Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 1219

Întrebare frecventă: Când vor fi canonizaţi Sfinţii Închisorilor din România?

Preot Vasile Gordon
Tags: sfinţii închisorilor; canonizare;

Pe măsură ce martirii închisorilor comuniste din România au devenit tot mai cunoscuţi, la serile noastre catehetice, dar şi în convorbirile particulare, am fost întrebaţi din ce în ce mai frecvent: „Părinte, când vor fi canonizaţi aceşti pătimitori?” Zecile (sutele) de cărţi, de emisiuni radio-tv şi de conferinţe dedicate suferinţei din închisorile comuniste, au scos la iveală mărturii cutremurătoare, dar şi chipuri luminoase ale sfinţeniei şi românismului curat. Asa s-a născut şi expresia, tot mai des auzită, sfinţii închisorilor. Cei care ne adresează această întrebare vin şi cu exemplul minunat al Rusiei Pravoslavnice: „Iată, în Rusia, au fost canonizaţi deja mii de martiri, în frunte cu Ţarul Nicolae al II-lea şi cu patriarhul Tihon, amândoi omorâţi de comuniştii atei…”. Este invocat, de asemenea, exemplul Bisericii Romano-catolice surori din România, care nu demult a trecut în rândul sfinţilor mai mulţi martiri ai închisorilor comuniste, între care mai cunoscuţi sunt monseniorul Vladimir Ghika, ucis în 1954 la Jilava (beatificat la 31 august 2013) şi episcopul de Iaşi Anton Durcovici, omorât la Sighet în 1951 (beatificat la 17 mai 2014). De fiecare dată, nu am lăsat întrebarea fără răspuns, în limitele datelor concrete şi al competenţelor, desigur, ţinând seama, pe de o parte, de reacţiile opiniei publice, de sensibilităţile enoriaşilor, dar şi de comunicatele venite din partea Patriarhiei. Canonizarea sfinţilor, inclusiv a celor care au sfârşit în închisori, intră în competenţa exclusivă Sfântului Sinod al BOR, la fel ca şi în celelalte ţări ortodoxe. Iar Sfântul nostru Sinod, aşa cum vom vedea mai încolo, acţionează pe baza unor criterii şi priorităţi, la propunerea episcopilor locali, în urma constatării voinţei şi evlaviei drept-credincioşilor creştini.

     Pe de alta parte, să nu uitam că mai presus de voinţa (ori ne-voinţa) oamenilor, fie simpli creştini, fie cârmuitori bisericeşti, stă în voinţa lui Dumnezeu cine şi când trebuie înscris în calendar şi, cu putere de la El, adesea în voinţa sfinţilor nesfinţiţi, adică nerecunoscuţi oficial. Este adevărat că, prin succesiune apostolică, Mântuitorul Iisus Hristos a învestit cu putere decizională ierarhia bisericească, dar această putere nu trebuie să acţioneze discreţionar sau în opoziţie cu credinţa şi năzuinţele poporului drept-credincios. Să luăm aminte, aşadar, că puterea opozanţilor, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, deşi uneori pare de neînvins, este trecătoare şi iluzorie, pentru că devine, practic, o lovire cu piciorul în ţepuşă - cum a fost cazul atitudinii Apostolului Pavel, înainte de convertire (Fapte 9,5). Este şi sensul ce rezultă din mărturisirea părintelui profesor Gheorghe Drăgulin, un cunoscut pătimitor al închisorilor comuniste: „Chiar şi fără voia oamenilor, istoria reliefează vrednicia lor lăuntrică şi reală - spre zidirea sigură a urmaşilor şi spre slava lui Dumnezeu”1.

Subiectul de faţă trebuie considerat nu doar de mare actualitate, ci unul care constituie şi o probă de „examen” a conştiinţei şi a recunoştinţei noastre, deopotrivă, cler şi popor, faţă de sacrificiile miilor de încarceraţi, iubitori jertfelnici ai Bisericii şi ai Neamului. Opinarea asupra acestui subiect presupune, însă, o foarte bună informare, înainte de a vorbi sau scrie şi, mai ales, înainte de a ne grăbi să acuzăm de rea credinţă pe „cineva” anume. Presupune, de asemenea, un dialog mai strâns între ierarhie (episcopi, preoţi) şi drept-măritorii creştini. Lipsa ori, mai rău, refuzarea dialogului pe acest subiect afectează comuniunea firească şi poate alimenta în continuare suspiciunile exprimate atât de frecvent în presa ultimilor ani. Articolul de faţă, dincolo de informaţiile sumare - datorate spaţiului limitat - se doreşte mai degrabă a fi o invitaţie la dialog şi lectură. Dialog cu foşti deţinuţi politici, din ce în ce mai puţini în viaţă, ca: Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Vasile Jaques Iamandi, Radu Ciuceanu, părintele Gheorghe Drăgulin, părintele Nicolae Bordaşiu, Gelu Gheorghiu, Elisabeta Ionescu-Nicolau, Aspazia Oţel Petrescu ş.a., ori cu fii, fiice şi nepoţi ai celor care au trecut la Domnul, unii în închisoare, alţii ulterior. Iar între sursele bibliografice pe care le recomandăm în mod expres se înscriu: P. Caravia, V. Constantinescu şi Fl. Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Bucureşti, 1998; Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007; Colectiv, Din temniţe spre sinaxare, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008; Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX - Închisorile comuniste din România, Editura Agaton, 2010; Vlad Herman (coord.), Sfinţii închisorilor, stâlpi ai ortodoxiei şi ai neamului românesc, Meteor Press, 2014; Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor, Editura Rost şi Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti/Piteşti, 2014); Cezarina Condurache, Sfinţii închisorilor. 28 de biografii exemplare, Ed. Evdokimos - Fundaţia Prof. G. Manu, 2015. La rândul lor, aceste cărţi trimit la un număr considerabil de alte repere bibliografice în subiect.

Un ajutor consistent pentru o bună informare ne oferă „Memorialul Sighet2, în care martirii ortodocşi ai închisorilor comuniste se întâlnesc în duh cu ai celorlalte confesiuni creştine din România. Este remarcabil, între altele, faptul că pentru clericii ortodocşi şi catolici, totodată, pentru pastorii protestanţi şi neoprotestanţi s-a amenajat în muzeu aceeaşi încăpere, ca mărturie a faptului că ei au pătimit împreună, s-au susţinut reciproc, reuşind ca în închisoare să depăşească graniţele confesionale.

Criterii pentru canonizare în Biserica Ortodoxă. Vom reda aici câteva din condiţiile şi documentele esenţiale necesare canonizării, dar pentru informaţii complete recomandăm lectură integrală din volumul „Drept canonic ortodox”, tipărit la Editura Institutului Biblic3.

a. Condiţii de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică, mărturisită până la moarte;

2. Proslăvirea lui de la Domnul, cu cel puţin unul dintre următoarele daruri sau puteri: moartea martirică; înfruntarea până la a tuturor primejdiilor pentru mărturisirea dreptei credinţe; puterea de a vieţui religios-moral în mod pilduitor; puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte; puterea de a sluji şi apăra cu devotament credinţa şi Biserica ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moarte. Recunoaşterea şi confirmarea acestor condiţii o face întâi poporul drept-credincios, prin cultul spontan, chiar dacă este vorba de o cinstire simplă, socotind acel nume în rândul sfinţilor.

b. Acte formale pregătitoare în vederea canonizării:

– Instituirea de către Sf. Sinod a unei comisii de cercetare;

– Aprobarea de către Sf. Sinod a raportului comisiei de cercetare;

– Întocmirea sinaxarului, a zilei de pomenire şi a slujbei viitorului sfânt;

– Zugrăvirea icoanei;

– Întocmirea unui act sinodal care va cuprinde datele menţionate anterior;

– Rânduirea bisericilor care vor avea hramul sfântului respectiv.

Posibile propuneri de nume pentru canonizare.

Selecţia şi prioritizarea numelor reprezintă o acţiune deosebit de delicată. Cu toate acestea, trebuie început cumva. O canonizare comună, în masă, nu credem că ar fi o soluţie obiectivă, întrucât criteriile ortodoxe presupun analizarea fiecărui caz în parte, pentru a le evidenţia, astfel, individualitatea sfinţeniei. Trebuie ţinut cont şi de faptul că nu toţi cei care au pătimit, sau chiar şi-au încheiat viaţa în închisori, au fost şi mărturisitori ai credinţei ortodoxe. Într-un fel sau altul, toţi au fost eroi, dar nu toţi au ajuns la gradul sfinţeniei. Părintele Drăgulin sesizează foarte bine diferenţa dintre erou şi sfânt, atât în privinţa martirilor din închisori, cât şi a celor morţi în alte împrejurări: “Nici dintre cei care au căzut în decembrie 1989 nu au fost toţi creştini. Unii erau atei, iar alţii anticlericali şi nici măcar nu ştiau să se închine. Eroul este într-adevăr treapta cea mai de sus a vredniciei morale. Nobleţea sa sufletească are un plus de voinţă, multă stăpânire de sine, iubire de oameni şi jertfelnicie. În Biserică, însă, eroul trebuie să se caracterizeze prin ruperea legăturilor pământeşti neesenţiale, prin disponibilitatea de a-L slăvi pe Hristos prin purtarea Crucii şi prin lepădarea patimilor trupeşti. În Biserica Ortodoxă Română, nu a fost niciodată agreată canonizarea politică…”4.

Una din posibilele soluţii este să se înceapă canonizarea cu cei care şi-au sfârşit viaţa în închisori, mărturisind deschis credinţa ortodoxă şi având o conduită morală ireproşabilă. În acest sens, am alcătuit o listă cu 12 nume de martiri, mărturisitori exemplari ai credinţei ortodoxe, unită cu dragostea de neam (am optat în mod expres pentru cifra 12, ca număr simbolic, consacrat biblic)5:

Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor”, răpus de boală în temniţa din Tg. Ocna în 1952, la numai 31 de ani; Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie cu înaltă ţinută ştiinţifică şi morală, martir al închisorii din Aiud în 1961, la 58 de ani; Mircea Vulcănescu, economist, filozof şi scriitor, martir la numai 48 de ani (Aiud, 1952). Rosteşte înainte de a muri cuvintele testamentare: „Nu ne răzbunaţi!”; Părintele Daniil (Sandu Tudor), poet şi gazetar de înaltă conştiinţă, monah la Antim şi Rarău, martir la Aiud în 1962 (66 de ani). Nu i se cunoaşte mormântul; Costache Oprişan, filozof (a studiat în Germania, cu Heidegger). Mort la Jilava, în 1958, la numai 37 de ani; George Manu, fizician, membru corespondent al Academiei Române, figură deosebită în mişcarea naţională de rezistenţă anticomunistă, supranumit rectorul „Universităţii” din Aiud, martirizat în 1961 (78 de ani); Monahia Mihaela Iordache, martiră la Miercurea Ciuc (1963), la numai 49 de ani (vezi „Lumina” - 28 nov. 2010: O viaţă jertfită pe altarul credinţei); Pavel Grimalschi, n. 1914, fiu de preot, zidit de viu în pereţii de cărămidă dură a năprasnicului „Fort 13” Jilava, în 1962 (v. M. Petrişor, Fortul 13, Bucureşti, 1991);

Următorii patru sunt martiri din vremea dictaturii carliste (e vorba de anii 1938-40), socotind că nu trebuie uitaţi nici cei care s-au opus comportamentului neonorabil al regelui Carol al II-lea: Nicoară Iordache, conferenţiar la catedra de chimie, executat în lagărul de la M. Ciuc (1939), aşezat în genunchi şi rostind Tatăl nostru. Avea 33 de ani; Nicoleta Nicolescu, bătută, violată şi arsă de vie in crematoriu, în 1939 (vezi mărturiile cutremurătoare din „Doxologia” - Iaşi, Joi, 10 Iulie 2014); Serafim Parfenie, fiu de ţăran din Tighina, bătut şi mutilat în beciurile Siguranţei. Torţionarii îl ard de viu la crematoriu; Vasile Baciu, student din Tecuci, află că pe lista celor ce trebuiau executaţi în noaptea de 21/22 septembrie 1939 este un camarad tată a 3 copii. Cu lacrimi în ochi îl imploră pe jandarm să-i dea drumul camaradului cu copii şi familie şi să-l execute pe el. Călăii i-au îndeplinit dorinţa… Am pomenit, iată, doar 12 nume dintr-un şir imens al mărturisitorilor care au murit în temniţe. Nu-i uităm, desigur, nici pe ceilalţi pătimitori, care au trecut la Domnul după eliberarea din închisoare. Pe buzele multor creştini evlavioşi sunt pronunţate, astfel, o sumedenie de nume, între care, cu o frecvenţă sporită, următoarele: părintele Arsenie Boca, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe Calciu, părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Iustin Pârvu, Elisabeta Rizea, Radu Gyr, Ioan Ianolide, Virgil Maxim Vasile Militaru, părintele Gherasim Iscu, părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan etc.

Până la canonizarea lor şi a celorlalţi pătimitori, drept-măritorii creştini îi pomenesc cu evlavie, considerându-i sfinţi, precum şi sunt, de fapt. Unora li s-au alcătuit chiar Acatiste, li s-au zugrăvit icoane şi sunt pomeniţi cu evlavia cuvenită în ziua trecerii lor la Domnul (cum e cazul, bunăoară, în ziua de 18 februarie - pomenirea Mucenicului Valeriu Gafencu). În această osteneală a pomenirilor şi dezvoltării unui cult premergător canonizării s-au remarcat în ultimii ani mănăstirile Diaconeşti (Bacău), Oaşa (Alba) şi Petru Vodă (Neamţ), dimpreună cu fundaţii (asociaţii) creştin-ortodoxe ca „George Manu”, „Rost”, „Christiana”, „Sfinţii închisorilor”, „Ion Gavrilă Ogoranu”, „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Menţionăm, de asemenea, „Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România” şi „Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti”.

Un rol aparte în cinstirea memoriei pătimitorilor din închisori îl are media oficială, atât cea laică (de pildă, Memorialul durerii, de la TVR 2 şi Internaţional), cât mai ales cea bisericească (de ex. Trinitas, TV şi Radio, din Bucureşti şi din studiourile teritoriale). Iar cotidianul „Lumina” are, de ani buni, o rubrică specială (Memoria Bisericii) în care au fost prezentaţi zeci de pătimitori, fie clerici, fie mireni, în medalioane semnate de foarte bine documentatul Nicolae Adrian Petcu.

Cinstirea şi pomenirea anticipată a sfinţilor (încă nesfinţiţi) ai închisorilor se înscrie, astfel, în practica dintotdeauna a Bisericii: până la canonizarea oficială, cei pe care-i avem acum în calendar au fost consideraţi sfinţi şi au fost pomeniţi ca atare în popor. Cel mai la îndemână exemplu îl avem în persoana domnitorului Ştefan cel Mare, numit „mare şi sfânt” sute de ani, deşi canonizarea propriu-zisă s-a făcut abia în anul 1992.

Însă, unul dintre exemplele cele mai reprezentative din literatura patristică este al Sfântului Simeon Studitul (Evlavis), părintele duhovnicesc al cunoscutului Sfânt Simeon Noul Teolog (949-1022). Îndată ce Simeon Evlavis a trecut la Domnul (987), Sf. Simeon Noul Teolog i-a zugrăvit icoană, i-a alcătuit o slujbă şi i-a dat zi de pomenire, înainte de recunoaşterea îndeobşte ca sfânt, fapt asumat şi de patriarhul de atunci al Constantinopolului, Serghie al II-lea (999-1019).

Analiza profundă a temei canonizării sfinţilor care au pătimit în închisori presupune şi o imagine de ansamblu asupra martirajului din România. În această privinţă avem câteva mărturii, care se cer însă mereu actualizate6.  Părintele Drăgulin consemnează: „Se crede că în timpul defunctei orânduiri comuniste au funcţionat în ţara noastră 160 de închisori. Prin ele au trecut două milioane de deţinuţi politici, dintre care trei sute de mii au fost ucişi („Rezistenţa”, 1/1991, p.3). Alte surse dau cifra de trei milioane de pedepsiţi politic, cincisprezece mii dintre ei devenind eroi ai morţii legale („România liberă”, 17-18 aug. 1991, p. 3)”7. Iar în legătură cu clericii întemniţaţi, volumul „Biserica întemniţată. România: 1944-1989”8 înregistrează 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici - 226; romano-catolici - 165; protestanţi şi neoprotestanţi - 90; alte religii - 36); totodată, 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun.

Concluziile privind canonizarea sfinţilor pătimitori în închisorile dictaturilor se pliază, deocamdată, pe comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române: „Este în atenţia Bisericii această problemă9, dar există un principiu cronologic. Mai sunt monahi, mărturisitori, ierarhi din secolele anterioare care trebuie canonizaţi. Sunt mitropoliţi ai Ţării Româneşti care au făcut foarte multe pentru Biserică şi care trebuie canonizaţi… Pe de altă parte, nu este în practica Bisericii Ortodoxe să se grăbească. În acest moment se fac cercetări asupra tuturor celor care au pătimit în temniţele comuniste din cauza chinurilor, sunt nişte criterii stabilite şi pe care Patriarhia le-a făcut publice în urmă cu vreo zece ani. În momentul în care această problemă va fi clarificată, după aceea normal că vor intra în atenţia Sfântului Sinod… Am înţeles că Mitropolia Ardealului a început demersurile pentru Părintele Arsenie Boca, pentru că ţine de dânşii. Când e vorba de canonizare, propunerea vine din teritoriu, nu vine de la centru…10.

Aşadar, conform tradiţiei, propunerile vin din teritoriu. Iar „teritoriul” suntem noi toţi, clerici şi mireni. De aceea, pe lângă pomenirea generală ce se face în duminica a II-a după Rusalii (a sfinţilor români) şi la fiecare Sfântă Liturghie (la ieşirea cu Cinstitele Daruri), episcopiile locale trebuie să includă în propunerile de canonizare, odată cu ierarhii şi domnitorii de seamă, şi pătimitori ai închisorilor, urmând un principiu evanghelic programatic rostit de Mântuitorul Iisus Hristos: „Pe unele să le faceţi, pe altele să nu le lăsaţi” (Mt. 23, 23).

Dar, până la o mai eficientă mobilizare a comisiilor episcopale din teritorii, noi, clericii de rând dimpreună cu poporul drept-credincios, avem datoria morală să întreţinem vie memoria pătimitorilor, în sensul practic propus de venerabilul părinte Gheorghe Drăgulin: „Sfântul Sinod poate lăsa (deocamdată, n.n.) întreaga problematică în competenţa preoţilor. În funcţie de numărul eroilor căzuţi din localitate şi în tradiţiile parohiei, fiecare preot urmează să slujească o pomenire generală a lor, când permite timpul şi contextul situaţiilor din pastoraţie” (Op. cit. p. 98). Desigur, pomenirea generală nu exclude şi anumite pomeniri individuale, cum sunt cele îndătinate, deja, întru cinstirea Mucenicului Valeriu Gafencu.

 
Surse bibliografice:
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. II, Ed. IBMBOR, 1990;
Pr. Prof. Dr. Gh. Drăgulin, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9, an CIX (1991), pp. 91-98;
P. Caravia, V. Constantinescu şi Fl. Stănescu Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Bucureşti, 1998;
*** Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, EIBMBOR, Bucureşti, 2007;***
Din temniţe spre sinaxare, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008; Vlad Herman (coord.),
Sfinţii închisorilor, stâlpi ai ortodoxiei şi ai neamului românesc, Meteor Press, 2014;
Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX - Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, 2010;
Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor, Ed. Rost şi Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti/Piteşti, 2014;
Cezarina Condurache Sfinţii închisorilor. 28 de biografii exemplare; Ed. Evdokimos - Fundaţia Prof. G. Manu, 2015;
http://ziarullumina.ro/documentar-41/(episoade închinate preoţilor din temniţele comuniste);
http://ziarullumina.ro/documentar-41/ (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc);
http://www.memorialsighet.ro;
http://www.fericiticeiprigoniti.net
 
Note:
1. Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 7-9, p. 98.
2. http://www.memorialsighet.ro
3. Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. II, Ed. IBMBOR, 1990, pp. 175-203; accesibil şi online:http://documents.tips/documents/drept-canonic-ortodox-vol-2-ioan-floca.html
4. Op. cit., p. 96.5 Această listă a fost propusă mai întâi în vol. „Vademecum. 100 de schiţe pentru predici”, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, pp. 73-74.
6 Cezarina Condurache mi-a atras atenţia (şi-i mulţumesc pentru informaţiile transmise, pe care le cuprind în această notă) că Securitatea comunistă s-a „îngrijit” să ascundă şi să minimalizeze numărul victimelor, încarceraţi şi morţi, încât este foarte greu de estimat cifre exacte. IICCMER a identificat doar 76.000 de fişe matricole penale. Numărul este efectiv ridicol, dar atâtea s-au întocmit sau păstrat. Vorbim doar despre arestaţi (cu proces si sentinţă). Executaţii, cei morţi în rezistenta anticomunistă, în domiciliu obligatoriu, condamnaţii administrativ etc., nu au fost înregistraţi aproape deloc. Raportul „Tismăneanu” menţionează: 600.000 arestaţi; 200.000 deportaţi;
1. 200.000 victime ale colectivizării, frontierişti şi deportaţi în URSS, ori strămutaţi în diverse alte locuri. Oficial, raportul dă un număr de
2. 000.000 victime directe ale represiunii comuniste şi 319 locuri ale represiunii (închisori, centre de anchetă, locuri ale deportării, colonii de muncă, azile psihiatrice etc.). Marius Oprea, în „Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovschi despre natura comunismului”, Ed. Polirom, 2006, notează că 651.087 persoane au ajuns în sistemul concentraţionar. Victor Frunză în „Istoria stalinismului în Romania”, Ed. Humanitas, 1999, spune ca au fost încarceraţi
2. 000.000 de oameni. Cicerone Ioniţoiu în „Cartea de aur a rezistenţei romaneşti împotriva comunismului, Ed. Hrisovul, 1995, reţine
3. 000.000 de arestaţi şi 200.000 morţi.
7 Apud Pr. Gh. Drăgulin, Victimele puşcăriilor comuniste…, p. 93.
8 Autori: P. Caravia, V. Constantinescu şi Fl. Stănescu, Bucureşti, 1998.
9 Unul din semnele concrete ale acestei atenţii îl reprezintă faptul că în programa analitică a Cursului de Pastorală (Facultatea de Teologie), alcătuită de PF Patriarh Daniel, pentru anul IV este prevăzută o prelegere specială, cu titlul: Cinstirea eroilor - momente de pastoraţie şi comuniune socială.
10 Pr. Constantin Stoica, marţi - 17 septembrie 2013.
13-03-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu