrospăta, cu unda harului tău de nelipsit, marea pace a odihnei săltătoare”[17]. - (material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, preluat din Revista Atitudini, Nr. 48)

 

Bibliografie:

[1] Cf. Ieromonah Agathon Tudor, Rugul Aprins, de ÎPS Antonie Plămădeală.

[2] Pr. Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – omul si opera, Ed. Christiana, Bucuresti, 2005.

[3] Nicolae Carandino, Nopți albe și zile negre, Editura Eminescu, București, 1992, pp. 149-152.

[4] Pr. Roman Braga, Pe drumul credinței, HMD Press, Inc., Rives Junction, USA, 1995, pp. 172-175.

[5] Alexandru Mironescu, Florea de foc, Ed. Elion, București, 2001, pp. 193-194.

[6] Pr. Roman Braga

[7] Cf. Ierod. Cleopa Paraschiv, Starețul Daniil de la Rarău și Rugul Aprins, Ed. Panaghia, p. 10.

[8] ÎPS Antonie Plămădeală, Rugul Aprins în Albumul Fericiți cei prigoniți, Ed. Bonifaciu, București, 2008.

[9]Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 14.

[10]Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Ed. Antim, București, 2002, pp. 257-258, 403.

[11]Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 22.

[12] George Văsîi, În căutarea sensului vieții, Ed. Solteris, Piatra Neamț, 2006, pp. 28-34

[13] Actualul Părinte stareț Ioan de la Rarău.

[14]Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 30.

[15] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric preluat de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net/

[16] Virgil Maxim, op. cit., p. 403.

[17] Frag. din Condacul 12 al Imnului Acatist la Rugul Aprins.