Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 1733

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la prințul aurului la martirul lui Hristos

Pr. lect. univ. dr. Vasile Crețu
Tags: martiri; Sfinții Brâncoveni; Brâncoveanu;
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la prințul aurului la martirul lui Hristos

Sfințenia nu este un articol de drogherie cu care să-ți parfumezi înfățișarea cuvioasă, n-are nimic de-a face cu gesturi spectaculoase, mâini ridicate patetic spre cer, bărbi pieptănate cu grijă și odăjdii ample, învăluitoare, ca veșmintele imperiale de altădată. Sfințenia, așa cum spun Sfinții Părinți nu este o șosea lată, pavată cu laude și omagii, ci este calea cea strâmtă pe care o urmează cei preocupați de imaginea lui Dumnezeu din ei și nu de propria lor imagine. Este calea dreptei credințe și a dreptei făptuiri, la care se adaugă, de cele mai multe ori, curajul și demnitatea de a-l mărturisi jertfelnic pe Dumnezeul cel Viu și Adevărat...

Originea nobilă și arta conducerii lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu s-a născut în ziua de 15 august a anului 1654, la Brâncoveni, în fostul județ Romanați (astăzi județul Olt). Rămas orfan de tată și singurul băiat al familiei, mama se hotărăște să-i ofere o educație aleasă. Se deprinde cu dragostea de țară, de carte și de Dumnezeu. Se spune despre el că obișnuia să se trezească la vremea rugăciunilor de noapte și citea desea Psaltirea, lua parte la slujbele de la Sfânta Mănăstire Brâncoveni și cânta la strană. Înclinația spre cultură o moștenește de la unchiul său, Șerban Cantacuzino, cel care îl ajută să învețe mai multe limbi de circulație internațională: slavonă, turcă, greacă, latină, și mai în mică măsură, maghiară, germană, italiană. Pe lângă educația aleasă, viitorul domn a primit de la unchii lui și accesul către arta conducerii. (...) Constantin Brâncoveanu a moștenit de la părinți și de la socrii săi o avere însemnată, pe care o sporește prin calități de bun gospodar. Domeniul său funciar devine din ce în ce mai mare, cu proprietăți ce se întindeau de la Mehedinți până la Buzău și din Argeș până la Dunăre, cronica vremurilor considerându-l cel mai bogat proprietar funciar pe care l-a avut vreodată Țara Românească. La sfârșitul domniei sale, el a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din sud-estul Europei, numi de turci Altân-Bey, adică prințul aurului.

Sfertul de veac în care a condus Țara Românească a însemnat o perioadă de liniște și de progres. A înțeles că trebuie să-și păzească principatul de "foc, de sabie și de năvălirea altor neamuri", fapt pe care l-a reușit cârmuind țara cu multă dibăcie, fiind un bun diplomat și conducător... Brâncoveanu avea să ducă o politică de observație atentă, cu răbdare, bazată pe legături cu toți vecinii prin scrisori, solii și daruri, multe daruri, îndeosebi pentru flămândul Imperiu Otoman. Toate aceste legături prin daruri și bani reprezentau singura soluție a Țării Românești pentru a nu se transforma într-un teritoriu de bătălie care se află la întâlnirea celor trei mari puteri aflate în război. Conștient de faptul că pe teritoriul țării se aflau atât trupe austriece cât și otomane, domnitorul nu a lăsat niciodată impresia că ar dori să se amestece în această luptă sau să avantajeze pe cineva, cu toate că pacea cu otomanii devenea din ce în ce mai costisitoare.

Oamenii Bisericii, sfătuitori apropiați și devotați

Între aceștia amintim câteva nume: Sfântul Antim Ivireanul, Arhimandritul Paisie, Arhimandritul Ioan și Mitropolitul Teodosie.

Mitropolitul Antim Ivireanul, monah de neam georgian, a fost un mare cărturar al Bisericii Ortodoxe Române. De exemplu, prin tipărirea vestitelor Didahii (predici rostite la marile praznice și sărbători de peste an), Constantin Brâncoveanu "s-a folosit de sfaturile, îndreptările și pildele Sfântului Ierarh Antim".(...)

Un alt sfătuitor al domnitorului avea să fie starețul Mănăstirii Hurezi, Arhimandritul Paisie. Apropiat al lui Constantin Brâncoveanu, poate chiar și rude, s-a distins prin iubirea de cultură și de scrieri duhovnicești. A fost un om al lui Dumnezeu în care Constantin Brâncoveanu a avut mare încredere.

Arhimandritl Ioan, următorul egumen al Mănăstirii Hurezi, s-a remarcat prin câteva zidiri de biserici și reparații: paraclisul, bolnița și schiturile Sfântul Ștefan și Sfinții Apostoli din Hurezi, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, la Mănăstirea Polovragi, la paraclisul Coziei, ctitor al Schitului Putineiu și al bisericilor din Runcu și Sirineasca.

Implicare în viața culturală

Domnitorul Valahiei a avut încă din tinerețe vocația unui mare ctitor, după cum mărturisește Valeriu Anania:

            "Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea vieții de creator. Nu a avut, desigur, vocația martiriului (în fapt martiriul nu este o vocație, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocație de ctitor, ale cărui roade le vedem și astăzi, semănate pe aproape jumătate din țară, din Mehedinți până-n Rîmnicu Sărat și din Făgăraș până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea și măreția geniului brâncovenesc".

De asemenea, lucrarea culturală a lui Brâncoveanu se leagă și de tipărirea, în 1688 a primei ediții a traducerii integrale în limba română a Bibliei. A înființat tipografii noi la Buzău, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște. La București a apărut și un frumos Evangheliar greco-român (1693), la Mănăstirea Snagov s-a tipărit un Liturghier greco-arab în 1701, prima care din lume imprimată cu litere arabe. Limbajul traducerilor Sfântului Antim Ivireanul, atât la rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii, cât și din Molitfelnic, s-a păstrat până astăzi aproape integral. Crezul, Tatăl Nostru, Împărate ceresc, rugăciunea de la pomenirea morților – Dumnezeul duhurilor și a tot trupul – sunt astăzi exact ca atunci... Cele 63 de cărți tipărite la Antim, la care se adaugă cele 15 tipărite la Buzău, reprezintă o perioadă de maximă înflorire a tiparului la noi, aceasta fiind și o urmare a sprijinului generos al domnitorului. S-au tipărit în special cărți pentru slujbele religioase și pentru școlile din Țara Românească și din Moldova, dar și pentru susținerea Ortodoxiei din Transilvania și Maramureș, pentru popularizarea teologiei și a vieților sfinților și chiar romane cavalerești, iar tipăriturile erau împodobite artistic, paginile aveau frontispiciu, inițiale și litere mari, frumoase. Cărțile nu erau vândute, ci împărțite gratuit de către Domn sau Mitropolit, și aveau ca scop susținerea cultului ortodox, iar tipărirea se făcea pe banii lui Vodă Brâncoveanu și ai Mitropolitului Antim. (...)

Domnitorul muntean ridică Academia Domnească la nivel european. Aceasta activează în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava din București, fiind predate cursuri de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică, gramatică și ortografie. Toate aceste ore aveau ca limbi de predare greaca, latina și slavona. Au fost înființate mai multe școli cu învățământ superior și inferior. O școală cu predare în limba slavonă și română avea să fie deschisă la Mănăstirile Gheroeghe Nou și Colțea, unde se pregăteau preoți, dascăli și dieci pentru cancelariile domnești.

Mazilirea și pătimirile domnitorului

Aflând de avuțiile pe care le deținea Constantin Brâncoveanu, sultanul turc, Ahmed al III-lea, căuta să pună mâna pe acestea. Și nu era singurul dușman înverșunat; marele vizir Gin Ali Pașa nu putea să-l agreeze deloc pe domnul Tării Românești, hotărând mazilirea domnitorului la puțin timp după ce se instalase în această demnitate. Motivul invocat pentru prinderea familiei Brâncovenilor a fost trădarea. Este vorba de lupta dintre Rusia și Turcia din anul 1711, care a avut loc la Stănilești, un târg de pe Valea Prutului. În această bătălie s-a confruntat armata rusească, condusă de țarul Pentru cel Mare, căruia i s-a alăturat domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, cu armata otomană, condusă de marele vizir Mehmet Pașa. Constantin Brâncoveanu nu s-a angajat în lupta de la Stănilești, deși fusese invitat de Petru cel Mare să o facă. Domnitorul și-a adunat însă armata în tabăra de la Urlați, pentru a se alătura creștinilor, în cazul în care aceștia ar fi fost biruitori. Creștinii au fost însă înfrânți, iar rușii au fost nevoiți să cedeze turcilor cetatea de Azov, precum și alte teritorii în nordul Mării Negre. O altă urmare a acestor înfrângeri a fost înrăutățirea atitudinii turcilor față de Țările Române.

În primăvara anului 1714, familia domnitorului a fost greu încercată prin decesul fiicei celei mari, Stanca, rămasă văduvă în anul 1705. Tot în această perioadă, familia domnitorului se pregătea de nunta celui de-al treilea fecior, Radu, cu fiica fostului domn al Moldovei, Antioh Cantemir. Cu toate că domnul muntean trimisese din timp la Constantinopol daruri însemnate pentru marele vizir pentru a primi aprobarea acestuia în vederea căsătoriei fiului său, în ziua de 24 martie 1714, marți, în Săptămâna Mare, a sosit la București un reprezentant al sultanului. Acesta, fiind primit cu mare alai de domn și sfatul boierilor, împlinește gestul simbolic al mazilirii aruncându-i o năframă de mătase neagră pe umăr. Citindu-se porunca sultanului, Brâncoveanu a fost acuzat de trădare față de Poartă și, drept urmare, trebuia să fie dus la Constantinopol alături de întreaga sa familie. S-au luat măsuri după acest eveniment de a izola întreaga familie domnească.

Trimisul turc a numit domn pe Ștefan Cantacuzino, căruia, la ieșirea din palatul domnesc, Constantin Brâncoveanu i-a adresat următoarele cuvinte: "Fiule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare  judecății divine". Această profeție se va împlini doi ani mai tarziu... În Sfânta și Marea Vineri, turcii aveau să plece împreună cu prizonierii lor spre Cetatea celor Șapte Turnuri (în turcește Yedikule). Au fost duși în robie: Domnul Constantin Brâncoveanu, Doamna Marica, fiul Constantin cu soția acestuia, Anița Balș împreună cu copilul lor, Constantin, de numai șapte ani, fiii Ștefan, Radu și Matei, și ginerii Șerban Greceanu (soțul Ilincăi Brâncoveanu), Iordache Crețulescu (soțul Saftei), Nicolae Rușeț (soțul Ancuței), și Constantin Băleanu (soțul Smarandei). În noaptea de Înviere a aului 1714, după ce i-au fost confiscate toate moșiile din țară, familia voievodului mazilit Constantin Brâncoveanu a trecut Dunărea și, după aproape trei săptămâni de drum, a ajuns la Istanbul, unde domnitorul a fost dus direct la închisoarea Celor Șapte Turnuri.

Ianache Văcărescu nu era ginerele lui Constantin Brâncoveanu, așa cum se mai afirmă și astăzi în unele prezentări, ci sfetnicul și vistiernicul său de taină, iar executarea lui alături de ceilalți membri ai familiei s-a datorat atât apropierii lui de acesta, cât mai ales faptului că știa toate detaliile despre averea Brâncovenilor. Ianache Văcărescu era căsătorit cu Stanca, verișoara doamnei Maria Brâncoveanu, astfel că relația de rudenie dintre Ianache Văcărescu și domnitor era aceea de văr din partea soției.

În decursul a patru luni, Brâncovenii au fost chinuiți așa cum nimeni nu-și putea imagina vreodată. Au suferit "întinderea pe roată, cetluirea capului cu cercuri de fier", apoi au fost "biciuiți, arși cu cârlige înroșite în foc, spânzurați de picioare, ca să mărturisească faptele de care sunt învinuiți". Toate urgiile împotriva românilor aveau un singur scop, acela de a obține întreaga avere a lui Constantin și a Țării Românești. În acest răstimp, domnitorul cedează și oferă turcilor o parte dintre averile ce se aflau în Veneția, sumă care se pare că era de două sute zece mii de galbeni. Însă acești bani nu au ajus niciodată la otomani, deoarece banca din Vneția nu a vrut să îi dea.

De la închisoarea Fornnetta din cele Șapte Turnuri au fost mutați într-o altă temniță, la Bostangi Bașa, locul unde erau încarcerați numai pașii, vizirii sau alți demnitari. Se vorbește chiar de o încercare de educare și disciplinare a lui Constantin Brâncoveanu care, pe măsură ce mărturisea despre averile sale, era scos din fundul grotelor de la închisoare spre nivelurile superioare. Sultanul Ali-pașa avea să apeleze la toate tertipurile pentru a-și completa vistieria. Încearcă să-l mituiască pe domn oferindu-i libertatea în schimbul îmbrățișării religiei musulmane. Această propunere avea să fie refuzată cu fermitate de către Sfântul Constantin Brâncoveanu. Clopotele trecerii sale la Domnul, împreună cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, aveau să răsune cât de curând. Cruditatea pe care o afișa sultanul avea să atingă apogeul în momentul în care invită al Istanbul pe mulți demnitari din Europa, împreună cu diplomații de la Poartă. Aceștia afirmau la unison că motivul real pentru pătimirea românilor nu este altul decât dorința nesăbuită de avere a sultanului.

Locul de sacrificiu este ales Yali Koșku, situat pe malul Bosforului, iar cei osândiți au fost aduși pe jos și desculți la locul uciderii lor. Ajunși în piață, domnitorul Constantin Brâncoveanu, conștient de ceea ce avea să se întâmple, rostește un cuvânt de înaltă îmbărbătare, care ne-a rămas de la fostul său secretar, Anton Maria del Chiaro:

            "Fiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puțin, să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!"

Ianache Văcărescu avea să-și piardă cel dintâi capul. Lui i-au urmat cei patru fii ai Domnitorului în ordinea vârstei lor. Astfel, Constantin, care avea treizeci si unu de ani; Ștefan, douăzeci și nouă de ani; Radu, douăzeci și patru de ani și, în cele din urmă, Mateiaș, care era în vârstă de numai doisprezece ani.

Cei care se aflau de față susțin că, afându-se în fața călăului, fiul cel mic al domnitorului a avut un moment de ezitare, fiind înspăimântat de pieirea fraților săi, făgăduind trecerea la islam în schimbul vieții. Atunci, tatăl lui l-a dojenit și l-a îndemnat că "e mai bine să moară de o mie de ori, dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cu câțiva ani mai mult pe pământ". Iar acesta spuse gâdelui: "Vreau să mor creștin, lovește!". Și îndată gâdele îi reteză capul ca și celorlalți. În cele din urmă, avea să sfârșească și Constantin Brâncoveanu, capul său desprinzându-se cu greu, după mai multe lovituri. Trupurile au fost aruncate imediat, conform obiceiului, în Marea Marmara, în apropiere de Bosfor. Capetele celor șase martiri aveau să fie atârnate cu mare cruzime în poarta Seraiului, iar după tei zile aveau să fie aruncate și ele în apa mării. Corpurile au fost recuperate de niște pescari creștini, care le-au dus în Insula Halki.

Doamna Marica împreună cu nurorile și singurul nepoțel, Constantin, scăpat de la moarte ca prin minune, au fost închiși într-un oraș turcesc din Asia până la 1715, iar după aceea a fost exilată, până la anul 1717, în Anatolia. În timpul ocupării tronului din Țara Românească de către domnul fanariot Ion Mavrocordat, doamna Maria avea să se întoarcă în țară.

În mare taină, osemintele lui Brâncoveanu aveau să fie aduse în țară în anul 1720, de către soția sa și îngropate în biserica Sf. Gherorghe Nou din București, ctitoria domnitorului, fiind acoperite cu o simplă placă de marmură decorată cu vulturul Țării Românești, fără nume, de teama turcilor. Identificarea s-a făcut în anul 1914, prin descoperirea unei candele. Pe aceasta erau inscripționate cuvintele: "Această candelă luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Măriei sale Maria".

Cei care au uneltit împotriva lui Constantin Brâncoveanu, anume unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino și fiul acestuia, Ștefan, care i-a urmat la tron domnitorului martir, au plătit amarnic trădarea lor. La 21 ianuarie 1716, adică la mai puțin de un an și zece luni de domnie, Ștefan Cantacuzino a fost la rândul lui mazilit, iar cinci zile mai târziu a fost dus împreună cu tatăl său și cu soția la Istanbul. Cu toate că el însuși se grăbea să ajungă acolo, convins fiind că va fi reabilitat, în noaptea de 6 spre 7 iulie același an, desigur după multe suferințe, a fost sugrumat de turci împreună cu tatăl său. Lui Ștefan Cantacuzino i-a urmat la tron Nicolae Mavrocordat, care domnise mai întâi în Moldova, fiind primul domn fanariot, unul dintre cei mai cruzi voievozi pe care i-a avut Țara Românească. (...)

Canonizarea Sfinților Brâncoveni avea să aibă loc în anul 1992, în Duminica tuturor sfinților, în ziua de 20 iunie, când Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe milostivul Dumnezeu, a hotărât în chip sobornicesc ca aceștia să fie cinstiți ca sfinți în întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel, până la sfârșitul veacurilor, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache sunt prăznuiți în fiecare an în data de 16 august.

 

Articolul integral este disponibil al sursă: Revista Ortodoxia a Patriarhiei Române, Ianuarie-Martie 2015, București

09-08-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu