Este timpul iertării

Este timpul iertării (Reflecții de după Marșul pentru Viață 2017)

Sculptura „Copilul care nu s-a mai născut niciodată” realizată de sculptorul slovac Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Amplasată din 2011 în orașul Bardejovska Nova Ves

Până nu demult, mass-media s-a căznit să pună în dezbatere publică avortul, invocând numărul mare de avorturi din România. N-a reușit decât foarte puțin. Societatea era mută și surdă, întrucât mereu și mereu subiectul era legat de introducerea în școli a orei obligatorii de educație sexuală. Și dacă nu a mers, înseamnă că la mijloc era ceva forțat, artificial.

Iată că Marșul pentru Viață 2017, desfășurat în anul acesta în ziua de Bunăvestire, la care au participat peste o sută de mii de oameni din toată țara și din Republica Moldova, ne arată că dezbaterea se poate face acum dinspre societate spre mass-media. Și ne arată că oamenii, românii au început să conștientizeze ce înseamnă cu adevărat avortul. Iar avortul înseamnă moarte. Oricum l-ai privi înseamnă moarte – fie că e doar a copilului, fie că e a mamei și a copilului.

Cu alte cuvinte, crudul adevăr, „care doare” – avortul este moarte –, în sfârșit, a început să fie spus în gura mare. De aceea s-au înfuriat și mulți opozanți, care nu au găsit mai cu cale să-și exprime mânia, decât prin mesaje obscene. A fost, de fapt, strigătul de durere al sufletului lor. Au vrut să ne arate că și ei suferă din cauza avortului. Pe de o parte. Pe de altă parte, e și strigătul nostru de durere. Nu suntem mai puțin afectați și răniți decât cei care s-au opus marșului. Avortul afectează întreaga familie, ne afectează pe toți. Așa spun psihologii care au consiliat femeile rănite psihic și sufletește de avort. Iar preoții știu acest lucru și mai bine. Toată societatea noastră românească este rănită de avort. Cum spunea Părintele Nicolae Tănase, „stăm, ca popor, într-o mare baltă de sânge”. Să ne închipuim acum câtă durere, câtă suferință, câtă frustrare a generat această vărsare de sânge, la nivelul fiecărei familii, la nivel personal și la nivelul întregului neam.

Nu e de mirare că toată societatea noastră e dezbinată, e ruptă, unii sunt mai deștepți, alții – mai fraieri, unii sunt spionii lui Putin, alții – spionii lui Soros. Unii sunt hoți, alții – ticăloși. Unii sunt desfrânați și păcătoși, alții – virtuoșii pământului. Ne certăm de dimineață până seara, pe rețelele de socializare, la TV, la radio, fără să ne dăm seama că această stare ne apasă sufletele și ne ține încătușați. Drept rezultat – suntem cu toții niște încrâncenați. Cum putem crește, cum putem scăpa de măști, cum putem merge mai departe, ca societate, cum ne putem găsi libertatea, ca oameni, dacă avem sufletele împietrite și opace, încătușate în gânduri-clișee?

Iertarea – vindecare a sufletului

În miezul credinței noastre creștine stă iertarea. Iertarea vine dacă implorăm Mila Domnului, dacă cerem lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care ne-au greșit nouă și să ne ierte pe noi, care le-am greșit lor. Nu vom găsi împăcarea și pacea interioară atâta timp cât nu ne vom cere iertare unii altora. Iertarea nu vine din aer, nu vine pur și simplu că ne-am gândit la ea. Dacă nu conștientizăm și dacă nu spunem pe nume tuturor lucrurilor la care suntem părtași, e greu să se instaleze liniștea și pacea în sufletul nostru. Toți avem sufletele rănite și vulnerabile și toți tânjim după dragoste și căldură.

Când spunem, în rugăciunea Tatăl Nostru, „precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne gândim și la o femeie din viața noastră care a făcut avort – mamă, soție, fiică, soră, bunică… Să-i iertăm și pe tații care și-au împins soțiile la avort sau pe cei care nu s-au putut opune. Soții să-și ierte soțiile, iar soțiile să-și ierte soții. Să spunem „Dumnezeu să le ierte pe cele peste 10 mii de mame, care au murit prin avort, împreună cu pruncii lor, pe vremea comunismului.”

Fără iertare, nu e posibil să creștem, fiecare dintre noi personal și cu toții împreună. Nu putem merge mai departe, nu putem fi împăcați, nu ne putem limpezi. Să avem speranța că rugăciunea noastră către Iisus Hristos Domnul va mișca sufletul celui rănit de lângă noi sau rănit de noi. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri.” (Luca, 6:27-28)

Aceste gânduri mi-au fost prilejuite de lectura cărții lui Jean Vanier, „Becoming Human”. Jean Vanier (fiul fostului guvernator al Canadei) este fondatorul Caselor „Arca” – o rețea internațională de comunități pentru oamenii cu handicap mintal. După ce a studiat filozofia și teologia la Paris, a fost profesor de filozofie și teologie în Canada. În 1964, a cumpărat o casă la Trosly-Breuil (Franța), în care a primit să stea cu el doi oameni cu handicap mintal. A numit casa „l’Arche” (Arca, după Arca lui Noe), care a însemnat un loc de refugiu pentru niște oameni respinși de societate și un loc pentru un nou început. Astăzi locuiește tot la Trosly, în compania oamenilor cu dizabilități.

Casele „Arca” reprezintă astăzi o rețea de peste o sută de comunitati, ce includ oamenii cu handicap mintal și asistenții lor, comunitati care exista in peste 30 de tari. Scopul acestor comunități este să ofere oamenilor cu handicap demnitate și simțul comunității, care lipsesc într-o instituție de stat.

Jean Vanier este, de asemenea, împreună cu Marie-Hélène Mathieu, co-fondator al centrelor „Credință și Lumină”, care aduc împreună, în întâlniri regulate, oameni cu dizabilități, părinții și prietenii acestora. Astăzi, în 75 de țări din lume există peste 1.300 de asemenea comunități.

În românește, a fost tradusă o singură carte a lui Jean Vanier, „Izvorul lacrimilor”, Editura Sapientia, Iasi, 2014.

Sursa: Larisa Iftime, culturavietii.ro