Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit! Ianuarie 2014
Botezul Domnului	Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)

Sumar:
Sinodul Pan-Ortodox (2016) între primatul papal şi sinodalitatea ortodoxă
Anul omagial euharistic și Anul comemorativ al Sf. Martiri Brâncoveni
Ceremonii umaniste fără har sfinţitor
Știri externe - ianuarie 2014 (EXT)
Știri interne - ianuarie 2014 (RO)
Remediul pentru durerea din suflet nu se ia cu rețetă
Prezenţa lui Dumnezeu. Domnul vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui!
Gâlceava înțeleptului cu lumea
Faptele milosteniei sufletești – a mângâia pe cel întristat
Despre Părintele Savian Bunescu şi câteva mărturii cu Părintele Arsenie Boca
Copii martirizați pentru credința în Hristos
CONSTITUŢIA între ideal şi realitate
Poezii
Credincioșii prezintă un risc mai scăzut de a face depresie
Apel umanitar
Petiţie pentru păstrarea... internetului aşa cum îl ştim
Repere biblice - Dr. Eduard Traian Popescu (CARTE)
Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul - Dr. Eduard Traian Popescu (CARTE)
Cocalarul şi vinul sfinţit - Bruno Ştefan (CARTE)
Spre Tabor – cartea de capatai a Preotului Ilarion V Felea – in aprecierea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania



Tema lunii
Sinodul Pan-Ortodox (2016) între primatul papal şi sinodalitatea ortodoxă - Cristina Roman

Este oficial. Marele Sinod Pan-Ortodox (al optulea sinod) este programat pentru anul 2016. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a transmis întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe invitația de a participa în luna martie 2014 (în Duminica Ortodoxiei), în Constantinopol (Istanbul), la întâlnirea pregătitoare cu privire la direcțiile și termenele pentru Comisia Pregătitoare a Sinodului Pan-Ortodox, programat pentru 2016. Informația a apărut pe site-ul Patriarhiei Ecumenice, într-un comunicat de presă în care se mai arată:

            “Întâlnirea Comisiei Pregătitoare din martie este motivată și de dorința Constantinopolului de a reaminti bisericilor surori care nu pot face față provocărilor unei lumi globalizate din punct de vedere economic, dar fracturată din punct de vedere spiritual (cu toate consecințele negative ce vor urma pentru existența umană) fără inițiative comune. Cercurile ortodoxe văd aceasta ca o încercare de a trece dincolo de o auto-marginalizare născută dintr-o mentalitate localistă care caracterizează Bisericile ortodoxe în epoca modernă, cauzat parțial de filetismul post-otoman (naționalism). De asemenea, Constantinopolul, datorită mentalității supra-național istorice, încearcă să prevină introversiunea lumii ortodoxe. Aceasta deoarece sunt mulți cei din lumea ortodoxă care văd o Biserică Ortodoxă ce se teme de provocările sociale ale noii ere, o biserică ce este mulțumită de a efectua simple acte de caritate și este preocupată de discuții pe teme sociale individuale, evitând astfel să se ocupe de crizele care afectează existența umană în societatea modernă. Bisericile individuale, cu aprobarea Sinodului lor, se angajează în inițiative „locale”, fără a ține cont de nevoile și provocările universale.”

Participarea la Sinod-posibile scenarii

Conform deciziei Sf. Sinod al BOR, reunit în ședință oficială între 12-13 februarie 2014, Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române va participa la reuniunea de la Constantinopol. Inițial, participarea Întâistătătorului BOR a fost pusă sub semnul întrebării din cauza diferendului cu Patriarhia Ierusalimului. Între timp, la începutul lui februarie 2014, cele două patriarhii au restabilit omuniunea deplină prin semnarea unui acord privind Așezământul Românesc de la Ierihon și numirea unui nou reprezentant al BOR la Locurile Sfinte în persoana Pr. Arhim. Timotei Aioanei, mare ecleziarh al Catedralei patriarhale.

Conform unui comunicat al BOR, din delegaţia condusă de Patriarhul României fac parte: Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, Preacucernicii Părinţi Consilieri patriarhali Michael Tiţa şi Ştefan Ababei şi Preacucernicul Părinte Diacon Mihai Muşat.

Site-ul grecesc Romfea.gr dă drept nesigură participarea Patriarhului Ioan al Antiohiei la întâlnire, principalul motiv fiind dezacordul acestuia cu Patriarhul Ierusalimului, Teofil, cu privire la Arhiepiscopia de Qatar. Cu toate acestea, este foarte probabil ca Patriarhul Ierusalimului sa fie prezent la Sinod. Totodată, probabilitatea prezenței Patriarhului Moscovei Kirill este foarte scăzută. De altfel, cei doi patriarhi, cel rus și cel al Antiohiei, s-au întâlnit de curând la Moscova disctând inclusiv tema participării la Sinod. Deloc întâmplător, imediat după această întrevedere, oficiali ruși de rang înalt din ierarhia bisericească au emis opinia conform căreia alegerea Duminicii Ortodoxiei pentru Sinod este nefericită, întrucât ierarhii sunt ocupați cu slujirea și pastorația din prima săptămână a Postului Mare.

Aceeași sursă afirmă că patriarhii Bulgariei și Serbiei vor decide abia în ultimul moment dacă vor participa la întrunire. Prezența Patriarhului Teodoros al Alexandriei și a Arhiepiscopilor de Atena, Ieronim, Ignatie de Dimitrias, Hristosom de Cipru și Anastasie de Albania pare a fi sigură. (sursa)

Din culisele pregătirilor pentru Sinod

Cei care urmăresc tematica sinoadelor pan-ortodoxe, nu vor cădea în capcana limbajului diplomatic al comunicatului de presă al Patriarhiei Ecumenice, ci vor citi printre rânduri, ținând cont de cel puțin două evenimente recente care încing din nou spiritele în Ortodoxie.

Pe de o parte, este vorba despre faptul că Patriarhul Bartolomeu îl va însoți pe Papa Francisc în deja confirmata vizită oficială a acestuia la Locurile Sfinte din Israel, Palestina și Iordania în perioada 24-26 mai 2014. Să nu uităm că pentru prima dată de la Marea Schismă din 1054, un patriarh ecumenic (în persoana lui Bartolomeu) a participat la înscăunarea unui papă catolic (Papa Francisc). La respectiva ocazie, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a spus că dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă trebuie să continue: “Pentru a realiza această unitate, trebuie să continuăm dialogul teologic deschis, ca să apreciem împreună şi să ne apropiem de adevărul credinţei, de experienţa sfinţilor şi de tradiţia primului mileniu creştin, împărtăşită la fel de răsărit şi apus. Trebuie să fie un dialog al iubirii şi adevărului, în spiritul smereniei, sfielii şi sincerităţii.“ (Ziarul Lumina) Această apropiere a Patriarhului Bartolomeu de Papa Francisc nu este văzută cu ochi buni de Bisericile Ortodoxe, convinse că iezuitul de la Vatican va exploata rivalitatea din sânul Ortodoxiei în favoarea sa.

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) tocmai a dat publicității un document în care își reafirmă poziția cu privire la erezia primatului papal, gest considerat de analiști mai degrabă un joc de putere între Patriarhia Rusă și Patriarhia Ecumenică. Aceasta deoarece Constantinopolul a trimis o replică, în care își exprimă un punct de vedere care accentuează ideea de primat la nivel universal în Biserica Ortodoxă. Pornind de la argumente teologice, cele două patriarhii fac o demonstrație de forță care arată că la mijloc se află primatul punct, adică întâietatea văzută ca leadership în Biserica Ortodoxă Universală.

Intensificarea tensiunilor dintre taberele ecumeniste și cele tradiționaliste din interiorul Ortodoxiei a fost anticipată imediat după întâlnirea pregătitoare a Sinodului Pan-Ortodox de la Viena din anul 2011. Atunci, din declarațiile reprezentanților Bisericii Catolice și ai Patriarhiei Ecumenice, se prefigura această foaie de parcurs: 1. “reforme” interne în Bisericile Ortodoxe; 2. Sinod Pan-Ortodox la care să se ajungă la un numitor comun al ortodocșilor referitor la primat în general, diptice, organizare internă, “sinodalitate și autoritate”, etc.; 3. “Dialog” cu catolicii prin care să se ajungă la un numitor comun referitor la primatul papal și  4. “Dialog” cu privire la diferențele de credință, dogmatice etc. (sursa)

Se vorbea tot atunci despre presiuni care vor exista în interiorul Bisericilor Ortodoxe naționale din partea facțiunilor filo-catolice, cu scopul de a slăbi rezistența ortodocșilor tradiționaliști. Se enunța chiar o teorie a vânzării Ortodoxiei, prin concesii grave pro-ecumeniste. Între acestea enumerăm și scrisoarea pe care Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a adresat-o Arhiepiscopului Ieronim al Atenei, în care subliniază faptul că acţiunile anumitor ierarhi ai Bisericii Greciei dinamitează unitatea Ortodoxiei. În fapt, Patriarhul Bartolomeu face referire la anatemele rostite împotriva ereticilor de Mitropolitul Pireului în Duminica Ortodoxiei, în care acesta a inclus și pe Papa Francisc. Patriarhul Ecumenic a cerut ca astfel de practici să fie blamate în Sinod. Ca urmare, Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia a luat poziție comună arătând că “doreşte şi se roagă pentru convocarea unui Sinod Pan-Ortodox în care Biserica Ortodoxă să se elibereze din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze. Se dovedeşte că anatemele pe care le-a rostit Înaltpreafinţitul Mitropolit al Pireului sunt îndreptăţite şi că nu există primejdia schismei şi a tulburării unităţii Bisericii din pricina acţiunii anti-ecumeniste, ci, dimpotrivă, din pricina compromisurilor legate de învăţătură de credinţă pe care le fac Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti.” (sursa)

În acest climat tensionat, demersul Bisericii Ruse privind nerecunoașterea primatului papal se impunea ca acel pas înapoi necesar pentru regândirea și repoziționarea strategică a Ortodoxiei. Desigur, prin gestul său, Biserica Rusă nu se dovedește doar o apărătoare a Tradiției, ci trezește suspiciuni despre tendințe hegemonice și de putere care depășesc sfera estică. Să nu uităm că Vaticanul a transformat Biserica în stat, iar Biserica Rusă rămâne și un important actor politic. Concret, la 26 decembrie 2013, Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a emis un document în care respinge primatul (de tip papal) la nivelul Bisericii Universale (catolice, soborniceşti). Documentul emis de Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii discută problema primatului şi sinodalităţii la nivel local, regional şi universal, plecând de la documentul adoptat de întâlnirea ecumenică de la Ravenna. În Italia, la Ravenna, în anul 2007 a avut loc a zecea întâlnire a Comisiei Teologice Mixte Internaționale de Dialog între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică. (BORu) s-a retras în prima zi a dialogului de la Ravenna și astfel, a scris şi emis ulterior un document cu privire la primatul şi sinodalitatea în Biserică. BORu respinge primatul de tip universal, de tip papal, primat care în viziunea catolicilor ar putea fi întemeiat prin "interpretarea" canonului 34 "apostolic".

 (Notă: reamintim că retragerea BORu de la dialogul de la Ravenna a fost motivată de prezența la discuții a reprezentanților Bisericii Ortodoxe Estoniene, declarată autonomă de către Patriarhia Ecumenică, dar neacceptată ca atare de către BORu.)

Reacții la documentul BORu

Mitropoliții Atanasie al Calcedoniei și Elpidophore al Prusiei au acuzat Biserica Rusă că “sabotează Sinodul Pan-Ortodox alegând din nou să se izoleze de comuniunea Bisericilor Ortodoxe”. În răspuns, șeful relațiilor externe din BORu, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk afirmă: “În ceea ce privește contactele pan-ortodoxe, Sinodul se pregătește de 50 de ani, iar Biserica Ortodoxă Rusă de la început a ocupat un rol activ în activitatea de pregătire. Mai mult decât atât, Patriarhia Moscovei recunoaște importanța unui viitor Sinod și, din acest motiv, investighează cu atenție toate subiectele care vor apărea. Este adevărat că metodele de pregătire, utilizate până acum la nivel panortodox, s-au dovedit a fi ineficiente, motiv pentru care faza de pregătire a devenit si mult mai lunga. Pentru a intensifica procesul pre-sinodal, mi se pare că ar trebui să existe un organ eficient pan-ortodox, capabil să realizeze anumite lucruri. În cazul în care obiectivul este atât de important, nu trebuie sa așteptam mai mulți ani pentru ședințele de pregătire, ci să se întrunească, să zicem, lunar.” (sursa)

Mitropolitul Elpidophore de Prusia a numit Primus sine paribus  (Primul, fără egali) răspunsul și comentariul față de documentul rus, oferind o putere excepțională Patriarhului Constantinopolului. Din nou, punctul de vedere rus se arată vehement: “ - Acest punct de vedere este, în opinia mea, o încălcare de secole a tradiției ortodoxe: el ignoră aproape un mileniu de controverse cu Occidentul latin și se apropie la maximum de modelul eclesiologic papal. Nemaivorbind de problemele grave care pot provoca declarații similare în relațiile inter-ortodoxe, aș spune că acest tip de discuție creează obstacole serioase în dezvoltarea, în continuare, a unui dialog catolic-ortodox sincer. Mitropolitul de Prusia prezintă poziția ortodoxă ca și cum, practic nu ar fi nimic diferit între ortodocși și doctrinele eclesiologice catolice. Sper că acest lucru este doar opinia personală a IPS Elpidophore, și nu poziția oficială a Ierarhiei Bisericii din Constantinopol.”

Mitropolitul grec-ortodox de Pergam, Ioannis Zizioulas pune, de asemenea, în discuție legăturile frățești cu Patriarhia Moscovei, chiar în fața catolicilor, într-un interviu recent, publicat de Vatican Insider:

Patriarhia Moscovei a respins concluziile documentului de la Ravenna. Ați citit reacția Bisericii Ruse?

"Da, am citit-o. Eu vorbesc pentru mine și din partea Patriarhiei Ecumenice, atunci când spun că nu suntem de acord cu aceasta poziție. Ea susține că Primatul există și are baza teologică în Biserică, dar la nivel local și regional, si nu la un nivel universal. Noi știm care este motivul real al acestui lucru: ei vor să nege că, după schismă, Patriarhia Ecumenica ar fi exercitat un primat universal în Biserica Ortodoxă. În scopul atingerii acestei ținte, ei resping posibilitatea recunoașterii rolului Papei ca Primat Universal, într-un mod care este acceptabil, totodată, și pentru Bisericile Ortodoxe. În documentul de la Ravenna, s-a reușit să se ajungă la un consens exact pe acest punct. Am recunoscut că, în Biserică, primatul este exercitat întotdeauna pe trei niveluri: local, regional și universal".

Scindările din interiorul Credinței Ortodoxe, sunt compromițătoare pentru dialogul ecumenic?

"Mă tem că vor fi probleme. În special, din cauza poziției Patriarhiei Moscovei, care are la fel de mult greutatea unei declarații sinodale. Acestea nu sunt doar poziții exprimate individual, de către Mitropolitul Ilarion, sau de către Patriarhul Kirill. Cu o declarație de genul acesta, devine dificil un schimb de opinii, iar asta este tot ce presupune un dialog. Imaginați-vă ce ar fi, dacă Biserica Ortodoxă își dorește să intre în dialog cu Biserica Catolică, după ce s-au făcut deja unele declarații sinodale privind problema primatului, aflata în centrul discuției: ar însemna că nu mai este loc de discuții, și că dialogul s-a și încheiat. Pasul făcut de Patriarhia Moscovei, ar putea avea consecințe foarte negative. Acesta ar putea duce, de fapt, la sfârșitul dialogului teologic dintre Bisericile Catolică și Ortodoxă, care a fost lansat în scopul depășirii obstacolelor ce stau în calea comuniunii depline. Sper că acest lucru nu se va întâmpla". -sursa

Un punct de vedere recent al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a fost dat publicității în luna decembrie 2013 de către Patriarhul Daniel în cadrul întâlnirii oficiale cu Cardinalul Kurt Koch, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, aflat într-o vizită oficială în România. Patriarhul României a subli­niat importanţa cooperării res­pon­sabile pentru elaborarea u­nui document teologic despre pri­mat şi sinodalitate, acceptat de ambele părţi. Patriarhul Daniel a apreciat necesitatea păs­tră­rii în cadrul dialogului teologic între cele două Biserici a unui echilibru de reciprocitate şi complementaritate între primat şi sinodalitate, ţinând cont de evoluţia istorică diferită din Răsărit şi Apus. Preafericitul Pă­rinte Patriarh Daniel a rei­terat însemnătatea cooperării practice în plan social, paralelă cu dialogul teologic, ca măr­tu­rie creştină comună în socie­ta­tea secularizată actuală şi solidaritate cu creştinii persecutaţi în diferite părţi ale lumii de azi. (Biroul de presă al Patriarhiei Române)

După confirmarea participării Întâistătătorului BOR la reuniunea de la Istanbul, Patriarhia a precizat: „Preafericitul Părinte Patriarh Daniel merge la această întrunire cu un mandat sinodal. S-a discutat la ultima sesiune a Sfântului Sinod şi acolo fiecare se duce cu mandat şi deciziile pe care le vor lua Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe vor fi decisive. Suntem bucuroşi să constatăm să ştim că tema principală majoră în fond a acestei întruniri, a acestei sinaxe este exact pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod sau a Sinodului Panortodox. Să sperăm că acest Sinod va avea loc cât se poate de curând pentru că este urgent. Cei care lucrează în special pe plan internaţional în numele Bisericilor ortodoxe în raport cu instituţii internaţionale la nivel european sau la nivel internaţional, în diaspora, simt faptul că deciziile care există sunt insuficiente. Bineînţeles, noi avem canoanele, dar problema este că vechile canoane sunt interpretate diferit. Toate deciziile care se vor lua sunt în spiritul, pe linia vechilor canoane, dar să fie o singură interpretare, nu interpretări diferite, uneori contradictorii la aceeaşi bază teologică”.

Într-un interviu acordat revistei rusești “Toma” pe tema viitorului Sinod Pan-Ortodox, ÎPS Nifon al Târgoviștei arăta poziția Patriarhiei Române: “[...] Este foarte important ca ceea ce formează ordinea de zi să se bazeze doar pe consimțământul tuturor Bisericilor Ortodoxe participante. Și acest lucru ne aduce la problema principală, pe care am discutat-o – metodologia de luare a deciziilor. Unii reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe s-au oferit sa renunțe la principiul consensului, acordul universal, și să pună în schimb în aplicare, votul majorității simple. Biserica Ortodoxă Română s-au opus vehement acestui lucru. În procesul politic democratic principiul votării funcționează bine. Noi, însă, discutăm despre Biserică, unde totul se schimbă, fiindcă sunt atinse valori eterne. Consensul este important pentru noi ca simbol al bunelor relaţii între toate Bisericile Ortodoxe. În acest sens, trebuie să dăm un exemplu pentru restul lumii laice că suntem frați și suntem conectați la un nivel profund.

Astfel, în materie de spiritualitate, credință și liturgică nu ne putem compromite să luăm deciziile prin vot majoritar. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă Română insistă pe aplicarea principiului consensului, nu numai în cadrul viitorului Sinod, dar și în cursul negocierilor din faza pregătitoare. Un alt punct important îl constituie problema reprezentării Bisericilor în cadrul Sinodului. Avizul final pe această temă nu îl avem încă. Biserica Ortodoxă Română consideră că participanți la lucrările Sinodului sunt toți episcopii ortodocși. Aceasta este tradiţia. Dacă nu toţi episcopii, măcar toţi episcopii titulari. Este oportun să se recurgă la principiul proporţionalităţii: trebuie să fie luată în considerare dimensiunea Bisericii şi a turmei. În cazul în care la Sinod sunt convocați diferiți episcopi din diferite biserici, acest lucru nu va reflecta viața reală a Bisericii”.

Reamintim și poziția BOR vis-a-vis de întâlnirea ecumenică din 2007 de la Ravenna, exprimată de Pr. Ioan Ică Jr.,  membru al delegației BOR: “Judecat din punct de vedere ortodox, Documentul de la Ravenna reprezintă într‑ade­văr un important progres teologic pe calea dialogului între romano‑catolicism şi ortodoxie. Trei puncte ecleziologice extrem de importante sunt avansate aici cu o claritate neîntâlnită până acum şi ele pot fi considerate paşi înainte semnificativi în precizarea unei ecleziologii de comuniune care să integreze şi armonizeze cele două tradiţii ecleziologice, răsăriteană şi latină, cu accentele lor istorice diferite: prima pe sinodalitate şi local, iar cea de‑a doua pe primat şi universal [...]” (sursa)

Poziția Bisericii Catolice, exprimată de către Car­dinalul Kurt este că “prin dialog şi re­flec­ţie comună va putea fi de­pă­şit impasul actual în re­dac­tarea unui document de lucru convergent referitor la raportul dintre primat şi sinodalitate din punct de vedere teologic. Există un dialog între cele două Biserici, între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, la care sunt reprezentate toate cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale. Problema actuală care se aduce în discuţie este cea a raportului dintre sinodalitate şi primatul papal, pentru că dorinţa şi cea mai mare bucurie a noastră va fi ca să obţinem o unitate în Sfânta Euharistie şi o unire a celor două Biserici, a Bisericii Răsăritului şi a Bisericii Occidentului. Am încercat să găsim soluţii sau idei la aceste teme pe care ni le-am propus, să încercăm să unim sinodalitatea cu primatul papal“.

Nota noastră: Din declarațiile cardinalului Koch rezultă încă o dată că Vaticanul ține cu dinții de primatul papal (papism). Vaticanul exclude ideea de primat onorific, cel puțin atât timp cât acesta nu este oferit Papei împreună cu autoritate jurisdicțională și celelalte prerogative de putere. Iar referirea la convergență și reflecție comună privește mai degrabă nevoia Vaticanului de a dialoga cu o Ortodoxie mai puțin eterogenă din punct de vedere ecumenic. Deranjează diversitatea de opinii și acțiuni din rândul Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Restul e diplomație…

Poziția sintetizată a Patriarhiei Ecumenice: "Primatul arhiepiscopului de Constantinopol nu are nimic de-a face cu dipticele, care pur şi simplu exprimă o clasificare ierarhică, pe care în termeni contradictorii textul patriarhiei de Moscova o admite în mod implicit, dar o neagă în mod explicit. Dacă vorbim despre izvorul unui primat, atunci izvorul primatului este însăşi persoana arhiepiscopului de Constantinopol, care ca episcop este unul «între egali», dar ca arhiepiscop de Constantinopol este prim-ierarh fără egal, primus sine paribus… Biserica Rusiei, printr-o hotărâre sinodală recentă, pare să opteze, încă o dată, în favoarea izolării atât față de dialogul teologic cu Biserica Romano-catolică, cât și față de comuniunea Bisericilor Ortodoxe. Merită să subliniem, din start, două elemente de bază care decurg din această hotărâre: primul constă în subminarea textului de la Ravenna din motive aparent teologice, tocmai pentru a justifica decizia delegației ruse de a părăsi sesiunea plenară a Comisiei bilaterale (decizie care, așa cum știm cu toții, a fost dictată din alte precepte); al doilea element constă în contestarea clară și oficială (adică prin hotărâre sinodală) a primatului Patriarhiei Ecumenice în spațiul ortodox (…) Vedem aici încercarea disperată a deciziei sinodale de a face din primat ceva de natură externă și, prin urmare, străin de persoana protos-ului (primului).”

Este criticată deci, "izolarea" aleasă de Moscova în cadrul dialogului teologic atât față de Biserica Catolică, cât și față de celelalte Biserici ortodoxe. Acest lucru s-a făcut pe de o parte prin faptul că Biserica Rusă nu a semnat și nu a acceptat Documentul de la Ravenna, iar pe de altă parte prin distincțiile făcute de documentul rus  față de conceptul de primat. Patriarhia ecumenică este în dezacord şi cu privire la partea în care Moscova vorbeşte despre diferitele nivele ecleziologice. În lunga istorie a Bisericii, conchide răspunsul Patriarhiei Ecumenice, "primul-ierarh" a fost episcopul de Roma. După ruperea comuniunii euharistice cu Roma, în mod canonic primul-ierarh al Bisericii Ortodoxe este arhiepiscopul de Constantinopol". În el "observăm coincidenţa tuturor celor trei nivele de primat, adică cel local, ca arhiepiscop de Constantinopol - Noua Romă, cel regional, ca patriarh, şi cel universal sau mondial, ca patriarh ecumenic. Acest triplu primat se traduce în privilegii specifice, cum ar fi dreptul de recurs şi dreptul de acorda sau de a lua autocefalia, privilegiu pe care patriarhul ecumenic l-a exercitat şi pentru decizii neratificate de conciliile ecumenice".

La acuzele privind tendințele hegemonice al BORu, Mitropolitul Ilarion a replicat: “Biserica Ortodoxă Rusă lucrează cu structurile guvernamentale din Rusia, Ucraina, Belarus și din alte țări în domeniile asistenței sociale, educației culturale și religioase a generației în creștere, pastorației militarilor, conservării monumentelor istorice...  În ceea ce privește relațiile noastre cu celelalte Biserici Ortodoxe locale surori, Biserica Rusă respecta o completă autonomie, prin urmare, apărând dreptul oricărei Biserici autocefale, indiferent de mărimea acesteia, la o autonomie internă completă. Adaug ca terminologia utilizată în mod nejustificat de către episcopul Atanasie, în evaluarea sa față de relațiile inter-ortodoxe, provine direct din lexiconul politic al epocii "războiului rece". ”

Înainte de a prezenta un extras detaliat din documentul BORu privind papismul, ne amintim de un cuvânt al regretatului părinte mitropolit Bartolomeu Anania:

“Nu, dragii mei! Noi, ortodocșii, fără să îi disprețuim și cu atât mai puțin să îi persecutăm pe ceilalți, posedăm adevărul întreg! Ne mântuim în Adevărul Iisus Hristos, pentru o rațiune foarte simplă. Ați rostit și astăzi Crezul în Biserică. Rețineți, vă rog: Crezul pe care l-ați rostit voi la această biserică împreună cu noi este cel pe care Sfinții Părinți ai Bisericii l-au formulat în primele două sinoade ecumenice. Fără niciun adaos și fără nicio știrbire! Toate celelalte biserici au adăugat ceva sau au știrbit ceva. Noi l-am păstrat întreg! Conservatori? Dacă vreți, conservatori! Fundamentaliști? Bine, dacă vreți, fundamentaliști! Pai Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi. Scurt pe doi! Nu încape discuție! Și noi la fel. Nu avem certitudinea că cei de alte confesiuni se mântuiesc. Dar noi o avem pe a noastră și ne este de ajuns. Că suntem în Biserica cea Adevărată, că suntem în interiorul Adevărului lui Hristos, că dragostea dintre frați nu este completă și adevărată decât în interiorul Adevărului! Iar Adevărul Cine este? Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Mergem pe Calea Adevărului, trăim întru Adevăr și așteptăm Viața veșnică, tot în interiorul acestui Adevăr. ” (IPS Bartolomeu Anania - predică la Sfinții ardeleni – oct. 2008.)

Din poziția Bisericii Ortodoxe Ruse, care poate fi citită integral aici, extragem:

În Sfânta Biserică a lui Hristos, primatul aparține Capului său – Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului. (…) Așadar, diversele forme ale primatului din Biserică în călătoria ei istorică din această lume sunt secundare față de primatul veșnic al lui Hristos drept Cap al Bisericii prin care Dumnezeu Tatăl le împacă pe toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri (Col. 1:20). Primatul în Biserică ar trebui să fie, în primul rând, o slujire întru împăcare cu scopul de a întări armonia…

În viața Bisericii lui Hristos, care trăiește în acest veac, primatul,împreună cu sinodalitatea, este unul din principiile fundamentale ale orânduirii sale. La fiecare din nivelele vieții bisericești, primatul generat istoric are o natură și o sursă diferită. Aceste nivele sunt 1) Episcopia (eparhia), 2) Biserica Locală Autocefală și 3) Biserica Universală.

La nivelul eparhiei, primatul aparține episcopului. Primatul episcopului în eparhia sa are rădăcini solide, teologice și canonice, ajungând până la Biserica Primară… Sursa primatului episcopal în eparhie este succesiunea apostolică ce se transmite prin hirotonirea episcopilor. Episcopatul este un fundament esențial al Bisericii... In  eparhia sa, episcopul are putere deplină, sacramentală, administrativă și de autoritate. Puterea sfințitoare a episcopului e cel mai deplin exprimată în Sfânta Liturghie... In calitatea sa de cap al eparhiei, episcopul conduce slujba dumnezeiască a comunității, hirotonește preoții și îi trimite în parohii, autorizându-i să slujească. Puterea administrativă a episcopului reiese din faptul ca preoții, monahii și laicatul eparhiei sale, parohiile și mănăstirile, cu excepția stavropighiilor, precum și diversele instituții eparhiale (educaționale, filantropice, etc.) fac ascultare de el.

La nivelul Bisericii Locale Autocefale, primatul aparține episcopului ales ca Întâistătător al Bisericii Locale de un Sinod al episcopilor acesteia… Acest primat are fundamente canonice solide, provenind din vremea Sinoadelor Ecumenice. Puterea Întâistătătorului unei Biserici Locale Autocefale e diferita de cea a episcopului in eparhia sa: este puterea celui dintâi dintre episcopii egali. El își îndeplinește slujirea primatului conform tradiției bisericești canonice universale exprimate în Canonul Apostolic 34: Atribuțiile Întâistătătorului unei Biserici Locale Autocefale sunt definite de Sinod și sunt fixate într-un statut. Întâistătătorul unei Biserici Locale Autocefale are rolul de președinte al Sinodului acesteia. Astfel, Întâistătătorul nu are putere de unul singur într-o Biserică Locală Autocefală, ci o conduce în sinod, adică în cooperare cu alți episcopi.

La nivelul Bisericii Universale, ca o comunitate a Bisericilor Locale Autocefale unite într-o singură familie prin mărturisirea aceluiași crez și prin comuniunea euharistica a fiecăreia cu celelalte, primatul este determinat după tradiția sfintelor diptice și este un primat onorific. Canoanele pe care se bazează sfintele diptice nu conferă Întâistătătorului (cum ar fi episcopul Romei pe vremea Sinoadelor Ecumenice) atribuții la scara Bisericii Universale. Denaturările bisericești care atribuie Primatului de la nivelul universal funcțiile de conducere inerente primatului de la celelalte nivele bisericești sunt cunoscute în literatura polemică a celui de-al doilea mileniu drept “papism”.

(…) A transfera funcțiile primatului de la nivelul eparhial la cel universal înseamnă a recunoaște o formă specială de slujire unui “ierarh universal” care ar deține atribuțiile de autoritate și pe cele administrative peste întreaga Biserică Universală. Eliminând egalitatea episcopilor, această recunoaștere duce la apariția jurisdicției unui ierarh primat universal care niciodată nu a fost menționată, nici în sfintele canoane, nici în tradiția patristică, și care ar duce la slăbirea sau chiar eliminarea autocefaliei Bisericilor Locale. La rândul ei, extinderea autocefaliei inerente primatului unei Biserici Locale Autocefale (după Canonul Apostolic 34) la nivel universal ar da primatului Bisericii Universale puteri speciale indiferent dacă Bisericile Ortodoxe Locale ar fi de acord sau nu. O asemenea înțelegere a naturii primatului de la nivelul local la cel universal ar cere, de asemenea, ca procedura alegerii primatului să fie mutată la nivel universal, ceea ce ar contrazice dreptul celei dintâi Biserici Locale autocefale de a-și alege singură propriul Întâistătător.

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și-a avertizat ucenicii împotriva iubirii de stăpânire (Mat. 20:25-28). Biserica s-a opus dintotdeauna ideilor strâmbe cu privire la primat, care au început să se infiltreze în viața bisericească din vremuri străvechi. În deciziile Sinoadelor și în lucrările Sfinților Părinți, astfel de abuzuri de putere au fost condamnate. Episcopii Romei, care se bucurau de primatul onorific în Biserica Universală, au fost întotdeauna, din punctul de vedere al Bisericilor din Răsărit, patriarhi ai Apusului, adică Întâistătători ai Bisericii Locale Apusene. În orice caz, încă din primul mileniu al istoriei bisericești, a început să fie dezvoltată în Apus o doctrină a unei puteri speciale a episcopului Romei, care ar fi de origine divină și care s-ar întinde pe tot cuprinsul Bisericii Universale. Biserica Ortodoxă a respins doctrina Bisericii Romei despre primatul papal și despre originea divină a puterii întâiului episcop în Biserica Universală. Teologii ortodocși au subliniat întotdeauna faptul că Biserica Romei e una dintre Bisericile Locale Autocefale, fără vreun drept de a-și extinde jurisdicția pe teritoriul altor Biserici Locale. De asemenea, au mai considerat că primatul onorific acordat episcopilor Romei este instituit nu de către Dumnezeu, ci de către oameni.

Primatul în Biserica Ortodoxă Universală, care e primat onorific prin însăși natura sa și nu un primat de putere, e foarte important pentru mărturisirea Ortodoxiei în lumea modernă. Scaunul patriarhal al Constantinopolului se bucură de primatul onorific în baza sfintelor diptice recunoscute de către toate Bisericile Ortodoxe Locale. Conținutul acestui primat e definit prin consensul Bisericilor Ortodoxe Locale, exprimat la conferințele pan-Ortodoxe pentru pregătirea unui Sinod Mare și Sfânt al Bisericii Ortodoxe. Exercitând primatul în acest fel, Întâistătătorul Bisericii din Constantinopol poate iniția activități la nivelul întregii creștinătăți și poate vorbi lumii în numele întregii lumi Ortodoxe, cu condiția ca el să fie împuternicit în acest sens de către toate Bisericile Ortodoxe Locale.

 

ACTUALITATEA religioasă
Anul omagial euharistic și Anul comemorativ al Sf. Martiri Brâncoveni - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sfântul Sinod al Bi­sericii Ortodoxe Ro­mâ­ne, în şe­din­ţa sa de lucru din 29 octombrie 2012, a examinat referatul Cancelariei Sfân­tului Sinod în legătură cu iniţiativele Pa­tri­ar­hului României privind decla­rarea anului 2014 în Patriarhia Română ca „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul comemorativ al Sfin­ţilor Martiri Brâncoveni“.

În referatul prezentat, s-au men­ţionat mai întâi ur­mă­toa­re­le două aspecte:

1. Iniţiativa privind pro­cla­ma­­rea în anul 2014 a „Anului o­ma­gial euharistic (al Sfintei Spo­­ve­danii şi al Sfintei Îm­păr­tăşanii)“ are ca scop să a­ducă, astăzi, în centrul mi­siu­nii Bi­se­ricii: redes­co­pe­ri­rea Tainei Spo­vedaniei, ca mij­loc de reconciliere, vinde­ca­re, înnoire spirituală şi sfin­ţire a vieţii credincioşilor; evi­den­ţierea im­por­tan­ţei şi obligativităţii Tainei Spo­ve­da­niei, ca pregătire pentru pri­mirea Sfintei Euharistii; pre­gă­ti­rea şi primirea la timp a Sfintei Împărtăşanii ca mij­loc de sfinţire şi înnoire a vie­ţii; intensificarea participării la Sfânta Liturghie, ca pregustare a prân­zu­lui în Îm­pă­ră­ţia lui Dum­nezeu şi manifestare concretă a unităţii Bisericii; pri­mi­rea Sfin­tei Împărtăşanii ca izvor tainic de putere a învierii şi vieţii veşnice; importanţa Sfintei Îm­păr­tă­şanii, ca izvor de iubire jert­felnică şi iertătoare a lui Hristos; va­lo­rificarea roadelor primirii Sfintei Îm­păr­tăşanii în viaţa preotului, a creştinilor şi a comunităţii.

2. Iniţiativa privind procla­ma­rea în anul 2014 a „Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“ are în vedere cinstirea după cuviinţă, la îm­pli­ni­rea a 300 de ani de la moartea lor martirică, a Sfinţilor Martiri Brân­coveni: Constantin Vo­ie­vod cu cei patru fii ai săi, Con­stan­tin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache.

În continuare, s-a precizat faptul că aceste iniţiative ur­mă­resc în special ur­mă­toa­rele aspecte:pregătirea din timp a e­ve­ni­mentelor, prin stu­dii, articole, cărţi de reflecţie şi manifestări cu ca­rac­ter liturgic, du­hov­ni­cesc, cultural-educativ, social-fi­lan­­tro­pic şi teologic-ştiinţific la toate nivelurile, dar mai ales la cel parohial; organizarea de congrese, colocvii, seminarii, confe­rin­ţe pre­o­ţeşti cu tema:„Anul o­magial euharistic (al Sfintei Spo­vedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şanii)“ şi cu tema „Anul co­memorativ al Sfin­ţilor Mar­tiri Brân­coveni“; evi­den­ţie­rea temelor şi a activităţilor organizate prin mij­loacele media şi publicistice ale Bisericii noastre; evaluarea, la încheierea anului, a mo­dului de aducere la în­de­pli­nire în eparhii a programului-cadru de celebrare a celor două teme propuse pentru anul 2014.

În referatul întocmit de Can­celaria Sfântului Sinod a fost prezentat şi următorul program-cadru pentru rea­li­zarea proiectului, sub aspect religios-du­hov­ni­cesc, cultural-editorialistic şi mediatic, inti­tulat „2014 - Anul omagial euharistic (al Sfintei Spo­vedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şanii) în Patriarhia Română“:

I. În primul semestru al a­nu­lui 2014, tema va fi tratată sub genericul „Sfân­ta Spo­ve­danie şi Sfânta Îm­păr­tă­şanie sub aspect biblico-patristic, dogmatic-mo­ral, liturgic şi pastoral “ şi pre­zentată astfel:

A. SFÂNTA SPOVEDANIE.

1. Prezentare biblico-pa­tris­tică:

a) Pocăinţa sau mărturi­sirea păcatelor în Sfânta Scriptură: prefigurare în Vechiul Tes­ta­ment (modele de pocăinţă, po­căinţa individuală şi pocăinţa colectivă, propovăduirea po­că­in­ţei) şi realitate în Noul Tes­ta­ment (Hristos a instituit şi a să­vârşit Taina Spovedaniei; Hris­tos a împărtăşit darul vindecării odată cu iertarea păcatelor; Hris­tos le-a dat Apostolilor şi ucenicilor săi puterea de a ierta păcatele deodată cu instituirea Tainei Preoţiei; mărturisirea pă­ca­telor în propovăduirea Sfin­ţilor Apostoli).

b) Pocăinţa sau Taina Spo­ve­daniei în perioada patristică. Sfinţii - mari dascăli ai pocăinţei şi rugători pentru cei ce se luptă cu păcatul sau se curăţă de el prin pocăinţă.

c) Sensurile şi sem­ni­fi­ca­ţiile Tai­nei Spovedaniei în teologia şi spiritualitatea ortodoxă contemporană.

d) Taina Spovedaniei ca mij­­loc de vindecare spirituală şi a­pro­piere de Dum­nezeu într-o lume secularizată.

2. Spovedania ca Taină a Bi­se­ri­cii şi ca act de re­naş­tere spirituală: pocăinţă; peni­tenţă; măr­tu­risire sau spo­ve­danie; al doi­lea botez; iertare sau dezlegare; punte de scă­pare; împăcare; re­integrare în comuniunea Bi­se­ricii.

3. Elementele constitutive ale Tainei Spovedaniei: că­in­ţa (pă­re­rea de rău) sinceră, întreagă şi de bunăvoie pentru păcatele săvârşite, unită cu hotărârea fer­mă de a începe o viaţă nouă; mărtu­ri­sirea păcatelor înaintea du­hovnicului; dezlegarea (ier­­ta­rea) păcatelor primită de la Hristos prin duhovnic sau o­pri­rea (amânarea) de la Sfân­ta Îm­păr­tăşanie în scopul îndreptării şi în­să­nă­toşirii morale a peni­ten­tului; în­de­plinirea canonului de po­că­inţă (a epitimiilor) pri­mit de la duhovnic.

4. Taina Spovedaniei sub aspect dogmatic-moral şi li­turgic:

a) Săvârşitorul Tainei Spo­­ve­da­niei: în chip ne­vă­zut, Hristos Domnul, iar în chip văzut, ar­hi­e­reii, precum şi preoţii du­hov­nici, care au primit prin hirotesie puterea de a lega şi dezlega păcatele.

b) Primitorul Tainei Spove­da­niei: orice membru al Bi­se­ricii (cleric, monah, mirean) îm­po­vă­rat de păcate şi care doreşte iertarea de acestea şi împăcarea cu Dumnezeu.

c) Timpul spovedaniei: ca o­bli­gaţie personală, de fiecare dată când credinciosul se simte îm­povărat de păcate, se căieşte şi doreşte iertarea păcatelor; ca obligaţie obştească, legat de pri­mirea Sfintei Împărtăşanii, cel puţin în cele patru mari posturi de peste an; copiii până la 7 ani pot primi Sfânta Îm­păr­tăşanie fără spovedanie.

d) Locul spovedaniei: în bi­serică, în faţa icoanei Mân­tu­i­to­ru­lui Hristos, Care primeşte po­căinţa şi iartă păcatele, preotul fiind doar martor. În cazul bolnavilor şi al celor privaţi de libertate, spovedania se oficiază în locurile în care aceştia se află (acasă, spital etc.).

5. Diferenţe confesionale cu privire la Taina Spovedaniei.

6. Inovaţii şi încălcări ale nor­melor liturgice şi canonice pri­vind Taina Spovedaniei: graba şi neatenţia preotului la spovedania credinciosului (mai ales în ajunul marilor praz­ni­ce); lipsa de tact, prudenţă, înţelepciune, măsură şi echilibru în scaunul de spovedanie; excesul de ico­no­mie sau de acrivie în aplicarea epitimiei, fără a se ţine seamă de rolul tămăduitor al acestora şi de folosul du­hovnicesc pe care trebuie să-l aducă spovedania; practicarea mărturisirii comune (mai ales a copiilor de peste 7 ani sau când fiecare îşi spune pă­catele în gând fără a fi auzite de du­hovnic); încălcarea secre­tu­lui spovedaniei; schimbarea deasă a duhovnicului, fără încu­viin­ţarea sa; spovedania interesată (căutarea unui duhovnic lesne iertător) şi spovedania incompletă/falsă (mărturisirea par­ţială a pă­ca­te­lor la un du­hov­nic sau altul); lipsa rugăciunii şi a examenului de conştiinţă îna­intea spo­ve­daniei; lipsa epi­ti­miei la în­che­ierea spovedaniei, ca mijloc de îndreptare şi de întărire pe calea virtuţii.

7. Rolul Tainei Spovedaniei în pastoraţia individuală a cre­dincioşilor: mijloc de exercitare a misiunii preotului de slujitor, în­vă­ţător şi îndrumător spiritual al credincioşilor.

8. Roadele duhovniceşti ale spo­vedaniei: redobândirea stării de curăţie primite la botez; eli­be­rarea de pedeapsa pentru pă­cat şi redarea nădejdii în viaţa veş­ni­că; sprijin şi călăuzire pe calea sporirii în virtute; redes­co­pe­rirea dreptei vieţuiri prin po­că­in­ţă; mijloc de vindecare de pă­cat, deînnoire sufletească şi de integrare în comuniunea Bi­se­ri­cii; sfinţirea vieţii şi dobândirea bucuriei Învierii; împăcarea şi refacerea comuniunii cu Dum­nezeu, izvorul Bucuriei.

B. SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE.

1. Prezentare biblico-patristică:

a) Taina Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii în Sfânta Scriptură: prefigurare în Vechiul Testament: jertfa de pâine şi vin a lui Mel­chisedec (Fa­cere 14, 8); Isaac adus spre jert­fă de Avraam (Facere 22, 7-14); mielul pascal (Ieşirea 12, 1-13); jertfa lui Moise (Ieşirea 24, 8, 11); mana cerească (Ieşirea 16, 32); pâi­nile punerii înainte (Ie­şirea 5, 30), şi realitate în Noul Tes­ta­ment: Hristos Dom­nul, Jertfă şi Jertfitor (Cina cea de Taină, Jertfa de pe Cruce, Cina din Emaus); frângerea pâi­nii de către Sfinţii Apostoli; Sfân­ta Împărtăşanie în predica şi slujirea Sfinţilor Apostoli.

b) Taina Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii în scrierile şi în lucrarea pastorală a Sfinţilor Părinţi.

c) Sensurile şi semnificaţiile Tai­nei Sfintei Împărtăşanii în teologia şi spiritualitatea ortodoxă contemporană.

d) Taina Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii ca mijloc de vindecare spirituală într-o lume secularizată.

2. Sfânta Împărtăşanie ca Tai­nă, ca jertfă şi ca actualizare a jertfei de pe Cruce:

a) Cina cea de Taină ca moment al instituirii Tainei Sfintei Împărtăşanii şi ca anticipare tainică a jertfei lui Hristos de pe Golgota şi a Învierii Sale, actua­li­zate continuu în Jertfa Eu­ha­ristică.

b) Hristos Domnul Cel jertfit şi înviat, prezenţă reală în elementele euharistice transformate prin invocarea Sfântului Duh de către preot şi comunitatea credincioşilor.

c) Sfânta Euharistie ca jertfă reală şi nesângeroasă a Tru­pu­lui şi Sângelui lui Iisus Hristos îl aduce pe om în comuniune cu Hristos Cel înviat şi îi imprimă capacitatea jertfei de sine în Biserică.

d) Sfânta Euharistie - mijloc de comuniune între Hristos şi Bi­serică. Coborârea neîncetată a lui Hristos în Biserică, izvor al unităţii reînnoite a Bisericii şi a sfinţirii credincioşilor.

e) Prezenţa lui Hristos în Eu­ha­ristie, sădire şi cultivare a vie­ţii celei noi în persoana cre­dinciosului şi responsabilizarea a­ces­tuia faţă de semeni şi în­treaga creaţie.

f) Jertfa euharistică ca moment de intensificare a unirii între Hristos şi mod de prelungire în om a relaţiilor de iubire intratreimice, în interiorul Bi­sericii.

g) Sfânta Euharistie, act co­mu­nitar de mulţumire adusă de poporul credincios spre sla­va lui Dumnezeu şi de coborâre sfin­ţi­toare a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.

h) Sfânta Euharistie (Îm­păr­tă­şirea Euharistică) ca pregus­tare a prânzului şi a bucuriei du­hovniceşti din Împărăţia lui Dumnezeu, arvună dată cre­dincioşilor ca pregătire pentru În­vierea de Obşte şi viaţa de veci.

3. Taina Sfintei Împărtăşanii sub aspect liturgic:

a) Săvârşitorul Tainei Sfintei Îm­părtăşanii: Hristos Domnul, în chip nevăzut, iar arhiereul sau preotul, ca slujitor văzut şi ca reprezentant al Bisericii.

b) Primitorul Sfintei Îm­păr­tă­şanii cu Trupul şi Sângele lui Hristos: orice membru al Bi­se­ri­cii pregătit şi vrednic, care a primit dezlegare de la duhovnic, cu excepţia celor fără discer­nă­mânt, a celor scoşi din Biserică pentru motive de erezie şi schi­mă, precum şi a apostaţilor.

c) Timpul/frecvenţa Sfintei Îm­părtăşanii: cel puţin în cele patru mari posturi de peste an, la 40 de zile (Sfântul Simeon al Tesalonicului) sau ori de câte ori credinciosul este pregătit şi a primit dezlegarea duhovnicului de a se împărtăşi.

d)Locul primirii Sfintei Îm­păr­tăşanii: în biserică, la momentul cuvenit din Sfânta Li­tur­ghie, în faţa uşilor împărăteşti. Credincioşii bătrâni sau bolnavi se împărtăşesc la locurile în care se află (acasă, spital etc.), cu pre­gătirea cuvenită, din Agneţul pregătit în Joia Mare pentru îm­părtăşirea grabnică.

4. Condiţiile principale pentru primirea Sfintei Îm­păr­tă­şanii: spovedania şi primirea dez­legării duhovnicului; îm­pă­ca­rea cu semenii; postul minim sta­bilit de duhovnic (în afara pos­turilor mari); împlinirea ca­no­nului primit de la duhovnic; citirea rugăciunilor pregătitoare pentru primirea Sfintei Îm­păr­tă­şanii; primirea Sfintei Îm­păr­tă­şanii „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“.

5. Diferenţe confesionale cu pri­vire la Taina Sfintei Îm­păr­tă­şanii (Jertfei Euharistice).

6. Inovaţii şi abateri de la nor­mele liturgice, canonice şi pastorale privind Taina Îm­păr­tă­şa­niei: păstrarea Sfintelor Taine în casa preotului pentru trebu­in­ţe grabnice; comportament ne­a­decvat şi ţinută ne­co­res­pun­ză­toare la folosirea şi purtarea Sfin­telor Taine; săvârşirea Sfin­tei Liturghii fără împărtăşirea credincioşilor care s-au pregătit; primirea la Sfânta Împărtăşanie fără spovedanie şi dezlegare de păcate; lipsa pregătirii (postul, viaţă cumpătată şi necitirea pravilei) înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii; acordarea Sfintei Împărtăşanii celor inconştienţi, aflaţi pe patul de moarte sau celor fără discer­nă­mânt; împărtăşirea credinciosului în numele celor morţi; practica primirii Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii în Joia Mare pentru tot anul.

7. Importanţa Sfintei Îm­păr­tă­şanii în pastoraţia individuală şi colectivă a credincioşilor:datoria preotului de a catehiza despre importanţa pregătirii şi primirii Sfintei Împărtăşanii, despre condiţiile primirii şi despre abaterile care ar putea fi să­vârşite de credincioşi în le­gă­tu­ră cu Taina Sfintei Îm­păr­tă­şanii.

8. Roadele Sfintei Îm­păr­tă­şanii: primirea iubirii jertfelnice şi iertătoare a lui Hristos pentru dobândirea vieţii de veci; izvor de lumină şi de credinţă pentru a înţelege rostul vieţii noastre pe pământ; izvor de iubire curată şi sfinţenie în familie şi societate; izvor de curaj şi dreptate pentru a lupta împotriva păcatului şi a răutăţilor de tot felul; izvor de tărie şi speranţă pentru a birui în ispite, în suferinţă şi durere; izvor de iubire milostivă pentru a ajuta pe cei bolnavi şi în lipsuri;intensificarea vieţii du­hov­ni­ceşti personale şi a vieţii comunitare în Biserică.

II. În al doilea semestru al a­nu­lui 2014, tema va fi tratată com­plementar sub genericul „A­nul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“ şi prezentată astfel:

1. Contextul politic, social, cul­tural şi religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu (29 octom­brie 1688).

2. Demnitate, responsabilitate şi smerenie în asumarea dom­niei şi a conducerii Ţării Ro­mâ­neşti, caracteristici ale unui adevărat domn creştin al Ţării Româneşti.

3. Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi politic european. De la voievozii răz­boi­nici la voievozii diplomaţi.

4. Recunoaşterea europeană a meritelor şi contribuţiei cultu­rale, politice şi diplomatice a Sfân­tului Martir Constantin Brâncoveanu (1679 - Diploma de nobil ardelean şi conte al Un­ga­riei; 1698 - Diploma de prinţ al Sfân­tului Imperiu şi titlul de Illustrissimus, printre primii cavaleri aiOrdinului „Sfântul An­drei“, primit de la ţarul Petru I al Rusiei; 1699 - primirea domniei pe viaţă din partea sultanului otoman).

5. Însuşirile intelectuale şi mo­rale ale Sfântului Martir Con­stantin Brâncoveanu: îm­po­dobit cu învăţătură, a îngrijit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare, cu înţelepciune şi multă bunătate, dăruite de Dum­nezeu.

6. Educaţia culturală, in­te­li­gen­ţa şi formaţia politică a Sfân­tului Martir Constantin Brân­co­veanu în slujba unităţii poporului român: menţinerea auto­no­miei Ţării Româneşti, apărarea românilor din Transilvania şi strângerea relaţiilor cu domnitorii Moldovei.

7. Apărător al intereselor re­li­gioase ale românilor din Tran­silvania: păstrarea credinţei or­to­doxe, eliberarea din închisoare a mitropolitului Sava Bran­co­vici, păstrarea integrităţii Or­to­do­xiei în Transilvania împotriva tendinţelor catolicizante.

8. Ctitor de artă şi cultură ve­che românească: Academia Dom­nească din Bucureşti, Bi­se­ri­ca „Sfântul Gheorghe“ Nou (Bucureşti), Mănăstirea Hurezi (jud. Vâlcea), Mănăstirea Brân­co­veanu(jud. Braşov), Palatul Mogoşoaia, scrisul şi tiparul în timpul său.

9. Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu şi preocupările sale în domeniul asistenţei sociale: grija faţă de cei săraci, Aşezămintele de la Colţea, spitalele „Sfântul Pantelimon“, „Sfân­tul Visarion“  şi Dudeşti.

10. Sprijinitor al Răsăritului creştin în vremuri tulburi: ti­pa­rul bisericesc în diferite limbi străine destinat Bisericilor ortodoxe surori aflate în suferinţă (greacă, siriană, arabă, cauca­zi­ană), găzduirea de patriarhi, mitropoliţi şi dascăli din O­ri­en­tul creştin, generoase donaţii pentru sprijinirea locurilor sfin­te ale Ortodoxiei.

11.     Destinul comun al Sfân­tu­lui Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti (1708-1716), contemporani şi ostenitori în slujirea culturii şi educaţiei, martiri pentru apărarea credinţei ortodoxe.

12. Importanţa martiriului Sfin­ţilor Brâncoveni pentru cre­dinţa ortodoxă şi neamul românesc.

13. Recunoştinţă şi sfinţenie: a­ducerea osemintelor sale în ţară (1720), primul parastas la mormântul voievodului (1914), paşi pe calea cinstirii sale ca sfânt (1932 - depunerea osemin­telor în altarul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ Nou din Bucureşti, 1934 - reînhumarea osemintelor cu cinstea cuvenită unui vo­ie­vod), proclamarea canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, prin hotărârea Sfântului Sinod din 19 iunie 1992.

14. Sfinţii Brâncoveni în con­şti­inţa, cultura şi spiritualitatea românească, la împlinirea a 300 de ani de la martiriul lor.

III. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Tri­nitas, Trinitas TV, Ziarul Lu­mina) va realiza programe şi emisiuni, filme documentare, materiale publicistice etc., pentru promovarea, în anul 2014, în Patriarhia Română, a „Anului o­ma­gial euharistic (al Sfintei Spo­ve­danii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii)“ şi a „Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“. În acest scop, se va solicita colaborarea centrelor eparhiale pentru identificarea în biserici şi mănăstiri, precum şi în bi­blio­teci a celor mai frumoase şi re­pre­zentative fresce, icoane, mi­nia­turi, broderii şi ţesături, mo­zaicuri şi vitralii, reprezentând: Taina Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii, scene biblice re­dând pocăinţa unor personaje biblice din Vechiul şi Noul Tes­tament, jertfele Vechiului Tes­ta­ment (Melchisedec, Avraam, Moise), Cina cea de Taină, Cina din Emaus, Liturghia cerească, mari dascăli ai pocăinţei din rândul Sfinţilor Părinţi. De ase­menea, va fi valorificat, prin mij­loace specifice, patrimoniul isto­ric, cultural-artistic al epocii brân­coveneşti (monumente bisericeşti şi civile, pictura bisericească, tipar, cronici, documente istorice etc.) din ţară şi străinătate.

IV. Realizarea de studii, comentarii, bibliografii şi cărţi de reflecţie cu conţinut biblico-pa­tris­tic, dogmatic-moral, liturgic, catehetic, pastoral, social-filan­tropic, ecumenic şi cultural-istoric pentru prezentarea „A­nu­lui omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şanii)“  şi a„Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“ în cadrele prezentate la paragrafele I şi II, precum şi ti­pă­ri­rea acestora în publicaţiile bi­sericeşti centrale şi eparhiale, în volume şi monografii editate de tipografiile Patriarhiei Române şi ale centrelor eparhiale.

V. La nivelul Patriarhiei Ro­mâ­ne se va organiza un congres euharistic internaţional, iar la ni­velul eparhiilor şi al in­sti­tu­ţi­i­lor de învăţământ teologic se vor organiza dezbateri, colocvii şi se­minarii pe tema „Anului omagial euharistic (al Sfintei Spo­ve­danii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii)“. Rezultatele vor fi publicate într-un volum academic. De a­se­menea, se vor organiza un simpozion naţional dedicat „Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“, precum şi dezbateri, colocvii şi seminarii în e­par­hii şi instituţiile de învăţământ teologic pentru valorificarea moştenirii istorice, cultural-istorice şi spirituale a epocii brâncoveneşti.

VI. În cursul anului 2014, se vor organiza expoziţii de icoane, fresce, mozaicuri reprezentând Taina Spovedaniei şi Sfânta Îm­păr­tăşanie, scene biblice redând pocăinţa unor personaje biblice din Vechiul şi Noul Testament, jertfele Vechiului Testament (Mel­chisedec, Avraam, Moise), Cina cea de Taină, Cina din E­maus, Liturghia cerească, mari dascăli ai pocăinţei din rândul Sfinţilor Părinţi.La nivelul Pa­triarhiei Române, se va organiza o expoziţie naţională despre moş­tenirea istorică, spirituală şi culturală a epocii brâncoveneşti, prin grija Sectorului Cultură şi patrimoniu religios şi colaborarea cu eparhiile în care a­ceasta este marcantă.

VII. În cursul anului 2014, se vor organiza pelerinaje în ţară şi străinătate la locurile unde au vieţuit mari duhovnici ai Or­to­do­xiei, precum şi la locurile le­ga­te de viaţa, martiriul şi moş­te­nirea culturală a Sfinţilor Brân­coveni.

VIII. Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, la Con­ferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara a­nului 2014, se va trata tema „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şanii) în Patriarhia Română“, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Con­fe­rinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2014, se va trata tema „Anul comemorativ al Sfinţilor Mar­tiri Brâncoveni“, în cadrele pre­zentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare stabilite de fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.

IX. În cadrul manifestărilor dedicate „Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“ se vor organiza şedinţe comune ale Sinoadelor mitropolitane ale mi­tropoliilor care deţin monumente brâncoveneşti reprezentative, dacă este posibil în lo­ca­ţi­i­le acestora, pentru comemorarea adecvată a acestor ctitori de cultură veche românească, apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei.

X. În luna octombrie din anul 2014, la Palatul Pa­tri­arhiei se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii)“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Mar­tiri Brâncoveni“ în Patriarhia Română.

În urma discuţiilor care au avut loc în plen, la propunerea Comisiei teologice, liturgice şi didactice, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Aprobă iniţiativele Prea­fe­ricitului Părinte Patriarh Daniel privind declararea în Patriarhia Română a anului 2014 ca „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)“ şi ca „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“.

2. Aprobă programul-cadru naţional bisericesc în 10 puncte (I-X), redat în prezentul referat, care va fi adus la cunoştinţa eparhiilor, în vederea realizării proiectului sub aspect liturgic, cultural şi mediatic intitulat „2014 - Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“ în Patriarhia Română.

3. Aprobă ca în toate insti­tu­ţiile bisericeşti centrale şi e­parhiale, precum şi în fiecare instituţie de învăţământ teologic să se ia măsurile necesare pentru a ilustra programul-cadru naţional bisericesc inti­tulat „2014 - Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“, prin acţiuni şi manifestări locale (media, publicistice, conferinţe, întruniri, simpozioane şi seminarii pastorale, teologice, catehetice, du­hov­niceşti), prin contribuţia ierarhilor, a profesorilor de teologie, a preoţilor şi monahilor, precum şi a altor specialişti.

4. Aprobă ca, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2014, să se trateze tema „2014 - Anul o­magial euharistic (al Sfintei Spo­vedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şanii)“ în Patriarhia Română, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2014, să se trateze tema „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brân­coveni“, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare stabilite de fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.

Cu binecuvântare şi dragoste în Hristos,

Preşedintele Sfântului Sinod,

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Secretarul Sfântului Sinod

† Ciprian Câmpineanul

Episcop-vicar patriarhal

(în prezent, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei)

12.01.2014 | 15:10

http://basilica.ro/stiri/anul-omagial-euharistic-si-anul-comemorativ-al-sfintilor-martiri-brancoveni_13532.html

Ceremonii umaniste fără har sfinţitor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

    Referitor la anunţul public făcut de Asociaţia Secular Umanistă din România (ASUR) despre aşa-numitele „ceremonii umaniste”, precizăm:

1.    După încercarea nereuşită şi derizorie din urmă cu câţiva ani de a crea un aşa-numit „calendar” umanist, noua iniţiativă ASUR continuă seria acţiunilor antireligioase şi anti-bisericeşti prin oferirea contra-cost de „ceremonii umaniste” la naştere şi la căsătorie oficiate de către presupuşi oficianţi „calificaţi” de ASUR. Aşa-numitele „ceremonii umaniste” reprezintă de fapt o încercare nereuşită şi ireverenţioasă de minimalizare a importanţei şi semnificaţiei celor două Sfinte Taine ale Bisericii, prin care se transmit binecuvântarea şi harul de la Dumnezeu la cele mai importante momente din viaţa unui om, Botezul şi Cununia.

2.    Cele două Sfinte Taine se primesc numai în Biserică şi sunt oficiate numai de preoţi consacraţi prin Sfânta Taină a Hirotoniei, singurii care pot săvârşi lucrările sfinţitoare ale Bisericii. Astfel, Botezul este Sfânta Taină prin care cel botezat devine membru al Bisericii şi rămâne în comuniune de credinţă cu ceilalţi membri ai comunităţii bisericeşti, iar Cununia este Sfânta Taină prin care se întemeiază instituţia sacră a familiei, formată dintr-un bărbat şi o femeie, care cultivă fidelitatea, încrederea, respectul şi dragostea reciproce dintre soţ şi soţie. De aceea, creştinii care primesc Sfintele Taine ale Bisericii îşi pun permanent nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi au credinţa că harul dumnezeiesc primit în Biserică rodeşte real în vieţile lor şi contribuie efectiv la împlinirea sau desăvârşirea lor umană şi la dobândirea mântuirii sau a vieţii veşnice.

În concluzie, Sfintele Taine ale Botezului şi Cununiei nu pot fi înţelese de cei care nu cred în Dumnezeu, deoarece acestea nu sunt simple ceremonii simbolice oficiate contra-cost de persoane civile „calificate” de un ONG şi propuse ca ofertă alternativă doar din dorinţa profitului material şi a publicităţii unei ideologii fără credinţă în Dumnezeu.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE/ 21.01.2014 

Completarea redacției:

Vai de cel care se declară ateu și se comportă ca un ateu!

Îl va sfărâma Cel preaînalt pe ateu în viitor cum l-a sfărâmat şi în trecut - îl va zdrobi pe el cum se zdrobeşte vasul olarului, spune Scriptura. Cine eşti şi ce eşti, nu scrii. Te semnezi însă ca „ateu şi bun patriot”… Ţi-ai pierdut credinţa, aşadar, ai rupt legăturile ce te legau de Făcătorul tău, ţi-ai întins amândouă mâinile în mâinile satanei şi crezi că te ţii unde vrei tu! Ai sfârşit prin a te lepăda şi de toate celelalte valori, până la capăt: de căsătorie, şi de patrie, şi de suflet, şi de conştiinţă, şi de morală... Dacă Dumnezeu nu ar exista, oamenii ar fi o mulţime de omizi create de hazard şi care, după părerea lor, trebuie doar puse deopotrivă la îngrăşat în vederea morţii... Să ştii că cel ce îl pierde pe Dumnezeu din minte şi din inimă se simte dintr-o dată dezlegat de toate îndatoririle, golit de toate nădejdile, întunecat cu mintea şi otrăvit cu inima. Uciderea este atunci pentru ei la fel de îndreptăţită ca sinuciderea; căsătoria e pentru ei o comedie, dragostea de copii prostie, dragostea de patrie una şi mai mare, prietenia - înhăitare. Căci toată lumea este pentru ei staul de vite fără păstori, iar viaţa un mucegai întâmplător pe umerii pământului. Toate acestea decurg în mod logic pentru cel ce îl tăgăduieşte pe Dumnezeu. Iar pe tine unde te-a dus mintea ? „Ateu şi bun patriot“! Vai de ţară cu aşa nişte patrioţi, şi de poporul cu conducători al căror felinar e stins! Când vor pieri păcătoşii, vei vedea, spune prorocul (Ps. 36,34). Ori n-ai văzut până acum, ori nu ai auzit cum au trecut oamenii şi mulţimile de oameni fără credinţă în Dumnezeu? Dacă voi începe să-ţi înşir numele lor începând cu vremurile vechi şi până în ziua de astăzi, va fi nevoie de mult şi de multă cerneală. Îi va sfărâma - păzeşte-te ! -, îl va sfărâma Cel preaînalt pe ateu în viitor cum l-a sfărâmat şi în trecut - îl va zdrobi pe el cum se zdrobeşte vasul olarului, spune Scriptura. Aşadar, păstrează-ţi viaţa şi raţiunea - iar pe acestea două omul poate să şi le păzească numai cu ajutorul Dăruitorului vieţii şi al raţiunii. (din Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 89-90)

 

 

 

Știri externe - ianuarie 2014 (EXT)

SUA: Medic - „Bebeluşii simt dureri foarte mari în timpul avortului”

În susţinerea noii legislaţii americane, care interzice avortul după 20 de săptămâni, doi medici au explicat pe larg ce presupune pentru făt un avort în al doilea trimestru de sarcină. „Fătul este efectiv dezmembrat în timpul procedurii de avort şi vreau ca toată lumea să afle asta. Toţi cei care cred că procedura nu este dureroasă trebuie să ştie că fătul simte dureri foarte mari", a declarat medicul Anthony Levatino, specialist în obstetrică-ginecologie. Afirmaţia sa a fost confirmată de Dr. Maureen Condic, profesor asociat de neurobiologie, care a declarat că încă de la opt săptămâni, un făt simte durere în timpul avortului. „A provoca dureri oricărei fiinţe care poate simţi durere este cruzime. Ignorarea durerii simţite de un individ este barbarie. Nu este important să ştim dacă fetusul este conştient de sine pentru a-l trata uman. Pur şi simplu, trebuie să decidem dacă alegem să ignorăm durerea pe care o simte fătul sau nu", a declarat Condic, citat de Christian Post.

LIECHTENSTEIN: Parlamentul respinge planul de legalizare a „avortului în străinătate"

Principatul Liechtenstein, aflat între Austria și Elveția, este unul dintre ultimele state europene care menține o interdicție aproape totală asupra avortului. Acest lucru se datorează și poziției curajoase a Prințului Hans Adam al II-lea și a fiului său, Prinţul Alois al II-lea, care s-au opus în mod constant oricăror eforturi de liberalizare. Pe lângă prevenirea adoptării legii de liberalizare a avortului, familia princiară este cunoscută şi pentru utilizarea fondurilor sale private în scopul unei sprijiniri generoase a femeilor gravide aflate în dificultate, nu numai în Liechtenstein, dar şi în regiunile adiacente din Elveția și Austria. (Sursa: culturavietii.ro)

REP. MOLDOVA: Hotărârea Sinodului BOM pe problema maternității-surogat

Întrunit în ședință oficială în ianuarie 2014, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Republicii Moldova(BOM), a decis pe tema maternității-surogat: "Având în vedere anvergura acestei probleme, mai ales din punct de vedere etic, moral şi spiritual, membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, solidarizându-se cu recenta hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse referitoare la această practică, atenţionează societatea autohtonă că maternitatea surogat devine treptat o afacere profitabilă pentru donatorii de celule sexuale şi pentru „mamele surogat”. În consecinţă, taina naşterii unui om se transformă într-o simplă operaţiune de vânzare-cumpărare. În schimbul căsătoriei binecuvântate de Dumnezeu, întemeiata pe dragoste şi fidelitate, vine „piaţa serviciilor reproductive”, gata să satisfacă oricare cerere a clientului pentru naşterea artificială a copilului, conform parametrilor doriţi. Astfel, membrii Sinodului îndeamnă  cuplurile creştine să conştientizeze în primul rând dimensiunea duhovnicească a conceperii unui copil şi să se abţină de la acţiuni care vin în contradicţie cu învăţătura Bisericii Ortodoxe referitor la procreare". (Sursa: ortodoxia.md)

RUSIA: Neutralitatea politică a Bisericii nu presupune indiferență și tăcere

Într-un raport al ședinței eparhiale recente a orașului Moscova, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a ridicat problema responsabilității cetățenești pentru creștinii ortodocși: "Fiecare persoană care poartă cu ea Crucea lui Hristos, este chemată să fie un mărturisitor, să afirme capacitatea de a gândi diferit, de a acționa diferit, de a rezolva altfel conflicte, de a avea o atitudine diferită față de oameni… Într-adevăr, vorbim despre neutralitatea politică a Bisericii, dar nu putem rămâne indiferenți față de declarațiile celor care pretind ca vor deveni candidați la Președinție sau Parlament în programele lor, exprimând idei contrare învățăturii Bisericii", a continuat Patriarhul. "În acest caz, neutralitatea noastră se încheie", a spus el, adăugând: "nu putem, prin tăcerea noastră, să lăsăm impresia că susținem vreo poziție dezastruoasă pentru sufletele umane, a unora sau mai multor politicieni. Și, fără a intra în lupta politică, trebuie să rămânem fideli viziunii noastre religioase, în special în ceea ce privește evaluarea acțiunii politicienilor. Ar trebui să amintim: există, astăzi, dovada unei căutări a adevărului, a adevărului moral și teologic, a adevărului capabil să salveze și să transforme viețile. Și, toți suntem chemați să răspundem acestei chemări, cu blândețe și respect", a încheiat patriarhul. (Sursa: lonews.ro)

PALESTINA: Cea mai înaltă statuie a Mântuitorului va fi ridicată în Betleem

Un arab de religie creştină a întocmit un plan de lucru în vederea realizării celei mai mari statui a Mântuitorului  Iisus Hristos, care să fie amplasată în Betleem. Statuia va măsura 30,5 metri şi va fi puţin mai înaltă decât statuia Mântuitorului Iisus din Rio de Janeiro. Însă dincolo de stabilirea unui record, creştinul doreşte ca statuia să reuşească să păstreze identitatea creştină în Israel, care acum este pe cale de dispariţie, într-o ţară dominată de palestinienii musulmani. Locul ales pentru viitoarea statuie se află în proprietatea unui ONG, iar ministrul local al turismului a confirmat că proiectul va primi aprobarea guvernului.  Betleem-ul are o populaţie mixtă, în care musulmanii au majoritate (69%), iar creştinii sunt minoritari (30,9%). (Sursa: Christian Post)

SERBIA: biserică ortodoxă transformată în toaletă publică și groapă de gunoi

Biserica ortodoxă cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, din satul Samodreza, de lângă Vucitrn - Kosovo, a fost profanată și transformată în groapa de gunoi. Altarul acestui sfânt lăcaș ortodox sârb, construit pe locul unde prințul Lazăr s-a împărtășit, alături de oștire, înainte de bătălia din Kosovo, a fost transformat de tinerii albanezi în toaletă publică, conform publicației locale "Kurir". Încercările de oprire a profanării bisericii ortodoxe au rămas fără succes,mai mult, biserica a fost incendiată, vandalizată și profanată încă din anul 1999, după ce forțele internaționale au sosit în Kosovo. Acoperișul bisericii a fost distrus, ferestrele și ușa din metal au fost rupte, iar într-o absidă a fost făcută o gaură mare. Interiorul bisericii este transformat în groapa publică de gunoi și toaletă. Zidul din jurul bisericii este distrus. (Sursa: lonews.ro)

ANGLIA: Biserica Anglicană va elimina lepădările de diavol din slujba Botezului

Biserica Anglicană a introdus o nouă ceremonie a botezului care e lipsită de cerința ca părinții și nașii să se “pocăiască de păcate” și să “se lepede de diavol”. Criticii reclamă faptul că noua formulare, desemnată ca alternativă la practica liturgică curentă, “atenuează” conceptul de păcat și pocăință. Un purtător de cuvânt al Bisericii Anglicane a detaliat că “În 2011 un grup de clerici din Liverpool a depus o moțiune Sinodului cerând un limbaj “accesibil și potrivit cultural”...  Moțiunea a fost aprobată de Sinod.” Cu alte cuvinte, noul text al slujbei Botezului, constituie un răspuns la temerile că actuala formulare ar putea fi considerată nepotrivită pentru cei care nu se duc la biserică regulat. Reverendul Michael Nazir-Ali, fostul episcop de Rochester, a avertizat asupra adoptării noii formulări: “Nevoia nu este de a elimina aspecte cruciale ale învățăturii, ci de a le explica.” (Sursa: razbointrucuvant.ro, de unde preluăm și nota următoare: Botezul anglicanilor nu este valid, fiind un botez al unei credințe eretice, dar tendința ajustării slujbelor din considerente “culturale” este reprezentativă pentru secularizare în general și pentru anumite curente modernizatoare care se fac simțite și în spațiul ortodox. Conceptul și realitatea “diavolului” și “păcatului” nu sunt contestate  doar în Apus, ci și aici, pe la noi. Ar fi destui, mai ales din tagma celor care vor să “cenzureze liturghia ortodoxă”, care să aplaude astfel de modificări sau care să le reclame și pentru Biserica Ortodoxă.)

ANGLIA: Legalizarea homosexualității, cauză a inundațiilor mari

David Silvester, un politician din formaţiunea britanică UKIP, l-a acuzat pe premierul David Cameron că a legalizat căsătoria între persoanele de acelaşi sex împotriva voinţei mai multor organizaţii creştine, motiv pentru care ţara suferă acum de pe urma furiei lui Dumnezeu, fiind ţinta furtunilor şi a inundaţiilor, informează BBC. David Silvester, care a fost conservator ca şi Cameron, părăsind partidul când s-a dat legea privind legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, spune că premierul a acţionat: “cu aroganţă şi împotriva Evangheliei”. Silvester a făcut aceste afirmaţii într-o scrisoare trimisă publicaţiei Henley Standard. “Scripturile spun foarte clar că o naţiune creştină care îşi abandonează credinţa şi acţionează contrar Evangheliei va fi lovită de dezastre precum furtunile, bolile, molimele şi războaiele. I-am scris lui David Cameron în aprilie 2012 şi l-am avertizat că legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex va aduce după sine dezastre. Dar a preferat să adopte legea în ciuda unei petiţii semnate de 600.000 de creştini preocupaţi şi a opoziţiei a mai bine de jumătate din membrii partidului său. Este vina lui că naţiunea a fost lovită de furtuni şi inundaţii. Marea Britanie se confruntă cu una dintre cele mai grele ierni din ultimii ani, fiind lovită de zăpadă, furtuni şi inundaţii. (Sursa: jurnalul.ro)

IRAN: Bisericile creștine încep a fi închise de autorități

După ultimele alegeri, creştinii din Iran numără aproape 110.000 de persoane, din totalul de 75 de milioane de locuitori. Procentul de doar 0,15% din populaţia ţării îi plasează într-o minoritate des persecutată de către autorităţi. În Iran nu doar că este ilegal să mergi la biserică, majoritatea locaşurilor de cult fiind închise, dar nici întâlnirile de rugăciune în casele creştinilor nu mai sunt acceptate, explică Michael Wood, de la Organizaţia "Open Doors" USA - care analizează situaţia creştinilor persecutaţi din întreaga lume. Toţi cei care nu se supun și participă totuși la slujbele creștine, devin ţinta guvernului islamist de la putere, care îi supune pe creştini investigaţiilor şi anchetelor amănunţite, arată Mission Network News. Atunci când guvernul a constatat că dorinţa creştinilor de a se întâlni a crescut în loc să scadă, iranienii au decis închiderea bisericilor.Iranul se află pe locul 9 în topul celor mai periculoase 50 de ţări pentru creştini. Guvernul şiit de la Teheran consideră creştinismul o ameninţare şi orice musulman care devine creştin este condamnat la moarte. (Sursa: ortodox.md)

PARIS: Cicerone Ionițoiu a plecat la Domnul

 Duminică 26 ianuarie, în jurul orei 2, a plecat la Domnul Cicerone Ionițoiu în vârstă de 89 de ani (1924-2014)

 

Știri interne - ianuarie 2014 (RO)

Posibil acord pentru normalizarea relației între Patriarhia Română și Patriarhia Ierusalimului

Aflat în vizită oficială în Israel, în perioada 20-21 ianuarie 2014, Președintele Traian Băsescu s-a întâlnit și cu Patriarhul Ierusalimului, Teofil III căruia i-a solicitat un răspuns favorabil pe problema încă nerezolvată dintre Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Româna privind Așezământul românesc din Ierihon. În răspunsul său, Patriarhul Teofil a declarat că  "s-a ajuns deja la pregătirea unui acord, care se așteaptă să fie semnat de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României" și a adăugat că s-a "decis în favoarea stabilirii unor legături mai strânse între cele două Biserici".

Din mesajul Patriarhului Teofil adresat cu ocazia decorării președintelui român, extragem: “ (…) Ierusalimul deține un loc unic în memoria umanității, iar Patriarhia Ierusalimului se asigură că toți cei care doresc să vina in Locurile Sfinte pot face acest lucru, inclusiv pelerinii evrei și musulmani și creștinii altor confesiuni. Aceasta este responsabilitatea care ne revine, datorită poziției noastre unice în Țara Sfântă. Patriarhia Ierusalimului se bucură de respectarea deplină și de recunoașterea celor trei autorități politice din această regiune – Statul Israel, Regatul Hașemit al Iordaniei și statul Palestina – iar acest statut juridic este clar și sigur, apărat. Patriarhia servește ca lider reprezentativ tuturor comunităților creștine din Țara Sfântă, și este instituția creștină principală care poate răspunde în numele integrității statutului Ierusalimului. În această lucrare importantă, știm că putem conta pe sprijinul credincioșilor din România… Suntem uniți prin legături importante de credință și de afecțiune, pe care trebuie să fim mereu atenți să le promovam și să le aprofundăm… Și, în semn de recunoaștere a relației istorice și spirituale strânse între Patriarhia Ierusalimului și România, dorim să vă oferim decorația Marii Cruci a Sfântului Mormânt.” (sursa citat)

Protocol între Patriarhia Română și Ministerul de Externe privind românii din străinătate

La Palatul Patriarhiei s-a semnat un Protocol de cooperare între Patriarhia Română şi Departamentul Politici Pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, delegatul Patriarhiei Române, a declarat: „Protocolul stabileşte cadrul colaborării dintre Patriarhia Română şi Stat, reprezentat prin Guvernul României, în sprijinirea comună a comunităţilor care au şi multe nevoi financiare pe care Biserica sau comunitatea respectivă nu le poate suporta. Există foarte multe comunităţi care au început construcţia propriilor lăcaşuri de cult, iar posibilităţile financiare ale acestora nu sunt suficiente pentru a duce astfel de proiecte la bun sfârşit. De asemenea, Mitropoliile, Arhiepiscopiile şi Episcopiile care au fost organizate în diaspora românească au necesitat şi ele sprijin din partea Statului pentru că ele devin centre de coordonare ale activităţilor din ţările în care românii ortodocşi trăiesc. Totodată, avem în vedere consolidarea Şcolii de Duminică pentru promovarea copiilor care se nasc în diaspora, pentru pregătirea lor în spiritul tradiţiei, culturii româneşti pentru posibilitatea de a oferi informaţii suplimentare despre istoria neamului lor, geografia ţării din care provin şi alte lucruri care sunt foarte importante pentru păstrarea identităţii atât naţionale cât şi confesionale. Avem în vedere şi organizarea unor biblioteci pe lângă parohiile noastre din diaspora, unde tinerii români plecaţi de aici să poată găsi literatura de care au nevoie, înfiinţarea unor case memoriale, dar şi a unor locuri de întrunire pentru românii”. (Basilica.ro)

Minunea Icoanei Maicii Domnului Axion Estin de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă

O minune preaslăvită s-a petrecut la 11 ianuarie 2014 în mănăstirea Paltin, prin purtarea de grijă a bunului Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului a izvorât şiroaie de mir, cu o mireasmă atât de puternică încât se putea simţi mirosul de mir atât în toată biserica, cât şi afară, în jurul bisericii. Această icoană este copie după originalul icoanei făcătoare de minuni, Axion Estin, din Sf. Munte Athos, icoană pictată prin osteneala, dragostea şi sârguinţa Părinţilor români din Sf. Munte şi dăruită spre mângâiere maicilor din mănăstirea Paltin Petru Vodă, pentru a alina durerea pierderii marelui nostru duhovnic, Părintele Justin Pârvu şi spre a ne fi sprijin şi povăţuitoare tainică spre mântuire. Această minune petrecută astăzi vine poate să ne încredinţeze de puterea acestei icoane cu adevărat făcătoare de minuni, sau poate ne atenţionează prevestind vremuri mai tulburi şi anevoioase pentru poporul dreptcredincios.
De aceea ne simţim datori să întărim şi să sporim rugăciunile noastre, cerând Maicii Domnului să ne ierte pentru fărădelegile noastre şi să ne izbăvească din toate ispitele, nevoile şi durerile ce cu dreptate vin asupra noastră. (extras din Comunicatul postat pe site-ul Mănăstririi Paltin Petru-Vodă)

Crucea de pe Caraiman a intrat în Cartea Recordurilor

Crucea de pe Caraiman a intrat în Cartea Recordurilor drept cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Crucea se află la o altitudine de 2.291 metri și are o înălțime de 39,5 metri. Situată pe marginea abruptului către Valea Seacă, în județul Prahova, Crucea are profil de oțel și este plasată pe un soclu de beton armat placat cu piatră. A fost ridicată Acum mai bine de 80 de ani în memoria soldaților români căzuți în Primul Război Mondial. Construcția monumentului a fost urmărită îndeaproape de către Regele Ferdinand și regia Maria, materialele de construcție fiind cărate pe munte fie cu care de boi, fie cu un funicular, ori manual. Din păcate, monumentul este într-o avansată stare de degradare, iar autoritățile locale nu au găsit încă o soluție pentru remedierea situației. Presa a dat publicității un parteneriat recent între Primăria Bușteni și Asociația Rotary Club Valea Prahovei, prin care  aceasta din urmă se oferă să restaureze complet monumentul. Și iată cum un monument de interes național pentru România și Ortodoxie ajunge să fie restaurat de un club mason…

Unitatea Bisericii – dar al lui Dumnezeu şi responsabilitate a creştinilor

Seria săptămânilor de rugăciune pentru unitatea creștinilor continuă la Patriarhia Română și în 2014, în ciuda contestării acestui eveniment ecumenist de către un număr mare de credincioși, între care și ierarhi ai BOR, care au decis să nu participe. Între episcopii care nu au participat și/sau nu mai participă la rugăciunea comună se numără IPS Teofan al Moldovei, IPS Iustinian Chira, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania.

Din mesajul Părintelui Patriarh Daniel adresat cu ocazia Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, 18-25 ianuarie 2014, spicuim: “ (…) Deoarece în decursul timpului, din nefericire, creştinii s-au separat şi împărţit în diferite confesiuni sau ramuri antagoniste, astăzi, când fenomenul secularizării şi al relativizării valorilor creştine atinge proporţii alarmante, lucrarea pentru refacerea unităţii creştinilor trebuie intensificată prin dialog şi cooperare misionară. În faţa multiplelor provocări secularizante, creştinii pierd din credibilitate când se află în stare de conflict, dar câştigă în credibilitate când au credinţă vie, dialoghează şi cooperează unii cu alţii, pentru ajutorarea semenilor aflaţi în suferinţă şi sărăcie. Mai precis, Hristos Domnul ne cheamă astăzi să ascultăm Evanghelia Lui, să cultivăm iubirea de Dumnezeu şi de semeni, sfinţenia vieţii, recunoştinţa, dărnicia şi hărnicia, valoarea unică a persoanei umane şi a familiei tradiţionale, binele comun şi frumuseţea sufletului generos. Împlinind această vocaţie profund creştină, vom înţelege mai bine legătura dintre unitatea de credinţă eclezială şi cooperarea în  misiunea socială. Astfel,  vom aduce mai multe semne de speranţă în timp de suferinţă şi criză...”.

Ar fi bine de conştientizat faptul că Biserica primară, Biserica Una, nu s-a împărţit în mai multe biserici-surori, ci ea a ramas tot una, cea adevărată, cea ortodoxă, iar celelalte s-au departat de Adevăr, fiind însă aşteptate să se întoarcă.

Botezul Domnului sărbătorit de românii din Valea Timocului

Românii ortodocși din Serbia de Răsărit au sărbătorit în data de 19 ianuarie 2014, Boboteaza pe stil vechi, după cum a precizat Părintele Boian Aleksandrovic. Preoții din cadrul Protopopiatului Daciei Ripensis au oficiat slujbele Sfințirii Aghiasmei Mari la izvoare, fântâni, troițe și biserici. Părintele Boian Aleksandrovici, Vicar al Timocului, a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu Părintele Ștefan Sarampoi la Mănăstirea din Malainița. Pr. Antonie Isac, Paroh al Borului împreună cu Pr. Doru Ovidiu Ursu au slujit la paraclisul din Metonita.

La biserica din Negotin a slujit Părintele Florin Petru Papava, iar Părintele Iel Buobului și Pr. Sarian Raicovici au slujit la Busur și Bobova. (doxologia.ro)

Mihai Eminescu și Biserica Ortodoxă

Mihai Eminescu a apărat adesea Biserica, spunând: „Cine combate Biserica şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu este!” Ziua de naştere a marelui poet naţional al românilor, Mihai Eminescu, care şi-a iubit deopotrivă ţara şi credinţa stră­moşească, trebuie cinstită şi ca Zi a culturii naţionale. În şedinţa de lucru din 28 februarie 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Ziua Culturii Na­ţio­nale să fie aniversată prin pro­gra­me speciale în toate epar­hiile ortodoxe române din ţară şi străinătate. Născut şi crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii evlavioase, care avea legături strânse cu Biserica şi monahismul românesc, Mihai Eminescu a rămas, pentru toată viaţa, profund pătruns şi inspirat de universul spiritual al locurilor natale botoşănene, presărate cu dealuri domoale şi mult cer, cu mănăstiri şi schituri de viaţă sfântă şi cu tradiţii populare de o mare frumuseţe artistică.

Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescu pentru Bi­se­rica neamului, pe care a vă­zut-o mereu prezentă în dezvol­ta­rea culturii şi identităţii na­ţionale a poporului român, le-a do­bândit din familia sa, de la su­rorile mamei sale, care erau că­lu­găriţe, una dintre ele chiar sta­reţă la Schitul Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Emi­nescu mergea adesea. Aşa s-a fami­liarizat el de foarte timpuriu cu slujbele şi cântările biseri­ceşti, reflectându-le mai târziu în unele din creaţiile sale, în care foloseşte metafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca de pildă în poezia „Rugă­ciune“. Iubit şi preţuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă a copilăriei şi până la sfârşitul vieţii, Eminescu a fost la rândul său un iubitor şi apărător al Bisericii. Astfel, el a numit Bise­rica Ortodoxă „maica spi­rituală a neamului românesc, ca­re a născut unitatea limbei şi u­ni­tatea etnică a po­po­rului (…)“; „păstră­toarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise (…)”. (fragment din mesajul Patriarhului Daniel cu ocazia Zilei Culturii Naționale, 15 ianuarie)

Cultura Vieții: Strategia Națională de Sănătate 2014-2020: finanțăm avortul, deficitul demografic și ascultăm de lobby-ul secularist

Deficitul demografic crește și prognozele au fost confirmate în 2013 de alt record: anul cu cel mai mic număr de nașteri pentru România. Totuși, avorturile la cerere sunt plătite în continuare din bani publici, fiind considerate „un serviciu de sănătate a reproducerii”, iar pe lista compensatelor au fost adăugate anticoncepționalele, inclusiv pilula de a doua zi. În prezent, copiii cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani pot, conform legii, să se prezinte la medic fără un părinte doar pentru probleme de sănătate a reproducerii şi sexualitate (legea 95/2006, art. 650 – despre acordul pacientului informat). Și ei vor primi, conform Strategiei și a HG privind „lista compensatelor”, anticoncepționale și „pilula de a doua zi” la cerere, și fără știrea părinților. Subminarea autorității parentale, în problemele medicale, este un alt efect al Legii 95/2006. Avorturile la cerere se pot face de la 16 ani fără semnătura părintelui; în România 10% dintre avorturi sunt efectuate la fete sub 18 ani (cu toate problemele de sănătate subsecvente), lucru la care a contribuit și scăderea vârstei consimțământului sexual la 15 ani.

Toate avorturile la cerere sunt decontate din bugetul asigurărilor sociale de stat; coplata e de 200 lei. În condiţiile în care programul de FIV decontat de Casă a început în iunie pentru 2013, din lipsa fondurilor, iar FIV se decontează doar dacă se finalizează cu o naştere (adică cu un copil), se pune întrebarea: de ce să mai finanțăm din banii asiguraților  avortul la cerere, când deficitul demografic este în creștere? (culturavietii.ro)

 

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Remediul pentru durerea din suflet nu se ia cu rețetă - Cristina Roman

Despre cineva care nu găsește ușor perechea potrivită pentru căsătorie se bănuiește că ar avea cununiile legate. Despre un copilaș cu somn agitat, care este adeseori neliniștit și plânge se bănuiește că este deochiat. Despre cineva care se simte slăbit fizic și pare a nu-și reveni de la sine din această stare, și ale cărui analize medicale sunt în parametri normali, se bănuiește că ar avea argintul viu. Când evenimente negative se tot întâmplă unei persoane sau familii, se bănuiește că acolo este un blestem până la al nouălea neam,  sau că  i (li) s-au făcut farmece.

Odată semănate panica, îngrijorarea și sămânța credulității în sufletele celor astfel diagnosticați, începe goana după remedii. Când oamenii nu aleargă direct la vrăjitorii și descântece, ori când acestea se dovedesc ineficace, se alege rezolvarea pe calea bisericii, dar din ignoranță și disperare sunt căutate rețete stricte: dai 7 acatiste la 7 mănăstiri; participi la 14 masluri; citești lunea, miercurea și vinerea psalmii X, Y, Z; aprinzi 33 de lumânări și rostești neîncetat rugăciunea cutare până la arderea lor completă; mergi timp de 7 săptămâni la dezlegările Sf. Vasile; citești acatistul X timp de 40 de zile etc. Sfinții părinți ne învață de ce este greșit a recurge în mod nesăbuit la aceste mijloace și tehnici, dar și ce este de folos duhovnicesc când Dumnezeu îngăduie o astfel de ispită.

Rugăciunea să fie continuă

Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce privește dorința de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu, asta este esența rugăciunii. Pentru că și o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Și o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă. Dacă se face o rugăciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii din inimă și se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l țină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceți să spun că orice clipă poate sa fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face așa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El... “Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Mea!” 

Rugăciunea să zicem – tipicală poți lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?... M-a întrebat cineva de câte ori să zică rugăciunea, după ce un alt părinte îi recomandase să o spună de 1.000 de ori. I-am răspuns: "Să zici o dată și să nu mai termini!". Iar cuiva care m-a întrebat: "Câte metanii să fac în douăzeci și patru de ore?". I-am răspuns: "Ai libertatea sa faci câte poți! Dar să faci."  (Pr. Arsenie Papacioc) 

"Prieten bun câștigă-ți plânsul
Și "Rugăciunea lui Iisus",
Căci plânsul stinge focul veșnic,
Iar ruga te înalță sus". (Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Sfântul Maslu, mai popular decât Sfânta Împărtășanie

Omul bolnav ajunge uneori la disperare în căutarea vindecării, participând mai des la Taina Maslului decât la Sfânta Liturghie. Cum să nu cădem în această extremă?

Într-adevăr, se observă acest lucru în zilele noastre, şi asta din cauza neînţelegerii corecte a încercărilor din viaţa noastră. Omul este întotdeauna tentat să fugă de durere, boala provoacă suferinţă, iar omul cere de la Dumnezeu să ridice de la el această durere. Biserica, în schimb, învaţă că omul ar trebui să se roage ca să primească putere de la Dumnezeu să ducă această cruce cu răbdare, pentru că Domnul Hristos învaţă în Evanghelie că fără Cruce omul nu se poate mântui: "Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie". În această căutare de a elimina boala, omul contemporan apelează nu numai la doctori, ci şi la Biserică, mai ales când aceştia nu mai pot face nimic. Dar, fiindcă este o slabă înţelegere a vieţii bisericeşti în multe cazuri, oamenii percep lucrarea Bisericii ca fiind o lucrare magică. Omul respectă o reţetă primită de la preotul duhovnic, să facă anumite rugăciuni, să postească în anumite zile, să participe la un număr de masluri şi, respectând această practică, se gândeşte că va fi absolvit de acele chinuri care-l copleşesc, însă Dumnezeu nu lucrează în chip magic. Viaţa sacramentală a Bisericii se referă la omul integral. Dumnezeu nu ridică întotdeauna patimile sau suferinţele fizice prin lucrarea sacramentală a Bisericii, ci lucrarea sacramentală restaurează fiinţa umană din interiorul său.

Nu este cazul să ajungem obsedaţi de Taina Sfântului Maslu. Am întâlnit persoane care căutau zilnic biserici unde se oficia Taina Sfântului Maslu, unii au ajuns să participe chiar la două masluri pe zi, dar ei nu se spovedeau şi nu se împărtăşeau. Întotdeauna trebuie să ne raportăm la viaţa sacramentală a Bisericii, în centrul căreia se află Euharistia, deci de la Împărtăşanie porneşte totul. Toate tainele pornesc de la Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi se împlinesc în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Cât de des este bine să participăm la Taina Sfântului Maslu?

Oficierea Maslului de obşte nu ţine de tradiţia veche a Bisericii, Maslul se săvârşea doar pentru bolnavi şi, în general, pentru bolnavii care erau rupţi de comunitatea euharistică prin boala lor. Rânduiala săvârşirii Maslului este o sinteză a unor rânduieli foarte vechi şi diferite. Dar, în general, Maslul se săvârşea numai pentru anumite persoane care erau bolnave. Fireşte că lucrarea tainei şi harul Duhului Sfânt care sfinţeşte uleiul cu care se ung credincioşii la Maslul de obşte are acelaşi efect, dar prin aceasta nu trebuie să se ajungă la o exagerare, adică Maslul nu este slujba principală a Bisericii, importanţa Maslului este dată de boli.(Sursa: Ziarul Lumina)

Harul rugăciunii dezleagă acolo unde lucrează pocăința sinceră și continuă

"Daca ești stăpânit de un păcat și îți pare rău și te așezi pe poziția bună împotriva păcatului, atunci îți ajută harul. Dacă nu te așezi pe poziția de luptă și te simți bine în cloaca aceea, atunci harul nu te ajută. Și farmecele se prind la anumite persoane, se constată. Uite, eu sunt de cincizeci de ani în mănăstire și n-am prea văzut în mănăstire farmece reușite. Dar, în schimb, vine lumea fermecată! Sunt aici în Dobrogea, de treizeci de ani, și spuneam și altora, n-am văzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele de farmece. Vin stăpâniți de farmece care împiedică căsătoria lor sau îi leagă ca potență bărbătească, însă se și vindecă pe rupte cu ajutorul rugăciunilor. Vin și se plâng: "Doamne, iartă-mă! Scapă-mă!". Scapă pe o bucată de vreme. Dar, daca nu se astâmpără... Că spune Mântuitorul în Evanghelie: "Ieși din el și să nu mai intri!". Să nu mai intri în el. Pentru că duhurile rele se tânguiesc și unde se duc, sunt întristate și se gândesc că: "Ce bine era!". Dacă găsește casa măturată, cum zice Mântuitorul, adică, dacă i-a scos pe ăștia de acolo, este limpezit, și atunci intră, și va fi căderea cea de pe urmă mai mare ca cea dintâi. Pentru că iar începi să cedezi, nu te-ai complăcut pe poziție de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, ci te-ai lăsat la voia întâmplării. Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu. Puterea e la noi, creștinii, că suntem botezați, avem înger păzitor, ne rugăm la Dumnezeu. Dracul se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva (greșeli, păcate). Să nu te aibă cu nimic la mână. Domnul Iisus Hristos ne vrea întregi, numai Satana ne vrea viclenește, numai vârf de deget, că știe el, vicleanul, că așa ne poate stăpâni toată ființa." (Pr. Arsenie Papacioc - Sursa: Doxologia.ro)

Cauza deochiului este invidia

Cuviosul Paisie Aghioritul definește astfel deochiul: "Invidia, atunci când are și răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească".  "Deochiul - zice Sfântul Vasile cel Mare - este o acţiune a diavolului săvârşită de oamenii pizmaşi". Într-o rugăciune a Sfântului Vasile se cere: "Risipeşte orice lucrare a diavolului, orice atac drăcesc." În Molitfelnic există o rugăciune numită pentru durere de cap (deochi), iar preotul o poate citi la cererea părinților pentru copilul deochiat. Cea mai puternică armă împotriva deochiului la copii este aducerea lor la Sf. Liturghie, împărtășirea deasă cu Sfintele Taine și viața curată a părinților.

Dezlegarea cununiilor

Pentru dezlegarea cununiilor ce trebuie de făcut?

Pr. Teofil Părăian: - Dragă, cu dezlegarea cununiilor lucrurile stau aşa… Se duc mai ales fete mai în vârstă, se duc pe la ghicitori, se duc pe la preoţi care deschid cartea şi care, de fapt, deschid numai ca pretext cartea, că nu pot citi ce le spune, că în carte nu scrie aşa… Dar, mă rog, dacă se duc la oameni din ăştia, care au pretext cu carte îi întreabă: “Câţi ani ai? – Treizeci. – A, păi ţi-s cununiile legate, dacă nu eşti măritată”. Adică, domnule, dacă ai ajuns la vârsta asta, se poate presupune că nu te mai căsătoreşti, să zicem. Sau vine cineva de pe la Vâlcea, un tată cu fiica lui, că “nu se mărită fata”. Şi zic eu: Câţi ani are? “Nouăsprezece”. Zic: eu am o nepoată care-i de 32 de ani, şi încă nu-i măritată. Şi aş face ceva pentru nepoata mea, dacă aş putea. Dar n-am ce face. Şi atunci omul zice către fată: “Hai să mergem, că făcurăm drumul degeaba!” Până la urmă, nepoata mea s-a măritat, dar la 36 de ani. Dacă a zis cineva că e legată cununia, nu i-a spus că numai până la 36 e legată, ci a gândit că e legată pe toată vremea.

Aşa că astea sunt chestii foarte relative, nu trebuie să vă frământaţi pentru nişte lucruri… “Că e legată cununia”. Păi cum e legată, cine a legat-o, de ce a legat-o, cine-o dezleagă, cum o dezleagă? Și vine la mine câte cineva şi zice: “Părinte, să-mi faceţi nişte rugăciune de dezlegare a cununiei”. Realitatea este că eu fac rugăciuni de dezlegare în general, pentru că o rugăciune de dezlegare a cununiei nu există. Mai vin unii oameni să le fac molitvele Sfântului Vasile şi nu ştiu nici ei de ce.  Şi eu ştiu că ăştia-s de pe la ghicitori şi de pe la preoţi din ăia care umblă cu aşa ceva… Zic: cine te-a trimis la mine? “Păi, mi-a spus părintele cutare”. Sau “Mi-a spus femeia cutare, ghicitoarea cutare”. Zic: mă, ştii ceva? Eu nu fac slujbe de comandă! Eu sunt preot şi ştiu ce am de făcut!” (Extras din Teofil Părăian, Arhim. “Din ospățul credinței”)

Binecuvântarea dezleagă blestemul

Cuviosul Paisie Aghioritul: Tot ceea ce are binecuvântare stă în picioare. Iar tot ceea nu are binecuvântare nu stă în picioare. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au circumstanțe atenuante, nedreptatea nu are, atrage urgia lui Dumnezeu. Înfricoșător lucru! Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea. Când nu este nedreptate, atunci se întoarce la cel ce l-a rostit. Cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi. Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori. Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate - atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.”

Sf. Nicolae Velimirovici a alcătuit o rugăciune pentru binecuvântarea vrăjmașilor, în care se repetă constant: Doamne, binecuvântează-o pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvântez și nu-i blestem. (Extras din Pr. Gh Grindu, Doamne, scapă-mă!, Ed. Agaton, Făgăraș)

Așadar, a recurge la rețete stricte de rugăciune, acatiste și participare la slujbe bisericești fără a avea un fond duhovnicesc solid bazat pe spovedanie, prezența constantă la Sf. Liturghie, ținerea posturilor de peste an și împărtășirea cu Sfintele Taine, nu numai că ne lasă lipsiți de ajutorul cerut, dar pe unii îi poate chiar sminti. Dacă răspunsul la respectiva cerere întârzie să apară, necredința se învârtoșează, disperarea crește și îi aruncă pe mulți în ghearele mijloacelor diavolești.

Prin mila lui Dumnezeu, uneori se întâmplă ca practicând chiar și superficial o astfel de rețetă duhovnicească, cineva să regăsească drumul cel bun. Începe prin citirea mecanică de rugăciuni și sfârșește să simtă, să înțeleagă și să trăiască rugăciunea. Atunci, creștinul acela va renunța la numerologie în favoarea adâncii trăiri duhovnicești.

Rezolvarea problemelor de suflet nu se poate face în mod magic. În atotștiința și bunătatea Sa, Dumnezeu îngăduie nenumărate minuni și vindecări miraculoase, dar niciodată prin magie, ci prin împreună-lucrarea credinței cu Duhul Sfânt. Rețeta, numărul fix, rostirea formulelor care declanșează efectul dorit în mod magic, sunt străine Ortodoxiei.

Ne închinăm în Duh și Adevăr, nu la literă și forme fără fond. Sfântul Apostol Pavel spune: “Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul ne învaţă cu suspine negrăite şi strigă în noi Avva, adică Părinte, ceea ce înseamnă Ne îndreaptă spre Dumnezeu Tatăl şi ne dă conştiinţa şi bucuria înfierii în Dumnezeu Fiul ca să simţim bucuria iubirii Tatălui Ceresc”. Deci, această rugăciune în Duhul Sfânt este rugăciunea adevărată şi nu o rugăciune formală numai din buze, ci o rugăciune din tot sufletul, din tot cugetul, căci Duhul Sfânt stă ascuns în sufletul, în cugetul omului, îi luminează mintea şi îi încălzeşte inima să dorească să răspundă iubirii Tatălui Ceresc. Iar închinarea în adevăr înseamnă închinarea care se bazează pe mărturisirea adevărului dreptei credinţe. Nu orice credinţă este adevăr, ci numai credinţa dreaptă care înseamnă mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos şi mărturisirea adevărului Învierii. (Sursa: Basilica.ro) 

Cel care se roagă lui Dumnezeu în adevăr este cel care se închină lui Dumnezeu în biserică şi nu se închină în faţa idolilor patimilor, în afara bisericii. Este cel care, slujind lui Dumnezeu, prin participarea la serviciile divine din biserică, Îi slujeşte şi prin viaţa şi faptele sale. Este cel care, numindu-L pe Dumnezeu, Tată al său, într-adevăr Îl iubeşte, se teme de El, Îl ascultă şi îndeplineşte voia Lui cea sfântă, ca un fiu adevărat. „În rugăciune, spune Sfântul Tihon din Zadonsk, vom primi tot ceea ce este bun şi, prin urmare, inamicul nostru, ştiind acest beneficiu mare al rugăciunii, încearcă să ne distragă, aducându-ne diferite gânduri. Prin urmare, chiar şi oamenii temători de Dumnezeu ar trebui să fie precauţi în rugăciune, pentru a se opune inamicului, luând aminte numai lui Dumnezeu, astfel încât, să stăm în faţa lui Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul. Şi aşa, precum cădem înaintea Lui în trup, tot aşa cădem şi cu duhul, pentru ca limba noastră să vorbească despre ceea ce mintea şi inima nu lasă să fie neauzite. Într-un cuvânt, ca rugăciunea interioară să fie de acord cu cea exterioară”. (sursa)

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Prezenţa lui Dumnezeu. Domnul vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui! - Pr. dr. Adrian Roman

Legătura omului cu Dumnezeu este unică şi personală. Duhul Sfânt locuieşte în cei sfinţi cu toate că Dumnezeu se dăruieşte fiecăruia şi toată făptura se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Locuirea nevăzută a lui Dumnezeu în suflet este o lucrare dumnezeiască ce judecă dacă acesta, sufletul, este demn de locuirea Duhului Sfânt pentru că prezenţa mai adevărată este raportată mereu la capacitatea omului de a-L primi pe Dumnezeu într-un mod mai desăvârşit. Adică pe lângă o comuniune fiinţială, prin care omul este „deschis” lui Dumnezeu vorbim şi de o comuniune particulară cu Dumnezeu care nu suferă păcatul, ci este condiţionată de inima curată. Dumnezeu se odihneşte şi rămâne în cel care păzeşte curăţia sufletească şi lucrarea harului Sfântului Duh. În acest suflet Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt vor intra sa cineze pentru că glasul lor a fost auzit şi sălaşul a fost pregătit. În inima curată este prezent Dumnezeu pentru că omul umblă în Duhul pe care L-a primit (Gal. 5, 25). Avraam a primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri (Facere 18) pentru că inima sa era pură. Într-o astfel de inimă „Domnul poate să aibă întâlnire cu îngerii Săi”[1].

Biserica este realitatea prezenţei lui Dumnezeu. In relaţia de iubire cu omul, Dumnezeu se coboară la nesfârşit. Dumnezeu coboară şi la chemarea omului. Însoţită de îngeri şi sfinţi, prezenţa lui Dumnezeu este mărturisită în Sfânta Liturghie. Prezenţa dumnezeiască la Sfânta Liturghie este o realitate în care noi credem. Împlinim această poruncă a Domnului: săvârşirea Euharistiei, dar nu ne-o asumăm aşa cum trebuie pentru că nu avem credinţa noastră întărită, în primul rând de a fi conştienţi că suntem în prezenţa lui Dumnezeu. Credinţa nu este doar o simţire, nu este doar fidelitate şi încredere, ci acest dar al lui Dumnezeu, este o realitate a trăirii noastre în relaţie vie cu Cel de Sus. Bunul Dumnezeu ni se dăruieşte, iar dăruirea Sa este o asumare absolută a iubirii Lui. Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu vine cu adevărat. Dacă „uşa” I s-a deschis, El vine să cineze împreună cu noi (Apoc. 3, 20), însă intrarea este condiţionată de auzirea glasului Său (v. 20). „Adevărat, adevărat zi vouă, că vine ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia” (In. 5, 25).

Dumnezeu îşi asumă relaţia cu fiecare dintre noi. În relaţia aceasta, cel smerit este El, cel iubitor, cel iertător, cel bun, totul este El. El care doreşte să fie „totul în toate” se face Lumină în sufletul celui căruia i se arată. Cu adevărat cel care îl trăieşte pe Dumnezeu, care se simte şi trăieşte în prezenţa lui, este viu. Cel care se uneşte cu El sau este în comuniune cu El ori se împărtăşeşte de Tainele Sale în zdrobirea inimii şi pocăinţă, câştigă în inimă curată prezenţa celui Sfânt. Pe de altă parte, păcatul înseamnă moarte, îndepărtare de Dumnezeu, surzenie. Viaţa înseamnă ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Cei „morţi” suntem noi, cei căzuţi în păcat, şi care auzind cuvântul lui Dumnezeu înviem, ne ridicăm prin smerenia pocăinţei şi a mărturisirii. Ceasul acestui moment mântuitor este acum. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2), astăzi este ziua în care Dumnezeu vine la noi şi tot El cel care mărturiseşte: „Că iată vin curând” (Apoc. 22, 7).

Când vorbim despre primirea harului sau a darului de la Dumnezeu, trebuie să fim conştienţi şi să credem că Dumnezeu este prezent în harul Său, în darul Său, dar şi mai mult că harul este chiar Dumnezeu care se dăruieşte prin această energie necreată a Lui, față de care El este distinct, dar nedespărţit. Darul lui Dumnezeu lucrează în cel care îl primeşte. Cel care ne dăruieşte iubirea este Iubirea-Însăşi. Cel care ne dă pace este Pacea în Persoană. Dumnezeu este înţelepciune, este dreptate, viaţă, cuvânt.

În Biserică binecuvântarea preotului are harul lui Hristos, dragostea Tatălui şi împărtăşirea Duhului Sfânt, semn al predării în brațele Bunului Dumnezeu al celor prezenți la Sfânta Liturghie. „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Îngerii şi sfinţii, ca nişte „preoţi ai universului” (Sf. Maxim Mărturisitorul - Mystagogia), însoţesc pe Dumnezeu în lucrarea Lui sfântă din biserică, încât prezenţa lui Dumnezeu face posibilă întâlnirea dintre cele două Biserici, cea din Cer şi cea de pe pământ. Cerul înconjoară jertfa care se aduce pe Sfânta Masă, căci ea este adusă spre pomenirea Domnului, dar şi spre cinstirea tuturor sfinţilor care se bucură de slujirea lui Dumnezeu. Şi sfinţii, dar şi îngerii, se împărtăşesc din Jertfa Domnului primind mireasma şi gustul bun al duhului jertfelnic dăruit în lucrarea mântuirii omului. Sfinţii nu stau departe de această prezenţă şi coborâre a lui Dumnezeu în locaşurile bisericeşti. Liturghia devine astfel cosmică mărturisind prezenţa lui Dumnezeu în toate, și mai ales în trupurile noastre pe care le însemnăm cu Crucea Domnului, așa după cum preotul însemnează cu Sfânta Cruce prescura adusă pentru jertfa euharistică.

Trupurile noastre sunt şi ele biserici sau temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19). Noi devenim preoţii sufletelor noastre[2], deschişi lui Dumnezeu pentru a-L face să coboare pe altarul inimii. Şi nu metaforic vrem să înţelegem lucru acesta, căci noi ne predăm cu adevărat lui Dumnezeu şi o facem lăuntric, în centrul fiinţei noastre, cu toată vârtutea noastră şi slăvim pe Dumnezeu nu numai în trup, ci şi în duhul nostru (I Cor. 6, 20). Aşa cum preotului nu-i aparţine biserica, nici trupul şi duhul nostru nu ne aparţin, astfel că slujirea interioară pe care noi o aducem lui Dumenzeu este „întru ale Sale dintru ale Sale”, noi slujim lui Dumnezeu în noi înşine, suntem preoţi ai lui Dumnezeu. „Şi de trăim şi de murim ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Sfântul Marcu Ascetul ne spune: “Templul este sfânta casă, care e zidită de Dumnezeu. Iar altarul este masa nădejdii aşe­zată înlăuntrul acestui templu. Pe masa aceasta se pune de către minte gândul întâi născut al fiecărui lucru la care ajunge, ca un animal întâi născut, ca jertfa de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce fără pată. Acest templu are un loc în partea dinăuntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înainte-Mergător (Evrei 9, 15), locuind în noi, de la Botezul nostru, dacă nu suntem creştini nevrednici (II Cor. 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă, cea mai curata a inimii. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întai născute ale minţii şi le curăţă în focul dumnezeiesc” (în Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez).

Suntem aşadar, după cum Sfântul Apostol Pavel ne spune, „Biserică a Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis. Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumezeul lor şi ei vor fi poporul meu” (II Cor, 6, 16). Noi murim şi pentru noi, omul moare sieşi, moare păcatului din el. E o jertfă pe care noi oaducem lui Dumnezeu, dar puterea jertfei este din harul Său, adică El este cel care ne duce în starea acestei jertfe, El se jertfeşte în noi. Mortificarea noastră este izvorâtă din Moartea Domnului care se face prezentă şi lucrătoare în noi de la Botez şi pe care o vestim în Euharistie. Tot Hristos este Preotul nevăzut al jertfei noastre şi în liturghia aceasta interioară, afirma Sf. Marcu Ascetul, din sufletul şi din trupul nostru, iar acolo unde este lucrarea, este şi Lucrătorul prezent, Viu. Liturghia aceasta urmează Liturghiei din biserică şi este susţinută de aceea. Dumnezeu rămâne prezent în noi prin trăirea continuă în comuniune cu El şi în împlinirea poruncilor Lui. Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Hristos. „În Hristos deci dobândim putinţa de a veni în faţa lui Dumnezeu, căci El ne face de acum vrednici să fim primiţi de Dumnezeu ca unii ce suntem sfinţiţi” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi adevăr, XVII).

Noi urmăm Mântuitorului şi suntem însoţiţi de El. Unii Îi urmează îndeaproape, alţii de mai departe, unii mai devreme, alţii mai târziu. Urmând lui Dumnezeu, însemna încă din filosofia lui Seneca a deveni asemănător şi vecin foarte apropiat (vicinus proximusque) cu Dumnezeu[3]. Folosind acelaşi limbaj, Origen ne spune că diavolul încearcă şi el să îl aducă pe om pe „teritoriul” său, să îl facă vecinul său apropiat (ex parte vicinos)[4]. Şi alţi filosofi au vorbit despre vecinătatea omului cu Dumnezeu, precum Plotin sau Apuleius. Ei vorbesc despre o trăire veritabilă a prezenţei divine la care omul participă sau este cu care se află în comuniune.

Pentru noi prezenţa lui Dumnezeu este şi un eveniment, o arătare, Dumnezeu manifestându-se vizibil sau într-o anumită formă văzută. Mai mult chiar, lumina harică este o manifestare a prezenţei Lui în omul sfinţit. Ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu, de prezenţa lui harică în icoane. Dumnezeu însuși ni s-a arătat în persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, chip al Dumnezeului nevăzut. Prezenţa lui Dumnezeu sau manifestarea Lui nu este de ordin impersonal, ci o prezenţă a unui Dumnezeu personal. Experienţa prezenţei lui Dumnezeu manifestându-se ca un eveniment istoric şi personal este o trăire mistică, tainică. Ea oferă omului o anticipare eshatologică, adică o pregustare a locuirii cu Dumnezeu în locaşurile cereşti. O astfel de prezenţă nu face decât să confirme omniprezenţa dumnezeiască.

„Ideile” lui Platon erau şi ele prezente în „lucruri”. Această prezenţă sau parusie reprezenta relaţia Formei cu particularul[5]. Dumnezeul nostru este prezent prin harul Său, prin lucrarea Sa. Puterea lui Dumnezeu este prezentă în lume. Medio-platonismul va vorbi despre puterile şi lucrările lui Dumnezeu în lume[6], Filon făcând chiar distincţie între Dumnezeu şi prezenţa puterii Lui[7], prezenţă care la stoici este corporală şi vizibilă. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoflul va înţelege această prezenţă a puterii divine în lume ca o reprezentare a funcţiei cosmice a lui Hristos[8]. Prezenţa lui Dumnezeu în creştinism nu este una materială sau vizibilă. Origen concepea în sec. al III-lea că prezenţa lui Dumenzeu este o realitate invizibilă şi netrupească şi că puterea divină, care este diferită de Dumnezeu, este cea prin care Acesta se face prezent[9].

Omul se umple de putere dumnezeiască atunci când ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este prezent prin har în Biserică. „Dar ce zice Scriptura? Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, - adică cuvântul credinţei pe care îl propovăduim” (Rom. 10, 8). Omul primeşte acest cuvânt, se împărtăşeşte de acest cuvânt prin puterea lui Dumnezeu care lucrează în suflet. Fără această putere de sus credinţa ar fi o aparenţă. Cunoscând Cuvântul, ajungi să Îl trăieşti. Prezentul ni se dezvăluie ca prezenţă. În acest timp prezent, omul caută înlăuntrul său pe Cel ca i se va descoperi mai limpede în Împărăţie, dar această Împărăţie a şi venit. Hristos locuieşte în om. El este Viaţa care a venit să locuiască printre oameni, puterea lui Hristos locuind cu adevărat în sufletul omului care este în comuniune cu El. Sufletul celui depărtat de Dumnezeu şi al celui păcătos căzut în poftele trupului este un „suflet deşert”, iar al celui duhovnicesc un „suflet locuit”. „Dar voi, spune Sfântul Apostol Pavel, nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Rom. 8, 9).

Omul oferă lui Dumnezeu un sălaş de locuire – fiinţa sa. „O! Dacă aş fi putut fi bun, afirmă Origen, aş fi oferit cel puţin un pământ în mine Fiului lui Dumnezeu, şi când El ar fi fost primit de sufletul meu, Domnul Iisus ar fi construit aici frumoase edificii..., cu scopul de a construi în mine... o casă demnă de El şi demnă de Tatăl Său”[10]. În acest fel omului care oferă lui Dumnezeu „ospitaliatea” sa, un sălaş lui Hristos,  i se dă capacitatea de a primi înţelepciunea lui Dumnezeu, cunoaşterea şi sfinţenia Lui. Tatăl se face cunoscut făpturii sale. El vine să locuiască, prin puterea Sa tainică, în anumite suflete intrând cu acestea într-o comuniune înaltă. În omul devenit astfel ceresc odihneşte Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte, se plimbă şi locuieşte în sufletul omului[11] pentru că El nu vine din afară, ci din interior, aşa cum chipul şi Împărăţia sa sunt prezente înlăuntrul omului.

Pentru Sfântul Irineu chiar scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este de a se „obişnui” ca Dumnezeu să locuiască în om după plăcerea Tatălui şi de „obişnui” omul să îl simtă pe Dumnezeu[12]. Unii autori antici au vorbit despre o „acomodare”[13] a lui Dumnezeu la capacitatea omului de a-L primi, omul dezvoltând o capacitate de a-L poseda pe Dumnezeu şi lucrările Sale prin curăţirea de patimi. Această „acomodare” a lui Dumnezeu este reprezentată de pregătirea omului pentru Dumnezeu şi lucrarea harului dumnezeiesc în suflet pentru că Dumnezeu nu devine altfel pentru om, ci El este Acelaşi. Dacă unii au pus accent pe coborârea lui Dumnezeu, pe golirea Sa de slavă, adică pe ceea ce teologii numesc act kenotic, act de micşorare, deşertare sau smerire (cf. Filipeni 2, 7-8), această idee de acomodare vrea să exprime prezenţa harului şi a lucrării divine în om sau măsura în care Dumnezeu îi dăruieşte omului o participare tot mai desăvârşită la Viaţa Sa sau îi limitează comuniunea cu El. Deci nu este vorba de o limitare a lui Dumnezeu, ci de o incapacitate a omului.

Legătura omului cu Dumnezeu este unică şi personală. Duhul Sfânt locuieşte în cei sfinţi cu toate că Dumnezeu se dăruieşte fiecăruia şi toată făptura se împărtăşeşte de Duhul Sfânt. Locuirea nevăzută a lui Dumnezeu în suflet este o lucrare dumnezeiască ce judecă dacă acesta, sufletul, este demn de locuirea Duhului Sfânt pentru că prezenţa mai adevărată este raportată mereu la capacitatea omului de a-L primi pe Dumnezeu într-un mod mai desăvârşit. Adică pe lângă o comuniune fiinţială, prin care omul este „deschis” lui Dumnezeu vorbim şi de o comuniune particulară cu Dumnezeu care nu suferă păcatul, ci este condiţionată de inima curată. Dumnezeu se odihneşte şi rămâne în cel care păzeşte curăţia sufletească şi lucrarea harului Sfântului Duh. În acest suflet Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt vor intra să cineze pentru că glasul lor a fost auzit şi sălaşul a fost pregătit. În inima curată este prezent Dumnezeu pentru că omul umblă în Duhul pe care L-a primit (Gal. 5, 25). Avraam a primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri (Facere 18) pentru că inima sa era pură. Într-o astfel de inimă „Domnul poate să aibă întâlnire cu îngerii Săi”[14].

Prin blândeţe şi mângâiere, prin lipsa de răutate şi stâpânirea de sine, prin credinţă şi rugăciune, sufletul devine tot mai frumos, astfel că Mântuitorul se va logodi cu acesta în milă şi neprihănire. Prezenţa virtuţilor în suflet este prezenţă a lui Hristos, unirea omului cu El. Dumnezeu este prezent în mod diferit în fiecare dintre făpturi. El este prezent în îngerii Săi, în sfinţii Săi, în creaţia Sa. Mai mult Vorbim de o prezenţă mai deplină în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, dar şi de o aflare a fiecăreia dintre Persoanele Sfintei Treimi în Cealaltă. Comuniunea bisericească este unire a oamenilor cu Dumnezeu prin coborârea Lui la cei care formează Trupul tainic al Hristos, credincioşii Săi. El şi Tatăl vor veni şi vor „face locaş întru el” (Ioan 14, 23). Omul devine veritabil templu al lui Dumnezeu prin harul primit de sus. Extazul omului este progres spre interiorul lui. Ieşirea din sine în drumul spre Dumnezeu se petrece înlăntrul propriu.

Apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu vestită de Sfântul Ioan Botezătorul nu era una exterioară, iar cuvintele sale: „...dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1, 26) nu vorbeau doar despre prezenţa fizică a lui Hristos între iudei, ci despre mărturisirea prezenţei lui Dumnezeu în om. Cărările (Luca 3, 4) de îndreptat nu erau cele de lângă Iordan, ci cele din sufletele oamenilor. Omul pășește spre Dumnezeu, iar urmarea lui Hristos este taincă, interioară.

Omul participă la Dumnezeu în el însuşi când jertfeşte lui Dumnezeu sufletul său pentru că acesta este o lume mică în care Dumnezeu coboară. Această lume îşi alege un Stăpân care să împărăţească în ea şi să locuiască în ea: „Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeu lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Cor. 6, 16).

 

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Gâlceava înțeleptului cu lumea

"Vă spun că pentru orice cuvânt în deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12, 36-37). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)

Mulți tânjim după liniște, tăcere și introspecție, căci prea multă gălăgie avem permanent împrejur. Zumzet, rumoare, libertate de exprimare înțeleasă ca drept la vorbă goală, la a spune ce te taie capul fără a-ți lua răgazul de a reflecta la consecințele ireversibile ale cuvintelor tale. Vezi că vorbeşti neîntrebat! Ai vorbit şi tu când trebuia să taci! Dacă tăceai, filosof rămâneai! – sunt sintagme pe care până și copiii au început să le înțeleagă și să le folosească frecvent. Sfântul Isaac Sirul spune: "Cuvântul este unealta lumii acesteia, iar tăcerea este secretul veacului viitor". Înțelepciunea populară a validat o expresie similară: tăcerea este de aur, iar vorbirea este de argint.

Dumnezeu este Cuvântul. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1) „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6) Dumnezeu Cuvântul porunceşte întregii creaţii cum să se aşeze în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi după rostul său. Cuvântul  dă sens vieţii, dă sens creaţiei întregi, dă sens şi finalitate întregii existențe umane și materiale. Cuvântul este putere, armă cu două tăișuri, bumerang, binecuvântare și blestem. Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici  şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6)

Așadar, să nu ne aflăm în treabă de dragul de a vorbi. Pălăvrăgeala este sinonimă cu a vorbi vrute și nevrute, verzi și uscate și cere unul sau mai mulți interlocutori mediocri și superficiali. Un dialog al surzilor, căci nici între ei nu se ascultă cu adevărat. Fie vorbesc unul peste altul, fie se socotesc unul pe celălalt drept palavragiu. Politicos este a lăsa pe cineva să termine ce are de spus, dar ce facem cu un nesfârșit monolog fără cap și fără coadă? O încercare timidă de a întrerupe firul incoerent printr-o expresie de genul, dacă îmi permiteți  sau scuzați-mă, părerea mea este că…, probabil nu va fi auzită ori va fi ignorată cu seninătate.

În Caracterele, Teofrast, elev al lui Aristotel, face portretul palavragiului: "Așezându-se alături de un necunoscut, începe prin a face elogiul soției sale ; povestește apoi ce-a visat azi-noapte și ce-a mâncat la prânz, în amănunt; după care, din vorbă în vorbă, declară că oamenii de astăzi sunt cu mult mai prejos decât cei de demult; că s-a scumpit grâul, că orașul e năpădit de străini, că, începând din aprilie… marea devine din nou navigabilă; că n-ar strica să plouă nițel, pentru recolte, și că el personal își va semăna pământul la anul; că se trăiește tot mai greu… apoi continuă declarând: "Ieri am luat un vomitiv" și întrebând "Astăzi ce zi să fie oare?" Dacă îl rabzi, nu mai scapi de el niciodată".

De aceea, se ruga psalmistul David: "Pune, Doamne, straja gurii mele și ușa de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Psalmi 140, 3). De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd și, auzind, nu aud, nici nu înțeleg. Și se împlinește cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea". (Mt. XIII, 13-14) De altfel, dialog provine din grecescul "διαλογος" și înseamnă "prin cuvânt". “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)

Titu Maiorescu, în Revista Contemporană face anamneza beției de cuvinte: Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, este, până la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei… Simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse laolaltă, violenţa nemotivată a limbajului. (sursa )

La acestea se adaugă obositoarele ticuri verbale, dezarticulările, abundența detaliilor nesemnificative, deschiderea de paranteze în paranteze pierzându-se firul epic sau logic. Cei inteligenți numesc asta prostie. Cei puțin înzestrați cu inteligență, aflați implicit în incapacitate de a identifica aceste situații și de a se autocorecta, se scaldă cu plăcere în acest haos mental. Aceștia cad primii în capcana demagogiilor de orice fel, a insinuărilor, a acuzelor gratuite, adeseori împropriindu-și-le  cu îngâmfare, căci prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Nu lipsește din tristul peisaj bomboana de pe colivă: tonul strident, ridicat, însoțit de împroșcare cu onomatopee și salivă.

"Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei." (Epistola Sf. Ap. Iacov, Cap.III, 4 - 6)

Toate disfuncțiile enumerate anterior provin din încăpățânarea de a vorbi cu orice preț, chiar dacă nu avem cu adevărat ceva de spus. Vorbim ca să umplem timpul, ca să fugim de singurătate, de frică, de moarte. Fie că batem apa în piuă pe regrete zadarnice (cum ar fi fost dacă, ce bine era dacă…), și nu cu scopul de a trage vreo învățătură, ci doar pentru a ne plânge de milă, fie că insistăm până la paroxism pe enumerarea stărilor noastre de rău: mă doare, mi-e frig, mi-e cald, mi-e foame, mi-e rău etc. Nu sfatul interlocutorului ne interesează, nu deschidem și mintea împreună cu gura pentru a găsi vreo soluție, ci ne place să ne descărcăm pe cine apucăm, găsindu-ne la sfârșitul zilei mai triști, mai săraci sufletește, cel puțin la fel de bolnavi. Petru Creția spune: Vorba fără de rost are, firește, rostul ei. Ceea ce nu te poate împiedica să nu prețuiești concizia ca pe una dintre cele mai rare eleganțe ale spiritului și să însetezi după ea.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ. Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă (…).

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească. (Pr. Petroniu Tănase)

Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26). Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22).

Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos? Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10). Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti, fereşte-te! (1 Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16)

Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă. A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. (Sfântul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, București, 2010)

(a consemnat Cristina Roman)

 

Faptele milosteniei sufletești – a mângâia pe cel întristat

Uneori problemele celor de lângă noi nu își găsesc ușor rezolvarea și asta ne face să ne simțim agasați de văicăreli. Începem a judeca pe cel în necaz că nu a făcut suficient pentru a ieși din situație, că nu are destulă voință, credință etc. Îi spunem verde în față “mai scutește-mă, m-am săturat să mă tot bați la cap!”. Ce ar fi să ne gândim o clipă dacă nu apărem și noi la fel în fața lui Dumnezeu? Oare nu venim și noi la rugăciune și spovedanie mereu cu aceleași greșeli, păcate și cereri? Oare noi dăm dovadă de voință și credință? Dacă și Dumnezeu ne-ar răspunde “mai lasă-mă cu asta, fă-ți întâi ordine în viață și apoi să mă cauți…”, oare cum ne-am simți? Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea… Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune — si, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multa dragoste decât noi.

“Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferințe și numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulțime de suferințe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferință putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arata iubirea de Dumnezeu și de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și oameni.”

Milostenia nu este numai să dai din traistă

Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. Pentru săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!“, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de Apoi este: „De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?“.

A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu eşti cu Hristos. Apoi, nici nu ştii că acela pe care îl ajuţi poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ţi dea împărăţia cerului şi tu nu observi… Vezi, nu observă omul când primeşte, dar observă când dă. (Pr. Arsenie Papacioc)

Cu toții ne dorim un cuvânt bun, o încurajare și un umăr de sprijin când suntem întristați. Indiferent dacă suferim pentru o nedreptate, pentru o boală, pentru o nereușită, sau pentru propriile greșeli, ne vindecăm mai ușor dacă ne stau alături oameni cu suflet cald și cu o vorbă bună. Nu ne trebuie laude, lingușeli sau sfaturi complexe, cât ne trebuie să fim ascultați, să fim lăsați să ne descărcam povara din suflet. Cunoscând acestea, cum vom putea oare să nu răspundem la fel celor aflați în necazuri, celor întristați?  Pr. Arsenie Boca spune că "cea mai lungă cale este cea care duce de la urechi, la inimă", așadar nu ascultarea pasivă aduce mângâiere, ci încercarea sinceră de te pune în locul celuilalt și a-i înțelege astfel, cât mai bine suferința.

Cu siguranță familia este locul în care putem face cel mai des acest exercițiu de bunăvoință. Nu ne face cinste să fim sfătoși în societate în timp ce în familie ne pierdem cumpătul și răbdarea cu soțul, copiii sau părinții. În schimb, dacă reușim prin comuniune, comunicare și interes sincer să echilibrăm relațiile inter-familiale, manifestările noastre sociale vor avea și ele credibilitate. Atunci nu vom mai simți că problemele celorlalți ne secătuiesc, ne obosesc sau ne exasperează, ci ne vom hrăni cu bucurie duhovnicească. Înţelegerea și compasiunea nu țin de inteligenţă și studii, ci de o dispoziţie sufletească, de așa-zisa inteligență emoțională.

Milostenia este îndemnul născut dintr-o inimă bună, care îl iubește pe aproapele ei

Milostenia este porunca lui Dumnezeu, a cărei împlinire este dorită de El mai mult decât jertfele și arderile de tot: “Milă voiesc, iar nu jertfă!”. Despre cineva care manifestă empatie față de cel întristat se spune că are inimă bună, că este un om cu inimă. Pr. Paisie Aghioritul descrie această nobilă însușire sufletească astfel: “Mai întâi,  a avea inimă este egal cu a iubi pe Dumnezeu. În al doilea rând, a avea inimă este egal cu a avea sensibilitate. În al treilea rând,  a avea inimă  este egal cu a avea bunătate. În al patrulea rând,  a avea inimă  este egal cu a avea îngăduință. În al cincilea rând,  a avea inimă  este egal cu a avea vitejie. Când spunem inimă nu înțelegem o bucată de carne, ci râvnă pentru jertfă, dragoste nobilă... Dacă omul nu-și pune inima să lucreze, nu seamănă nici măcar cu un animal; devine stană de piatră. Inima lui nu este bună de nimic… Milostenia, bunătatea înmoaie inima și acționează precum uleiul în broasca ruginită. Inima împietrită se înmoaie lângă sufletele rănite și devine sensibilă și smerită.

Înlăuntrul durerii se ascunde mai multă dragoste decât în dragostea firească. Căci, dacă suferi pentru celălalt, îl iubești puțin mai mult. Dragostea care îmbrățișează, dragostea duhovnicească cu durere, dăruiește făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască, îi îneacă pe demoni, slobozește suflete și vindecă răni cu balsamul dragostei lui Hristos pe care îl varsă. Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topește de durere pentru ceilalți, se roagă, mângâie. Și, luând asupra lui durerea celorlalți, este întotdeauna bucuros, căci Hristos îi ai durerea ți îi dăruiește mângâiere duhovnicească.

Dragoste înseamnă să asculți cu durere mâhnirea celuilalt. Dragoste înseamnă și o privire îndurerată și un cuvânt pe care îl vei spune cu durere celuilalt când el se confruntă cu o greutate. Dragoste înseamnă să participi la durerea lui, să-l odihnești în necazul lui. Dragoste înseamnă să rabzi un cuvânt greu pe care ți-l va spune. Toate acestea ajută mai mult decât cuvintele multe și manifestările exterioare. Când suferi lăuntric pentru celălalt, Dumnezeu îl încredințează lăuntric de dragostea ta și atunci el o simte chiar și fără manifestări exterioare. Celălalt simte dacă îl iubești cu adevărat sau te prefaci, fiindcă dragostea se transmite ca o telegramă… În viața duhovnicească nu există  aproape și  departe. Dragostea lui Hristos nu este despărțită de distanțe, căci Hristos cu dragostea sa anulează distanțele. (fragmente extrase din Pr. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos)

Uneori problemele celor de lângă noi nu își găsesc ușor rezolvarea și asta ne face să ne simțim agasați de aceleași văicăreli. Începem imediat a judeca pe cel în necaz că nu a făcut suficient pentru a ieși din situație, că nu are destulă voință, credință etc. Îi spunem verde în față “mai scutește-mă, m-am săturat să mă tot bați la cap!”. Ce ar fi să ne gândim o clipă dacă nu apărem și noi la fel în fața lui Dumnezeu? Oare nu venim și noi la rugăciune și spovedanie mereu cu aceleași greșeli, păcate și cereri? Oare noi dăm dovadă de voință și credință? Dacă și Dumnezeu ne-ar răspunde “mai lasă-mă cu asta, fă-ți întâi ordine în viață și apoi să mă cauți…”, oare cum ne-am simți?

“Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferințe și numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulțime de suferințe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferință putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arata iubirea de Dumnezeu și de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și oameni.” (Pr. Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu)

Se întâmplă și ca problemele noastre să nu se mai sfârșească și atunci să deznădăjduim. Înainte de a alerga pentru a primi mângâiere, și mai ales înainte de a alerga spre antidepresive, să luăm aminte la cuvântul Pr. Arsenie Papacioc: “Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic, o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: "Stai, că este ceva drac aici!" Şi nu acceptaţi.” (Arhim. Arsenie Papacioc, Despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, p. 23)

“Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în bi­serică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș” și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei… În cele din urmă însă, oa­menii nu ne aparțin nouă, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune — si, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multa dragoste decât noi. (IPS Ierotheos Vlahos, Conferința „Apostolatul tinerilor în Biserică astăzi” - Iași; traducere de Tatiana Petrache pt. Familia ortodoxă/2013)

Portretul celui cu inimă bună

Sf. Nectarie completează portretul celui cu inimă bună. “Chipul celui milostiv și milos. Cel milostiv stă aproape de fratele aflat în necaz. Mila este o dispoziție sufletească iubitoare față de cei loviți de diferite necazuri, amestecată cu tristețe. Mila se naște în inimile care simt compătimire pentru suferințele celorlalți. Mila este un medicament puternic pentru cel în impas, oferit de un sufet plin de compasiune, faptul de a suferi sincer împreună cu celălalt face necazurile mult mai ușor de depășit. Mila este părintele bunăvoinței, chezășia iubirii, legătura prieteniei. Acolo unde este milă nu există judecată, nu se cer sancțiuni, mântuirea se dă fără cercetare, iar cuvântul de apărare este primit. Mila naște mângâiere, milostivire, bunăvoință, binefacere, bunătate, îndurare, îndelungă răbdare și iertare.” (Sf Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau despre Virtute, Ed. Sophia)

Unii vor spune că ei nu sunt sfinți, că pur și simplu nu pot avea empatie, ori că propriile necazuri nu îi lasă a purta și de grija altuia. Acestora li se adresează Pr. Liviu Petcu în articolul Compasiunea lui Dumnezeu față de omul suferind: “mesajul hristic în ceea ce privește suferința, nu este acela de a ne îndemna să ne complăcem în ea. Suferința a reprezentat, pe parcursul scurtei peregrinări pământești a Mântuitorului, un rău, un adversar pe care l-a combătut necontenit. I-a întrebat de multe ori pe apostoli: „De ce sunteți triști?” (Lc. 24, 17; Mt. 6, 5; Lc. 24, 28) și le-a lansat adesea ferme îndemnuri la bucurie (Mt. 5, 12; 28, 9-10). El nu a încetat să vindece bolnavii, să învie morții, să deschidă urechile surzilor, să lumineze ochii orbilor și să izgonească duhurile rele. Prin gesturi, prin cuvinte și prin fapte, El a venit să instaureze Împărăția, unde „nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Apoc. 21, 4).

Dacă am analiza doar o pildă a Mântuitorului, pe cea a samarineanului milostiv, am avea nevoie să cunoaștem acest cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur: “Iată, cât e de mirare! N-a numit “aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învăţăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el l-a numit “aproapele”, pentru că la el s-a găsit milă“ cum vom putea fi învredniciţi de mântuire noi, care trăim fără nicio grijă şi ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă, să nu ascultaţi cu nepăsare astfel de cuvinte! Negreşit, trebuie să anatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţăturilor primite de noi, să condamnăm învăţăturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni şi să ne rugăm pentru mântuirea lor!

Facă Dumnezeu ca noi toţi să fim stăpâniţi de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâmpinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă şi cu candelele aprinse, aducându-I Lui întru slavă cât mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.” (sursa: ioanguradeaur.ro)

Să ne întrebăm ce simțim văzând un om chinuit, zdrobit și schimonosit de dureri trupești și sufletești. Simțim milă ori silă? Ne apropiem să îi alinăm rana sau fugim de el ca de lepră? Dacă simțim milă, dăm mărturie despre celălalt ca persoană, ca om demn, chip al lui Dumnezeu. Tratându-l omenește cu ceea ce la momentul acela îi trebuie mai mult, fie că este vorba de un cuvânt, de o pâine au despre un sfat, Îl mărturisim pe Însuși Hristos.

Pr. Iustin Pârvu: “Mila este una din virtuțile cele mai adânci pe care se bazează creștinismul nostru. Nu se poate crește duhovnicește fără milă. (…) Ceea ce lipsește astăzi la noi nu este altceva decât sentimentul durerii pentru aproapele tău. Omul nu trăiește izolat, omul nu trăiește singur, el trăiește mereu în planul celuilalt, în momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii și a raportului dintre noi, nu mai suntem creștini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizează pe noi, românii. Românul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunătate, încât toată istoria noastră e plină de eroi și martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o față de familie, față de copii, față de mamă, de tată, de sat, de oraș, de țară, de tot. Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activă și nu contemplativă. Mila, asta este esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de prieten, de vecin, de străin”. (din: Grația Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viața și învățăturile unui mărturisitor, Iași, 2007)

Piedici în a înfăptui faptele milosteniei față de aproapele

Piedici din partea noastră. Egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, nervozitatea, încăpățânarea, bănuiala, necredința, neascultarea și mândria. Acestea ne pun pe noi înșine în prim plan și să socotim interesul nostru înaintea folosului aproapelui.  Sf. Ioan de Kronstadt: “Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubește desfătarea și netulburarea, nu rabdă amărăciunile și necazurile, nu iubește să fie deranjată și să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndreptăm aceasta și să ne facem sluji tuturor, așa cum El însușii ne-a dat pildă… “Să vă iubiți unul pe altul” – (Ioan, 15-17)”

Oamenii din jur, cu care noi suntem în permanentă legătură. Și ei sunt suspicioși, egoiști, iubitori de sine, irascibili, mândri și plini de toane. Din ciocnirea caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ură, vrajbe, zâzanii, care nimicesc dragostea… Ce înseamnă cuvintele Sf. Apostol Pavel: Purtați-vă sarcinile (adică slăbiciunile)  unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)? Oare nu aceea că neputințele aproapelui pot fi o piedică în manifestarea dragostei față de el? Este tocmai pe dos. Aceste neputințe trebuie să îndemne dragostea noastră către nevoință, căci creștinească este doar acea dragoste care biruie orice piedică.

Domnul Iisus Hristos nu a spus nicăieri: poți să iubești pe aproapele tău dacă el este desăvârșit, dacă nu are caracter rău, dacă se poartă bine cu tine, dacă nu te supără, dacă nu te insultă, dacă nu te urăște. Dimpotrivă, în Evanghelie citim: “Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mat. 5, 44). Aceasta înseamnă să iubiți oamenii așa cum sunt! Dacă cineva îți este dușman, nu socoti legătura lui către tine ca un motiv de a nu-l mai iubi! Dimpotrivă, străduiește-te atunci din ce în ce mai mult să-l iubești și să-i faci bine ca să împlinești porunca dragostei. Dacă cineva te blestemă, binecuvântează-l. Dacă cineva te urăște, fă-i un oarecare dar pe placul lui! Dacă cineva te insultă, să-ți fie milă de el, că împlinește cele insuflate de demoni, și roagă-te pentru el!... Iată un tablou al vieții unor oameni cu caractere diferite: sunt oameni care se descriu fățarnic înaintea altora ca oameni culți, ce nu întorc spatele aproapelui lor, nu-l amărăsc într-un mod simplu, ci spun doar că nu-i suportă manierele, că-i irită faptul că el strănută tare ori soarbe zgomotos supa la masă, că mirosul gurii lui îl face să-și întoarcă capul, că necurățenia lui îl face respingător, că nu iubesc vizita lui, pentru că el nu-și șterge bine pantofii, lăsând noroi în cameră, murdărind covoarele! Acestor oameni le place să vorbească de dragostea față de aproapele, însă în mod practic se străduiesc să se țină cât mai departe de el, pentru că la fiecare întâlnire cu aproapele îi apucă durerea de cap și nervii ori pentru că le ocupă timpul prețios, ori că le cere bani împrumut, ori că îi roagă să înnopteze în casa lor. Iar netulburarea lor e mai importantă decât nevoile aproapelui. Tot Sf. Ioan de Kronstadt spune: Dacă ai dragoste creștină către aproapele tău, tot cerul te va iubi. Dacă ai părtășie duhovnicească cu aproapele, vei avea părtășie cu Dumnezeu și cu cele cerești. Pe cât ești de milostiv cu aproapele, pe atât de milostiv va fi și Dumnezeu cu tine, și așa toți îngerii și sfinții. Dacă te rogi pentru aproapele și pentru tine va interveni întregul cer. Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru și tu vei fi tot așa!

Demonii, acele pline de cruzime duhuri ale răutății (Efes. 6, 12), acei blestemați urâtori de oameni. Ei nu pot să suporte relațiile sincere, frățești, între oameni și de aceea permanent nasc conflicte între ei… Când Dumnezeu e cu noi, în inima noastră e pace și bucurie. Iar când se sălășluiește în noi duhul cel rău, devenim întunecați, plini de răutate, fioroși, ironici, plini de venin, răzbunători. Diavolul se străduiește să ne ia credința, nădejdea în Dumnezeu și dragostea către El, ca să ne asmută asupra oamenilor… Ieșirea din toate astea nu poate să fie alta decât următoarea: să săvârșim faptele dragostei și atunci când inima noastră nu este dispus deloc către ele; să ne silim să iertăm aproapelui ceea ce a greșit împotriva noastră (Mat. 6, 14) și mai ales atunci când suntem insultați greu și inima noastră încă nu s-a liniștit; să ne silim pe noi înșine la rugăciune, iar aceasta în timpul când simțim că inima noastră s-a răcit. (Arh. Serafim Alexeiev, Dragostea -Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, Ed. Sophia)

Rugăciune pentru a fi milostivi

 “Doamne, dă-mi ca întotdeauna să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, să nu mă aflu cu răutate împotriva lui, orice ar fi, și să nu slujesc diavolului! Ajută-mă să răstignesc iubirea de sine, mândria, iubirea de arginți, îndoiala și orice altă patimă! Fie ca numele nostru să fie dragoste unul către altul! Să credem și să nădăjduim că, pentru fiecare dintre noi, totul este Domnul! Să nu ne neliniștim și să nu ne îngrijorăm de nimic! Fii, Tu, dumnezeule al nostru, Unicul Dumnezeu al inimilor noastre, și nimic altceva să nu ne stăpânească în afară de tine! Să trăim între noi în unitatea dragostei, așa cum se cuvine, si să nu dăm atenție la ceea ce ne-ar putea despărți de dragoste!” (Sf. Ioan de Kronstadt)

a consemnat Cristina Roman

sursa foto: http://cuvintecelebre.ro/citate/autori/octavian-paler/

Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Despre Părintele Savian Bunescu şi câteva mărturii cu Părintele Arsenie Boca - Elena Kaluczi

Părintele Savian Bunescu s-a născut în 3 februarie 1911 în localitatea Stăneşti, Craiova. A făcut şcoala primară în comuna natală, seminarul la Râmnicu-Vâlcea unde a locuit ca internist, apoi a făcut teologia la Bucureşti şi a locuit într-o cămăruţă închiriată în Teiul Doamnei. A fost un student exemplar, avea o voce deosebită.

            În anul 1937 a fost hirotonit preot paroh al Bisericii cu hramul Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu-Giurgiu. A fost arestat în anul 1952 şi închis timp de 2 ani la coloniile Galeş, Valea Neagră, Oneşti, Borzeşti şi Canal. Motivul oficial: legătura cu legionarii, lucru pe care părintele l-a negat. Motivul real: nu era pe placul regimului comunist pentru că la slujbele părintelui Savian, biserica era totdeauna plină de credincioşi.

            A fost preot cu har. A efectuat lucrări de mărire a bisericii, de dezvoltare arhitecturală,  înălţând biserica cu 1,75m şi lungind-o cu mai mult de 2 metri. Biserica a fost înzestrată cu mobilier, catapeteasmă, strănile si uşa sculptate în stejar de către sculptorul în lemn Ion D. Cârcei din Grumăzeşti jud. Neamţ. În anul 1967 a adus la biserică pe ieromonahul Arsenie Boca care timp de 15 ani cu răbdare, îndemânare şi rugăciune, a pictat biserica în duh şi adevăr. Biserica s-a sfinţit pe 2 octombrie 1983 de către PS Episcop Vicar Roman Ialomiţeanu, un sobor de preoţi şi protoiereul Sibianu Enache. Părintele Savian Bunescu a fost preot paroh al acestei biserici cu hramul Sf. Nicolae între anii 1937- 1999. A adormit în Domnul la data de 5 februarie 2005, Dumnezeu să-l odihnească!

            Am avut privilegiul să îl cunosc pe părintele Savian Bunescu, un om de o aleasă ţinută morală un om al rugăciunii, care avea o mare dragoste faţă de oameni, o vastă cultură, o voce minunată şi o mare înţelegere faţă de neputinţele noastre.

            De câte ori mergeam la dânsul îi duceam câte o poezie. Dânsul mă încuraja de fiecare dată:

• Balena [aşa mă alinta părintele!], fă ceva mă cu poeziile astea, nu le lăsa aşa, roagă pe cineva să te ajute să le publici [o parte din poezii sunt publicate AICI).

            Din „Iubiţilor!” nu ne scotea şi se ruga atât de mult încât i-am pus numele de „părintele Savian rugătorul”. Până nu reuşeai în problema pe care o aveai, nu înceta din rugăciune. Câte lucruri s-au adunat pe umărul părintelui Savian! Cum ne rugam cu toţii, iar la sfârşit cântam "Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură-te".

            Îmi amintesc mereu cu drag de căsuţa mică primitoare cu miros de tămâie şi busuioc, cu pereţii plini de icoane, o căsuţă ca o mică bisericuţă. Părintele ne aştepta totdeauna îmbrăcat în veşminte preoţeşti impecabil de curate, ca un părinte ce îşi aşteaptă copiii. De ziua dânsului (în anul in care a trecut la Domnul) l-am sunat, i-am cântat "La mulţi ani" la telefon împreună cu fiul meu Mihail care îl iubea foarte mult pe părintele Savian, iar această iubire era reciprocă. Era în luna februarie 2005, polei, îngheţ. Cine mă iubeşte o să vină, a spus părintele. Ne-am luat la revedere aşteptând ziua de duminică (6 februarie). Dar în loc de tort - colivă, în loc de "La mulţi ani" - "Veşnica pomenie". Am pierdut un părinte drag, câte lacrimi au vărsat oamenii. Un sobor de preoţi au slujit Sf. Litughie şi apoi slujba înmormântării. Au venit fii duhovniceşti din Bucureşti, Drăgănescu, Posta şi din alte localităţi. A fost îngropat alături de doamna preoteasă Ligia. După un timp a murit şi unicul fiu al părintelui, Sorin, şi apoi maica Zamfira, cumnata părintelui.

            Referitor la moarte, părintelui Savian spunea că cea mai sfâşietoare durere este atunci când un părinte îşi îngroapă copilul (fie acesta prunc, adolescent sau adult). „Nu există durere mai mare pe lume decât cea a unui părinte care şi-a îngropat copilul”. Părintele Savian îi iubea tare mult pe locuitorii din Drăgănescu şi nu numai pe ei, dar şi pe noi cei care veneam din Bucureşti şi alte localităţi. Ne-a primit cu iubire, respecta pe toată lumea.

            Înainte să moară părintele, cu vreo lună-două înainte, au venit doi tineri frumoşi (soţ şi soţie), tineri, deosebiţi, dar care erau în pragul despărţirii din cauză că el îşi găsise o colegă mai veselă. Soţia lui era frumoasă, nemachiată, mi se pare profesoară. Frumoşi foc amândoi. Părintele a stat de vorba separat cu fiecare câte o oră. Cât a fost el cu părintele, ea ne-a povestit că s-au cunoscut în facultate, şi-au cumpărat casa lor, au luat totul de la zero, s-au iubit, s-au înţeles, dar el şi-a găsit pe alta şi vrea să se despartă de ea. Ea plângea, se vedea că suferă. Când a plecat ea cu părintele să vorbească în altă cameră, l-am întrebat pe el (înainte i-am cerut iertare că mă amestec) dacă cealaltă femeie din viaţa lui e mai frumoasă sau mai bună decât soţia lui. Mi-a răspuns sincer că încă îşi iubeşte soţia, o respectă, dar e prea sensibilă, cealaltă femeie, deşi e mai urată decât soţia, îl face să râdă mereu, e plină de viaţă…

La moartea părintelui (la slujba de înmormântare) m-am întâlnit cu ea şi am întrebat-o: “Ei.. totul e bine? V-aţi împăcat, nu-i aşa?” . “Nu”, a răspuns ea, dar el m-a căutat şi mi-a spus să il rog pe părintele Savian să nu se mai roage… Avea putere rugăciunea părintelui iubit Savian Bunescu de la Drăgănescu.

            Părintele Arsenie a fost în bune relaţii cu Pr. Savian Bunescu. Nici nu poţi să stai în casa unui om şi alături de un om 15 ani dacă nu te înţelegi cu el.  Ştiu sigur de la oameni care au fost în preajma părintelui Savian că acesta l-a spovedit şi împărtăşit pe părintele Arsenie înainte ca acesta să treacă la Domnul. Ştiu de asemenea că părintele Savian mergea la Sinaia (unde părintele Arsenie era bolnav) şi slujea Sfântul Maslu.

            Se ştie că maica Zamfira a fost sora d-nei preotese Ligia, soţia părintelui Savian Bunescu. Am pus mai jos o scrisoare scrisă de părintele Arsenie către un frate, din care rezultă că părintele s-a îngrijit deopotrivă de părintele Stăniloae şi de maica Zamfira [Nota red.: se pare că relaţia cu părintele Stăniloae s-a răcit după ce părintele Arsenie a ajuns la Prislop, 1948, unde a înfiinţat mănăstire de maici, părintele Stăniloae dorind însă mănăstire de călugări, probabil pentru a continua mişcarea duhovnicească începută la mănăstirea Sâmbăta].

Frate Vasile*,

            Am scris părintelui Cucu de la Maica Veronica despre cartofii de la frăţia ta. Aşteptăm să vină după ei.

            Acum fii bun şi dă lui Gheorghe al nostru şi celor ce îl însoţesc ceapă şi fasole din ale măicuţii, câtă e potrivit, pentru ca să ducă la coana Lucica din Bucureşti, unde găzduieşte măicuţa şi unde am şi pe părintele Stăniloae.

Cu cele bune, Arsenie

Duminică 17.III. `47

* Vasile Bica din Ludişor

            Când picta părintele Arsenie nu bea multa apă ca sa nu coboare mereu de pe schelă. Din pricina asta şi-a vătămat rinichii şi mergea la tratament la spitalul Panduri. Şi-a vătămat şi ochii cu pictura şi detaliile atât de frumos realizate la Drăgănescu. Lucra curat, în halat alb, cu bonetă. Halatul era mereu curat. Era elegant - am văzut nişte poze cu dânsul civil. Era perfecţionist, nu vorbea mult, vorbea puţin, pentru că aşa cum scrie într-o carte  „Cuvântul a ajuns vorbă, vorba - vorbe, vorbele – slăbiciune şi slăbiciunea – patimă”.

            Părintele Arsenie mai pleca şi la munte, îi plăcea tare mult muntele, ne îndemna şi pe noi să mergem ca să mai desfundam „ţevăraia”.

Am fost de curând la Sfânta Mânăstire Sâmbăta de Sus unde am stat câteva zile la masă la trapeză, mi-a atras atenţia o femeie în port popular în vârstă de circa 80 ani, din modestie nu a vrut să-mi spună cum o cheamă. Am întrebat-o dacă ştie ceva despre părintele Arsenie şi mi-a povestit câteva vorbe rostite de părintele către preotul de acolo.

• „Măi, vedeţi cum pleacă oamenii mângăiaţi de la mine? Aşa să plece şi de la voi!”

Când părintele Arsenie a plecat de la Sâmbăta, în 1948 - referindu-se la credincioşi - a spus:

• „Pietrele mele, pietrele mele, cine le va lua pe ele?”

Pr. Mihail a raspus:

• „Le iau eu părinte!” la care pr. Arsenie a răspuns:
• „Apa trece, pietrele rămân!”

Şi mi-a mai spus această doamnă că la scurt timp de la plecarea pr. Arsenie, a plecat şi pr. Mihail.

            Cosmin: Cosmin e un bărbat tânăr care are o soţie minunată, Elena-Roxana. Voiam să plec pe 8 mai cu Manuela şi Florica la Prislop, dar nu prea aveam bani de tren. Se scumpise trenul. Manuela mi-a facut cunoştinţă cu Cosmin care a acceptat să ne ducă, dar cu o condiţie: să-şi plătească partea lui de drum. Am fost mai mult decât încântată şi am plecat pe 7 mai spre Prislop ca să stăm de veghe la mormântul părintelui. Călătoria a fost minunată. De atunci mergeam mereu cu el. Dar să vă povestesc ce a păţit el, una dintre întâmplări.

            Într-o dimineaţă a plecat la muncă, iar în borsetă avea câteva sute de milioane (lei vechi) şi poze cu părintele Arsenie Boca. A ajuns acolo, s-a gândit: „Nu pot să las banii aştia care circulă prin atâtea mâini lângă pozele cu părintele în borsetă. Aşa că îi scot şi pun în alt loc în maşină”. Zis şi făcut, a mutat banii, a băgat maşina la locul obişnuit şi a plecat. La scurt timp a revenit. Cu stupoare a constatat că borseta lipseşte. Banii însă erau la locul lor, în maşină! S-a dus la prima secţie de poliţie unde a reclamat dispariţia borsetei. Un poliţist l-a însoţit până la maşină. Între timp, cineva îi găsise borseta şi venise cu ea. În borsetă erau toate actele lui, actele maşinii şi pozele părintelui. De atunci Cosmin este nelipsit de la Prislop; a fost şi la Sâmbăta cu soţia şi la Drăgănescu.

            Lucia Stănescu (Ludişor): Părintele Arsenie Boca a fost deseori în satul Ludişor, unde înnopta uneori la familia Bica Vasile fiind condus de acesta cu căruţa la Făgăraş la gară, când părintele Arsenie mergea la Sibiu sau la Bucureşti. În iarna anului 1942 în preajma Crăciunului părintele Arsenie Boca a participat la slujba vecerniei din satul Ludişor. În drum spre biserică, în centrul satului era o horă unde tinerii jucau, chiuiau. Aceştia văzând că se apropie  părintele Arsenie împreună cu domnul Vasile Bica s-au oprit din chiuit, iar un tânar a mai cântat un pic şi a chiuit. Părintele Arsenie a spus: „Lăsati-l să cânte că nu o să mai cânte mult timp”. La puţin timp, tânărul a fost recrutat, a plecat pe front în Rusia unde a murit.

În anul 1943 părintele Arsenie a format un grup de credincioşi care urmau să urce împreună cu dânsul pe Valea Sânbetei, pentru începutul lucrării la chilia sfinţiei sale. Grupul era format din credincioşi din Ludişor printre care: Vasile şi Ioan Giani Bica, Nicolae Streza, Constantin Fătu şi Andrei Streza. Lucrarea a început în data de 26.VI.1943, a doua zi după naşterea Sf. Ioan Botezătorul. După Sfânta Liturghie au pornit cu toţii pe drumul spre chilie. Pe parcurs s-au mai adăugat şi alte persoane. În stâncă se săpa cu dalta. Cei care erau mai tineri au coborât la un fierar în sat pe nume Ludu Ioan care le ascuţea dălţile. Se întorceau şi cu mâncare. Printre cei care făceau drumurile acestea erau: Giani Bica, Viorel Streza, Elena Fătu.

În 1948, înainte de a se naşte doamna Lucia Stănescu, părinţii dânsei, Vasile şi Letiţia Bica, au mers să se spovedescă şi să se împărtăşească la Sf. Mănăstire, la părintele duhovnic Arsenie Boca, pentru că Letiţia urma să nască. Părintele era la clopotniţă unde avea o cameră ca un mic birou unde mai primea lume. Părintele i-a întâmpinat şi le-a spus „Dragă, nu vă mai pot primi că plec la Prislop, dar vă recomand pe părintele Serafim Popescu. Mergeţi la el înainte de plecare”. Le-a dat o icoană cu binecuvântare. Până s-au dus la dânsul, la părintele Serafim, părintele Arsenie Boca împreună cu mitropolitul Nicolae Bălan au plecat spre Prislop.

Doamna Lucia Stănescu l-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca în vara lui 1969 când a mers la Drăgănescu împreună cu tatăl dânsei Giani Bica şi bunicul Vasile Bica. Bunicul era epitrop şi cantor la biserica din sat. Era o zi însorită. Părintele picta sus pe schelă pe evanghelistul Ioan. Bucuros că i-a văzut, părintele a coborât de pe schelă, le-a zâmbit, i-a îmbrăţişat şi ia spus lui Giani Bica: „Măi Giani, chiar pe Sf. Evanghelist Ioan îl pictam, dar el era mai bătrân decât eşti tu acum”. Pe atunci tatăl doamnei Lucia Stănescu avea 50 ani. Giani Bica a prezentat-o pe Lucia părintelui Arsenie, dânşii au ieşit să stea de vorbă, iar doamna Lucia a rămas să vadă pictura. La un moment dat, părintele Arsenie a venit spre dânsa, i-a pus mâna pe umărul drept şi i-a spus: „Îmi place că Bucureştiul nu te-a schimbat. Să-ţi păstrezi ochiul curat”. Au plecat mulţumiţi, s-au oprit undeva să mănânce şi au plecat spre Bucureşti.           După 2 ani doamna Lucia a mers la părintele Arsenie împreună cu fratele dânsei Ioan Bica, student, pentru a-i cere sfatul părintelui în legătură cu plecarea tatălui dânsei în America. Nu era multă lume. Părintele i-a primit cu multă bunăvoinţă şi le-a spus că ştie că Giani, tatăl lor a fost frământat mereu de gândul plecării în America, dar numai prin dânşii, prin copiii lui se va hotărî ce are de făcut, adică să vă formaţi oameni buni creştini, cu profesii serioase cu familii, cu copii, aceasta îl va determina să tragă spre urmaşi. Părintele Arsenie a mai spus: „Măi, America, de acolo începe sfârşitul, iar ţara noastră a suferit prea mult ca Maica Domnului să nu o ocrotească”. I-au mulţumit părintelui şi au plecat bucuroşi spre casă.

            În anul 1986 doamna Lucia Stănescu s-a dus împreună cu tatăl dânsei Giani şi mama Letiţia la părintele Arsenie la Drăgănescu. Mama avea probleme cu inima şi mai avea şi nişte ganglioni pe gât. Doctorii spuneau că trebuie operată, dar părintele Arsenie a spus:

• „Măi, acolo nu se umblă, aceştia sunt sacii de gunoi ai organismului; tu să ai grija de organele interne: ficat, rinichi, inima, stomac. Cu inima o să o duci, dar ai grijă la mâncare şi la medicamente.”

Au discutat şi alte probleme, au plecat liniştiţi, întăriţi, bucuroşi. Doamna Letiţia nu s-a operat, ganglionii s-au retras, iar dânsa trăieşte şi în ziua de azi. Are mare evlavie la părintele Arsenie ca toată familia dânsei, este nelipsită de la comemorările care se fac părintelui Arsenie Boca.
      

În 1988, de Sfintele Paşti Giani Bica a fost chemat la Drăgănescu de părintele Arsenie, care l-a întrebat:

• „Ce ai măi, esti supărat?”
• „Da părinte, ne demolează satul.”

Părintele Arsenie a răspuns:

• „M-am gândit la asta, dar nu o să poată să mai facă nimic. Se va răscula lumea.”

Giani Bica s-a gândit că se va răscula satul cu topoare, furci. Dar iată că după un an s-au petrecut evenimentele din decembrie 1989 şi s-au împlinit spusele părintelui.

 

            O doamnă, Lucreţia, mi-a spus că prin `85 sau `84 s-a dus la Drăgănescu şi deasupra când intri în biserică e pictat Sfântul Ioan Botezătorul. Cineva i-a spus părintelui Arsenie: Aici este autoportretul? Părintele Arsenie nu a zis nici da, nici nu.

Sper să apucăm cu toţii cât de curând canonizarea Sfântului Cuvios Arsenie al românilor, pentru că dânsul este al nostru, al întregii ţări. La centenarul naşterii părintelui Arsenie Boca organizat la Sf. Mânăstire Sâmbăta de Sus, printre multe persoane care au vorbit s-a numărat şi PS Daniil Stoenescu. Acesta printre alte rostiri a afirmat că "Trupul părintelui Arsenie Boca este într-un sicriu nou de stejar aşteptând canonizarea"

 

Copii martirizați pentru credința în Hristos

 „O să-I spun lui Dumnezeu tot!" Se pare că acestea au fost ultimele cuvinte ale unui copil creștin sirian în vârstă de trei ani înainte de a fi ucis de rebeli musulmani. Se întâmpla în preajma Crăciunului, când în țara noastră copiii abia așteptau bucuria darurilor sub brad, iar noi alergam prin magazine după oferte și reduceri pentru o masă îndestulată. De la începerea războiului din Siria, în primăvara lui 2011, peste 11.000 de copii au fost uciși. O parte dintre aceștia au fost omorâți cu arme chimice, alții au fost împușcați și unii dintre ei, printre care și bebeluși, au fost torturați înainte de a fi uciși. Martiri pentru Hristos!

Cele două tabere aflate în conflict, rebelii și reprezentanții regimului sirian, nu țin cont de sexul sau vârsta oamenilor. Mai mult de atât, lunetiștilor li s-a părut atât de amuzantă uciderea copiilor și a femeilor, încât au stabilit un joc al crimei, alegând o zonă diferită a corpului ca țintă în fiecare zi. „Într-o zi aveam pacienți care erau toți răniți în zona inghinală. Într-o altă zi, erau răniți în piept sau abdomen", povestea David Nott, un chirurg britanic aflat în Siria. Jocul ucigaș a mers atât de departe, încât la spital s-au prezentat șase femei însărcinate împușcate în uter, copiii fiind împușcați direct în cap.

Saleyha Ahsan, un medic britanic, a povestit pentru BBC un episod din experienţa sa din Siria. „Îmi beam ceaiul liniştit şi râdeam alături de colegii mei sirieni. La un moment dat, relaxarea noastră a fost întreruptă de sunetul unei maşini care a intrat în curtea spitalului. Am alergat pe scări şi am constatat că în braţele oamenilor se afla un bebeluş. Faţa îi era arsă şi un picior era însângerat. Am crezut, iniţial, că este vorba despre un accident de maşină. În timp ce dădeam primul ajutor bebeluşului, un băieţel a apărut în dreapta mea. Pielea sa era palidă, acoperită cu cenuşă albă. Se deplasa încet şi în linişte. Când s-a întors, am rămas uimit. Pe partea dreaptă avea o rană deschisă, prin care se vedea craniul. În scurt timp, mi-am dat seama că nu era vorba despre un simplu accident. În câteva minute, pe uşa spitalului au început să intre zeci de pacienţi. Atât de mulţi erau, încât nu mai aveam loc decât pe podeaua din faţa recepţiei”.

Copiii care supraviețuiesc nu sunt neapărat mai binecuvântați. Cei circa 2 milioane de copii sirieni, care au fost relocați, poartă rănile războiului cu ei acolo unde merg. Fiind martorii unei realități crude, care ar destabiliza psihic și un adult, ei suferă de tulburări de stres post-traumatic, rămânând într-o stare de alertă continuă. „Copiii aceștia au văzut lucruri teribile, bombardamente, oameni urlând și oameni murind, și au simțit mirosul de sânge și fum", explică Alexandra Chen, specialist în traumă infantilă. (semneletimpului.ro)

“M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”. Sunt cuvintele unui preot creștin (melchit, din Biserica Caldeeană) care, la întoarcerea de la biserică, și-a găsit cei patru copii într-o baltă de sânge. Trei băieți și o fetiță… Televiziunea libaneză Al Ahram a publicat ştirea pe pagina sa de internet.

Legată de un gard metalic, cu un lanţ destul de gros pentru mânuţele ei firave, o fetiţă din localitatea Deir ez-Zor, din estul Siriei, a fost obligată să vadă cum mama şi tatăl ei au fost omorâţi de către Armata Siriană Liberă. În patria Sfântului Nicolae, astăzi este groază şi plâns. Mira Lichiei, actualmente Kocademre, se află la graniţa Turciei cu Siria. Acolo, copiii nu îşi pregătesc ghetuţele, ci se pregătesc să sufere. Să vadă cu proprii ochi cum părinţii lor sunt răpiţi şi omorâţi.

Toate organizaţiile lumii strigă: salvaţi copiii! Convenţia asupra Drepturilor Copilului, adoptată de către Adunarea Generala a Naţiunilor Unite, enumeră dreptul la viaţă, dreptul la educaţie, dreptul relaţiilor personale directe cu părinţii, dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare, dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate şi de a beneficia de serviciile medicale gratuite, dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijentă, abuz sau rele-tratamente. Acestea, doar pe hârtie şi în actele oficiale ale instituţiilor occidentale. Realitatea ne demonstrează contrariul. (sursa)

(sursa foto: www.theaustralian.com.au) 

BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
CONSTITUŢIA între ideal şi realitate - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

Judecător /Lector universitar
Curtea de Apel Piteşti /Universitatea din Piteşti

 

             I Semnificaţii politice şi juridice  ale constituţiei

Pentru orice popor, pentru orice formă de organizare statală socială  modernă, Constituţia a fost şi este un ideal dat fiind semnificaţiile şi rolul legii fundamentale mai ales pentru existenţa socială a fiecăruia.

În istoria lumii începând cu secolul al XVIII-lea  s-a impus alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia  ca lege fundamentală a unui stat. Faţă de importanţa  şi semnificaţiile Constituţiei, de practica în domeniu, Constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevărate revoluţii.

În constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „ fiecare popor îşi are constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”.

Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi  democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri poruncim şi stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani în constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.

Prin urmare, încă de la apariţia sa constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istoriei el propunându-şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

Poate că cel mai bine idealul constituţionalismului este exprimat de noţiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost şi este încă un proces îndelungat şi anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic la fundamentarea construcţiei statului de drept se află ideea de raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Cerinţa esenţială a idealului constituţional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului faţă de drept şi limitarea puterii statului prin drept. Supremaţie dreptului şi implicit a constituţiei obligă autorităţile statale să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti, să se abţină de la orice ingerinţă arbitrară în exercitarea acestora, mai mult să adopte în plan politic şi juridic măsuri adecvate şi necesare pentru conservarea şi afirmarea drepturilor fundamentale.

Într-adevăr, constituţiile prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalităţii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raporturile lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală iar respectul faţă de ele devine o „ religie” pentru guvernanţi.

Idealul constituţiei dar şi al constituţionalismului este exprimat şi prin conceptul de supremaţie a constituţiei. Spunem că supremaţia legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din constituţie sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic. Consecinţele cele mai importante ale  supremaţiei constituţiei sunt conformitatea întregului drept cu normele constituţionale şi obligaţia fundamentală a autorităţilor statului de a-şi exercita atribuţiile în limita şi spiritul constituţiei.

Desigur supremaţiei constituţiei ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista  şi garanţii specifice care în esenţă permit controlul puterii şi  evitarea evoluţiei acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanţii două sunt mai importante: controlul constituţionalităţii legilor care reprezintă o contrapondere importantă faţă de puterea discreţionară a parlamentului şi a executivului iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiţie.    Întru-un sistem constituţional bazat pe supremaţia constituţiei controlul realizat de către instanţele judecătoreşti reprezintă o garanţie importantă a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în raporturile cu autorităţile executive ale statului.

Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei dar şi a constituţionalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realităţi şi forţe diferite dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea  autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale şi interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul Ioan Muraru afirma: „ În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a/ pe de o parte receptarea în constituţie a exigenţelor mişcării de idei ( originare şi în evoluţia sa) privind statul de drept şi democraţia, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b/ pe de altă parte, receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa  şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura concordanţa între regulile constituţionale şi practica politică.”

 

Am discutat mai sus despre ceea ce s-ar putea numi idealul constituţiei şi al constituţionalismului. Realitatea unei constituţii înseamnă în esenţă interpretarea şi aplicarea legii fundamentale dar mai ales respectarea dispoziţiilor acesteia de către autorităţile publice.  Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi realităţile statale, politice, ideologice şi economice, este o problemă complexă, care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal cât şi unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar există o constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional. Trăsăturile regimului constituţional existent la un moment istoric determinant într-un stat, dar şi modul în care este receptată  şi respectată constituţia determină realitatea legii fundamentale şi a constituţionalismului.

Diferenţele ce pot apărea între idealul constituţional exprimat mai sus, iar pe de altă parte realitatea   constituţionalismului existent în fiecare stat se justifică prin factori obiectivi şi subiectivi. Între factorii obiectivi identificăm:

a/ dinamica vieţii sociale în raport cu  stabilitatea constituţiei. Transformările  inevitabile în viaţa socială, economică, politică sau juridică a unui stat duc la o distanţare a acestor realităţi faţă de viabilitatea şi eficienţa normelor unei constituţii. Această situaţie este unul dintre factorii care determină revizuirea legii fundamentale;

b/ constituţia are toate caracteristicile unui act normativ, prin urmare aplicarea legii fundamentale  necesită o operă de interpretare din partea autorităţilor publice, ceea ce la rândul ei poate implica  o receptare  diferită a constituţiei. Desigur, instanţele constituţionale au un rol fundamental în a evita interpretarea arbitrară a legii fundamentale;

c/ pot exista situaţii în care reglementările constituţionale deşi democratice în esenţa lor sunt în contrast evident cu realităţile social economice ale momentului, mult inferioare faţă de principiile democratice constituţionale. O astfel de situaţie duce inevitabil la o receptare redusă  a normelor constituţiei în rândul populaţiei şi implicit la ineficienţa acesteia. Istoria constituţionalismului român oferă un exemplu concludent în acest sens dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1866 şi 1938, în care  realitatea constituţionalismului românesc era inferioară faţă de valorile şi principiile reglementate de Constituţiile din 1866 şi 1923.

Există însă şi factori subiectiv ce pot determina  o diferenţă între valorile constituţionale iar pe de altă parte modalitatea în care ele sunt respectate şi aplicate. Tendinţa autorităţilor statale de a abuza de putere de a încerca să îşi exercite în mod autoritar atribuţiile, uneori chiar în dispreţul normelor constituţionale,  reprezintă un important factor subiectiv care denaturează litera şi spiritul constituţiei cu consecinţa construirii unei realităţi politice, economice, dar şi sociale în contrast evident cu legea fundamentală.

Vom exemplifica cele afirmate mai sus cu scurte referiri la Constituţiile României din anii 1866, 1923 şi 1991.

Constituţia din 1866 a fost în esenţă o  constituţie liberală care a consacrat în domeniul practicii politice şi juridice liberalismul românesc, afirmând „rolul şi rostul istoric”  al burgheziei române în crearea unor forme de guvernare şi a unor instituţii democratice întemeiate pe valorificarea creatoare a tradiţiilor noastre în acest domeniu. Funcţionalitatea Constituţiei a ridicat o problemă controversată privind incapacitatea monarhiei  şi a autorităţilor statale ale vremii la realităţile sociale ale  ţării. Din punct de vedere social-economic societatea românească era polarizată, clasa mijlocie fiind extrem de redusă ca pondere ( alcătuită numai din funcţionari şi cei ce desfăşurau profesiuni liberale). În schimb, majoritatea ţărănimii recent eliberată din servituţi, în bună parte analfabetă, contrasta cu ponderea redusă a marilor proprietari, mulţi dintre ei având o educaţie aleasă primită în şcolile occidentale. În aceste condiţii regimul monarhic şi sistemul statal românesc au fost obligate să-şi adapteze regimul politic parlamentar la structura socială şi politică existentă iar de aici au izvorât în mare parte, limitele constituţionalismului românesc, întrucât interesele societăţii în ansamblu se interferau şi erau în contradicţie cu ale marilor proprietari, pe fondul unei slabe puteri economice a burgheziei fărâmiţări în mai multe fracţiuni şi grupări politice. La acestea se adăugau veleităţile personale ale oamenilor politici, care, adeseori au complicat grav natura spectrului politic, îngreunând accelerarea reformelor şi amplitudinea modernizării. 

Analizată în perspectivă istorico-politică, Constituţia din 1923, ca expresie a raportului real de forţă din perioada 1919-1923 a reprezentat aşezământul juridic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic parlamentar. Constituţia din 1923 menţine în mare parte structura constituţiei din 1866, preluând şi adâncind o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum şi posibilitatea reală de democratizare a statului şi societăţii româneşti interbelice. În acest sens, sub imperiul acestei constituţii principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, legalităţii şi legitimităţii legilor, a controlului de constituţionalitate, ca şi cele privind sistemul  electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în aşezământul din 1866. Deci, Constituţia din 1923 a constituit un factor de progres în democratizarea  societăţii româneşti.

Aplicarea în practică însă a Constituţiei din 1923 a purtat amprenta a două tendinţe: pe de o parte, o serie de legiferări ulterioare au încercat să dezvolte conţinutul democratic al unor prevederi, iar pe de altă parte, anumite legi au îngustat  drepturile şi libertăţile fundamentale. Poziţia  monarhiei în practica politică a dus la realitatea că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu reprezentanţii principalelor partide, consultări care de multe ori erau rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi personale manifestate în schimbările guvernamentale. În perioada interbelică s-au  succedat 11 corpuri legiuitoare, ceea ce înseamnă desfăşurarea lor în cadrul a jumătate din timpul legal statornicit prin Constituţie.

Indiscutabil Constituţia României în vigoare, adoptată în 1991 a însemnat renaşterea vieţii constituţionale în România. Legea fundamentală a ţării reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice.

Cu toate acestea, realitatea constituţionalismului în România contemporană demonstrează, de multe ori o abandonare a valorilor şi spiritului Constituţiei din partea unor autorităţi ale statului, prin tendinţa evidentă a acestora, de a evolua spre exercitarea discreţionară a atribuţiilor stabilite de lege şi interpretarea partinică a unor norme constituţionale.

Vom da câteva exemple:

Dreptul la un nivel de trai decent este consacrat  de dispoziţiile art.47 din Constituţia României, care în alineatul 1 prevede: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Dacă avem în vedere măsurilor constant neadecvate luate în ultima perioadă de către guvernanţi şi scăderea continuă a nivelului de trai al cetăţenilor se observă cu uşurinţă că aceste dispoziţii constituţionale sunt ignorate de către  cei care în mod temporar deţin puterea.

Un alt exemplu.

Potrivit dispoziţiilor articolului 80 din Constituţia României, Preşedintele statului are obligaţia să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, dar şi între stat şi societate. Dacă avem în vedere realităţile politice ale momentului şi deciziile şefului statului observăm cu uşurinţă abandonarea spiritului dar şi a literei dispoziţiilor constituţionale mai sus amintite. Starea conflictuală între unele autorităţi ale statului, determinată de deciziile politice ale Preşedintelui României sunt de natură să perturbe grav stabilitatea sistemului social şi politic al ţării şi să determine o discordanţă importantă între valorile constituţionale, iar pe de altă parte realitatea politică a statului

Se discută în prezent de revizuirea legii fundamentale. Desigur, modificarea Constituţiei poate fi necesară dacă realităţile sociale şi politice impun acest lucru. Apreciem însă că autorităţile statului ar trebui să fie mult mai preocupate în prezent de aplicarea corectă a legii fundamentale şi numai în al doilea rând de o eventuală modificare a acesteia.  În cele ce urmează analizăm  unele aspecte juridice şi de altă natură pe care le implică iniţiativele de revizuire a Constituţiei  în România  

 

 II Stabilitate şi reformă constituţională

           Decizia de declanşare a procedurii de revizuire a constituţiei unei ţări, este fără îndoială una politică, dar în acelaşi timp trebuie să fie fundamentată juridic şi să corespundă unei necesităţi istorice,a sistemului social organizat statal din perspectiva evoluţiei sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a legii fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului, oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat şi posibil de exprimat juridic.

            Regretatul profesor Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de revizuire a Constituţiei, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viaţă politică normală, se dă dovadă de prudenţă de reţinere, imperfecţiunile textelor la confruntarea cu viaţa, cu realităţile ulterioare, sunt corectate prin interpretările Curţilor Constituţionale, respectiv prin uzanţele sau cutumele parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbeşte numai despre Constituţie, ci despre blocul constituţionalităţii”[1].

            Răspunsul la întrebarea dacă în acest moment istoric se justifică declanşarea procedurilor politice şi juridice pentru modificarea Legii fundamentale a României, poate fi nuanţat  în raport cu motivele şi scopul urmărit. Revizuirea Constituţiei nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale deţinătorilor de moment al puterii în direcţia de întărire a puterii discreţionare a executivului,cu consecinţa inadmisibilă a lezării unor valori şi principii constituţionale democratice, cu deosebire a pluralismului politic şi instituţional, a principiului separaţiei puterilor în stat a principiului supremaţiei legislative a Parlamentului.

            Pe de altă parte, aşa cum istoria celor două decenii de viaţă democratică în România a demonstrat  puterea, prin deciziile luate de multe ori a denaturat principii şi reguli constituţionale prin interpretări contrare spiritului democratic a Legii fundamentale sau şi mai grav nu a respectat dispoziţiile constituţionale pentru scopuri politice şi susţinerea unor interese conjuncturale.

            Consecinţele au fost şi sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului constituţional al instituţiilor statului într-un cuvânt acţiuni politice, unele îmbrăcate în haină  juridică, contrare constituţionalismului care trebuie să caracterizeze statul de drept în România.

            În aceste condiţii un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să fie axat pe necesitatea întăririi şi sporirii garanţiilor constituţionale pentru respectarea cerinţelor şi valorilor statului de drept,pentru evitarea excesului de putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup, de mulţi ori conjuncturale şi contrare intereselor poporului român, care conform art.2(1) din Constituţie deţine suveranitatea naţională.

           În opinia noastră, preocuparea clasei politice şi a autorităţilor statului în perioada actuală , în raport de conţinutul actual al Legii fundamentale, ar trebui orientat nu atât spre modificarea Constituţiei, cât mai ales în direcţia interpretării şi aplicării corecte a acesteia şi respectarea finalităţii democratice a instituţiilor constituţionale. Pentru consolidarea statului de drept în România, este necesar ca formaţiunile politice, cu deosebire cele care deţin puterea, toate autorităţile statului să acţioneze sau să-şi exercite atribuţiile în limitele unui comportament constituţional loial care implică respectarea sensului şi semnificaţiilor democratice  ale Constituţiei

 

           Unele propuneri de revizuire a Legii fundamentale  vizează trecerea sistemului constituţional al României de la bicameralism la unicameralism şi întărirea puterii executive, în special a instituţiei prezidenţiale

           Apreciem că în România bicameralismul este adecvat sistemului statal şi social în acest moment istoric, corespunde mai bine necesităţii de a realiza nu atât  eficienţa procedurilor legislative parlamentare cât mai ales „ponderarea normării” şi calităţii actului legislativ. Bicameralismul este o necesitate pentru România pentru ca Parlamentul să reprezinte o contrapondere viabilă faţă de executiv, în contextul exigenţelor şi echilibrului puterilor într-un stat democratic.

            Cu deplin temei regretatul profesor Antonie Iorgovan sublinia: „Ar fi fost un risc politic foarte mare, în acea tensiune postrevoluţionară, ca în România să fi fost proiectat un Parlament unicameral şi un asemenea risc există şi la ora actuală, în condiţiile în care nu se poate vorbi despre o viaţă politică aşezată în culoarele fireşti ale doctrinelor democratice acceptate în Occident (doctrina social-democratică, doctrina creştin-democratică, doctrinele liberale şi doctrinele ecologiste”[2].

            Unicameralismul într-un sistem constituţional semiprezidenţial cum este cel al României, în care puterile şefului de stat şi în general cele ale executivului sunt semnificative, ţinând cont de politicianismul excesiv al momentului, ar avea drept consecinţă deteriorarea gravă a echilibrului instituţional dintre legislativ şi executiv, cu consecinţa creşterii puterii discreţionare a executivului şi minimizarea rolului Parlamentului ca organ suprem reprezentativ şi al poporului român, ca unica autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum prevăd dispoziţiile art.61 alin. (1) din Constituţie.

            Trecerea la un Parlament unicameral nu trebuie tratată simplist aşa cum din nefericire rezultă din conţinutul proiectului de Lege privind revizuirea Constituţiei elaborat de Guvern, ci necesită o modificare de ansamblu a sistemului constituţional român, o reconfigurare a rolului şi atribuţiilor autorităţilor statului pentru ca echilibrul între legislativ şi executiv să fie menţinut şi să nu se  creeze posibilitatea unei evoluţii spre o preponderenţă exagerată a instituţiei şefului de stat în raport cu Parlamentul.

            Subliniem faptul că toate statele cu structură unitară din Europa care au un Parlament unicameral au totodată un sistem constituţional de tip parlamentar în care atribuţiile şefului de stat privind guvernarea sunt reduse.

            Nu dorim să realizăm o analiză amănunţită a cestei probleme constituţionale, subliniem numai concluzia că unicameralismul ar putea fi justificat politic şi constituţional în România şi adecvat valorilor democraţiei într-un stat de drept numai dacă legitimitatea şi rolul Preşedintelui României, ca instituţie constituţională este schimbat în mod fundamental. Alegerea Preşedintelui ar trebui să se realizeze de către Parlament. Totodată, în situaţia unei structuri unicamerale a Parlamentului este necesar să se reducă semnificativ  atribuţiile Preşedintelui în raport cu executivul şi cele de guvernare.

            Într-o astfel de reconfigurare a instituţiilor statului trebuie să crească rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale şi ale justiţiei, acestea fiind garanţii ale supremaţiei legii şi Constituţiei şi pentru evitarea excesului de putere din partea celorlalte autorităţi ale statului. Într-un cuvânt, în opinia noastră, unicameralismul nu ar putea fi asociat în România decât cu existenţa unui sistem constituţional de tip parlamentar.

            Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este de natură să creeze o disproporţie între Parlament şi executiv prin faptul că structura unicamerală a Parlamentului nu reprezintă o garanţie suficientă pentru a constitui o contrapondere eficientă în raport cu executivul, mai ales că atribuţiile Preşedintelui sunt evident amplificate.

            Disputa dintre bicameralism sau unicameralism cu aplicare la condiţiile României este bine caracterizată de regretatul profesor Antonie Iorgovan: „... orice sistem parlamentar bicameral sau unicameral poate să ducă la grave disfuncţionalităţi cum se exprimă profesorul Tudor Drăganu, oricât de reuşite ar fi soluţiile constituţionale, dacă în practica parlamentară se dă dovadă de politicianism, de demagogie, de lipsă de responsabilitate.”[3]

            Actualul sistem parlamentar al României corespunde oare exigenţelor tradiţiilor democratice ale bicameralismului şi este oare adecvat realizării rolului şi funcţiilor Parlamentului?

            Regretabilul profesor Tudor Drăganu, într-o logică argumentativă fără cusur, într-un amplu studiu, răspundea la această întrebare: „Constituţia revizuită instaurează un sistem care se pretinde bicameral dar funcţionează în mod curent ca un sistem unicameral, condamnat să încalce prin anumite aspecte ale lui cele mai elementare principii ale regimului parlamentar şi care cuprinde în sine pericolul producerii în viitor a unor grave disfuncţionalităţi în înfăptuirea activităţii legislative”.[4]

            Ilustrul profesor avea în vedere faptul că legea de revizuire a Constituţiei nu cuprinde referiri exprese cu privire la numărul deputaţilor şi senatorilor; pune problema legitimităţii de fond a celor două camere, deoarece membrii lor sunt desemnaţi de acelaşi corp electoral şi prin acelaşi tip de sistem şi de scrutin electoral;  atribuţiile camerelor în materie legislativă nu sunt suficient de bine diferenţiate; exercitarea dreptului la iniţiativă legislativă a senatorilor şi deputaţilor, aşa cum este reglementat, generează contradicţii constituţionale.

            Susţinem, în perspectiva unei viitoare revizuiri constituţionale, să se reglementeze diferenţierea dintre cele două Camere şi prin tipuri deosebite de reprezentare. Dreptul comparat, oferă suficiente exemple de acest fel (Spania, Italia, Franţa) şi chiar Legea electorală a României din 27 martie 1926 oferă un punct de reper în acest sens. Senatul poate reprezenta interesele colectivităţilor locale. Astfel, senatorii ar putea fi aleşi de un colegiu electoral format din membrii aleşi ai consiliilor locale. Interesant de subliniat este faptul că în proiectul Constituţiei din 1991 senatul era conceput ca reprezentant al colectivităţilor locale, grupate în judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.

            Este justă critica profesorului Tudor Drăganu potrivi căreia actuala reglementare constituţională nu realizează o diferenţă funcţională între cele două camere. Acest aspect a fost remarcat şi de  către Curtea Constituţională care referindu-se la procedura legislativă parlamentară introdusă prin proiectul de revizuire a Constituţiei sublinia:  „Examinarea în cascadă a proiectelor de lege, într-o cameră în primă lectură iar în cealaltă, în a doua lectură transformă Parlamentul bicameral într-unul unicameral”[5]. Prin urmare, o nouă iniţiativă de modificare a Legii fundamentale ar trebui să aibă în vedere şi acest aspect şi să  realizeze o reală diferenţiere funcţională a celor două Camere.

 

             În partea finală a acestui studiu ne vom referi la unele aspecte pe care considerăm că ar trebui avute în vedere într-o viitoare procedură de revizuire a Constituţiei.

            Aşa cum arătăm mai sus faţă de politicianismul excesiv şi manifestările discreţionare de putere ale executivului contrare spiritului şi chiar literei Constituţiei, cu consecinţa încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, manifestate pe parcursul ultimelor două decenii de democraţie originară în România, apreciem că demersul ştiinţific şi nu numai în materia revizuirii Legii fundamentale trebuie orientat spre a găsi soluţii de garantare a valorilor statului de drept, de limitare a încălcării dispoziţiilor constituţionale în scopul unor interese particulare şi pentru evitarea excesului de putere din partea autorităţilor statului.

 

1.Dispoziţiile art. 114, alin.1 din actuala redactare prevăd : „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună asupra unui program a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.”

Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic şi este un mijloc procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităţilor”[6] în situaţia în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a se adopta o anumită măsură iniţiată de Guvern. Pentru a determina forul legislativ să adopte măsura guvernul, prin procedura asumării răspunderii condiţionează continuarea activităţii sale solicitând un vot de încredere. Acest procedeu constituţional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea guvernului, în cazul depunerii unei moţiuni de cenzură să coincidă cu aceea  pentru respingerea legii, programului sau declaraţiei politice de care guvernul îşi leagă existenţa sa.

Adaptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului are ca importantă consecinţă absenţa oricăror discuţii sau deliberări parlamentare asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obţine adoptarea legilor prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecinţe negative privind respectarea principiului separaţiei puterilor în stat dar şi în privinţa rolului Parlamentului aşa cum este definit de art.61 din Constituţie.

În consecinţă, recurgerea la această procedură constituţională de către Guvern pentru adoptarea unei legi trebuie să aibă un caracter excepţional,  justificat de o situaţie politică şi un imperativ social bine conturate.

Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidenţiat de Curtea Constituţională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremus, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura curentă sau de urgenţă”[7].

Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli şi principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai pentru o singură lege, ci şi pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor arătate de Curtea Constituţională .

Politicianismul guvernului clar exprimat prin frecvenţa mare a recurgerii la această procedură constituţională aduce atingere gravă principiului pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept consacrat de dispoziţiile art.1, alin.(3) din Constituţie dar şi principiului dreptului parlamentar care arată că „opoziţia se exprimă şi majoritatea decide”[8]. „A nega dreptul opoziţiei de a se exprima este sinonim cu negarea pluralismului politic care, potrivit art.1, alin.(3) din Constituţie constituie o valoare supremă şi este garantat… principiul „majoritatea decide, opoziţia se exprimă” presupune ca în toată organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure, pe de o parte ca majoritatea să nu fie obstrucţionată îndeosebi în desfăşurarea procedurii parlamentare, iar, pe de altă parte ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat”[9].

Cenzura Curţii Constituţionale nu s-a dovedit suficientă şi eficientă pentru a determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.

În contextul acestor argumente propunem ca în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară.

 

2.Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanţelor de

urgenţă, fapt amplu criticat în literatura de specialitate.

Condiţiile şi interdicţiile introduse prin Legea de revizuire din 2003 privind regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă, se dovedesc în practică insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curţii Constituţionale s-a dovedit de asemenea insuficient şi chiar neeficient.    

            Consecinţa unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 din Constituţie) şi crearea unui dezechilibru între executiv şi legislativ prin accentuarea puterii discreţionare a Guvernului care de multe ori s-a transformat în exces de putere.

            Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. 6 din Constituţie să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul legilor organice. În acest fel se protejează un domeniu important de relaţii sociale considerate de legiuitorul constituţional ca esenţiale pentru sistemul social şi statal, de excesul de putere al executivului prin practica emiterii de ordonanţe de urgenţă.

 

          3.În condiţiile actuale caracterizate prin tendinţa executivului de a profita de politicianismul evident şi de a forţa în mod nepermis şi periculos limitele Constituţiei şi ale constituţionalismului democratic este necesar de a crea mecanisme de control ale activităţii executivului în măsură să garanteze în mod real supremaţia Constituţiei şi principiile statului de drept.

            În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.[10] Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat  unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor  care îi revin potrivit Constituţiei, prin asumarea rolului de legiuitor  pozitiv.[11]. Reducerea atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are ca şi consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei autorităţi a statului, ci prin căutarea unor soluţii juridice  de realizare în condiţii mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.

În atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea  de a se pronunţa asupra constituţionalităţii  actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios  administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante.

            Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a procedurii referendumului.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, să adopte decizii în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii pentru instanţe. În lipsa oricărui control de legalitate sau constituţionalitate practica a demonstrat că în numeroase situaţii instanţa supremă şi-a depăşit atribuţia de a interpreta legea, şi prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat[12].

            În aceste condiţii, cu scopul de a evita excesul de putere al instanţei supreme, considerăm că se impune  a se atribui Curţii Constituţionale competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptate în procedura recursului în interesul legii.

 

           4.Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană[13].

            Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare  în domeniul restrângerii exerciţiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificaţie şi importanţa a  principiului  pentru statul de drept.

             Este util ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

Principiul proporţionalităţii  reconfigurează întreaga sferă a justiţiei şi implicit a activităţii judecătorului  din perspectiva teologiei şi filosofiei prin cel puţin trei idei: justă măsură, raport echitabil şi raport adecvat, între realităţi concrete şi nu abstracte.  În acest fel, prin recurgerea la acest principiu, judecătorul urmăreşte nu numai aplicarea şi respectarea legii (principiul legalităţii), dar şi legitimitatea deciziei prin necesara adecvare la un scop urmărit, acesta din urmă putând fi chiar idealurile valorice ale moralei  creştine. În esenţă, rolul principiului proporţionalităţii este de a scoate justiţia din abstractul impersonal al normei juridice  şi de a o apropia de om, destinatarul oricărui act al dreptului. Se vorbeşte astfel de "umanizarea a justiţiei".

[Nota red.: Membrii Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru revizuirea Constituției vor fi convocați în data de 27 ianuarie pentru a pune proiectul în acord cu observațiile Comisiei de la Veneția, Consiliului Legislativ și ale uniunilor profesionale. Comisia își propune să finalizeze lucrările până la data de 31 ianuarie, ulterior draftul final al proiectului de revizuire a Legii fundamentale urmând a fi tradus în limba engleză și transmis Comisiei de la Veneția pentru un punct de vedere oficial. Proiectul va fi, de asemenea, transmis și Curții Constituționale pentru exprimarea unui aviz, intrând ulterior pe traseul legislativ].

                        B I B L I O G R A F I E

Marius  Andreescu ,Florina Mitrofan – Drept constitutional . Teoria generala ,Editura Universitatii din Pitesti, 2006

Ioan Muraru ,Simina Elena Tanasescu – Drept constituţional şi instituţii politice , Vol I şi II, Editura CH Beck, Bucureşti ,2008

Angela Banciu- Istoria constituţională a Romăniei – Editura Lumina Lex ,Bucureşti 2001

Ion Deleanu – Drept constituţional şi instituţii  plotice , Vol I şi II , Editura Europa Nova ,Bucureşti 1996

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Poezii - Elena Kaluczi

Credincioșii prezintă un risc mai scăzut de a face depresie

Conform publicației britanice DailyMail.ko.uk, cercetătorii de la Universitatea Columbia au realizat un studiu privind corelația dintre credința religioasă și riscul scăzut de a face depresie. Plecând de la constatarea conform căreia "creierul este un organ extraordinar, care nu doar controlează, dar este controlat de stările noastre de spirit", profesorul Myrna Weissman, specialist în psihiatrie și epidemiologie afirmă că "stările noastre de spirit și convingerile sunt reflectate în creier şi, cu ajutorul unor tehnici imagistice, putem începe să vedem acest lucru". Astfel, persoanele credincioase au o grosime mai mare a țesutului cerebral, ceea ce crește rezistența creierului la depresie.

În același context, cercetătorii de la Universitatea Columbia au descoperit că persoanele cu un risc crescut de depresie au cortexul mai subţire în comparaţie cu cei cu un risc scăzut de a dezvolta această tulburare. Pentru acest studiu, cercetătorii au intervievat un număr de 103 adulţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 54 de ani, privind importanţa religiei şi spiritualităţii şi frecvenţa cu care au participat la servicii religioase în ultimii cinci ani. Totodată, oamenii de ştiinţă au scanat creierul participanţilor, pentru a vedea cât de gros este cortexul lor.

Această concluzie este susținută și de cercetătorii de la Harvard Medical School din Boston, informează LiveScience.com citat de Agerpres. Pacienţii care cred în Dumnezeu răspund mai bine la tratamentele psihiatrice pe termen scurt, conform unui nou studiu coordonat de David Rosmarin, profesor de psihiatrie. “Am descoperit că pacienţii mai credincioşi aveau rezultate mai bune în urma tratamentelor, simţindu-se mai bine cu propria persoană şi suferind mai puţin de depresii şi stări de anxietate”.

În cadrul studiului au fost monitorizaţi 159 de pacienţi din cadrul programului Behavioral Health Partial Hospital desfăşurat la spitalul McLean din Belmont, Massachusetts. Aceşti pacienţi primeau tratament pentru diferite afecţiuni de ordin psihiatric, între care depresia şi anxietatea, iar durata medie de participare la acest program a fost de 2 săptămâni. “Încrederea în Dumnezeu poate facilita încrederea în tratament. Pacienţii care aveau mai multă credinţă într-o forţă superioară, aveau şi mai multă credinţă în efectele tratamentului. Ei au fost de la început optimişti cu privire la tratament şi au crezut că îi va ajuta”. Profesorul Rosmarin este convins că în terapie un rol important este jucat de credinţă. Dacă medicii vor înţelege mai bine impactul spiritualităţii asupra diferitelor tratamente, ar putea fi dezvoltate noi tratamente, mai eficiente, care să răspunde nevoilor pacienţilor. Rezultatele acestui studiu au fost publicate pe larg în ultimul număr al revistei Journal of Affective Disorders.

În altă ordine de idei, dependența de jocuri de noroc, dependența de Internet, depresia şi timiditatea ar putea fi clasificate ca fiind boli mintale. Această schimbare ar putea fi inclusă în Manualul de Diagnostic şi Statistică al Tulburărilor Mintale, manual după care se ghidează toţi medicii, informează Realitatea.net care citează The Telegraph.

 „Mintea-n iad, fără a deznădăjdui” – recomandarea Mântuitorului Hristos împotriva depresiei

Una dintre cele mai mari epidemii ale secolului XXI este depresia. Potrivit unora, un american din zece suferă de una dintre formele de manifestare ale acestei maladii iar rata utilizării medicamentelor antidepresive în Statele Unite este la fel de îngrijorătoare. (Conform ultimelor statistici peste 125.000.000 oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii douăzeci de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%. Afacere profitabilă pentru unii, dependenţă pentru alţii, lanţ vicios. Anual în lume se consumă aproximativ 10.000 de tone de tranchilizante pentru ameliorarea stărilor depresive. http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/depresia-strigatul-mut-al-sufletului)Chiar şi pe timp de criză, americanii duc în toate privințele o viață mai bună decât majoritatea țărilor la nivel global iar dacă ar fi să privim la traiul creștinilor din Orientul Mijlociu vom conștientiza binecuvântarea de care ne bucurăm zilnic. Majoritatea dintre noi avem o slujbă, o casă, o mașină sau chiar două, mâncare pe săturate, educație, șanse egale, libertate religioasă, și asta ca să dau doar câteva exemple. Practic nu ar mai fi altceva la care să tânjim, însă, una din zece persoane caută ceva, un lucru atât de important încât nu se poate descurca de una singură fără acesta. Așadar, este nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce sunt deprimați americanii? Ce lipsește în abundența care ne înconjoară?

Un scurt răspuns este: ne lipsește Dumnezeu. Am putea crede că ne lipsește altceva, ne putem justifica depresia imaginându-ne alte nevoi, dar în cele din urmă, ne vom da seama că simțim lipsa Lui. Cu toţii am fost creaţi cu un scop: unirea cu El în veșnicie. Dacă pierdem din vedere acest lucru, pierdem totul, năzuim spre ceva pe care nu conștientizăm că l-am pierdut. Totul se reduce la cine suntem, ce facem aici și unde mergem.

Aflat în centrul unei revoluții informatice, al rețelelor de internet și în mijlocul unei expansiuni tehnologice, omul tânjește încă spre aceleași lucruri fundamentale: scop şi direcție. Societatea secularizată nu oferă niciuna dintre cele două. Scopul oferit de ea este unul temporar, care se sfârșește la finele vieţii pământești, iar indicaţiile pe care le primim se contrazic până la nivelul în care ajung să se anuleze reciproc. Astfel, omul devine confuz, pierdut și ajunge în pragul disperării. Este însetat, însă nu există o fântână a vieții, este înfometata nu are hrană pentru suflet, este singur și nu are pe nimeni lângă el.

Și ce e de făcut? Într-un interviu pe care l-am citit recent, vrednicul de pomenire arhimandritul Sofronie Saharov, fiind la vremea aceea tânăr călugăr, a fost întrebat de un preot aflat la dânsul: Părinte Sofronie, cum ne vom mântui? Părintele Sofronie i-a pregătit o ceaşcă de ceai şi atunci când i-a oferit-o, a zis: Stai pe marginea abisului disperării, şi când simţi că nu mai poţi, fă o pauză și bea o ceașcă de ceai. Bineînțeles, acest răspuns cam neobișnuit l-a nedumerit pe tânărul preot. Astfel, a mers la Sfântul Siluan Athonitul, care locuia nu departe de acolo, și i-a povestit totul, cerându-i îndrumare. Pe scurt, a doua zi, Sfântul Siluan a venit la chilia Părintelui Sofronie și cei doi au început o discuție despre mântuire. Rodul minunat al conversației purtate a fost o frază de neuitat pe care aș vrea să o citez ca răspuns la discuția noastră de astăzi despre depresie: „Ţineţi-vă mintea în iad, şi nu deznădăjduiți. (Nota red.: conform biografiei Sf. Siluan, pe când acesta se lupa de mult timp cu demonul deznădejdii, aflându-se la capătul răbdării, i s-a arătat însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care i-a dat leacul potrivit: Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui! –sursa: Sf. Sliuan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Sophia)

Ne ținem mintea în iad atunci când ne asumăm în mod conștient chinul de a trăi într-o lume decăzută, când învățăm din această agonie trecătoare cum să evităm chinul și mai mare de a trăi o eternitate fără Hristos. Însă, există în toate acestea și un strop de speranță, întrucât Hristos Însuși a pătimit pentru ele și ne-a deschis calea pentru a ne depăși durerea, de a depăși moartea. Hristos este Izvorul dătător de viață, Pâinea eternității și singurul Om de care avem nevoie. Astfel, noi creștinii, trebuie să ne ținem mintea în iad și să nu cădem în deznădejde, ci să Îl slăvim pe Domnul cu tărie pentru toate, fie durere sau speranță, pentru Mântuitorul nostru, Singurul care ne poate îndepărta din pragul disperării și să ne dea o nouă viață prin El. În El să ne punem speranța și către El să tindem. (fragmente din articolul Pr. Milovan Katanic; traducere şi adaptare pentru doxologia.ro de Lucian Filip)

 

            

Evenimente. Apeluri. Petitii
Apel umanitar

"Vreau sa traiesc! Si... Si mai mult imi doresc sa traiasca mama mea, sa fim fericiti. Doar pe ea o am. Doar cu ea am crescut. Din inima mea, vreau sa o ajut pe mama!"

Sunt cuvinte smulse printre lacrimi de Mihaita, un copil de numai 13 ani, care cere ajutor tuturor celor cu suflet pentru ca sa isi poata salva mama, operata de cancer. Si pe el...

Povestea trista a celor doi a inceput acum cinci ani, cand baiatul s-a imbolnavit de porfirie acuta intermitenta, o boala rara, cu o rata de mortalitate foarte ridicata. Din cauza supararii indelungate si a stresului Elena, mama baiatului (singurul parinte, deoarece Mihaita nu mai are tata) nu a mai facut fata. Si s-a imbolnavit de cancer.

Documente (din dosarul medical):
http://www.provitatargujiu.ro/wp-content/uploads/2012/06/rata-mihai-daniel.pdf

DONATII:
RO83INGB 0000 9999 0339 5872/ROL (Mihai Daniel Rata, cu imputernicire Elena Rata,
mama baiatului)
RO34RNCB0227057672330001/ROL (Asociatia Animos Hermannstadt, deschis la BCR Sibiu,
str Emil Cioran)

Toti pentru cate unul, Dumnezeu pentru TOTI!
Tele-DON (ROMTELECOM):
0900900140- 2 Euro/apel
0900900142- 5 Euro/apel
0900900144- 10 Euro/apel

Va multumim, in numele acestei familii teribil incercate, pentru intelegerea,
implicarea si Dragostea Dumneavoastra!

Relatii:
Ovidiu Vasiu
Asociatia Animos Hermannstadt
0755364026
office@animoshermannstadt.ro
mihai@animos.ro

Petiţie pentru păstrarea... internetului aşa cum îl ştim

Dragi prieteni,
 

SUA și UE sunt pe cale să ofere marilor corporații dreptul de a controla tot ceea ce vedem pe Internet. Este sfârșitul Internetului așa cum îl știm. Susținătorii libertății de exprimare și companiile online luptă pentru drepturile utilizatorilor. Dă click mai jos pentru a te alătura celei mai mari petiții pentru un Internet liber și democratic: SEMNEAZĂ  PETIȚIA

Cei mai bogați oameni de pe planetă - adică 1% din întreaga populație - ar putea controla tot ceea ce vedem pe Internet, pentru totdeauna. Este sfârșitul Internetului așa cum îl știm și un act de distrugere a spațiului democratic de informare conceput de fondatorii săi.     

Comunitatea noastră a reușit să construiască foarte mult în acest spațiu democratic, folosind Internetul pentru a lupta împotriva corupției, a salva vieți și a oferi ajutor țărilor aflate în criză. Dar SUA și UE sunt pe cale să ofere celor mai bogate corporații avantajul unei viteze optime de vizualizare a paginilor lor, încetinind viteza de conectare sau cerând o taxă suplimentară pentru toate celelalte site-uri. Am putea pierde posibilitatea de a arăta lumii întregi imagini filmate de cetățenii-jurnaliști din Siria sau de a lansa campanii pentru salvarea planetei!

De ambele părți ale Atlanticului se iau acum decizii importante. Dar specialiștii în inovație tehnologică, susținătorii libertății de exprimare și cele mai bune companii online luptă pentru drepturile utilizatorilor. Dacă milioane dintre noi li se vor alătura acum, putem crea cel mai răsunător apel pentru un Internet liber și democratic din toate timpurile. Semnează și trimite vestea mai departe:

https://avaaz.org/ro/internet_apocalypse_pa_eu/?bv

Până acum, îmbunătățirea Internetului ne-a adus beneficii tuturor: dacă Fox News, postul de știri ultraconservator al lui Rupert Murdoch, găsea o cale de a își prezenta mai rapid conținutul video, aceeași opțiune stătea și la dispoziția presei independente care prezintă realitatea de la fața locului din Ucraina, Siria sau Palestina. Politicienii au numit acest fenomen ”neutralitatea Internetului”, iar în SUA au existat chiar legi pentru protejarea ei, până când un tribunal le-a anulat. Acum, Parlamentul European amenință să adopte o legislație care dă furnizorilor de servicii Internet puterea de a diviza rețeaua și de a controla ceea ce vedem prin încetinirea vitezei de conectare sau instituirea unei taxe pentru acces optim la site-urile care nu plătesc pentru vizualizare rapidă. 

Dar dacă ne unim forțele, îi putem încă opri! Săptămâna aceasta, vom prezenta petiția noastră globală în cadrul dezbaterii publice pe tema reintroducerii măsurilor de protejare a Internetului din SUA. Apoi, vom activa o echipă puternică de lobby având ca țintă Parlamentul European, pentru a ne asigura că toți membrii săi vor asculta vocea cetățenilor. Acesta este primul pas necesar pentru a câștiga aceste bătălii importante pe parcursul următoarelor luni.  

Furnizorii de Internet ca Verizon și Vodafone fac un lobby intens pentru un Internet al celor bogați. Iar în lipsa unui protest masiv din partea cetățenilor, au șanse mari să câștige, punând în pericol întreaga noastră comunitate.Majoritatea serverelor sunt localizate în SUA și UE, deci acest plan ne afectează pe toți. Nu avem timp de pierdut! Dă click mai jos și semnează petiția urgentă:

https://avaaz.org/ro/internet_apocalypse_pa_eu/?bv

Când comunitatea noastră număra mai puțin de jumătate din membrii pe care îi are acum, am protestat și am ajutat la oprirea acordului ACTA și a legilor de cenzurare a Internetului SOPA/PIPA. Astăzi, suntem mai puternici ca niciodată. Haideți să ne unim forțele pentru a ne asigura că ceea ce ne unește pe toți va rămâne accesibil tuturor.

Cu speranță,

Pascal, Emma, Dalia, Luis, Emilie, Luca, Sayeeda și întreaga echipă Avaaz


SURSE (ÎN ENGLEZĂ)

5 Major Ways the Internet Will Change Without Net Neutrality (ABC News)
https://abcnews.go.com/Business/major-ways-internet-change-net-neutrality/story?id=21541399

Here’s how net neutrality can still survive (Washington Post)
https://www.washingtonpost.com/news/the-switch/wp/2014/01/15/heres-how-net-neutrality-can-still-survive/?noredirect=on&utm_term=.bfed21684fb8
European civil rights groups join forces to defend net neutrality (PC World)
https://www.pcworld.com/article/2087660/european-civil-rights-groups-join-forces-to-defend-net-neutrality.html

Coming Clean on Net Neutrality (The Huffington Post)
https://www.huffingtonpost.com/timothy-karr/coming-clean-on-net-neutr_b_4679346.html

EU telecoms market reforms threaten net neutrality and privacy (Wired)
http://www.wired.co.uk/article/eu-telecoms-reform-concerns

Save the Internet
https://savetheinternet.eu/

Network Neutrality (EDRI papers)  https://edri.org/wp-content/uploads/2013/10/paper08_20131023_web.pdf

---

Dear friends,
 

The US and the EU are on the verge of giving rich corporations the right to control what we all see on the Internet. It’s the apocalypse of the Internet as we know it. But free speech advocates and web companies are fighting back. Click to join the largest call for a democratic and free Internet ever: SIGN  THE  PETITION

The richest 1% could now control what we all see on the Internet forever. It’s the apocalypse of the Internet as we know it, and will erase the democratic promise of an information highway for everyone the founders of the world wide web imagined.

Together, our community has built on that vision, using the web to fight corruption, save lives, and bring people-powered aid to countries in crisis. But the US and the EU are on the verge of giving the richest corporations the right to show content fast, while paywalling or slowing down everything else. Avaaz’s ability to show the world citizen journalist footage from Syria, or run campaigns to save our planet is under threat!

Decisions on both sides of the Atlantic are being made now. But tech innovators, free speech advocates and the best web companies are fighting back. If millions of us join them now we can create the largest call for a democratic and free Internet ever. Sign up now and tell everyone:

http://www.avaaz.org/en/internet_apocalypse_pa_eu/?brGqabb&v=34973

Until now, any improvements in the speed and functioning of the Internet benefited all of us — if Rupert Murdoch’s ultra-conservative Fox News got a faster way to stream videos, it also benefitted independent media showing reality on the ground in Ukraine, Syria, or Palestine. Politicians called this “net neutrality” and laws protecting it used to exist in the United States until a court just struck them down. Now, the EU Parliament is threatening to pass regulation that give ISPs the right to carve up the web and control what we see, by slowing down or charging for sites that don't pay.

But we can stop this. First, we will show up with massive global numbers into this week’s public meeting in the United States to decide whether to reinstate Internet protections. Then we will unleash a high powered lobby team to target the EU Parliament to ensure its committees listen to the public. This will be the big first step we need to win these important battles over the next few months.

Web providers like Verizon and Vodafone are lobbying hard for an Internet for the rich. And without a massive response from citizens, they could win, and put our whole community’s work at risk. Most of our Internet is located in the US and the EU so this affects us all. We don’t have any time to lose. Click below to join now:

http://www.avaaz.org/en/internet_apocalypse_pa_eu/?brGqabb&v=34973

When our community was less than half of the size it is now, we rallied and helped kill the ACTA treaty and stopped massive Internet censorship laws SOPA/PIPA. Today, we are more powerful than ever. Let’s now join together and ensure that what connects us all stays open.

With hope,

Pascal, Emma, Dalia, Luis, Emilie, Luca, Sayeeda and the whole Avaaz team

PS - Many Avaaz campaigns are started by members of our community. It's easy to get started - click to start yours now and win on any issue - local, national or global: http://www.avaaz.org/en/petition/start_a_petition/?bgMYedb&v=23917

SOURCES:

On dangers of non-Network Neutrality (ABC news):
http://abcnews.go.com/Business/major-ways-internet-change-net-neutrality/story?id=21541399

Save the Internet
http://savetheinternet.eu/en/

EU telecoms market reforms threaten net neutrality and privacy (Wired)
http://www.wired.co.uk/news/archive/2013-11/19/eu-telecoms-reform-concerns

Federal court strikes down FCC net neutrality rules (The Verge)
http://www.theverge.com/2014/1/14/5307650/federal-court-strikes-down-net-neutrality-rules

Summary of BEREC positions on net neutrality (BEREC)
http://berec.europa.eu/files/document_register_store/2012/12/BoR_(12)_146_Summary_of_BEREC_positions_on_net_neutrality2.pdf

Support the Avaaz Community!

We're entirely funded by donations and receive no money from governments or corporations. Our dedicated team ensures even the smallest contributions go a long way.

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Repere biblice - Dr. Eduard Traian Popescu (CARTE)

 La Editura „Sfântul Ierarh Nicolae” din Brăila, recent avea să vadă lumina tiparului volumul Repere biblice, ce, de-a lungul celor 115 de pagini, sub forma unui suport de curs, face o interpretare a diferite teme de teologie biblică, dezvoltate mult mai amplu, în volumul „Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul”, şi anume:

1. În tema Personalitatea Sfântului  Ioan Teologul. Viaţa şi opera se tratează aspecte legate de viaţa şi opera Sfântului Ioan Teologul, ucenicul „pe care-l iubea Iisus” (In 13,23), care adesea Mântuitorului Îi sorbea de pe buze dumnezeieştile cuvinte, şi care, sub inspiraţie divină, pătrunde taina slujirii lui Hristos şi, adâncindu-se cu aripi de vultur până în bolta cea mai de sus a Proniei divine, înţelege chemarea Domnului şi-L înfăţişează nouă tuturor pe Iisus drept Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (In 20,31).

2. Tema Iisus Hristos şi Tatăl Său, în Evanghelia a patra tratează despre faptul că între Hristos şi Tatăl Său există „o minunată egalitate, o supunere perfectă faţă de Tatăl şi o armonie incomparabilă”, căci între Ei Doi nu era „nici un spaţiu de timp”, ei fiind „una”, adică Dumnezeu.

Sf. Ioan ca Apostol şi martor direct al lui Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu, înfăţişează, în Evanghelia pe care o scrie, misterul hristologic în toată amploarea şi profunzimea sa, şi anume că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (In. 6, 69) Cel ce „era dintru început la Dumnezeu” (In. 1, 2), adică la Tatăl, şi Care, „pentru a mântui umanitatea sărăcită”, „prin puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35), „S-a făcut trup” (In. 1, 14).

3. Tema Epistola întâi ioaneică. Hristologia face o prezentare a epistolei întâi ioaneice, care, după întreg conţinutul său, poate fi încadrată între scrierile hristologice (hristocentrice) ale Noului Testament, căci, împotriva ereziilor ce, prin învăţăturile antihristice pe care le profesau, zdruncinau pacea şi liniştea nou-născutelor comunităţi creştine, Sfântul Ioan Teologul mărturisea, cu toată autoritatea ucenicului - martor, ce a văzut, a auzit şi a pipăit pe Domnul, că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Tratând hristologia epistolei întâi ioaneice, aveam să conchid că Iisus Hristos nu este un prooroc adâncit în misiunea profeţiei sale, ci este Cuvântul cel plin de iubire al Tatălui Ceresc, Ce a venit în trup (I In. 4, 2) în Persoana divino-umană a Proorocului celui  Mare (Deut. 18, 15), Care, pentru ca lumea viaţă să aibă, şi încă din belşug să aibă, S-a adus pe Sine jertfă de ispăşire Tatălui (I In. 4, 10), devenind Profetul-Mântuitor al lumii, adică Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut trimis de Dumnezeu în lume (I In. 4, 9), ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, El fiind "Dumnezeu adevărat şi viaţă de veci" (I In. 5, 20).

 4. Tema Hristos, „pâinea”: ὁ ἄρτος (In. 6, 35, 41, 48, 51, 58) tratează faptul că aspectul iconomic al relaţiei dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt se oglindeşte şi se lămureşte şi în caracterul dătător de viaţă al pâinii, care este Trupul lui Hristos înălţat şi sfinţit, Care este, în mod categoric, dătător de viaţă, dar nu luat ca atare, singur, ci pătruns de Duhul, Care este dătător de viaţă prin firea Sa (In. 6,63), ceea ce face ca şi cuvintele lui Hristos, prin care cheamă lumea să se împărtăşească cu „adevărată mâncare”: ἀληθῶς βρῶσις şi cu „adevărată băutură”: ἀληθῶς πόσις (In. 6, 55), să nu fie doar inspirate de Duhul, ci pline de Hristos, pe Care-L şi comunică ascultătorilor, care le acceptă prin credinţă

5. Tema Mesia, la proorocul Zaharia tratează despre faptul că toate profeţiile lui Zaharia, privite înrt-un singur buchet al proorociei, prevăd venirea lui Mesia în lume, în întreita Sa slujire de Prooroc, de Arhiereu şi de Împărat.

După viziunea zahariană, Mesia este Odrasla Care va veni în lume ca Serv al Domnului, spre a aduce poporul la lumină, prin darul vestirii Evangheliei Sale, căci El este Păstorul-Arhiereu, Care aduce pe toate ale Sale dintru ale Sale ca jertfă de izbăvire pentru toată lumea şi Care Se arată lumii ca Biruitorul-Împărat, atotputernic, drept şi biruitor, Care, în blândeţea şi smerenia Sa, va zdrobi porţile iadului, iar, în ziua aceea a Parusiei, va veni să judece viii şi morţii, aducând „ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13).

Cartea are următorul cuprins:

Prefaţă

Abrevieri

I. Personalitatea Sfântului  Ioan Teologul. Viaţa şi opera

1. Viaţa

2. Opera

2.1. Evanghelia

2.1.1.. Autenticitatea

2.1.2. Timpul, scopul şi destinatarii

2.1.3 Limba şi stilul

2.1.4. Simbolismul şi expresiile supra-puse

2.1.5. Planul

2.1.6. Ioan şi sinopticii

2.2 Epistolele soborniceşti

2.2.1. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan

2.2.1.1. Autenticitatea

2.2.1. 2. Forma

2.2.1.3. Planul

2.2.2. Epistolele a doua şi a treia ioaneice

2.3 Apocalipsa

2.3.1. Autenticitatea

2.3.2. Planul

Concluzii

Bibliografie

II. Iisus Hristos şi Tatăl Său, în Evanghelia a patra

1.  ὁ λόγος ήν (In. 1, 1, 9)

2. ἐγώ εἰμι – אֶהְיֶ (In. 4,26; 6,35; 8,12,58; 10,9,11; 11,25; 13,13; 14,6; 15,1,5; 18,37)

3. ἕν (In. 10, 30)

Concluzii

Bibliografie

III. Epistola întâi ioaneică. Hristologia

1. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan

1.1. Autenticitatea

1. 2. Forma

1.3. Planul                                                              

2. Hristologia

2.1. ο λόγοV (In. 1, 1; 5, 7)

2.2. Λóγος της ζωης (In. 1, 1)

2.3. Παράκλητον (I In. 2,1)

2.4. εν σαρκι (I In. 4, 2; II In. 1, 7)

Concluzii

Bibliografie

IV. Hristos, „pâinea”: ὁ ἄρτος (In. 6, 35, 41, 48, 51, 58)

1. „Pâinea vieţii”: ὁ ἄρτος τῆς ζωῆς (In. 6, 35, 48, 51)

2. Pâinea, „care s-a pogorât din cer”: ὁ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καταβάς (In. 6, 41, 51, 58)

Concluzii

Bibliografie

V. Mesia, la proorocul Zaharia

1. צֶמַח (Zah. 3, 8; 6, 12)

2. רֹעֶה (Zah. 11, 7, 17)

3. מֶלֶך (Zah. 9, 9; 14, 16, 17)

Concluzii

Bibliografie

Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul - Dr. Eduard Traian Popescu (CARTE)

 La Editura „Sfântul Ierarh Nicolae” din Brăila, recent avea să vadă lumina tiparului volumul Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul, lucrare ce, întocmită sub laborioasa coordonare ştiinţifică a Prea Cucerniciei Sale, Preot Profesor Universitar Doctor Vasile Mihoc, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, într-o a doua ediţie, de-a lungul celor 257 de pagini, tratează despre cerescul adevăr, potrivit căruia Iisus Hristos Se află într-o perfectă intersubiectivitate cu Duhul, cu Care, ca Fiu, încă din veşnicie era în sânul Tatălui, fiind într-o desăvârşită comuniune intratrinitară, Fiul toate lucrând în Duhul, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul.

Relaţia dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt reprezintă adâncul teologiei lui Ioan, pentru că scripturile ioaneice, atunci când tratează despre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, de fapt, interpretează Cuvântul lui Dumnezeu (Teologia) în toată infinitatea Sa, născută din Treimea cea „Una”, iar aceasta o face plecând de la o distincţie clară între „pogorâre”, „rămânere”, „trimitere” şi „suflare”.

Noutatea lucrării constă în faptul că, pe lângă interpretarea ce am făcut-o terminologiei ioaneice, relaţia dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, expusă în cea de-a treia parte a tezei, am interpretat-o din perspectiva aspectului de intersubiectivitate, cât şi din perspectiva celui iconomic, termeni care se regăsesc în limbajul teologic contemporan, pentru mine, termenii de „intersubiectivitate” şi „iconomic” putând fi aplicaţi relaţiei dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, pentru că atât relaţia de intersubiectivitate, cât şi cea iconomică, aplicată Persoanelor Prea Sfintei Treimi, este icoană vie relaţiei Hristos-Duhul, relaţie care-şi plineşte sensul plin de har şi de adevăr în înfierea noastră, dobândită prin puterea trupului jertfit al lui Hristos, care este „adevărată mâncare” (In 6,55), prin care ne unim cu Fiul, „Care este în sânul Tatălui” (In 1,18), dimpreună cu Duhul, „Care de la Tatăl purcede” (In 15,26).

De aceea, această a doua ediţie, revizuită, vine cu o adăugire fundamentală, prin tratarea unui nou capitol intitulat Hristos, „pâinea”: ὁ ἄρτος (In. 6, 35, 41, 48, 51, 58), în care aveam să susţin că adâncul relaţiei Hristos-Duhul se plineşte, la Ioan, în teologia pâinii, căci, deşi aparent această teologie reţine numai aspecte de hristologie, în realitate se observă că teologia pâinii, la Ioan, conţine adânci aspecte de teologie hristo-pnevmatologică.

Teologia pâinii nu este o noutate în gândirea şi istoria scriitorilor biblici, căci ea se găseşte şi în Vechiul Testament, când Moise vorbeşte poporului evreu despre „pâinea (הַלָּֽחֶם׃) cu care v-am hrănit Eu în pustie, după ce v-am scos din ţara Egiptului"              (Ieşire 16, 32).

Cartea avea să fie apreciată de Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc, care avea să spună că „tema este, într-adevăr, extrem de importantă pentru teologia ortodoxă. Ea este însă reprezentată în teologia noastră într-o abordare din perspectiva teologiei dogmatice (mai ales în opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae). Nu există în teologia românească nici o lucrare despre relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în scrierile Sfântului Ioan Teologul. În general, aria de cercetare asupra scrierilor ioaneice şi, în special, asupra teologiei acestor scrieri este încă, în teologia românească, destul de modestă. Or, tema este de interes atât pentru studiile biblice şi pentru teologia ortodoxă, în general, cât şi în contextul demersului ecumenic actual, problema relaţiei dintre Hristos şi Duhul Sfânt fiind, într-adevăr, un subiect de discuţie la nivel ecumenic. De unde rezultă cu claritate necesitatea imperioasă a unei astfel de abordări, o necesitate căreia încearcă să-I răspundă prezenta lucrare. Ca şi meritul autorului de a încerca o contribuţie atât de necesară şi, totodată, atât de importantă în teologia noastră.(…) Mă bucur că lucrarea vede acum lumina tiparului. O recomand cu căldură tuturor celor doritori de a pătrunde mai adânc în tainele mântuitoare ale Sfintei Scripturi”.

La această remarcabilă referinţă se adaugă şi aprecierea Pr. Lect. Univ. Dr. Ion Bîrnea, care avea să reţină că „teza, întocmită de domnul Eduard Traian Popescu, pentru susţinerea doctoratului în teologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, elaborată, în primă etapă, sub coordonarea Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc şi trecută în condiţia cărţii, în a doua etapă, cea a editării, aşa cum era de aşteptat, îl atestă pe autor ca fiind un teolog ilustru, docil, un tâlcuitor profund al textului sacru, cu o impresionantă forţă de muncă şi o remarcabilă putere de meditaţie contemplativă deschisă spre mediul plin de har şi de adevăr al Treimii celei de-o fiinţă şi nedespărţite.

Autorul acordă pagini multe şi bine gândite relaţiei Hristos-Duhul, prin teza de faţă el putându-se aşeza pe bolta tinerilor teologi, care s-au adâncit în interpretarea textului Sfintei Scripturi, fiind primul teolog român, care tratează amplu problema relaţiei dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, aşa cum se desprinde din adâncul textului scrierilor ioaneice, ceea ce ne face a-l admira şi elogia.

Abordarea unui astfel de subiect, de o importanţă covârşitoare atât pentru teologia biblică românească, cât şi pentru teologie în general, ştiut fiind faptul că, la nivelul dialogului teologic ecumenic, tema relaţiei Hristos-Duhul este amplu dezbătută, nu este o noutate sau un aspect surprinzător al strădaniilor cărturăreşti teologice ale domnului Eduard Traian Popescu, căci el, încă din primele clipe ale pătrunderii pe porţile instituţiilor de formare teologică, s-a dovedit a fi un merituos teolog, oprindu-ne atenţia numai la faptul că a fost primul şi singurul student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Craiova, care a primit aviz favorabil de publicare a tezei de licenţă, intitulată „Biserica Ortodoxă Română, Biserica Neamului”, elaborată sub magistrala coordonare a Pr. Conf. Univ. Dr. Dumitru Găină, fost vrednic Consilier Patriarhal.

Deci, prin teza de faţă, domnul Eduard Traian Popescu poate fi considerat promotorul interpretării ample a relaţiei Hristos-Duhul, aşa cum este oglindită de scrierile ioaneice, demers ce este unul salutar şi nu numai binevenit teologiei biblice româneşti, dar şi unul binecuvântat, căci, prin interpretarea aşternută de-a lungul acestor pagini, se oferă celui care doreşte a se apleca asupra acestor rânduri un odor cărturăresc necesar atât mediului academic teologic, cât şi fiecărui creştin în parte, pelerin în mediul sacru al Bisericii”.

Cartea are următorul cuprins:

Cuvânt înainte

Prefaţă: O lucrare teologică de referinţă, în contextul dialogului teologic ecumenic

Abrevieri

Introducere

1. Importanţa şi stadiul cercetării

2. Metodologia şi scopul lucrării

Partea întâi. Sfântul Ioan Teologul. Scrierile şi relaţia cu sinopticii

Capitolul I. Sfântul  Ioan Teologul

1. Viaţa

2. Controverse şi autenticitate

Capitolul al II-lea. Scrierile ioaneice

1. Evanghelia

2. Epistolele

3. Apocalipsa

Capitolul al III-lea. Ioan şi sinopticii

Partea a doua. Scurtă hristologie şi pnevmatologie ioaneică

Capitolul I. Hristos – Cuvântul

1. Cuvântul: λόγος

2. Cuvântul „era”: ἦν (In. 1,1)

3. Cuvântul, prin Care toate „s-au făcut”: ἐγένετο (In. 1,3)

4. Cuvântul făcut „trup”: σὰρξ (In. 1,14)

Capitolul al II-lea. Hristos – Numele Divin: ἐγώ εἰμι – אֶהְיֶ (In. 4,26; 6,35; 8,12,58; 10,9,11; 11,25; 13,13; 14,6; 15,1,5; 18,37)

1. Numele Divin, în istoria poporului evreu. Scurtă prezentare
2. Numele Divin, în Sfânta Scriptură. Scurtă prezentare
   1. Vechiul Testament
   2. Noul Testament. Scrierile ioaneice

Capitolul al III-lea. Hristos – întreita slujire

1. Învăţătorul/Proorocul: ὁ διδάσκαλος/ὁ προφήτης   (In. 1,21,25,38,49; 3,2,26; 4,19,31-32; 6,14,25; 7,40; 9,17; 11,3,8,28; 13,13; 19,6; 20, 16
   1. „Lumina”: τὸ φῶς (In. 1,4,5,8,9; 8,12; 12,35,36)
   2. „Viaţa”: ἡ ζωή (In. 1,4-5,9,26; 11,25; 14,6;               I In. 1,1)
   3. „Adevărul”: ἡ ἀλήθεια (In. 5,20; 14,6)
   4. „Calea”: ἡ ὁδὸς (In. 14,6)
   5. „Uşa”: ἡ θύρα (In. 10,9)
2. „Păstorul cel bun”: ὁ ποιμὴν ὁ καλός (In. 10,11)
3. „Regele/Împăratul lui Israel”: ὁ βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ – מֶלֶךְ יִשְׂרָאֵל (In. 1,49; 12,13)

Capitolul al IV-lea. Fiul

1. „Fiul lui Dumnezeu”: ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ (In. 1,14,34,39; 3,16,17,18,35; 5,16-30,37-38,43-46; 8,36; 10,31-39; 11,27; 14,10; 15,22-24; 17,1; 19,7; 20,17,30-31)

2. „Fiul Omului”: ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου – בֶּן־אָדָם  (In. 1,51; 3,13,14,15; 5,27; 6,27,53-54,62; 8,28-29; 9,35; 12,23-34; 13,31-32)

Capitolul al V-lea. Duhul: τὸ πνεῦμα

1. „Duhul Sfânt”: τὸ πνεῦμα τὸ ἀγιον (In. 1, 33; 14,26; 20,22)

2. „Care de la Tatăl purcede”: ὃ παρὰ τοῦ πατρὸς ἐκπορεύεται. Filioque (In. 15,26)

Partea a treia. Iisus Hristos şi Duhul Sfânt

Capitolul I. Aspectul de intersubiectivitate al relaţiei Hristos – Duhul

1. Hristos – Cuvântul, „plin de har şi de adevăr”: πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας (In. 1,14)

2. „Pogorârea” şi „rămânerea” Duhului peste/întru Hristos (In. 1,32-33)

a) „Pogorârea” Duhului peste/întru Hristos

b) „Rămânerea” Duhului peste/întru Hristos

Capitolul al II-lea. Aspectul iconomic al relaţiei Hristos-Duhul

1. Hristos, „Cel ce botează cu Duh Sfânt”: ὁ βαπτίζων ἐν πνεύματι ἁγίῳ (In. 1,33)

2. Naşterea „din apă şi din Duh”: ἐξ ὕδατος καὶ πνεύματος (In. 3,5)

3. Hristos, „pâinea”: ὁ ἄρτος (In. 6, 35, 41, 48, 51, 58)

a) „Pâinea vieţii”: ὁ ἄρτος τῆς ζωῆς (In. 6, 35, 48, 51)

b) Pâinea, „care s-a pogorât din cer”: ὁ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καταβάς (In. 6, 41, 51, 58)

4. Cuvintele lui Hristos – „duh”: πνεῦμα şi viaţă”: ζωή      (In. 6,63)

5. „Râuri de apă vie” (ὕδατα ζῶντα - מָקֹור). Duhul ca dar eshatologic (In. 7,37-39)

6. Hristos „va da/va trimite” (δώσει/πέμψει) şi „a suflat” (παρέδωκε/ἐνεφύσησε) Duhul (In. 14,16,26; 15,26; 16,7; 19,28-30; 20,22; I In. 3,24)

a) Hristos „va da/va trimite” Duhul – δώσει/πέμψει          (In. 14,16,26; 15,26; 16,7; I In. 3,24)

b) Hristos „a suflat” Duhul – παρέδωκε/ἐνεφύσησε         (In. 19, 28-30; 20,22)

7. „Mângâietorul”/„alt Mângâietor”: ὁ παράκλητος/ἄλλος παράκλητος (In. 14,16,26; 15,26; 16,7)

8. „Duhul Adevărului”: τὸ πνεῦμα τῆς ἀληθείας (In. 14,17; 15,26; 16,13; I In. 4,6)

Concluzii

Bibliografie

Cocalarul şi vinul sfinţit - Bruno Ştefan (CARTE)

    Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
– Mădălin? – l-am întrebat nesigur.
– Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt.

Cuprins
Athosul neamului meu.......................................5

Peştera celor veşnic osândiţi............................55

Cocalarul şi vinul sfinţit...................................75

Măicuţa Ana....................................................85

Detalii despre carte / Cumpărare

Spre Tabor – cartea de capatai a Preotului Ilarion V Felea – in aprecierea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania - Cristina David

"O mare isprava duhovniceasca au infaptuit Parintele Staret Justin Parvu si obstea sa din manastirea Petru Voda publicand opera SPRE TABOR prin recuperarea manuscriselor ramase de la Preotul Profesor Ilarion V. Felea, a carui viata pamanteasca s-a stins in temnita de la Aiud in 1961. Eram acolo, numele sau circula luminos printre detinuti, dar nu mi-a fost dat sa-l intalnesc in gigantica inchisoare de pe malul Muresului, unde nici pe propriul meu frate nu l-am vazut decat accidental, cateva clipe.

Primul volum, subintitulat Pregatirea, aparut la Editurile Crigarux si Manastirea Petru Voda, este urmat acum de cel de al doilea, subintitulat Curatirea, pentru care mi s-a cerut o predoslovie. Pregatirea si Curatirea sunt, de fapt, cele doua mari etape suitoare ale vietii si desavarsirii duhovnicesti, asa cum au fost ele puse in randuiala de catre marii lor traitori, potrivit Sfintelor Scripturi si propriilor experiente.

Autorul este un excelent cunoscator al textelor biblice, pe care le ordoneaza in functie de planul general al cartii, dar si al traditiei rasaritene. Dar nu asupra lor vreau sa ma opresc. Eruditia patristica si splendoarea incursiunilor hermeneutice l-ar indemna pe cititor sa creada ca se afla in fata unui tratat de teologie academica, sobra, elaborata la rece si redactata cu acribie terminologica, ceva de genul scrierilor dogmatice ale Parintelui Staniloae.  Surpriza vine din paginile sau paragrafele in care autorul adopta un ton colocvial, viu, patetic, insufletit si insufletitor, ca si cum le-ar spune catorva prieteni sositi pe neasteptate la masa lui de lucru: Hai sa va spun ce-am scris astazi, alternand lectura cu parafrazari verbale, totul fiind insotit de o masurata gesticulatie pastorala. De abia atunci iti dai seama ca ai in fata o carte de predici sau, cel putin, de meditatii publice, pe care Preotul Ilarion Felea le-a alcatuit dupa textul unor tahigrame, asa cum facea, la vremea lui, Sfantul Ioan Gura de Aur.

Asocierea acestor doua nume nu e nici intamplatoare si nici exagerata, chiar daca pastrarea proportiilor se impune. Geniul unuia si talentul celuilalt pot sta alaturi si prin sfarsitul lor tragic, vecin cu martiriul. Ceea ce insa il apropie pe Felea de Sfantul Ioan (pe care, dupa toate probabilitatile, si-l luase ca model) este suflul oratoric, dinamica ideilor si caldura expresiei, acea revarsare a inimii, calda, in spumele torentilor mintali, curgere a Duhului Sfant spre launtrul fiintei totale a celor ce asculta. Daca nu e de mirare ca marele Ioan era rasplatit cu aplauze in biserica, sunt absolut convins ca ascultatorii Parintelui Felea de abia se stapaneau sa nu o faca, multumindu-se sa-l ovationeze printr-o lacrima a bucuriei duhovnicesti.

Este omagiul pe care i-l aduc editorii si cititorii acestor carti".

BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop si Mitropolit

articol preluat din Revista ATITUDINI – 4 mai 2009

NOTA - Imi permit o scurta adaugire la cuvintele finale ale acestui text pe care l-am citit cu mare emotie. Nu il gasisem pana astazi oricat de multa si insistenta mi-a fost cautarea pe net. Dar…cine cauta gaseste , ni s-a spus si ni s-a promis . Char asa este.

Parintele Ilarion care slujea si predica la Catedrala Ortodoxa a Aradului nu avea cum sa primeasca aplauze pe timpul acela …palme si acuze a primit insa , fara numar de la chiar ierarhii Bisericii . Si invidii care au dus la defaimarea lui pe motive “social- politice”, sentimente starnite de raul care este vesnic activ in orice loc…Fara vreun fundament real. Devenise incomod , era evident pentru cei care cunosteau conjunctura . Au fost vremuri crancene. Dar….atunci cand era randul sau ca sa tina predica dupa slujirea sfantei liturghii, treptele si strada din fata Catedralei erau neincapatoare pentru cei care veneau  sa-l asculte vorbind . Acest lucru a fost consemnat in scris si prin viu grai de martori prezenti atunci . Cuvinetele lui rostite din toata inima se adresau direct sufletelor celor prezenti, si erau primite si absorbite cu multa sete duhovniceasca de credinciosi pentru ca nu erau seci si golite de Iubirea care penetreaza fiecare Cuvant al Domnului , ele porneau direct din inima preotului catre inimile fiilor lui in Hristos. …”suflul oratoric, dinamica ideilor si caldura expresiei, acea revarsare a inimii, calda, in spumele torentilor mintali, curgere a Duhului Sfant spre launtrul fiintei totale a celor ce asculta.”… Minunata redare a bucuriei duhovnicesti depline  traite in prezenta Preotului martir Ilarion Felea. Dumnezeu sa-i odihneasca in pacea Lui  pe Parintele Ilarion cat si pe ierarhul mult induhovnicit care a scris aceste randuri. ( http://preotulmartirilarionfelea.wordpress.com )

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă (se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).   www.agaton.ro                                  - Libraria "Cartea ortodoxa prin posta" (2000 de carti; 45 de domenii) www.poruncaiubirii.agaton.ro  - Revista ortodoxa online www.biblioteca.agaton.ro            - Biblioteca ortodoxa - eCarti si cugetari www.forum.agaton.ro                    - Forum ortodox www.edituraagaton.ro                   - Editura Agaton www.rugulaprins.go.ro                  - Site al Asociatiei Pentru Isihasm "Fericit cel ce citeste… caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3) Periodicitate: lunar

Revista Porunca Iubirii apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton) 0740054256; contact@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Director: Ioan Cismileanu Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula Redactori Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567