Leagănul creştinismului (Orientul Mijlociu) între persecuţie şi exod

Motto: “La mijlocul lunii aprilie, Patriarhul Chiril al Moscovei și întregii Rusii – care, odată, scrisese lui Barack Obama cerându-i să reexamineze politica sa externă care facilitează persecutarea creștinilor din Siria – a vorbit din nou, în întâlnirea cu Ministrul grec al Apărării Panagiotis Kammenos, de această dată despre extincția creștinilor din Orientul Mijlociu.  

El a declarat că: „Primesc în mod frecvent rapoarte despre îngrozitoarele fărădelegi care au loc împotriva creștinilor, în special în nordul Irakului. Am vizitat acele locuri și îmi amintesc că acolo există numeroase biserici și mănăstiri. Numai orașul Mosul avea 45 de biserici. Acum mai există doar una singură. În Siria, au fost distruse 400 de biserici până acum…

Prezența minorității creștine a reprezentat un factor care, într-un sens pozitiv, a adus toleranță si relații pașnice între creștini și musulmani…

Acum, creștinismul este cea mai persecutată religie. Același lucru se petrece și în Nigeria, Pakistan și nordul Africii. Și în unele țări din Europa, oamenilor li se interzice să poarte cruci la serviciu, iar făcând apel la toleranță, nu folosesc cuvântul «Crăciun», nu numesc Paștile – Paști, vorbind doar despre vacanța de iarnă sau cea de primăvară. Patriarhul Chiril a afirmat că, dacă situația continuă în acest ritm, nu va mai exista niciun creștin în Orientul Mijlociu, ceea ce va duce la radicalizarea societății islamice”. (Cf. http://www.doxologia.ro/actualitate/religia-lume/400-de-biserici-siriene-au-fost-distruse-crestinismul-din-orientul-mijlociu - 19.04.2015/28.10.2015).

Creştinismul - cea mai persecutată religie în Orientul Mijlociu

O treime din ţările lumii (33%) s-au confruntat cu un grad ridicat de ostilităţi religioase în anul 2012, în creştere faţă de ultimii ani: 2011 (29%) şi 2007 (20%). Situaţia este în creştere în toate regiunile lumii, cu excepţia Americilor. Cea mai mare creştere este prezentă în Orientul Mijlociu şi nordul Africii, unde se resimt încă efectele schimbărilor politice din 2010 - 2011, cunoscute sub numele „Primăvara arabă“.

Institutul american de cercetări Pew Research Center a studiat evoluţia conflictelor religioase în 198 de ţări între anii 2007 şi 2012, luând în considerare două aspecte: ostilităţile sociale cu privire la religie (conflicte armate sau terorism, violenţe sectare, hărţuială pentru purtarea unor haine sau a altor simboluri religioase) şi restricţiile guvernamentale cu privire la religie (măsuri de interzicere a anumitor confesiuni, a convertirilor, tratament preferenţial pentru anumite grupuri religioase). Cele 198 de ţări luate în considerare de studiul Pew Research Center reprezintă 99,5% din populaţia lumii. Studiul nu cuprinde, însă, şi Coreea de Nord, al cărei guvern este „cel mai restrictiv din lume în ceea ce priveşte religia“, subliniază Centrul de cercetări Pew în raportul său publicat la 14 ianuarie 2014.

Cercetarea nu acoperă anii 2013 şi 2014, când violenţele îndreptate împotriva creştinilor au crescut în mod îngrijorător. Pe de altă parte, o asociaţie creştină americană, Open Doors, a întocmit un raport bazat doar pe cazurile relatate de presă, din care reiese că cele mai periculoase ţări pentru creştini sunt Coreea de Nord, Somalia, Siria, Irak şi Afganistan.

Creştinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste o sută de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internaţional afirmă că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute“. În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Iisus Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India.

Din acest motiv, în ultimii ani, organizaţii internaţionale şi lideri religioşi au atras atenţia asupra fenomenului numit creştinofobie. Foarte virulente sunt persecuţiile din Africa şi din Orientul Mijlociu.

După căderea lui Gaddafi şi ajungerea la putere a Consiliului Naţional de Tranziţie, creştinii au fost expulzaţi din Liban. Conform Organizaţiei pentru Drepturile Omului Open Doors, 75% au părăsit deja ţara. Înainte de revoluţie, în Tunisia, toleranţa era mare. Acum creştinii şi bisericile lor sunt obiectivul multor atacuri, iar bisericile sunt transformate în moschei.

În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat este orice altceva, dar nu comodă. Aceştia sunt văzuţi de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia, cu neîncredere. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi, în consecinţă, marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii. Depozitari ai unei culturi religioase fabuloase, creştinii fostului Orient, cel din care venea cândva lumina Occidentului şi a lumii întregi, suportă rigorile unui exil interior vechi de secole.

Identitatea lor spirituală este în concurenţă sângeroasă cu geografia. Două milenii de istorie, patrimoniu, creaţie teologică, vetre monahale şi spiritualitate profundă acoperă viaţa creştinilor orientali. Ei au dat patristicii răsăritene nume de referinţă, au generat frumuseţi liturgice, iconografice şi poetice de prim ordin. Ortodoxia ar fi fost săracă fără aceşti creştini. Sfinţii Ioan Damaschin, Efrem şi Isaac Sirul, Chiril al Ierusalimului, Roman Melodul sunt personalităţi fără de care credinţa noastră ar fi arătat altfel.

Creştinii de astăzi din această parte a globului au ceva din tăria de caracter a sfinţilor. Din neam în neam au fost în cuptorul necazurilor. Au rezistat sub Imperiul Babilonian şi sub cel Persan. Au văzut naşterea Islamului şi Cruciadele. Au reuşit să supravieţuiască chiar şi năvălirii hoardelor lui Ginghis Han sau dictaturii lui Saddam Hussein.

De exemplu, ar fi suficient să trecem în revistă şicanele la care guvernul turc supune Patriarhia Ecumenică. Nu doar maniera grosolană prin care un stat înţelege să se raporteze la cetăţenii lui, sugerând că există unii de mâna a doua, este aici scandaloasă, ci nu mai puţin limitarea cu instrumente juridice a misiunii Arhiepiscopului vechii cetăţi a lui Constantin cel Mare. Închiderea şcolii teologice superioare de pe insula Halki, în urmă cu peste patru decenii, rămâne un gest pilduitor al strategiei de intimidare a minorităţii creştine. În fapt, însăşi continuitatea tradiţiei bizantine pe malurile Bosforului rămâne profund problematică.

Cine sunt creştinii din Orientul Apropiat?

Prinşi în focarul evenimentelor din Orientul Apropiat se află şi credincioşii celor 11 Biserici creştine: copţi, maroniţi, ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, armeni ortodocşi, armeni catolici, caldeeni, asirieni, siriaci, protestanţi, comunităţi istorice cu rădăcini care provin dintr-o implantare religioasă foarte veche, cu mult anterioară naşterii Islamului. Acum sunt 11 milioane de creştini care trăiesc în comunităţi aflate în toate ţările din Orientul Mijlociu, comunităţi descrise de René Guitton, expert al Alianţei Civilizaţiilor a Naţiunilor Unite şi autorul unei cărţi impresionante, „Ces Chrétiens quâon assasine“.

O panoramă ce este nu doar interesantă, ci deschide şi o poartă spre înţelegerea unei lumi despre care ştim foarte puţin şi constituie, pe timpul oricărei crize, una dintre ţintele favorite ale fundamentaliştilor islamici. Mare parte din datele statistice prezentate mai jos provin din această carte.

În Egipt, creştinii reprezintă aproximativ 10% din populaţie, cei 8 - 10 milioane de copţi constituind cea mai importantă comunitate creştină din întreaga regiune. Vizaţi în ultimii ani de o serie de atentate sângeroase, copţii au o foarte slabă reprezentare în Adunarea Naţională şi, chiar în condiţiile în care libertatea cultelor era garantată, aveau nevoie de aprobarea autorităţilor pentru a construi sau a restaura o biserică.

În Irak se aflau înainte de căderea lui Saddam Hussein (viceprim-ministrul său era Tarek Aziz, creştin) aproximativ 600.000 de creştini, aproximativ 3% din populaţie, dintre care 400. 000 de catolici caldeeni şi siriaci.

După căderea regimului, pe fondul luptelor violente interconfesionale din zonă, este vizibilă o multiplicare a atentatelor împotriva comunităţilor creştine, aceştia migrând fie în Occident, fie în Kurdistan.

În timpul ofensivei din nordul Irakului care a avut loc în anul 2014, Statul Islamic, care a declarat un califat în mai multe părţi din Irak şi Siria, a obligat zeci de mii de creştini şi de membri yazidi să fugă din regiune pentru a rămâne în viaţă (membrii acestei comunităţi sunt adepţii unei religii vechi derivate din zoroastrism, fiind răspândiţi în nordul Irakului, şi sunt parte a minoritătii kurde a ţării).

Astăzi, aceştia trec prin ceva ce nu a avut precedent, deşi 1.400 de ani au trăit în linişte cu musulmanii. Sunt în groapa cu lei, precum demult Daniel! Pentru ce? Pentru că se roagă lui Dumnezeu, aşa cum s-au rugat şi strămoşii lor! În luna august 2014, la câteva zile după ce Califatul Islamic a preluat controlul asupra oraşului Mosul, s-a desenat câte un „N“ pe fiecare casă de creştin. „N“, de la „nassarah“, cuvântul arab pentru „creştin“.

Urlând în portavoci, reprezentanţii miliţiei islamice le-au dat de ştire creştinilor că au la dispoziţie câteva ore ca să aleagă: să se convertească la islam sau să plece. Casele le-au fost confiscate, iar unii au umplut Sinaxarul, ca martiri! În câteva zile, Mosul, Ninive, Kirkuk şi alte localităţi creştine au devenit un muzeu al creştinismului în care se va spune că aici au locuit odinioară creştini…

Unii specialişti consideră că Statul Islamic este un grup terorist şi nimic mai mult. Istoria acestei organizaţii începe în anul 1999, atunci când în Liban se constituia „Grupul pentru Monoteismul Islamic“. Această grupare sunnită s-a angajat încă din anul 2005 în atacuri antiguvernamentale, antiamericane, declarând în acelaşi timp război şiiţilor.

În anul 2014, atrocităţile acestei organizaţii teroriste, care controlează teritorii întinse, sunt cu adevărat înfiorătoare. Cifrele vehiculate vorbesc despre aproape 2.000 de crucificări, 670 de şiiţi asasinaţi în închisoare la Mossul, 1.700 de prizonieri şiiţi asasinaţi în luna iunie, sau masacrarea a circa 500 de yazidiţi în luna august 2014, femeile fiind transformate în sclave. Numărul total al atentatelor atribuite acestei organizaţii în perioada 2004 - 2014 este de 1.452.

În Iran există aproximativ 135.000 de creştini, dintre care 20.000 de catolici caldeeni, reprezentând mai puţin de 0,3% din totalul populaţiei. Puternic minoritară, comunitatea creştină din Iran nu revendică nici un fel de rol politic. Este acceptată, la fel cum este şi minuscula comunitate evreiască.

În Israel trăiesc aproape 150.000 de creştini, în principal catolici şi ortodocşi melekiţi (2% din totalul populaţiei). Aceşti cetăţeni, arabi israelieni, beneficiază de naţionalitate israeliană, dar nu au nici un fel de influenţă politică. Chiar dacă situaţia lor nu este comparabilă cu cea din teritoriile palestiniene, în ochii multora dintre cetăţenii Israelului rămân doar arabi. În realitate sunt o minoritate în cadrul unei minorităţi, mai ales la Ierusalim, unde sunt cu încetul împinşi în afara oraşului din cauza intensificării prezenţei evreieşti.

În Iordania, creştinii reprezintă aproximativ 6% din populaţie, adică 350.000 de creştini, dintre care 120.000 de catolici: maroniţi, Greco - melekiţi, caldeeni şi catolici.

Din anul 2003 încoace, după invadarea Irakului, în Iordania au sosit foarte mulţi refugiaţi, dintre care un număr important de creştini, şi chiar dacă în Iordania comunitatea creştină nu beneficiază de putere politică, se află sub protecţia monarhiei haşemite.

În Liban, creştinii sunt aproape 40% din populaţie, adică 1,5 milioane de persoane, în principal maroniţi. Există 18 comunităţi religioase, dintre care 13 creştine (melkiţi, ortodocşi, greco-catolici etc.), cu un important rol politic.

În mod tradiţional, preşedintele Libanului este maronit, iar locurile în Parlament se distribuie în mod echitabil între creştini şi musulmani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul repartiţiei posturilor de înalţi funcţionari.

Ţările din Golf reprezintă o regiune unde trăiesc aproximativ 3,5 milioane de creştini, ortodocşi şi catolici, în mare parte imigranţi din Asia. Dreptul de practică liberă a credinţei le este recunoscut de toate monarhiile, cu excepţia Arabiei Saudite, pământul sfânt al Islamului, care interzice orice altă practică religioasă cu excepţia celei musulmane.

Palestina are o populaţie creştină de aproximativ 60.000 de persoane, în principal catolici şi greco-melkiţi. În această zonă există o viziune islamistă preponderentă care face un amalgam ce asociază ceştinii din Occident cu cei din Orient şi, prin extensie, cu memoria cavalerilor cruciaţi şi, începând cu anul 2000, cu invadatorii americani. Supusă la tot felul de presiuni, această comunitate a scăzut extrem de mult, riscând chiar să dispară de pe pământul unde a înflorit creştinismul.

În Siria, creştinii reprezintă 4,5% din totalul populaţiei, adică ceva mai puţin de un milion de oameni: siriaci, melkiţi, maroniţi, ortodocşi şi armeni. Situaţia lor era garantată de natura laică a regimului sirian. Bachar al Assad are tot interesul să protejeze comunitatea creştină, deoarece el însuşi provine dintr-o minoritate, cea alauită, derivată din ritul şiit, explică René Guitton. Patriarhia Antiohiei semnala, în primăvara anului 2014, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. În Turcia sunt aproximativ 80.000 de creştini (0,1% din totalul populaţiei), faţă de 20% din populaţie în anul 1900. Cauza o reprezintă, după René Guitton, crimele împotriva armenilor din anul 1915, masacrele şi conflictele care au jalonat istoria secolului XX şi care au dus la micşorarea dramatică a numărului de creştini în Turcia. Chiar şi azi, cetăţeanul armean este considerat în această ţară ca unul de mâna a doua.

Despre Drepturile omului - noua religie dominantă a Occidentului

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Despre acest martiraj ne-a avertizat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Matei 16, 2). Cum altfel se pot explica violenţele, crimele şi atrocităţile ce se întâmplă chiar în zilele noastre cu creştinii din diverse părţi ale lumii? Miezul problemei îl ştim deja: extremismul interpretării preceptului războiului sfânt în diverse religii sau ideologii, la care adăugăm tăcerea diplomatico - mercantilă a Occidentului, considerat bastion al democraţiei şi al respectării drepturilor omului.

Este acelaşi Occident care se mişcă greu, încorsetat şi condiţionat nu de barierele spiritualităţii creştine, ci ale noii religii dominante, cea a drepturilor omului. Marele argument civilizaţional început odată cu epoca Luminilor este acum şi scutul de care profită islamismul fanatic pentru a se implanta din ce în ce mai serios şi mai durabil în ţări majoritar creştine.

În aceşti ultimi ani, de la primăvara arabă la recentele evenimente din Irak şi Siria, politica europeană a fost mai curând timidă. Dincolo de câteva intervenţii punctuale, datorate întrebărilor corespondenţilor de presă, problematica represiunilor la care sunt supuşi creştinii, indiferent de confesiune, nu a prezentat interes. Mai mult, se pare că nu se face nici un efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi: libertatea de care se bucură musulmanii în Europa să fie garantată şi creştinilor dincolo de continent. În timp ce în marile oraşe de aici se construiesc moschei, bisericile sunt dincolo incendiate. Vălul islamic este aici pe străzi, iar dincolo crucea este profanată. Iată un exemplu de „toleranţă“ care ar trebui să ne interogheze cât mai curând.

Se poate vorbi de un eşec aproape total al politicilor europene de asimilare culturală şi mai ales religioasă a comunităţilor musulmane în ţările de adopţie. Uniunea Europeană propune în continuare folosirea modelului multicultural şi ultradeschis în raport cu o comunitate care promovează fără ezitare un sistem de cultură închisă, non - permisivă şi non - evolutivă în domeniul tradiţiei religioase.

Revenim la lumea noastră de astăzi. Este puţin probabil ca vremurile de indiferentism religios pe care le trăim acum şi în România să ceară martiri, cel puţin în momentul de faţă. Ele cer însă mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei lui Iisus Hristos. Dacă ameninţarea cu moartea trupului poate lipsi din viaţa creştină, ameninţarea cu pierderea mântuirii prin moartea sufletească nu lipseşte din viaţa nici unui creştin. Ea este adeseori cauzată de libertăţile greşit folosite şi este mult mai gravă decât moartea trupului, după cum ne atrage atenţia Iisus Hristos: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi!“ (Luca 12, 4-5).

De aceea, pentru mulţi dintre creştinii de azi, cel mai important lucru este lupta cu ei înşişi, biruirea căderilor proprii şi a sistemului de valori umane pervertite, care ne pot ucide sufleteşte, definitiv şi irevocabil. O automucenicie a propriilor slăbiciuni, prin care încercăm să ne salvăm sufleteşte.

Aşadar, martiriul este o stare firească a creştinului, deoarece căutarea desăvârşirii presupune o stare de luptă interioară şi, uneori, exterioară, cu viciile, nedreptăţile şi corupţia. Chiar dacă în condiţiile unui consumism bazat din ce în ce mai mult pe pofte, plăceri, confort şi putere, martirajul pare o nebunie, o absurditate sau o inutilitate, nu trebuie să ne fie ruşine să vorbim despre transparenţa pe care ne-o oferă credinţa autentică şi sănătoasă. Din fericire, există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere, răbdare, dragoste şi bunătate, exemple pentru fiecare din noi. (Cf. Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Creţu - http://ziarullumina.ro/crestinismul-cea-mai-persecutata-religie-101366.html - 06.05.2015/28.10.2015).

Despre leagănul creștinismului (din Orientul Mijlociu), între persecuție și exod

Ultimele date despre conflictul din Siria vorbesc despre aproximativ 6.000 de creștini care au fost uciși în public din luna iunie 2014, când a fost proclamat Statul Islamic (SI). Crucificarea, decapitarea, aruncarea de pe clădiri înalte ori lapidarea, acestea sunt tratamentele acordate lor. Musulmanii sunt lăsați să plece, însă creștinilor li se confiscă actele și cad în sclavia SI. Cândva acceptați să-și practice credința în țara lor, actualmente, creștinii sirieni sunt crunt persecutați.

Mai multe despre situația din zonă ne-a spus Domnul Prof. Univ. Dr. Radu Carp – cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadtrul Universităţii Bucureşti

- Stimate Domnule Profesor, înainte de izbucnirea conflictului în anul 2011, Siria era o țară sigură pentru locuitorii ei. Din păcate, acum, situația s-a schimbat dramatic. Occidentul dorește schimbarea actualei conduceri de stat, creștinii sunt aprig persecutați, războiul a de­clanșat exodul refugiați­lor. Care este situația actuală a creștinilor din Siria?

- Anul 2011 reprezintă un punct major de cotitură în istoria Siriei. Atunci vorbeam de o populație de 1,1 milioane de creștini. Astăzi avem de-a face cu un număr sigur de 700.000 de refugiați, dar vorbim de cifra totală, adică inclusiv de persoanele care s-au deplasat, au plecat din zonele de conflict și se află în continuare în Siria. În orice caz, stabili, pe locurile unde erau în anul 2011, estimările ne arată undeva la 250.000 de oameni.

Prin urmare, patru cincimi din populația creștină a Siriei s-a deplasat în cel mai fericit caz dintr-un oraș în altul, dintr-un sat în altul, caz în care nu au căzut în sclavia Statului Islamic (SI) sau nu au fost omorâți. Este într-adevăr o imagine cutremurătoare. Vorbim de patru cincimi din populația creștină din Siria care a avut de suferit direct de pe urma războiului civil.

Ca să dau un exemplu: în Alep, care era un centru mixt islamic, creștin și armean deopotrivă, existau 400.000 de creștini în anul 2011, astăzi estimările variază între 45.000 și 65.000.

Prin urmare, nouă zecimi, aproape, din populația creștină a orașului Alep ori a murit, ori a fost deplasată intern în Siria, ori s-a refugiat în Turcia, Liban sau Iordania. Alep este astăzi divizat între forțele președintelui Bashar Al - Assad și grupările rebele, care sunt multiple. Este un teren de luptă deschis.

- Ce știți despre numărul morților? Sunt date despre numărul de creștini morți?

- În principiu, aceştia nici nu se pot număra pentru că pierderile de vieți omenești sunt continue. Vorbim de populația care a rămas stabilă din anul 2011 până în prezent. Restul, repet, ori și-au găsit refugiul în alte țări, ori au murit, ori s-au deplasat în alte zone mai puțin expuse conflictului.

Este o tragedie de proporții în care practic fiecare familie din Siria a fost afectată.
Trebuie spus că în momentul de față, în Siria, există un mozaic foarte interesant al creștinilor, în sensul că avem de-a face cu cel puțin patru Biserici importante. Este vorba de Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Asiriană a Răsăritului (Nestoriană), care s-a format după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, și Biserica Armeană. De asemenea, Biserica Catolică cu două ramuri: cea Melkită și cea Maronită.

Până în anul 2011 nu au existat conflicte religioase nici între confesiunile creștine, nici între creștini și musulmani. Siria era un exemplu în Orientul Mijlociu pentru conviețuirea între religii.

Siria este și leagănul crești­nismului, este locul unde s-a convertit Apostolul Pavel, iar localitatea Maaloula este printre cele trei localităţi unde se mai vorbește aramaica, limba în care vorbea Iisus Hristos.

Lângă Alep, chiar unde acum se dau lupte grele, se află locul unde a trăit Sfântul Simeon Stâlp­nicul. Iar lângă Homs se află cea mai veche cetate a cruciaților, Krak des Chevaliers, patrimoniu UNESCO. Este cea mai vizibilă mărturie a cruciadelor în Orientul Mijlociu. Încă mai este func­țională, fiind folosită ca bază militară de cei care se opun preșe­dintelui Al - Assad și de aceea a și fost grav bombardată.

- Care este strategia SI față de creștini, din mărturiile care au putut fi documentate până acum?

- În general, persecuțiile asupra creștinilor sunt în zonele controlate de SI. Ei cer practic un impozit sau cer ca acele persoane să plece. Acea taxă numită jizya, SI consideră că are la bază Coranul. Creștinilor nu li se interzice să-și practice religia, dar li se spune, de exemplu, să nu deranjeze prin felul în care predică. Cu toate că SI afirmă oficial că nu interzice religia creștină, practic ea este interzisă.

Acești creștini, în multe cazuri, sunt lăsați să plece, dar nu o fac pentru că li se confiscă documentele. Aceasta este strategia. Musulmanii sunt lăsați în pace, cei care sunt creș­tini sunt supuși persecuțiilor, li se iau documentele, practic ei nu mai au nici un fel de identitate. Este foarte interesant că SI a dat un semnal, însă numai în legătură cu Biserica Asiriană, care este cea mai redusă ca număr de membri, hotărând pe baza interpretării Coranului că aceștia nu ar trebui să fie supuși persecuțiilor.

Atunci când vorbim de perse­cuții avem în vedere persecuții în public, crucificări, un fenomen pe care creștinismul nu l-a mai văzut de aproape 2.000 de ani. Observatorul Sirian al Drepturilor Omului a făcut un bilanț: avem de-a face cu 6.000 de persoane, din care majoritatea sunt creștini (90%), ucise din luna iunie 2014, când a fost proclamat SI, până în prezent. 6.000 de persoane ucise în public. Statistica include nu numai Siria, ci și toate teritoriile controlate de SI. Dintre aceștia câteva sute sunt femei și copii. Au loc execuții în public prin crucificare, prin decapitare, prin aruncarea de pe clădiri înalte ori prin omorâre cu pietre - lapidare - iarăși alt procedeu care era practicat în interiorul Islamului, dar care nu a mai fost practicat între musulmani și creștini din perioada creștinis­mului timpuriu. Nu există mărturii documentate de astfel de crucificări sau lapidări în alte locuri. Este un fenomen cu totul nou la nivel global, în relațiile dintre musulmani și creștini.

- Cum se implică creștinii din Siria în războiul din zonă?

- De regulă, se crede despre creștini că sunt adepți ai actualei conduceri a Siriei, adică a lui Bashar Al - Assad. Este foarte adevărat că un număr mare de creș­tini fac parte din armata guvernamentală, dar această comunitate de 1,1 milioane de persoane, inițial, a asistat neutră la acest conflict, ulterior, pe măsura intensificării războiului, majoritatea au înclinat în direcția de care v-am spus. Se regăsesc însă și în grupările rebele, ce-i drept, un număr foarte redus.

Un bun indicator al mozaicului etnic şi confesional sirian este că mulţi creștini au căutat un refugiu și în teritoriul controlat de kurzi, pentru că este o zonă pașnică unde nici Guvernul și nici SI nu intervin. O parte dintre acești creștini luptă alături de kurzi împotriva SI. Situația creștinilor este deci mult mai diversă decât cea care este înfățișată de regulă.

Pentru a încheia capitolul referitor la implicarea creștinilor în război, există, de exemplu, așezăminte sociale care sunt operate și de Biserica Ortodoxă a Antiohiei, dar și de Bisericile Catolice: Maronită și Melkită. Aceste așezăminte sociale, chiar și în zonele afectate de conflict, au continuat să funcționeze. Este vorba de bătrâni care sunt pre­luați și îngrijiți de Biserică. Situația lor este cea mai dificilă, pentru că ei nu pot să părăsească aceste zone de conflict, sunt localități încercuite de forțe militare foarte diverse. Situația lor, într-adevăr, este foarte critică.

- Există astăzi o dispută în Europa dacă să fie preluați refugiați creștini sau doar musulmani. Cum ar trebui procedat?

- După părerea mea, este o falsă problemă pentru că majoritatea creștinilor nu sunt veniți în Europa, majoritatea creștinilor dislocaţi de războiul civil se află astăzi în taberele de refugiați din zonele din apropierea Siriei. Există însă astfel de încercări foarte curajoase de a extrage creștinii din aceste tabere sau chiar din Siria și a-i duce în țări europene. Cred că ar trebui să existe și o contribuție a României în această direcţie. Există o fundație cu sediul la Londra, „Barnabas Fund”, condusă de un om de afaceri evreu, lordul Geor­ge Weidenfeld, în vârstă de 95 de ani, care a scăpat de naziștii din Viena ajutat de niște creștini. Pentru a-și întoarce acest sprijin, susține astăzi această fundație care a reușit să elibereze 42 de familii de creștini de la Beirut, refugiați din Siria, cu ajutorul Ambasadei Poloniei în Liban și i-au transportat în siguranță în Polonia.

Noi am putea face un efort în această direcție, indiferent de disputa privind cota și numărul de refugiați pe care îi primim. Cred că am putea apela la această fundație, care are nevoie de sprijinul țărilor europene, ea oferă bani și asistență logistică, dar nu poate să preia refugiații pe termen mai lung.

Nu trebuie să gândim că doar creștinii trebuie să fie acceptaţi ca refugiați pentru că noi vorbim de o suferință comună atât a musulmanilor, cât și a creștinilor. Există însă mijloace specifice prin care îi putem ajuta pe cei care sunt în nevoie și sunt de confesiune creștină. (Cf. Diac. George Aniculoaie - http://ziarullumina.ro/leaganul-crestinismului-intre-persecutie-si-exod-106453.html - 25.10.2015/28.10.2015).

În loc de concluzie, încheiere sau epilog

Vă prezentăm, în cele ce urmează, un raport oferit de Clare Creegan, din organizaţia caritabilă catolică "Church in Need". Potrivit acestui raport, lansat zilele trecute, Creștinismul pare setat să dispară din părțile cheie ale Orientului Mijlociu. Raportul "Persecutaţi şi uitaţi?" scoate în evidență un ciclu agravat de persecuții.

Raportul privind creștinii asupriţi pentru credința lor, pe anii 2013 - 2015, realizat de organizaţia catolică de caritate "Biserica aflată în nevoi", concluzionează că, dacă exodul credincioșilor din Irak continuă la nivelurile existente, creştinii ar putea sa dispară în totalitate în termen de cinci ani, iar rata cea mai rapidă este menționată pentru Siria, unde numărul credincioşilor creştini a scăzut de la 1,25 milioane în anul 2011, la mai puţin de 500.000 astăzi.

Cu ocazia lansării raportului, un mesaj al Vaticanului spunea: "Sanctitatea Sa Papa Francisc I apreciază profund eforturile tuturor celor implicați în elaborarea acestui raport și în prezentarea în fața lumii a situației și suferinței creștinilor persecutați pentru credința lor".

Mesajul, care urmează să fie citit de Arhiepiscopul Silvano Tomasi, Observator permanent al Vaticanului la Națiunile Unite, continuă: "Papa se roagă ca cei aflaţi în poziții de autoritare să se străduiască, nu doar pentru a eradica discriminarea religioasă și persecuția în propriile lor națiuni, ci totodată, pentru a găsi modalități mai eficiente de promovare a cooperării internationale, în scopul depășirii acestor acte, comise împotriva demnității umane și a libertății religioase".

Evaluand 20 de țări în care persecuția este severă, raportul descrie ceea ce se numește o "purificare etnică motivată religios" a creștinilor, de către grupurile teroriste islamiste, în special în Irak și Siria, dar și în alte părți din Africa.

Examinând ţaăile faţă de care îngrijorările sunt mai mari, din Orientul Mijlociu și din alte locuri, cum ar fi China, Egiptul, Eritrea, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistanul, Sudanul și Vietnamul, raportul se bazează pe declaraţii ale martorilor oculari şi alte dovezi.

Raportul concluzionează că, din anul 2013, situația s-a înrăutățit pentru creștini, în 15 din cele 19 țări studiate.

În 10 țări - mai mult de jumătate - persecuția este catalogată ca fiind "extremă".

Calificând Islamismul ca fiind cea mai mare ameninţare, raportul "2015, persecutați și uitaţi?" evidențiază, de asemenea, problemele în creştere, cauzate de alte grupuri religioase extremiste - forme militante ale Hinduismului, Iudaismului și Budismului - cu atacuri în creștere, ca număr și ferocitate.

Regimurile totalitare, în special China, au pus presiune din ce in ce mai mare asupra Bisericii, potrivit raportului, cu amenințări grave confruntandu-se, de asemenea, creștinii din Eritreea și Vietnam.

Raportul constată că, în multe cazuri, creștinii sunt persecutați, nu atât de mult din cauza credinței lor, ci din cauza legăturilor lor percepute cu Occidentul și dintr-o asociere a credincioșilor cu colonialismul.

Descriind raportul ca fiind "o mărturisire şocantă, pentru vremuri şocante", editorul John Pontifex - şef de presă şi informare ân cadrul organizaţiei "Biserica în Nevoi" din Marea Britanie - a spus: "un genocid cultural al creștinilor şterge prezența credincioșilor din zone întinse ale Orientului Mijlociu, din ţinutul central al Bisericii."

Dar, el a adăugat: "Departe de a da întreaga vină, pentru persecuția împotriva creștinilor, pe extremismul Islamului, raportul demonstrează că multe dintre probleme provin din extremisul non - musulman - naţionalist - din grupurile religioase și regimurile totalitare comuniste istorice".

Raportul arată că, pierderea creștinilor din Orientul Mijlociu și din altă parte, reprezintă o lovitură pentru relațiile comunitare, credincioșii acționând ca punte de legătură în societățile din ce în ce mai fragmentate.

Arhiepiscopul melkit greco-catolic, Jean - Clement Jeanbart de Alep, Siria, notează într-un cuvânt: "Ne confruntăm cu una dintre cele mai importante provocări ale istoriei noastre de 2. 000 de ani.

În ciuda problemelor noastre de aici, din Orientul Mijlociu, facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe cei care nu dispun de hrană, haine sau de alte lucruri esențiale".

"Ca organizaţie de caritate, îi sprijinim pe cei persecutați și pe creştinii aflaţi în suferință, 'Biserica în Nevoi' având ca prioritate ajutoarele de urgență și ajutorul pastoral pentru strămutaţii și credincioşii refugiaţi din Orientul Mijlociu".

În prefața raportului, Arhiepiscopul Jeanbart afirmă: "Prin harul lui Dumnezeu și cu ajutorul continuu al organizațiilor, inclusiv "Biserica în Nevoi", am reuşit să răspundem în faţa nevoilor urgente ale poporului nostru". (Cf. http://lonews.ro/politici/20994-un-nou-raport-o-marturisire-socanta-pentru-vremuri-socante.html - 28.10.2015).

Material documentar realizat, alcătuit şi redactat de Dr. Stelian Gomboş