Cele patru tipuri de oameni funcţie de relaţia minte-inimă

… Antichitatea deosebea patru tipuri de oameni:

1.      Omul desăvârșit: inteligență rece și inimă caldă;

2-4. Omul imperfect: inteligență și inimă calde, inteligență și inimă reci, inteligență caldă și inimă rece.

Inteligența și inima calde generează "revoluționari", eroi plini de entuziasm, lipsiți însă de discernământ; înflăcărarea și idealismul lor duc adesea la catastrofe. "Sângele curge datorită idealiștilor iresponsabili", observa un istoric. Ei sunt, fără îndoială, simpatici prin patetismul lor, dar au o minte iresponsabilă și imprudentă. De câte ori nu auzim spunându-se despre asemenea oameni: "E atât de bun și, cu toate acestea, aduce atâtea necazuri!"

Inteligența și inima reci constituie al treilea tip de om. Sunt ființe luminoase, deschise, oneste, lipsite deopotrivă de ură și de iubire. Nu doresc răul. Stăpânesc bine analiza, cu o inimă indiferentă, sceptică, neutră... Incapabili de eroism, ei ne farmecă prin echilibru și totodată ne plictisesc din cauză că funcționează prea bine.

Există, în sfârșit, un tip de om cu minte caldă și inimă rece. Cei care aparțin acestui tip degajă un aer diabolic. Seducători, întrebuințând cuvinte plăcute, ei ascund un gol de simțire omenească în spatele cinismului lor binevoitor. Și, vai! aceștia împrumută adesea mască clericală. "Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că dați zeciuială din izmă, din mărar și chimen, dar ați lăsat părțile cele mai grele ale Legii: dreptatea, mila și credința... Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că semănați cu mormintele văruite... Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că voi clădiți mormintele proorocilor și le împodobiți pe ale drepților..." etc.

Primejdia se naște atunci când răceala minții îngheață inima și când fierbinţeala inimii încețoșează mintea.

Aceste observații, dezvoltate deja de către stoici și antici, au fost adoptate și de Biserică. Ele vin în sprijinul înțelegerii diadei bărbat – femeie, minte – inimă. Să reținem că voința nu intră în discuție; este o chestiune de altă natură, în care stă și rațiunea pentru care diavolul atacă femeia, adică inima.

Arhitectura templului simbolizează și ea trupul omenesc; ea este un trup perfect al unui om întins. Intrarea închipuie picioarele, nartexul, partea de jos a trupului omenesc; naosul închipuie inima, pieptul, mulțimea, iar altarul, capul. Sfântul Simeon al Salonicului face, în legătură cu acestea, următoarea observație binevenită: "Cuvântul, spune el, este rostit în cap, de aici învățătura se răspândește în inimă, iar preotul iese din altar pentru a-i împărtăși pe credincioși". Dumnezeu iese, coboară să Se împărtășească inimilor.

În Sfânta Sfintelor se înfăptuiește prefacerea pâinii și a vinului în Trup și Sânge, înălțarea creaturii către Creator, schimbarea stricăciosului în nestricăcios. Cugetul se înaltă către Dumnezeu, Dumnezeu Se înclină către inimă. Gândul Îl numește pe cel de Nenumit, iar inima îl primește în lăuntrul ei. Înfricoșata Jertfă de preaslăvire care se celebrează mistic dincolo de perdeaua altarului, în creierul templului, se înfăptuiește pentru a fi încredințată credincioșilor.

Sfânta Liturghie nu este întreagă fără cuminecare. Mintea trebuie să coboare în inimă, capul să se plece pe piept, Logosul să pătrundă în pântecul curățit, Adam să se lipească de Eva: "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de femeia lui, și vor fi amândoi un trup". Nu femeia este cea care se duce după bărbat, acest lucru va fi o urmare a păcatului: "Și dorul tău va fi după bărbatul tău, și el te va stăpâni", ci bărbatul este cel care "se va lipi de femeia lui".

Șarpele nu-l bagă în seamă pe Adam, el i se adresează Evei. Scripturile arată clar: "I-a dat și bărbatului ei, care era cu ea, și a mâncat și el". Cu toate acestea, Adam nu scoate o vorbă în timpul întrevederii. Mintea nu protejează inima. Eva mănâncă cea dintâi, apoi îi dă și lui. El este cu ea, lîngă ea, în loc să fie laolaltă cu ea, făcând un singur trup în fața vrăjmașului. Mintea e despărțită de inimă.

Șarpele o ia pe neașteptate pe femeie, deci unitatea minții și a inimii nu s-a înfăptuit, maturitatea perechii nu s-a petrecut. Verbul devine Prunc, ca să răzbune "pruncia" lui Adam și a Evei, cum și cântă Biserica înaintea Întâmpinării Domnului.

(Sursa: Taina originilor, Jean Kovalevsky, Ed.Anastasia, 1996, p.145)