R U G Ă C I U N E A - Altarul sfânt al credinţei

     „Măicuţă scumpă, raza mea de soare, floare miresmată lăsată pe pământ în grădina raiului, odorul meu minunat!… ştiu că de sărbători, în odăiţa ta întunecată, evlavioasă cum eşti, ai aprins sfânta candelă curată; pentru morţii noştri te-ai rugat, pe bunul Mântuitor l-ai implorat să-mi ajute, să fiu sănătos şi să mă întorc la căsuţa noastră cât mai curând. Tu, iubire sfântă, dulce precum mierea şi pâinea-n cuptor!… inimioara-ţi spune, că eu, cel plecat în lume, mă topesc de dorul tău şi de cei de-acasă.     Mă aştepţi s-apar, să mă urc pe Culme, să cosesc la grâu, să culeg la vie, să-ţi aduc mireasă, să-ţi fac bucurii, să mă-nsor şi să am copii; anii-ţi de pe urmă să nu-i simţi cum trec”.

     Ţi-e greu singură, aşa-i? Tu mă vezi în hora cum joc şi petrec cu sătenii mei. Printre gene-nrourate de arginţi strălucitori, mintea mi te poartă-n anii tinereţii, şi-ţi apare bunul meu tată când era fecior.

   Aşa-i că-i semăn?  Parcă a fost ieri acea toamnă arămie, când te-a luat de mână şi te-a dus în Dealul Nucilor, la căsuţa din răscruce, acolo unde cerul se coboară ca un voal senin de mare îndrăgostită, cuprinzând  în mreaja lui podgoriile Ţarinii noastre: livezile cu pruni, vişini, piersici, caişi, cireşi îmbrăcaţi în hlamida albă a florilor fermecate, micul paradis al omului pe pământ. E-n vinerea Paştelui, iar tu stai în faţa crucii şi te rogi. Chinurile Domnului Iisus Hristos pe care Le-a suferit pentru iertarea păcatelor noastre, te cutremură... Gânduri triste-ţi năpădesc mintea şi sufletul. Tu, măicuţă plină de iubire... mă vezi şi pe mine la fel, că sufăr cumplit precum Mântuitorul. Gura ta abia mai îngână vorbele către atotputernicul Dumnezeu.”

  -  Pentru ce, slăvite!… mamele îndură, cum Fecioara sfântă suferă şi Ea? Iartă-mă, dar spune-mi: n-ai găsit măcar… o altă măsură să ne ocroteşti!… când alţii ne fură ce avem mai scump?

 Fiii ne plecară, că ni-i alungară; lumea să colinde pentr-o pâine-amară. Rău ne-ai pedepsit!… Cu ce am greşit că iubita ţară, Doamne,-al ei pământ este părăsit  şi stă nemuncit? Sfinte, mă-nţelege: cum pot să mai cred în tot ce e lege dacă odorul scump... acasă nu vine, să stea lângă mine, să muncească-n câmp? Anii bătrâneţii m-au ajuns, iar putere nu mai am de-ajuns ca să-ndur atât... Cui să spun durerea, cine să m-asculte? Numai Tu, de sus, îmi cunoşti amarul şi dorinţa mea. Ocroteşte-i viaţa, îl aştept să vină la măicuţa sa!…”  

  „Măicuţă, nu plânge, mult nu va dura pân’ să reuşesc să agonisesc... oricât de puţin; acasă-am să vin; iar de ai să vrei, te aduc la mine.   Mi-e atât de greu, iar sufletul meu este lângă tine, căci te văd mereu cum te-nchini la Domnu, te rogi pentru mine ca să-mi meargă bine... Mai rabdă puţin, Dumnezeu e drept şi mă va ajuta. Vom sta împreună, să nu fiu străin. Mica mea scrisoare să te găsească sănătoasă. Of!... de-ai şti ce dor îmi este de casă; chiar în clipa asta aş pleca, măicuţă..., mii de kilometri aş tot alerga, numai să ajung la tine.

Timpul-i tare scurt, şi mă frământ-un gând: “Mare rău făcui că te-am părăsit”. Mama mea iubită, de-ai şti ce-am simţit când m-am văzut într-o lume necunoscută?... În fiecare literă vei aflai dragostea mea pentru tine, iar petele de pe hârtie sunt lacrimile mele, sărutările fierbinţi pe care ţi le trimite fiul tău iubit, cel nechibzuit, care n-a gândit când trebuia.

     De sfintele Paşti să ciocneşti un ou cu surioara mea. Un dor mistuitor îmi pârjoleşte sufletul. Aş vrea s-o am şi pe ea lângă mine. Spune-i că am visat-o. Era tare frumoasă şi atât de veselă cum n-am văzut-o niciodată. Sărut mânuţele care m-au crescut, obrăjorii care sunt înlăcrimaţi şi ochii tăi care îmi încălzesc inima. „Doamne! Nu mai văd.... Mâna singură mai scrie, pacea dulce-a miluirii se coboară. Cred că totul a luat sfârşit. Ah, iubită mamă!… ei nu vor să ştie ce-i dorul de ţară, care ne omoară, şi-ntruna ne cheamă să venim a...ca...să...”

   Aplecată ca un pom lovit de grindină şi zloată, sărmana făptură tot citea întruna şi adânc ofta... Ultima scrisoare, în sân o strecoară, cu degete slabe pe piept o apasă; candela demult se stinsese, zorii se-arătau mai însângeraţi ca niciodată în această primăvară; pentru viaţa ei… nici atât  nu-i pasă, şi-n în sfântă credinţa la cruce se roagă.

-               O speranţă-i spune:  poate-i o greşeală? Cel ce mi-a trimis scrisoarea feciorului, posibil să se fi înşelat? Dacă trăieşte? Cum să-l găsesc? Cine mă poate ajuta? Nu, nu se poate, inima mea îmi şopteşte că fiul meu trăieşte şi s-a făcut bine. Au venit alţii de pe front, când nimeni nu se mai aştepta să-i vadă; şi trecuseră atâţia ani, Doamne...  Dacă mi-ar fi scris adresa... băiatul care mi-a adus-o, puteam să-i scriu, să-l rog să se intereseze de Gelu, să vadă dacă-i bine. Cât o fi rătăcit scrisoarea asta, cât?!… Fecioară născătoare de Dumnezeu, îndură-Te de o muritoare care suferă ca şi Tine, dă-i viaţă copilului meu, adu-mi-l acasă!…

    Icoana căpătase o strălucire intensă, o apă de lumini îi spăla faţa. Ochii Maicii Domnului au clipit pentru o fracţiune de secundă. Bătrânica priveşte prin fereastră şi vede deodată peste pomii încărcaţi de flori, chiar deasupra gutuiului, în care se legăna Gelu când era mic, cum a trecut în zbor o mireasă care purta pe frunte o diademă solară.

   Îşi face cruce, sărută icoana, înţelege că-i un semn bun. Nu se poate desprinde din loc. Genunchii îi sunt amorţiţi, iar tălpile picioarelor au greutatea plumbului, au pătruns în duşumea şi nu poate să mişte măcar un deget. Totuşi, datorită marii rezerve de putere a minţii, cu un efort supranatural reuşeşte să se desprindă din toropeala care pusese stăpânire pe trupul ei atât de istovit. Cu ultimile puteri măicuţa începe să alerge fără a mai simţi oboseala.  Aleargă încontinuu, trebuie să-l primească pe Gelu. Cineva îi spune că-i pe drum. Soarele se lăsa înspre crestele de zgură şi se cufunda într-o mare de nori fumurii prin care-şi trimitea săgeţile sângerii, semn că-i pare rău de pământeni. A cuprins-o toropeala, nu mai aleargă îndemnată de puterea gândului, visul se terminase, iar auzul i se ascuţise la maximum. Orice mişcare, cât de mică, o aude. Tresare. Un zâmbet îi inundă faţa. „Ce să fie cu bucuria asta pe mine?!...”

Păşeşte în prispa casei, îşi pune mâinile căuş la ochi, se apleacă în faţă şi doreşte să vadă cine trece prin fundul grădinii. Nu a văzut pe nimeni. O tristeţe covârşitoare a învăluit-o ca o cortină neară ce prevesteşte un apropiat cataclism. Intră în casă şi se aşează pe marginea patului din camera cu ogeac, unde obiectele au început să se mişte în stânga şi-n dreapta, şi , cu-un ultim efort biata măicuţă îşi prinde capul în palme şi se cufundă într-o linişte de mormânt. Se întunecase de aproape o oră, când în ureche i-a sunat, ca un clopoţel binefăcător, câteva bătăi  bătaie imperceptibile în uşă. A-ntors capul, iar ochii înlăcrimaţi au văzut într-o fracţiune de secundă cum Maica Precesta, din icoana luminată de un bob de luminiţă de la candelă, i-a surâs... A păşit afară, dar ochii ei slăbiţi de atâtea lacrimi vărsate pentru fiul rătăcitor...nu mai vedeau nimic. A simţit că în spatele ei se află un om. Când a-ntins o mână, precum ramura prinsă de uscăciune, să pipăie prin ceaţă, Gelu a cuprins-o peste umerii ei  plecaţi de anii suferinţei, i-a sărutat şuviţele albe de păr şi i-a spus înecat de emoţie: - MAMĂ!... Am venit... Mamă, rugăminţile tale mi-au salvat viaţa.  În clipa aceea, Gelu a văzut cum pământul i-a fugit de sub tălpile picioarelor, iar o mână nevăzută a-ceput să-i urce trupul, ca pe un fulg, spre tăriile cerului. Fiorii bucuriei îl amuţise, nu putea să articuleze niciun cuvânt, nu putea să mai deschidă gura. În clipa când buna lui măicuţă şi-a întors capul a văzut cum din ochii ei, care se asemănau cu ai sfinţilor apostoli ce au îndurat  întru credinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos cele mai groaznice chinuri, fiind secaţi de atât amar de chin, se rostogoleau bobiţe de mărgăritar,  arzându-i obrajii scorojiţi precum scoarţa unui copac din deşert, unde nu mai plouase de ani şi ani. Şi-a apropiat buzele, care-i tremurau, de fruntea mamei, pe care erau dăltuite cutele suferinţei şi, îmbrăţişaţi într-o singură fiinţă, au spus în acelaşi timp, surâzând: „Îţi mulţumim, Doamne!” . Aceasta este taina RUGĂCIUNII care-i ajută pe oameni să urce treptele altarului sfânt al credinţei.