Anturajul rău

„Îngrijeşte-te de sufletul copilului tău şi restul va veni de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci nu-i folosesc lui la nimic averile. Dar dacă sufletul îi e întărit în credinţă, plin de virtute şi curat, atunci nici chiar sărăcia nu-l poate vătăma. Copiii noştri sunt o mare comoară. Să avem, deci, grijă de ei şi să facem tot ce putem să nu-i pierdem, căci cel viclean stă gata să ni-i fure. Copiii sunt averea noastră cea mai de preţ şi numai pentru ei facem tot ce facem. Pentru averea pe care le-o vom lăsa ne zbatem, dar pentru ei înşişi, nu. Îngrijeşte-te de sufletul copilului tău şi restul va veni de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci nu-i folosesc lui la nimic averile. Dar dacă sufletul îi e întărit în credinţă, plin de virtute şi curat, atunci nici chiar sărăcia nu-l poate vătăma.” - (Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţii şi educarea copiilor, Editura Agapis, 2010, p. 38)

Scriam în articolul nostru anterior cu privire la situația complicată a persoanelor cu diferite dependențe că o cauză crucială a căderii în ispită este presiunea grupului, a anturajului. Desigur, în absența discernământului și a experienței de viață, cei mai vulnerabili sunt copiii și tinerii. Pe copii, sfântul grec Iacob Tsalikis îi sfătuia să nu aibă anturaje şi nici să se îndepărteze de părinţii lor, chiar cu preţul de a fi consideraţi de către ceilalţi drept nesociabili. Mai sfătuia, de asemenea, ca nimic să nu ia de la străini, nici măcar o bomboană sau ceva răcoritor de băut, pentru că este mare pericolul de narcotice care decimează tineretul astăzi. Spunea astfel în acest sens: „De la omul pe care nu-l cunosc nici anafură eu nu iau, pentru că-ți poate zice că este anafură şi de fapt să nu fie, ci să aibă în interior alte lucruri demonice”.

Presiunea anturajului la copii. Cum îi ajutăm să facă față

Mai devreme sau mai târziu majoritatea copiilor intră în colectivitate, se lovesc de oameni noi, de noi caractere și comportamente, nu de puține ori bulversante pentru ei. De fiecare dată desprinderea copilului de mediul familial și familiar este aproape o traumă, chiar și în cazul copiilor proveniți din familii dezorganizate. Atașamentul față de persoana reper din viața lor, mamă, tată, bunică etc., generează în sufletul și în mintea celor mici vulnerabilitate. Se văd deodată expuși unui mediu nou, provocator, în care cumva, deși supravegheați și ghidați (la grădiniță, școală), trebuie să se integreze și să se descurce singuri. Se vor izbi de jocuri pentru dominație, pentru putere, de lupta pentru întâietatea asupra aceluiași lucru, pentru însăși apartenența lor recunoscută și solidă la un grup care să îi ajute să se simtă securizați emoțional. Este foarte important ca odată reveniți acasă, copiii să aibă parte de discutarea celor întâmplate peste zi, de explicații cu privire la anumite tipuri de comportamente, să fie sfătuiți cum să interacționeze la următoarele lor contacte colective. Părinții pot ajuta enorm și doar prin simplul fapt de a-l oglindi pe copil. Aceasta înseamnă să îl asculte și să emaptizeze cu nedumerirea lui, cu suferința lui, cu frustrarea lui. Să evite să catalogheze alte persoane, să nu îl certe și să nu îl inhibe pe copil, ci cu duhul blândeții să îl asigure de iubire, de locul și rolul lui important în familie și de faptul că fiecare nouă zi îl pregătește să devină tot mai puternic, capabil, descurcăreț și cu o stimă de sine ridicată, sănătoasă. Critica excesivă duce la adulți narcisiști, îngăduința excesivă duce la caractere slabe și lipsa asumării de sine. Așadar, de contactul cu diferite grupuri nu îi putem feri întru totul pe copii. Ceea ce putem și trebuie să facem ca adulți responsabili, ca părinți, ca bunici, ca nași de botez, unchi și mătuși, este să le clarificăm caracteristicile și pericolele a ceea ce numim anturaj - anturaj periculos.

Ne ajută în acest sens sfaturi ale unor părinți sfințiți, care din dragoste și purtare de grijă au lăsat pentru noi toți cuvinte pline de înțelepciune și de învățătură. După cum spunea Clement Alexandrinul: „Pedagogul nostru este Dumnezeu Iisus Cuvântul, Care conduce  întreaga omenire, Însuşi iubitorul de oameni”. Totodată, “... ascultarea este o artă, dar şi o deprindere care se învaţă cu perseverenţă şi autocontrol. Calitatea ascultării poate fi influenţată de faptul că uneori participăm la o discuţie cu o opinie deja formată, atât despre ceea ce se spune, cât şi despre persoana care ne vorbeşte sau de faptul că putem desconsidera cu uşurinţă pe cei care au puncte de vedere diferite de ale noastre. Atunci doar auzim, nu ascultăm. Această realitate stă de multe ori la baza unor mari conflicte între părinţi şi copii, indiferent de vârsta acestora, conflicte care se pot desfăşura după un scenariu dureros de asemănător, dar jucat de actori diferiţi.

Ce vrea să îmi spună copilul meu?

Există momente când copiii izbucnesc cu o violenţă total neînţeleasă şi şocantă pentru părinţi, uneori chiar pe un cer aparent senin, adică fără ca scena conflictului să fie atunci clar definită. De regulă părintele, martor şi participant la această izbucnire, rămâne iniţial prins într-o stare de perplexitate, care trece uneori prea repede în furie şi ripostă, pentru că se percepe ca victima unui eveniment nedrept şi nemotivat. Apar întrebări grele şi atitudini contradictorii, fie de răceală pedagogică, fie de grijă exagerată. Cel mai frecvent, aceste izbucniri nu ascund boli organice, ci boli sufleteşti care invariabil transmit un mesaj: lăsaţi-mă să fiu, mă doare, nu mă vedeţi, am nevoie de afecţiune, de spaţiu pentru a creşte, am nevoie să fiu auzit, să fiu văzut cu adevărat.

Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt

Sunt izbucniri cataclismice de furie adunată în timp, care nu şi-a găsit mai devreme ascultare şi răspuns. Sunt focare închistate de dureri neiertate, care irump la suprafaţă ca lava vulcanică. În spatele lor sunt multe momente de neascultare adevărată, de lipsă de atenţie la nevoile reale ale copilui, dar care provin direct dintr-o lungă neascultare a sufletului nostru, din propriile traume nerezolvate. Din păcate, nu există soluţii magice şi nici rezolvări în „mâine va fi mai bine, o să trecem şi peste asta”. O astfel de izbucnire arată un mare bagaj, deja adunat. E nevoie de timp, de răbdare, e nevoie să învăţăm ascultarea, începând chiar cu noi înşine şi să folosim comunicarea, în încercarea de a reda cât mai exact trăirile ascunse în meandrele sufletului şi de a începe un dialog sincer, atent, empatic. Poate fi nevoie de ajutorul psihologului, al psihiatrului, de tehnicile de psihoterapie care urmăresc atât exteriorizarea cât şi vindecarea prin acceptare şi iertare a trecutului.

Dar în mod cert e nevoie de sprijinul duhovnicului şi de tratamentul Sfintelor Taine, pentru că noi putem descoperi şi uneori înțelege, putem aşeza în ordine şi deprinde artele ascultării, comunicării, respectului reciproc, putem învăţa chiar responsabilitatea, dar nu putem vindeca. Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt şi tot ce facem, indiferent cum am numi acest proces, este doar drumul către acest Dar.” – Psiholog Andreea Hefco, Doxologia

Dragostea, înțelegerea, respectul – pilonii creșterii unor copii sănătoși emoțional

„Principala cale de comunicare cu copiii o reprezintă dragostea şi înţelegerea. Asta aşteaptă din partea noastră copiii de orice vârstă. Dacă cel mic nu a avut parte în copilărie de dragoste, aceasta poate să-i afecteze viaţa pe mai departe. La urma urmei, infractorii, de regulă, se nasc fie din copii dezavantajaţi, fie din copiii fără părinţi, din şcolile-internat ori din orfelinate. Desigur, şi un copil dintr-o familie înstărită, care nu duce lipsă de nimic, poate să o apuce pe căi rele. Totuşi, prezenţa averii nu pare a fi un indiciu al iubirii părinteşti. Îmi amintesc că un preot a vizitat o puşcărie de minori. Stând înaintea acestora, a citit în privirile lor un singur lucru: în copilăria lor nu au avut parte de iubire. Când un adolescent părăseşte casa ori intră într-un anturaj rău, el caută, de fapt, ceea ce îi lipseşte în familie: dragostea, înţelegerea şi respectul. Mai mult, autoritatea celui mai mare. Prin urmare, sarcina părinţilor este să creeze în familie toate condiţiile încât copiii ajunși la adolescență să nu caute să fugă „într-o ţară îndepărtată” sau să caute altceva în afara casei. El trebuie să simtă că familia lui îl susţine, îi poartă de grijă şi îl înţelege. Familia să fie precum o adunare a celor mai buni şi credincioşi prieteni.” - (Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 95-97)

Familia numeroasă, un avantaj

Atunci când familia este numeroasă, când copilul nu este singur la părinți, când în familie sunt veri și fini și nași de vârste relative apropiate, care petrec constant timp împreună, copiii se călesc de mici atât cu diferențele dintre ei, cât și cu modul unitar de a gândi și de a trăi al familiei, fiind astfel mai puțin disponibili și interesați de aparteneța la un anturaj. Din păcate, în zilele noastre cele mai multe familii se opresc la a avea un copil, de teama că nu vor avea mijoacele materiale necesare pentru creșterea lui după standardele lumii. Este o capcană și o greșeală atunci când fără a ține cont de voia lui Dumnezeu, de părintele duhovnic, se face o așa pragmatică planificare familială.

“Cum poate fi apărat copilul de influenţa celor de-o vârstă cu el, dacă aceştia au viziuni necreştine asupra lumii? Cea mai bună metodă este să ai mai mulţi copii. Dacă sub acelaşi acoperiş locuiesc măcar trei copii, atunci cel mai mare va fi exemplu pentru ceilalţi, iar cel mare trebuie, desigur, să fie educat cu conştiinţa că a fi mai mare nu înseamnă a da comenzi, ci a răspunde pentru cei care sunt mai mici şi mai slabi. (...) De aceea, cea mai bună metodă prin care putem feri copiii de influenţe negative este să avem mai mulţi copii. Dacă aşa ceva nu se poate, trebuie să fim conştienţi că în unele perioade din viaţă nu părinţii, ci cei de-o seamă cu copilul îl influenţează mai mult. De aceea, părinţii trebuie să încerce să îi formeze un mediu de comunicare cât mai convenabil, dar într-o manieră foarte delicată. Astfel, copilul ar trebui să aibă ca prieten cu autoritate pe cineva cunoscut şi de către părinţi. Sigur că cei mici nu trebuie obligaţi să se împrietenească cu cineva anume sau să vorbească doar cu cei care vin. Va trebui să acceptăm că vom deveni pentru copii mai puţin interesanţi decât colegii sau prietenii de o vârstă cu ei. De aceea, toate aceste lucruri trebuie să fie pe deplin conştientizate”. - (Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 263-264)

Rugăciunea părinților

“Anturajul rău strică învăţătura bună. Copilul poate să fie bun, dar altcineva poate să aibă influenţă rea asupra lui. Un pustnic obişnuia să sfătuiască pelerinii despre educarea copiilor:

– Încă sunt trist, pentru că nu m-am dus la spovedanie înainte de 18 ani. Sunt încă trist din cauza aceasta. Când un copil are 6–7 ani, trebuie să aibă un părinte duhovnic. Aşa să faceţi. Deci, de îndată ce vă întoarceţi de la Sfântul Munte la casele voastre, daţi atenţie copiilor, catehizaţi-i şi păziţi-i, în special cu rugăciunile voastre. Rugaţi-vă aşa cum s-a rugat şi patriarhul Iacov pentru copiii săi. Rugaţi-vă aşa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, apară, ajută şi ai grijă de copiii mei”. Faceţi-vă cruce în timp ce vă rugaţi şi cântaţi un imn Maicii Domnului. Vegheaţi asupra lor. Să ştiţi exact unde se duc noaptea şi cu cine se însoţesc. Acesta este sfatul meu către toţi mirenii.” - (Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 67)

Când urechile par surde și vorba spusă la pereți, imposibilul poate fi atins prin RUGĂCIUNE

Părintele Porfirie îi sfătuia pe părinţi ca întotdeauna să vorbească cu Dumnezeu despre copiii lor în rugăciune. „Învăţaţi-vă să-I vorbiţi lui Dumnezeu despre copiii voştri; decât să-i tot mustraţi, mai bine vorbiţi despre ei cu Dumnezeu.” Atunci, Dumnezeu îl va veghea cu harul Său pe copil, îl va păzi şi El însuşi îl va învăţa şi-l va creşte. „Cel care îl aduce pe copil la viaţă poate totul. […] Către El să ne îndreptăm şi Lui să-I cerem cu rugăciuni fierbinţi, încă din clipa zămislirii, să-i fie pruncului tefere trupul şi sufletul. Şi El, cu dumnezeiasca lucrare a Duhului Sfânt, Se va îngriji şi de trup, şi de suflet. Iar rugăciunile să nu înceteze, ci, născându-se pruncul şi crescând, să crească odată cu el şi rugăciunile voastre, ca să arătaţi cu adevărat că lăsaţi în grija lui Dumnezeu buna creştere a copilului vostru. Iar când copilul se află sub ocrotirea şi paza lui Dumnezeu, să fiţi siguri că niciodată nu se va abate din calea cea dreaptă.”

Dacă vorbim cu Dumnezeu despre copiii noştri, prin mijlocirea Lui vom vorbi şi cu ei în chipul cel mai adevărat, cel mai drept şi cel mai rodnic. Pentru că atunci când părinţii îşi spun păsul lui Dumnezeu, El le vorbeşte mai departe copiilor cu harul Său, care se face întotdeauna auzit. „Orice ai vrea să le spui, spune-le în rugăciunile tale. Copiii nu vor auzi cu urechile lor, dar vor auzi ce vrem să le spunem când harul dumnezeiesc vine de-i luminează.” De aceea, Părintele Porfirie îndeamnă: „Să vă rugaţi cât mai mult pentru copiii voştri.” „Pentru rugăciunea voastră […], Dumnezeu le va vorbi copiilor” şi-i va ajuta să fie mai buni. Unei femei care avea probleme cu copiii ei, părintele îi spune: „Roagă-te, şi Dumnezeu o să vorbească sufletului lor şi ai să vezi că toţi or să se facă buni cu adevărat.”

Vedem adesea cum copiii resping sfaturile părinţilor şi au obiceiul să li se împotrivească. Când vine harul însă, nu se mai întâmplă aşa. Tatăl a doi copii istoriseşte că Părintele Porfirie i-a dat aceste sfaturi: „Tot ce vrei să spui acestui copil, care are o fire mânioasă, spune-I lui Dumnezeu. Îngenunchează înaintea Domnului şi cu ajutorul harului Său vorbele tale vor ajunge la copil.” Iar despre celălalt copil al meu mi-a spus: „Acest copil ascultă ce-i spui, însă ai grijă, ascultă, dar uită cu uşurinţă. Prin urmare vei îngenunchea iarăşi şi vei cere ajutorul harului lui Dumnezeu, pentru ca sfaturile tale părinteşti să cadă pe pământ bun şi să poată da roade.”

„Când vrei să spui ceva copilului tău – îi îndemna Părintele Porfirie pe părinţi -, spune-i mai bine Maicii Domnului, şi ea le va împlini pe toate. Rugăciunea ta va fi ca o îmbrăţişare în duh, care-i va cuprinde pe copiii tăi şi-i va cuceri. Vezi tu, câteodată noi vrem să-i luăm în braţe, şi ei nu se lasă. Însă niciodată nu vor refuza o îmbrăţişare în duh.” La această „îmbrăţişare în duh” prin rugăciune îndeamnă iarăşi părintele spunând: „Mama nu trebuie să se mulţumească cu mângâieri simţite, ci să se deprindă cu mângâierea duhovnicească a rugăciunii. De-l va mângâia fără rugăciune, copilul o va respinge. Când însă, fără să-l mângâie, face în taina inimii rugăciune fierbinte pentru el, copilul simte în inima lui mângâiere duhovnicească, de neînţeles pentru el, care-l mână către mama sa. Ca lumânarea să se mistuie maica în rugăciune pentru copilul ei! Să se roage în tăcere, cu mâinile ridicate către Domnul, si să-l îmbrăţişeze în taină pe copil.”

Rugăciunea părintelui pentru copilul său e chip ceresc al iubirii ce-i poartă; căci văzând cu ochii smereniei ce strâmtorată şi neputincioasă e dragostea sa omenească, îşi lasă copilul în grija dumnezeieştii iubiri, atotputernică şi nemărginită. Adică, după cum spune Părintele Porfirie, lasă „dragostea lui Dumnezeu, care înnoieşte şi preschimbă, să grăiască doar ea”. - Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, Editura Sophia

În ziua de marți, 4 iulie 2023, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paisie Teodorescu, vicar patriarhal, în demnitatea de Episcop-vicar patriarhal. Noul Episcop-vicar patriarhal va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul.

De asemenea, Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nectarie Petre, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, în demnitatea de Episcop-vicar al acestei Arhiepiscopii. Noul Episcop-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nectarie de Bretania.

În cadrul aceleiași ședințe au mai fost luate următoarele hotărâri:

1. Aprobarea textului Protocolului de finanțare dintre Patriarhia Română și Secretariatul de Stat pentru Culte;
2. Aprobarea propunerii proiectului de text al volumelor pentru lunile Septembrie și Octombrie ale Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române;
3. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cinstirii icoanei Maicii Domnului „Axion estin” și a textelor liturgice pentru aceasta;
4. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfintei Cuvioase Casiana Imnografa (7 septembrie), a textelor liturgice și a icoanei pentru cinstirea acesteia;
5. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie), a textelor liturgice și a icoanei pentru cinstirea acestuia;
6. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Cuvios Iosif Isihastul (28 august), a textelor liturgice și a icoanei pentru cinstirea acestuia;
7. Aprobarea textului Slujbei aducerii moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București;
8. Aprobarea textului Paraclisului Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sfântul Sinod a hotărât marţi înscrierea a trei sfinţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

În şedinţa de lucru din 4 iulie, prezidată de Patriarhul Daniel, sinodalii au decis înscrierea în calendar a Sfintei Cuvioase Casiana Imnografa, a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, a Sfântului Cuvios Iosif Isihastul, precum şi a textelor liturgice și a icoanelor pentru cinstirea acestora.

Sfânta Cuvioasă Casiana Imnografa (7 septembrie)

Cuvioasa Casiana s-a născut pe la anul 805 în Constantinopol, fiind fiica unui înalt dregător al Curții împăratului Teofil al Constantinopolului. Ea a fost rodul rugăciunii părinților ei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a dăruit-o după mulți ani de nerodire. La botez a fost numită Icasia (sau Casia) și a primit de mică bună învățătură, cunoscând Sfintele Scripturi și împodobindu-se cu bunătatea și cu toate virtuțile.

Când a ajuns la vârsta tinereții și era vestită atât pentru învățătură și noblețe, cât și pentru frumusețea ei, a făcut parte dintre acele tinere chemate la palatul imperial ca dintre ele să-și aleagă soție împăratul Teofil. Astfel, mergând înaintea acestor fecioare, Teofil ținea în mână un măr de aur, pentru a-l da celei care avea să fie aleasă. Teofil, uimit de istețimea Icasiei, s-a răzgândit și a dat mărul de aur altei tinere. Atunci Icasia, care era sub povața Sfântului Cuvios Teodor Studitul (†826), a înțeles că Dumnezeu a ferit-o de ispita slavei deșarte și s-a încredințat cu totul lui Hristos, Mirele ceresc al inimii ei, și a întemeiat o mănăstire de călugărițe în Constantinopol, numită a Icasiei, la locul numit Xenolofos sau Evdomon (a șaptea colină a Capitalei).

Deoarece împărații bizantini din acea vreme erau luptători împotriva cinstirii sfintelor icoane (iconomahi), Sfânta Casiana a fost neclintită în păstrarea dreptei credințe și a purtat grijă de cei prigoniți, ajungând ea însăși să rabde pătimiri pentru cinstirea icoanelor. Totodată, din inspirație dumnezeiască, a alcătuit rugăciuni și cântări bisericești, pentru care este cea mai cunoscută femeie imnograf (scriitoare de cântări) și melod (compozitoare de melodii pentru sfintele slujbe) din istoria Bizanțului.

La scurt timp după vizita împăratului Teofil, Sfânta a părăsit cetatea împărătească, împreună cu altă monahie, și a mers în Sicilia iar, de acolo, în Creta, și, în cele din urmă, în insula Casos (Kassos), unde s-a nevoit într-o peșteră, numită până azi „a Bătrânei”. În același loc a și adormit întru Domnul și a fost înmormântată în raclă de piatră în biserica Maicii Domnului de la Empurio.

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie)

Sfântul Ioan s-a născut în ziua de 4 iunie 1896 pe moşia Adamovka din regiunea Harkov, în familia de nobili ucraineni Maximovici. El a primit la botez numele de Mihail. Deşi a fost un copil bolnăvicios şi firav, a urmat cursurile Şcolii Militare din Poltava, după care s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Harkov. În 1921, în timpul războiului civil provocat de bolșevici, familia Maximovici a fost evacuată la Belgrad, unde el şi fraţii săi s-au înscris la universitatea din oraş. Mihail a terminat Facultatea de Teologie în 1925, cu toate că avea mari greutăți financiare, pentru care era nevoit să-și câștige existența vânzând ziare.

În anul 1926, a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, dându-i-se numele Ioan, după rudenia sa, Sfântul Ierarh Ioan din Tobolsk (†1715). În acelaşi an, în ziua de 21 noiembrie, tânărul Ioan a fost hirotonit preot. În acest timp a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat și a fost profesor şi îndrumător la Seminarul „Sfântul Ioan Teologul” din Bitolia, unde slujea Dumnezeiasca Liturghie în limbile slavonă și greacă. În 1934, ierarhii ruși din exil au hotărât ca ieromonahul Ioan să fie hirotonit episcop de Shanghai, în China. Tânărul ierarh a mers în eparhia sa, găsind o enormă catedrală neterminată şi un conflict care trebuia încheiat. Primul lucru pe care l-a săvârşit a fost să refacă unitatea Bisericii locale. A organizat societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii săraci şi orfani. Odată cu venirea comuniştilor la putere în China, comunitatea Sfântului Ioan a fost nevoită să fugă în Insulele Filipine. În 1949, aproximativ 5.000 de refugiaţi trăiau într-o tabără a Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi de pe insula Tubabao din Filipine.

Vlădica s-a dus apoi la autoritățile din Washington, obținând aprobarea ca păstoriții săi să fie primiți ca refugiați în Statele Unite. După această reușită, în 1951, Arhiepiscopului Ioan i s-a încredinţat păstorirea Arhiepiscopiei Europei Occidentale a Bisericii Ruse din afara granițelor, cu sediul la Paris şi apoi la Bruxelles. În timpul șederii sale la Paris a avut relații strânse cu ortodocșii români și a slujit de mai multe ori la biserica românească Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, unde ortodocșii ruși și sârbi, care nu aveau la acea dată un lăcaș de cult propriu, erau primiți cu ospitalitate. Sfântul Ioan a primit în jurisdicţia sa comunități ortodoxe locale din Olanda și Franța, ocrotindu-le şi încurajând creşterea lor.

În data de 13 octombrie 1993, moaştele Sfântului Ioan au fost descoperite întregi și se află acum în catedrala închinată Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necăjiți din San Francisco, unde săvârşesc fără încetare minuni.

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul (28 august)

Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în anul 1897 în insula Paros, din Marea Egee. Odrăslit în familia credincioasă, cu mulți copii, a lui Gheorghe (Kottis) și a Mariei, a primit la Sfântul Botez numele Francisc. Fiind isteț și înțelept din copilărie, școala vieții, cu greutățile și întâmplările ei, l-a învățat să cunoască atât cinstirea lui Dumnezeu, cât și deșertăciunea acestei lumi. Trăind puțină vreme în lume ca mirean și trudind pentru a-și sprijini familia după moartea tatălui, a primit în scurt timp, prin descoperire dumnezeiască, chemarea de a alege calea vieții monahale. Căutând Părinți încercați în făptuire și în vedere duhovnicească, a venit în Sfântul Munte Athos, unde a rămas, cu statornicie și răbdare, vreme de 38 de ani, nevoindu-se în chip bineplăcut lui Dumnezeu și stăruind în multe osteneli monahale.

A primit tunderea în marele și îngerescul chip, devenind schimonah, în anul 1924, în peștera Cuviosului Atanasie Athonitul, care aparține de Marea Lavră. A strălucit în nevoințe la Katunakia și la Schiturile Sfântul Vasile și Sfânta Ana Mică. Aici și-a întemeiat obștea cu care s-a așezat în cele din urmă la Noul Schit, care ține de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Acest Părinte purtător de Dumnezeu, nevoitorul cel luminat de harul Preasfântului Duh, un adevărat Avvă de Pateric din vremurile noastre și „un duhovnicesc general de oști”, cum după dreptate a fost numit, L-a iubit pe Dumnezeu din toată puterea, din tot sufletul și din tot cugetul său și s-a luptat cu asprime din tinerețe să biruiască pe omul cel vechi, cu patimile și poftele lui. După opt ani de aprigă și neclintită nevoință, a primit darul nestricăcioasei curății sufletești. S-a învrednicit de arătări cerești și a fost dăruit din belșug cu harisma străvederii și a înainte-vederii.

Istovit de ostenelile nevoințelor sale și de bolile și de durerile trupului, la vârsta de 62 de ani și-a dat sufletul cu pace, la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1959, în Coliba Buna Vestire de la Noul Schit.

În aceeaşi şedinţă, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au hotărât înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cinstirii icoanei Maicii Domnului „Axion estin” și a textelor liturgice pentru aceasta.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sfântul Apostol Pavel „vasul alegerii”, „apostolul neamurilor” și propovăduitorul Evangheliei lui Hristos, se bucură în Grecia, ca de altfel în toată lumea creștină, de o cinstire aparte. La 29 iunie, în ziua pomenirii lui împreună cu Sfântul Apostol Petru, „piatra credinței” și „verhovnicul apostolilor”, în toată Elada au loc manifestări deosebite.

La poalele Acropolei ateniene, în Areopag unde se află locul în care Sfântul Pavel a propovăduit elinilor pe „Dumnezeul cel necunoscut” (Fapte 17, 23), la Corint, în Veria și în alte locuri au loc procesiuni, slujiri liturgice și manifestări culturale închinate Sfântului Apostol Pavel.

Începând cu anul 1994, Mitropolia de Veria - străvechiul oraș Beroia - din Grecia organizează un congres interortodox închinat vieţii şi activităţii Sfântului Apostol Pavel. Ajuns la cea de-a XXIX‑a ediție, acest simpozion la care participă an de an ierarhi, clerici, profesori universitari și oameni de cultură a avut ca temă „Sfântul Apostol Pavel și moștenirea lumii elenistice”, fiind legat în acest an și de împlinirea a 2.300 de ani de la moartea lui Alexandru Macedon care‑și avea obârșia în aceste locuri.

Prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Mitropolit Pantelimon de Veria, Nausa şi Kampania, în acest an a fost organizat îndătinatul Congres „Pavleia”, care s‑a desfăşurat între 26-28 iunie 2023, la Centrul municipal de artă şi cultură „Antoniades” din Veria.

Au fost prezenţi Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu de Smirna din partea Patriarhiei Ecumenice, Înaltpreasfințitul Mitropolit Sava de Nubia - Patriarhia Alexandriei, Înaltpreasfințitul Mitropolit Efrem de Halep - Patriarhia Antiohiei, Înaltpreasfințitul Mitropolit Kiriakos de Nazaret - Patriarhia Ierusalimului, Înaltpreasfințitul Mitropolit Arsenie de Nis - Patriarhia Sârbă, Preasfințitul Episcop Visarion al Tulcii - Patriarhia Română, Înaltpreasfințitul Mitropolit Ciprian de Stara Zagora - Patriarhia Bulgară, Înaltpreasfințitul Mitropolit Hrisostom de Messinia - Biserica Greciei, și Înaltpreasfințitul Mitropolit Gherasim de Zucdidi și Tsaisi - Patriarhia Georgiei.

Deschiderea oficială a avut loc luni, 26 iunie, după-amiaza, în sala mare a Centrului de cultură „Antoniades” din Veria cu intonarea unor imnuri închinate Sfântului Apostol Pavel și cu un cuvânt adresat participanților de Înaltpreasfințitul Părinte Pantelimon, Mitropolit de Veria, Nausa și Kampania, gazdă ospitalieră și organizatorul acestui simpozion.

Au fost prezentate mesaje din partea întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, iar din partea Bisericii Ortodoxe Române, Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, a prezentat, ca delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mesajul Preafericirii Sale, intitulat „Sfântul Apostol Pavel și moștenirea lumii elenistice”, care a subliniat importanța temei, ca și actualitatea acesteia în contextul vieții bisericești contemporane. De asemenea, s‑au făcut doriri de succes lucrărilor congresului şi de binecuvântare clerului şi credincioşilor din Mitropolia de Veria.

Au urmat două teme importante, prezentate de doi profesori de teologie de la Tesalonic, legate de influența culturii eleniste asupra gândirii Sfântului Apostol Pavel. Au mai fost rostite mesaje din partea oficialităţilor locale, după care Corul din Vergina - localitatea de naștere a regelui Filip, tatăl lui Alexandru Macedon -, a prezentat un reușit concert cuprinzând piese religioase și patriotice.

În celelalte zile ale simpozionului au fost prezentate referate interesante legate de personalitatea Sfântului Apostol Pavel, influența gândirii acestuia asupra creștinismului primar ca religie a iubirii, a dreptății și a sfințeniei. De asemenea, alte referate s‑au axat pe personalitatea lui Alexandru cel Mare, precum și a Cuviosului Gherasim, imnograful din Sfântul Munte Athos trecut recent de către Patriarhia Ecumenică în rândul sfinților.

Elenismul temeluit de Alexandru Macedon a fost prin toate pârghiile sale un instrument puternic și facil prin care Evanghelia a putut pătrunde în toată lumea cunoscută atunci, moștenirea ei fiind prelungită apoi secole de-a rândul prin civilizația și cultura creștină. Epistolele pauline au avut un rol esențial în stimularea și susținerea diferitelor moduri și culturi prin care credincioșii, primind Cuvântul lui Dumnezeu, răspund pe deplin chemării Lui, de asemenea, ele oferind cea mai clară imagine a întâlnirii fericite dintre ideile lumii elenistice și mesajul lui Hristos Cel înviat.

A fost vizitat muzeul arheologic din Aige, din apropierea Veriei, precum și noul muzeu bisericesc al Mitropoliei de Veria, deschis anul trecut la Mănăstirea Dobra. Aici am putut descoperi între obiectele liturgice expuse și două potire lucrate de meșteri argintari brașoveni și care au fost dăruite acestei mănăstiri de către evlavioșii și darnicii voievozi români.

Marți, 27 iunie, la „Casa Artelor” din Veria a avut loc un spectacol literar‑muzical intitulat „Gherasim, râul cel curgător de miere al imnografiei”, la care și‑au dat concursul Corul Școlar din Veria și Corul Asociației Culturale din Vergina, libretul muzical aparținând regretatului compozitor Marios Tokas, sub conducerea maestrei Eleni Anagnostu.

Pe lângă manifestările științifice și culturale au avut loc și manifestări religioase. Astfel, în seara zilei de 28 iunie - ajunul praznicului, în vechea Catedrala Mitropolitană din Veria a avut loc slujba Vecerniei la care au participat ierarhi, clerici și credincioși, cuvântul de învățătură fiind rostit de Mitropolitul Hrisostom de Messinia - Biserica Greciei.

În ziua de prăznuire a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în același lăcaș de cult a fost săvârșită Sfânta Liturghie arhierească prezidată de Mitropolitul Bartolomeu de Smirna, reprezentantul Sanctității Sale Patriarhul ecumenic Bartolomeu, și la care au slujit toți ierarhii prezenți. Înainte de începutul Sfintei Liturghii a fost citit Tomosul Patriarhal prin care a fost trecut în rândul sfinților cunoscutul imnograf athonit Gherasim Micraaghianitul, supranumit noul Roman Melodul al imnografiei contemporane. A urmat prezentarea icoanei noului sfânt și a unui fragment din sfintele sale moaște, după care toți ierarhii prezenți au semnat Actul oficial al proclamării canonizării.

După terminarea Sfintei Liturghii, toți participanții au luat parte la o recepție oficială oferită la sediul Mitropoliei din Veria de către chiriarhul locului, Mitropolitul Pantelimon, care a oferit tuturor ierarhilor câte un engolpion cu chipul Maicii Domnului și o icoană a Sfântului Cuvios Gherasim.

Seara s‑a săvârşit la Altarul Sfântului Apostol Pavel din centrul oraşului - locul de unde apostolul a adresat cuvântul Evangheliei locuitorilor Veriei - slujba Vecerniei la care au slujit toţi arhiereii prezenţi. Vecernia a fost precedată de o procesiune religioasă desfăşurată de la Catedrala Mitropolitană până la locul numit „Vima”, adică Altarul Sfântului Apostol Pavel.

Au fost, așadar, patru zile de încărcătură spirituală și culturală care au scos în evidență lucrarea de excepție a Sfântului Apostol Pavel - apostolul neamurilor - care rămâne un far călăuzitor pentru Biserica creștină, ca și pentru întreaga umanitate greu încercată astăzi de războaie, de disensiuni, de schisme și de încercări care toate pot fi surmontate și depășite doar prin trăirea mesajului evanghelic al Mântuitorului Hristos la justa lui valoare, așa cum a fost predicat acum două mii de ani de „vasul ales” al alegerii cerești.

Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis un comunicat despre semnarea, în cursul zilei de joi, a unui protocol de colaborare între Patriarhia Română și Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Acesta vizează în principal construirea și renovarea bisericilor din Mitropolia Basarabiei, dar și a muzeelor și bibliotecilor comunităților românești de dincolo de râul Prut. Spicuim din text: 

Cele mai importante puncte ale acestui Protocol de cooperare sunt:

1. Construcţia, reparaţia, conservarea şi dotarea bisericilor din Republica Moldova, aflate în jurisdicția Mitropoliei Basarabiei;

2. Renovarea şi întreţinerea de muzee, case memoriale, monumente istorice, cimitire şi altele asemenea, protejarea şi revitalizarea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti;

3. Proiecte educaţionale pentru comunitățile ortodoxe românești din Republica Moldova;

4. Construcţia, renovarea, întreţinerea şi dotarea bibliotecilor comunităților ortodoxe românești din Republica Moldova;

5. Susţinerea manifestărilor culturale destinate comunităților ortodoxe românești din Republica Moldova.

6. Părţile vor depune toate eforturile pentru consolidarea rolului educaţional, spiritual şi identitar al parohiilor şi mânăstirilor ortodoxe aflate în jurisdicția Mitropoliei Basarabiei.

7. Părţile vor efectua demersuri comune pentru susţinerea proiectelor promovate de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova, inclusiv prin punerea la dispoziţie, în măsura posibilităţilor, a spaţiilor folosite de parohiile Mitropoliei Basarabiei.

8. Părțile vor efectua demersuri comune pentru desfășurarea, în cadrul proiectului ,,Școala de Duminică” a orelor de religie, având drept scop familiarizarea copiilor cu credința ortodoxă, cu legătura dintre poporul român și creștinism și cu respectarea libertății religioase.

Cancelaria Sfântului Sinod

Cu 205 ani în urmă, în data de 15 iulie, se năștea în satul basarabean Răzălăi (județul Bălți), un copil care avea să devină ierarh al Bisericii și apoi să fie proclamat sfânt, cu supranumele de „cel Milostiv”. Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan. Rămânând orfan de tată de la vârsta de doi ani, copilul a fost luat sub ocrotirea unchiului său, ierodiaconul Teofilact, care la dat la învățătură la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași și apoi l-a luat cu sine pretutindeni unde l-au dus ascultările monahale. În 23 ianuarie 1835, a fost tuns în monahism la catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi a fost hirotonit ierodiacon. A urmat cursurile Seminarului din Buzău și apoi Academia de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București. A îndeplinit ascultarea de egumen al mănăstirilor Șerbănești-Morunglavu – jud. Vâlcea (1849-1857) și Găiseni – jud. Dâmbovița (1857-1863), fiind hirotonit ieromonah (29 august 1850) și hirotesit protosinghel (30 noiembrie 1852) și arhimandrit (1860). Pentru scurt timp a fost și egumen la Mănăstirea Sărindar din București. La București, a fost profesor de religie la Gimnaziul Gheorghe Lazăr, la Liceul Matei Basarab și la Școala Normală Carol I. Timp de un an (1870-1871), a fost directorul Seminarului Central din București. La 23 aprilie 1872 a fost hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon (de Mira Lichiei), iar la 18 ianuarie 1873 a fost ales Episcop al Argeșului, unde a păstorit o perioadă scurtă, până la alegerea sa, la 10 iunie 1875, ca mitropolit al Moldovei. A fost instalat la Iași la 6 iulie 1875 și a păstorit până la moartea sa din 26 ianuarie 1902. La Iași, a continuat lucrările de refacere a Catedralei Mitropolitane începute de Mitropolitul Veniamin Costachi și cele de la Seminarul Veniamin. În 1888, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar la finele vieții și-a donat biblioteca acestei instituții – peste 10.000 de volume și manuscrise. Cu toate acestea, cea mai mare lucrare a sa a fost în sufletul său și în sufletele celor din jur, prin activitatea sa filantropică, pe care o desfășura atât individual, cât și instituțional, prin înființarea Societății Clerului Român Binefacerea, care avea misiunea de a ajuta pe copiii de preot rămași orfani și pe preotesele văduve. A plecat la Domnul în 26 ianuarie 1902, fiind condus cu dragoste și jale pe ultimul drum de mulți oameni. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în 2017, iar proclamarea deciziei a avut loc în 2018, în Anul Centenar al Marii Uniri, când se împlineau și două secole de la nașterea sa. În același an, un fragment din moaștele sale a fost dăruit de Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei parohiei din localitatea natală a sfântului ierarh. - basilica

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol și Evanghelist Matei parcă le vedem împlinite astăzi. Societatea în totalitate și fiecare dintre noi în parte ne comportăm, mai mult decât oricând, întocmai locuitorilor Gadarei, alungându-L pe Domnul. Astfel devenim asemenea demo­nizaților din Gadara, fiecare dintre noi având un duh care nu ne dă pace, ne agită, încât nu ne mai găsim locul și rostul. Poate unii dintre dumneavoastră sunteți sur­prinși de cuvintele mele. Cum sunt posedat de duh rău? Nu în sensul de îndrăciți, precum ne relatează Evanghelia de astăzi, dar dacă nu-L avem pe Dumnezeu, cui slujim? Celui rău, pentru că ne aflăm sub robia păcatului, după cum ne spune Domnul Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In. 8, 34).

Noi credem că duhul socie­tății în care trăim este unul superior, mai evoluat tehnic și moral decât duhul altor societăți de mult apuse, dar după cum vom vedea în cel puțin trei puncte, dacă nu vor fi și mai multe, ne asemănăm cu societatea din vremea Mântuitorului, dacă nu cumva am decăzut moral și mai mult.

Primul lucru pe care l-am remarcat la gadareni, cu care ne confruntăm și noi, este goana după câștigul material. Simțim cum omul zilelor noastre are ca principal scop al vieții câștigurile materiale. Și noi am devenit robii banului pentru că ne dorim mai mult decât avem nevoie. Muncim pentru a ne face o situație materială stabilă, în care să nu depindem de nimeni, atât noi, cât și copiii noștri. Sunt cazuri când în dorința de îmbogățire ușoară și rapidă, pentru un statut social cât mai ­înalt, se trece peste orice principii morale. Dar totul este o amăgire, deoarece pentru a reuși trebuie să ne sacrificăm legătura cu Dumnezeu, adică să nu ne mai rugăm, să nu mai mergem la biserică, să nu ne mai spovedim și împăr­tășim, să nu mai facem milostenie, să fim egoişti. Apoi trebuie să renunțăm la sănătate, pacea interioară și la cea a familiei. Și culmea este că, atunci când zicem că am reușit, intervine fie o boală, fie moartea și nu mai putem să ne bucurăm de roadele muncii noastre, încât se adeverește cuvântul de la slujba Înmormântării: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim”.

O consecință a alergării după câștigul material o constituie relativizarea credinței. Atunci totul este permis. Gadarenii nu aveau voie, potrivit Legii lui Dumnezeu, să mănânce carne de porc pentru că acesta era considerat animal necurat (Deut. 8, 14). În ciuda acestei interziceri ei creșteau și comercializau porci. Cauzele care au dus la această relativizare a credinței cred că se datorează atât voinței proprii omului și, de ce nu, lipsei de adevărați păstori sufletești. Aduceți-vă aminte de momentul în care Mântuitorul „văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36; Mc. 6, 34) sau de acele „vai-uri” prin care Hristos Domnul evidențiază, pentru a trezi conștiințele adormite ale conducătorilor evrei, ipocrizia și fățărnicia lor (Mt. 23, 13-29; Lc. 11, 42-44). Aşa se întâmplă și cu noi. Câte nu facem, deși știm că nu este după voia Domnului. Aș aminti avortul, munca în duminici și sărbători, în cazurile unde nu este serviciu, concubinajul, fumatul şi asta ca să nu amintesc decât câteva. Odinioară, pe vremea bunicilor noștri și chiar a părinților noștri, nimeni nu se plângea de multele treburi care trebuiau făcute și oamenii țineau toate posturile, mergeau duminica la biserică, în unele cazuri câțiva kilometri pe jos, dădeau din puținul pe care îl aveau fără să se gândească ce vor mânca mâine. Își ghidau viața după proverbul: De unde dai, Dumnezeu îți dă. Noi, slujitorii lui Dumnezeu, suntem nevoiți să fim îngăduitori, pentru a nu-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu și puținul efort duhovnicesc pe care ei îl fac nădăjduim că îi ține încă legați de Creator și că acest minim efort o să se înmulțească încetul cu încetul, așa cum ne-a spus Mântuitorul că un mic aluat dospește întreaga frământătură (Mt. 13, 33; 1 Cor. 5, 6).

Relativizarea credinței duce la formalism și lipsa unui scop înalt în viață. Pentru gadareni scopul era să aibă un câștig material, deși Legea veche îi îndemna la sfințirea omului: „Fiți desăvârșiţi, precum Tatăl vostru desăvârșit este”. Acest îndemn trebuia să fie pentru fiecare israelitean un imbold ca să devină bineplăcut Domnului.
Gadarenii însă, din cauza întâie­tății câștigului material, nu au mai avut ca prioritate aprofundarea relației cu Dumnezeu și cu aproapele. Nu își puneau probleme: Cum să îl iubesc mai mult pe Dumnezeu? Ce vrea El de la mine? Care este scopul vieții mele? Cum să fiu mai bun cu aproapele? În cel mai bun caz, făceau ritualurile prevăzute de Lege, dar fără ca ele să îi sensibilizeze într-un fel, dovada cea mai clară fiind vindecarea celor doi demo­nizați. Firesc, trebuia să se bucure, să mulțumească Domnului pentru vindecare, dar din comportamentul lor nu putem decât să tragem concluzia că l-au considerat un lucru lipsit de im­portanță. Formalismul şi îngă­duința au mers până acolo încât să considere că este mai importantă propria persoană decât Dumnezeu. Din păcate, același lucru se întâmplă și cu noi, cei de azi, în ciuda faptului că, în comparație cu poporul ales, noi avem harul Sfântului Duh care ne poate lumina și ajuta în toate. O parte din credincioșii noștri postesc, merg la biserică, își botează și căsătoresc copiii la biserică, pomenesc pe cei adormiți la zilele rânduite, dar tot se observă un formalism. Se opresc, din păcate, doar aici. Cred că au îndeplinit totul și nu mai trebuie să facă nimic. Când le spui să se roage mai atent și din tot sufletul, să nu mai comenteze pe unul și pe altul, să nu mai fie invidioși, să meargă la biserică în fiecare duminică, într-un cuvânt să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, zic asemenea tânărului bogat din Evanghelie, că le-au făcut deja (Mt. 19, 20). Ori nu este așa. Mântuirea sufletului, care este scopul vieții fiecăruia dintre noi și care înseamnă sfințirea minții, a inimii, a voinței noastre, a omului în totalitatea lui, trup și suflet, nu este o lucrare care se des­fășoară pentru un anumit timp, ci este un efort care ține toată viața. Ceas de ceas, clipă de clipă trebuie să fim atenți ca nu cumva printr-un gând sau faptă să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Trebuie să arătăm credința din sufletul nostru prin faptele noastre bune, că dacă o ținem în sufletul nostru, cui îi folosește? Sfântul Apostol Iacov subliniază clar că demonii nu doar cred, ci se cutremură (Iac. 2, 19) și „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2, 2). De aceea credem că este binevenit sfatul dat de un părinte de la Lavra Sfântului Sava: „Cum poate fi cineva crezut că are stăpân pe cutare, de vreme ce nu-i slujeşte? Drept aceea, rob este cel ce ascultă de stăpânul său. Robii cunosc pe stăpânul lor şi-l cinstesc: şi noi datori suntem a-L cinsti pe Domnul nostru nu doar cu vorba, ci şi cu lucrul, că însuşi Acest Domn al nostru, Iisus Hristos, dă mărturie în Evanghelie: Nu tot cel ce îmi zice Mie: «Doamne! Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21) (Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 127-128).

Deci, spre deosebire de gadareni, scopul vieții noastre nu este unul pur material, noi nu suntem doar trupuri, ci avem și suflet prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu suntem singuri, părăsiți de Dumnezeu, lăsați la mâna duhurilor necurate, ci ne bucurăm de iubirea lui Dumnezeu și a sfinților bineplăcuți Lui, care vin și se întâlnesc cu noi ori de câte ori noi ne rugăm lor. Dacă ei au ajuns să se sfințească, înseamnă că și noi putem.

Un articol de Pr. Dr. Emilian Băbăruși, Ziarul Lumina

În societatea contemporană în care familia este pusă la grea încercare, întrebări complexe se nasc în inimile multora. Este familia o realitate binecuvântată de Dumnezeu şi o chemare a omului? Nu cumva căsătoria este o povară în plus într-o lume care deja pune atâtea griji pe capul bietului om? Divorţul şi recăsătorirea, din ce în ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapă greu de evitat în parcursul omului modern?

În faţa acestor întrebări şi a altora de acest gen, care este poziţia Bisericii? Mai are Biserica un răspuns hrănitor într-un adevăr ce vine de Sus şi astfel îmbucurător şi convingător pentru cei ce au bună-credinţă şi dispoziţia pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să îi convingă?

În rândurile care urmează doresc doar să punctez câteva aspecte privind tradiţia canonică a Bisericii în ceea ce priveşte nunta, divorţul şi recăsătoria şi astfel să deschidem drumul pentru abordări punctuale mai aprofundate.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie ca fiind o mare Taină ce primeşte răspuns în înţelegerea unirii dintre Hristos şi Biserică. Unirea dintre bărbat şi femeie în Taina Nunţii este o încununare a fiinţei umane, bărbat şi femeie, o naştere din nou întru comuniune. Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că nunta „ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă” (1). Alţi teologi ortodocşi susţin cu argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu experienţa Bisericii păstrată în Sfintele Canoane, unicitatea căsătoriei şi vocaţia veşnică a legăturii familiale.

Soţul şi soţia se nasc din nou prin Nuntă ca o familie şi, ca orice naştere din nou în Hristos, familia are în ea sămânţa veşniciei. Faptul că această sămânţă cade în pământ nepregătit, pietros sau steril, nu arată nedesăvârşirea seminţei ci slăbiciunea celor în care aceasta se sădeşte. Dumnezeu nu anulează libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate să aleagă să se poarte responsabil sau iresponsabil înainte, în timpul şi după primirea unei Taine. Lucrarea Harului respectă libertatea omului şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi atunci când se căieşte şi doreşte să se apropie din nou de Părintele ce aşteaptă în prag fiul risipitor.

Părintele J. Meyendorff subliniază faptul că, deşi Biserica are o concepţie statornică în ceea ce priveşte unicitatea căsătoriei şi a indisolubilităţii ei (2), pocăinţa sinceră permite un nou început. Acesta este fundamentul teologic al îngăduinţei celei de a doua nunţi (3), care este marcată de un ritual preponderent penitenţial. Părintele Job Getcha, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris insistă asupra faptului că „nicăieri în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificată noţiunea de divorţ. Canoanele nu fac altceva decât să abordeze problema celei de a doua şi a treia nunţi, care apare atunci când din cauza slăbiciunii omului prima nuntă este zădărnicită şi se aspiră la o a nouă nuntă” (4).

Canoanele sunt foarte stricte în ceea ce priveştere nesocotirea Tainei Nunţii (5), dar Biserica nu poate să nu constate în unele cazuri încetarea vieţii familiale. Din acest motiv nu poate exista în Biserica ortodoxă un divorţ bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civilă prin divorţ. Biserica ia act de eşecul unei familii şi, în cazul în care există o conştientizare a neputinţelor anterioare şi o determinare pentru o schimbare a vieţii, prin episcop poate acorda dezlegare în urma divorţului şi binecuvântare pentru a doua nuntă. Această dezlegare în urma divorţului este o primire a pocăinţei şi a dorinţei de reintegrare în Biserică. În niciun caz ea nu poate fi considerată un „divorţ bisericesc”. Biserica nu desface legătura, ci constată eşecul dând o nouă şansă, prin iconomie (6).

În cazul unor persoane divorţate, nu se săvârşeşte în mod automat cea de-a doua nuntă, este necesară dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distincţii între excepţie şi regulă. Biserica a mers până acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar şi cu cei ce au divorţat a doua oară, dacă după o perioadă de pocăinţă, persoana în cauză dovedeşte determinare în a reveni la viaţa în Hristos. A doua şi a treia nuntă sunt îngăduite tot prin iconomie şi văduvilor, dar şi în cazul văduviei pote fi acceptată cel mult a treia nuntă. Canonul 87 Trulan sintetizează poziţia Sfântului Vasilie cel Mare în legătură cu procedura canonică de acordare a binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă, dar nu există nicio urmă a vreunei proceduri de divorţ bisericesc.

Episcopul poate refuza acordarea binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă atunci când constată o lipsă de conştientizare a gravităţii divorţului şi o superficialitate în ceea ce priveşte angajamentul în viaţa familială. Acest refuz nu este o pedeapsă ci o exercitare a responsabilităţii episcopului faţă de modul în care lucrarea lui Dumnezeu este primită şi cinstită în viaţa omului.

Atunci când doar un mire se află la a doua nuntă, s-a încetăţenit, tot prin iconomie, să se săvârşească slujba primei nunţi, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitenţial destinat ambilor miri, atâta vreme cât unul dintre ei este la prima căsătorie. Atunci când unul dintre miri este la a doua nuntă, iar celălalt este divorţat, dar fără să fi primit Taina Nunţii, în principiu se săvârşeşte slujba celei de a doua nunţi şi doar episcopul, în situaţii excepţionale poate acorda dispensă.

În cazul în care soţii divorţaţi civil doresc să se împace, nu se repetă Taina Nunţii, ci prin spovedanie şi eventual împărtăşanie, tot cu binecuvântarea episcopului, cei doi sunt reintegraţi de Biserică în viaţa familială pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 Cartagina vorbeşte despre reconcilierea soţilor despărţiţi, fără a impune alt ritual sacramental decât reintegrarea în Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenită, prin împărtăşanie.

1. Vezi Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică, vol 3, p.121.
2. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” Mt 19,16.
3. Vezi J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 264.
4. Vezi Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, «Le Supplément» n° 228, Editura Cerf, Paris, iunie 2004, p. 278.
5. Canonul 48 apostolic pedepseşte cu excomunicarea pe cel ce îşi lasă soţia sau se căsătoreşte cu o femeie divorţată.
6. În acest caz iconomia este lucrarea Bisericii pentru a sprijini în cel mai potrivit mod posibil efortul de îndreptare şi reintegrare în viaţa creştină, derogând de la regulă prin dispensă episcoplă. Dispensa episcopală este actul canonic administrativ prin care episcopul derogă de la aplicarea normei canonice.

Pr. Conf. Univ. Dr. Patriciu Vlaicu

Sursa: apostolia.eu via http://doxologia.ro

Secolele XIV-XV au reprezentat o perioadă grea pentru crești­nătatea răsăriteană. În anul 1396, turcii reușiseră să cucerească țaratul de Vidin, încheind astfel cucerirea Bulgariei. La 29 mai 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucerise Constantinopolul, punând capăt existenței de peste 1.000 de ani a Imperiului Bizantin, centrul Ortodoxiei din Europa. Au căzut apoi Serbia (1459), Moreea (1460) și Trapezuntul (1461). Astfel, când la 12 aprilie 1457, Ștefan Voievod - pe care posteritatea avea să îl numească „cel Mare”, „cel Sfânt”, „cel Bun”, „cel Viteaz” - a luat sceptrul Moldovei, islamul ajunsese la Dunăre, amenințând întreaga Europă creștină.

El a încercat o alianță cu statele creștine vecine sau ceva mai îndepărtate - Țara Românească, Polonia, Ungaria, Veneția, principatul Theodoro. La Vaslui, în data de 10 ianuarie 1475, Ștefan a obținut o mare biruință asupra a 120.000 de turci, conduși de Soliman, beilerbeiul Rumeliei: „Am luat sabia în mână - avea să spună domnul Moldovei - și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre, pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea crești­nească, noi, cu capul nostru”.

Această biruință a înflăcărat pana cronicarilor de atunci, care se întreceau ca, prin laudele aduse marelui biruitor, să trezească și conștiința principilor apuseni. Cronicarul Jan Długosz exclama: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încre­dințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.

Dar măreția lui Ștefan nu s-a întemeiat pe aceste biruințe militare - care sunt fără îndoială schimbătoare -, ci pe smerenia sa nemaiîntâlnită până atunci la un conducător. Astfel, după cum consemnează o cronică lituaniană, după biruință el a poruncit „în toată țara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu Însuși. Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se și mulțumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruință asupra păgânilor”.

În anul următor, însuși sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a intrat în Moldova cu 150.000 de soldați. Trădat de aliați și atacat din trei părți, cu o parte din soldați trimiși să își apere căminele, Ștefan l-a așteptat pe sultan la Valea Albă - Războieni, cu vreo 10.000 de oameni, în data de 26 iulie 1476. După o luptă îndârjită, cu pierderi în ambele tabere, biruința a rămas de partea turcilor. Gândul lui Dumnezeu nu înceta însă a lucra prin Ștefan Vodă, care, la rândul său, se lăsa smerit în grija proniei divine. Așa se face că înfrângerea de la Valea Albă suferită de Ștefan cel Mare a adus domnului multă mâhnire, dar nu și deznădejde. În anul următor, 1477, Ștefan făcea această mărturie, într-o solie adresată venețienilor: „Socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele Lui. Și dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri, unul se va întâmpla: ori această țară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta”.

Smerenia și cumințenia slăvitului voievod s-au arătat și în aceea că, deși înconjurat de viclenie și lașitate, dezbinare și ură din partea fraților săi de credință, el nu a pus aceste lucruri decât pe seama depărtării de Dumnezeu, socotind înfrângerile suferite de creștini ca o urmare a păcatelor. Expansiunea Imperiului Otoman în Asia Mică și Balcani s-a datorat, în mare parte, creștinilor înșiși. „Măria Voastră știe câte țări au fost - scria Ștefan cel Mare țarului Ivan al III-lea, în 1475 - cea grecească, și nu una, și cea sârbească, și bulgărească, și arbănășească, și bosniacă - pe toate, pentru păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor”. Unul dintre acele păcate va fi fost neunirea creștinilor și războaiele purtate între dânșii.

Statornic în gândul său de a opri înaintarea islamului spre inima Europei, Ștefan cel Mare nu s-a mărginit doar la războaie. În egală măsură, el s-a gândit să apere credința creștină întărind-o din interior prin Liturghie, rugăciune și cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu. Cronicarul Grigore Ureche scrie în letopisețul său că „Ștefan Vodă au făcut 44 de [biserici și] mănăstiri”. Dintre acestea astăzi se mai cunosc, sigur: Putna (1469), Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Suceava (Sf. Ilie, 1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Hârlău (1492), Iași (1492), Borzești (1494), Dorohoi (1495), Huși (1495), Popăuți (1496), Războieni (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Bistrița (paraclisul, 1498), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504) și Reuseni (1504). În unele dintre acestea au fost înființate, sau au fost întreținute, școli de miniatură, broderie și muzică. S-au copiat și răspândit Tetraevangheliare și cărți ale Sfinților Părinți și dascăli ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nazianz, Grigore de Nyssa, Atanasie al Alexandriei, Proclu al Constantino­polului, Efrem Sirul, Dorotei.

Ștefan cel Mare și-a arătat dragostea lui față de Dumnezeu sprijinind Ortodoxia nu doar în Moldova, ci și în afara ei

Astfel, la Muntele Athos el a construit și a făcut danii în manuscrise, broderii, argintării sau bani. La mănăstirea bulgărească Zografu, numită „mănăstirea domniei mele”, a rânduit să fie dați, anual, 100 de galbeni ungurești și 500 de aspri pentru bolniță; a mai dat o pereche de ripide din argint (1488) și o impunătoare icoană brodată cu chipul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe (1500); a construit un port pentru corăbii, zidul incintei, chiliile și trapeza, a pictat biserica mare. La Hilandar, mănăstire sârbească, Ștefan cel Mare a făcut danii, acolo aflându-se un pomelnic cu numele său și numele membrilor familiei sale. La Mănăstirea „Sfântul Pavel”, a făcut un apeduct și o moară. La Grigoriu, a dăruit 24.000 de aspri și a inițiat mai multe prefaceri. La Vatopedi, a construit un port pentru corăbii și tot acolo se păstrează chipul său săpat în piatră.

Gesturile, ca și cuvintele lui Ștefan cel Mare, au lăsat să se vadă foarte limpede două dintre virtuțile care l-au însoțit totdeauna pe domnul Moldovei, anume dărnicia și recunoștința, pe care le-a păstrat totuși întru smerenie. „Ce-am putut, am dat și eu, în viața mea”, spunea el regelui Cazimir, în anul 1481. La 12 aprilie 1458, zi în care tocmai încheia un an de domnie, Ștefan dăruia episcopiei de la Roman - ca gest de mulțumire adus lui Dumnezeu - două sate, Leucușanii și Drago­mireștii, și mori pe râul Moldova.

Putna, Ierusalimul neamului românesc

În anul 1469, a fost sfințită Mănăstirea Putna, necropola familiei domnitoare, iar ziua aleasă, 3 septembrie, era o exprimare a recunoștinței pentru Mitropolitul Teoctist al Moldovei, care în acea zi își avea ziua onomastică. Cu prilejul împlinirii a 13 ani de domnie, la 12 aprilie 1470, Ștefan cel Mare a dăruit Putnei o cădelniță monumentală din argint aurit. După biruința de la Vaslui, același Ștefan Vodă s-a întors în capitala sa, la Suceava, și acolo „a făcut mare ospăț mitropolitului și episcopilor și boierilor săi și întregii lui oștiri, și a instituit atunci mulți viteji și a dăruit atunci multe daruri și îmbrăcăminte scumpă boierilor săi, și vitejilor, și întregii lui oștiri; și pe toți, după vrednicie, i-a slobozit pe fiecare la ale sale și i-a învățat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost, pentru că de la Dumnezeu au fost cele întâmplate”. Apoi, la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, Ștefan cel Mare a pus lespezi cu inscripții pe mormintele înain­tașilor săi, primii domni ai Moldovei, și pe mormintele rudelor lor. În anul 1487, același a zidit, la Bădeuți, o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Procopie, în semn de recunoștință pentru victoria obținută la Râmnic, în ziua de 8 iulie - ziua de prăznuire a sfântului -, anul 1481. În 1488, Ștefan a zidit Biserica „Sfântul Ilie”, lângă Suceava, și a sfințit-o în data de 15 octombrie, zi în care se împlineau exact 37 de ani de la moartea tatălui său. La Borzești, a dăruit, la 3 noiembrie 1496, un Tetraevanghel, în ziua împlinirii a 30 de ani de la moartea mamei sale. În sfârșit, în ultimul an de domnie, Ștefan cel Mare a ridicat o biserică, la Reuseni, unde tatăl său își pierduse viața.

Nimeni nu se poate face pe sine sfânt, iar când este vorba despre un conducător, această lege nescrisă se păstrează cu și mai mare rigurozitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oricine poate stăpâni peste un popor, însă numai acela care-și dă viața pentru supușii lui se poate numi cu adevărat Împărat. Acest adevăr reiese cu multă limpezime din viața lui Ștefan cel Mare. Cronicarul Maciej Stryjkowski consemna, în anul 1575, că pe Ștefan, „din cauza nespusei lui vitejii, moldovenii îl socotesc ca sfânt”, iar un alt cronicar, Bielski, scria tot astfel: „Pentru aceste izbânzi mari, deși avea o țară mică, fiecare istorie îl poate pune pe Ștefan în rând cu cei mai mari și mai faimoși căpitani: de aceea, și moldovenii îl numesc Kara Bochdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl țin de sfânt”. La acestea, și Grigore Ureche adaugă: „Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan Vodă”. Mai mult, în letopisețul „de la Bistrița”, scris chiar în vremea lui Ștefan cel Mare, acesta din urmă este numit, în două rânduri (după biruințele de la Vaslui și Râmnic) „purtător de biruință”, la fel ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

„Fost-a gândul lui Dumnezeu cu Ștefan Voievod”, căci el nu a cunoscut o altă dragoste, un alt sens al vieții, în afara lui Hristos și a Moldovei. Râvna pentru Casa Domnului și iubirea sa jertfelnică pentru neam și credință i-au dat tărie ca să se ridice deasupra încercărilor din această lume trecătoare, învățându-l să privească senin și cu nădejde spre Împă­răția cea cerească, de unde acum ne binecuvântează și pe noi.

Ziarul Lumina

Adolescenţa mi-am petrecut-o ca elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi în cei cinci ani de studii liceale în dese rânduri paşii m-au purtat la ctitoria ştefaniană, unde m-am rugat la icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea. Îmi amintesc cu mare bucurie duhovnicească Privegherile de sâmbătă seara din biserica mare, liniştea şi pacea ce se pogorau peste tine când priveai la icoana Maicii Domnului ce se arăta luminoasă în vălul tainic al lumânărilor din cele două sfeşnice ce o străjuiau. O atmosferă isihastă în care erai purtat doar prin simpla prezenţă acolo a icoanei ­Maicii Domnului.

Îmi amintesc şi de hramul Mănăstirii Neamţ, de Înălţarea Domnului, trăit ca seminarist, şi de procesiunea ce precede Sfânta Liturghie în mijlocul căreia era purtată icoana Maicii Domnului. Era o mare bucurie pentru mine ca seminarist să mă aflu în apropierea acestei icoane făcătoare de minuni în faţa Agheasmatarului Mănăstirii Neamţ, la slujba de sfinţire a apei. Nu cred că e întâmplător că tot sub patronajul spiritual al icoanei Maicii Domnului, la hramul Mănăstirii ­Neamţ, în urmă cu 20 de ani am fost hirotonit preot de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei).

Având în vedere toate aceste lucruri, pentru mine a scrie despre această icoană făcătoare de minuni reprezintă un privilegiu şi o mare onoare. Tot timpul, ca unul ce am văzut lumina zilei în binecuvântatul ținut al Neamţului, străjuit de marile mănăstiri voievodale, a fost o mare bucurie să văd în peregrinările prin ţară că strana ce găzduieşte icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea din faţa catapetesmei bisericii ştefaniene de la Mănăstirea ­Neamţ este prezentă în multe biserici din România. Acest lucru ne arată că românii ortodocşi o cinstesc în mod special pe Maica Domnului şi că ţara noastră este Grădina ei, după cum le-a spus Preasfânta Fecioară monahilor de la Mănăstirea Bisericani în veacul 15.

Prezenţa acestor strane care găzduiesc icoanele Maicii Domnului în faţa catapetesmelor din bisericile din ţara noastră arată influenţa pe care o are această icoană în lumea ortodoxă românească. Ea este un reper pentru modul cum o cinstesc românii pe Maica Domnului şi ataşamentul lor pentru icoanele făcătoare de minuni din ţara noastră.

Din Sinaxarul zilei aflăm că „prăznuim pomenirea Sfintei Icoane făcătoare de minuni a Maicii lui Hristos Dumnezeu, numită Îndrumătoarea, de la Mănăstirea Neamţ”. Iar imnografia de azi mărturiseşte cinstirea pe care o aducem Maicii Domnului: „Chipului tău, Preacurată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, care străjuieşte în biserica Mănăstirii ­Neamţ, ne închinăm credincioşii, cinstindu-l cu evlavie; că prin mijlocirile tale ne păzeşti şi ne izbăveşti de ispite, de necazuri şi de toate relele întâmplări. Pentru aceea, mulţumind, strigăm către tine: Bucură-te, Maica Domnului, Îndrumătoarea cea slăvită!”.

Istoria icoanei

Tradiţia consemnată de Sinaxar ne spune că odorul de preţ al Mănăstirii Neamţ, Icoana făcătoare de minuni Îndrumătoarea, a fost pictat „după modelul icoanei de la Lida, din Ţara Sfântă, numită, de aceea, Lidianca. Aceasta nu era făcută de mână omenească, ci apărută prin minune, la rugăciunea Maicii Domnului, pe un stâlp al primului lăcaş creştin ridicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Lida”. Această imagine minunată din Lida a fost copiată într-o icoană închinată Sfintei Fecioare Maria cu Pruncul Sfânt în braţe de Sfântul Gherman, Patriarh al Constantinopolului, care înainte de a fi păstorul creştinilor din capitala imperială bizantină, în anul 665, merge în pelerinaj în Ţara Sfântă, aflată atunci sub stăpânirea Califatului arab musulman. Pentru că în această biserică din Lida se aflau moaştele Sfântului Gheorghe, a pictat pe spatele icoanei chipul acestui martir al Bisericii.

Sinaxarul ne spune că „după modelul icoanei care a aparţinut Sfântului Gherman, a fost pictată şi sfânta icoană aflată astăzi la Neamţ de către un monah al Mănăstirii «Sfântul Gheorghe», zisă a Manganelor, din Constantinopol, în vremea când Sfântul Grigorie Palama lua parte la Sinoadele care au precizat învăţătura ortodoxă despre harul dumnezeiesc, lumina necreată şi nevoinţa isihastă, între anii 1341-1351. În biserica acestei mănăstiri, în faţa acestei sfinte icoane a Maicii Domnului cu Pruncul şi a Sfântului Gheorghe, ostaşii armatei bizantine depuneau jurământul şi primeau binecuvântare înainte de luptă”.

Icoana a fost oferită în dar domnitorului Moldovei, Alexandru cel Bun, de către împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul, la 31 martie 1401. Iniţial, icoana a fost adusă la Suceava şi aşezată în Catedrala Mitropolitană Mirăuţi. Cel care a adus icoana din Bizanţ a fost protopopul Petru, exarh al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.

Fiul lui Alexandru cel Bun, domnitorul Ştefan al II-lea, dăruieşte în anul 1447 icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea Mănăstirii Neamţ, unde în acelaşi an va fi înmormântat după ce a fost ucis sub zidurile cetăţii Neamţ.

La Mănăstirea Neamţ icoana devine cunoscută ca făcătoare de minuni. În 1491, la hramul mănăstirii, icoana s-a ridicat în văzduh, fiind văzută de toţi cei prezenţi la sărbătoare. Această minune s-a repetat şi în anul 1655 la procesiunea din ziua de Paşti.

Apărătoare în primejdii

În 1697, icoana a fost ascunsă în timpul invadării voievodatului Moldovei de către armatele ­polone. Sfântul Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului, martor al evenimentelor ca frate de mănăstire, relatează: „Soborul marii lavre s-a retras din faţa primejdiilor şi, însoţit de sfânta făcătoare de minuni icoană a Precistei, a plecat în bejanie la Strâmba, un schit al Mănăstirii Neamţ din părţile Tutovei”. După trecerea primejdiei, obştea şi icoana Maicii Domnului revin la Neamţ, în anul 1700.

Şi 1821 a fost un an de grele încercări pentru mănăstirile nemţene, deoarece la Secu s-au refugiat membrii mişcării greceşti Eteria şi au opus o ultimă rezistenţă trupelor otomane. Din timpul Sfântului Paisie, stareţul de la Mănăstirea Neamţ era şi conducătorul Mănăstirii Secu, ceea ce a însemnat atunci o expunere şi a marii lavre represaliilor otomane. De aceea, stareţul Ilarie a trimis mai mulţi monahi să ascundă icoana Maicii Domnului şi alte odoare de preţ ale mănăstirii în sus pe apa Nemţişorului, unde astăzi se află Schitul Icoana Veche. În pământ au fost ascunse icoana şi odoarele de preţ. Prin descoperirea minunată a Maicii Domnului, un bătrân cuvios din obştea nemţeană a aflat de la Sfânta Fecioară că, deşi au ascuns icoana, aceasta nu o să-i părăsească pe monahii marii lavre în faţa pericolului otoman. Acest lucru s-a văzut ulterior, când turcii, după ce au ucis pe monahii de la Secu şi pe eteriştii care se refugiaseră acolo, nu au putut să prade Mănăstirea Neamţ pentru că de fiecare dată când se apropiau „mânia lor se schimba în blândeţe” prin lucrarea Maicii Domnului. Un an mai târziu, icoana a fost readusă în procesiune din locul unde fusese ascunsă şi instalată în mănăstire. La marginea poienii ce străjuieşte vatra monahală nemţeană, faţa sfintei icoane s-a înnegrit. Văzând acest lucru, monahii şi creştinii prezenţi la procesiune au căzut în genunchi şi s-au rugat Sfintei Fecioare. În timpul cântărilor şi rugăciunilor ridicate către cer, faţa icoanei s-a luminat, devenind mai frumoasă decât înainte. Apoi icoana a fost adusă în biserica mare a mănăstirii şi pusă în strana din faţa catapetesmei, unde se află până astăzi.

Şi noi, când cinstim această icoană făcătoare de minuni, cântăm troparul închinat ei: „Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioară, cu dragoste şi cu credinţă ne închinăm sfintei tale icoane numită Îndrumătoarea şi, mulţumind, o sărutăm cu evlavie, că prin ea dăruieşti celor binecredincioşi tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta grăim către tine: Slavă fecioriei tale! Slavă milostivirii tale! Slavă purtării tale de grijă, ceea ce eşti una binecuvântată!”.

Ziarul Lumina

NOTE

Prezentare Martirii de la Colosseum:

Mii de creștini au murit fără nicio grijă în arena circurilor păgâne, mii au murit și în Colosseum, proslăvindu-L pe Dumnezeu. Bărbați și femei de toate vârstele, din toate statele și din toate categoriile sociale au pătimit cu același curaj pentru Hristos și pentru credință.Bărbați și femei, tineri și fecioare, episcopi, prinți de sânge regal, oameni de rând, servitori, bogați și săraci, bătrâni și copii mici au murit împreună, fără să renunțe la credința lor în Dumnezeu. Curajul lor, înălțimea duhului lor, nerăutatea și iertarea dușmanilor lor în mijlocul celor mai crude chinuri, i-au uimit și i-au copleșit pe torționarii lor. Marile lor virtuți au întors spre ei inimile multor păgâni și, în cele din urmă, lumea, câștigată de înălțimea lor spirituală, a căzut la picioarele Crucii, recunoscând învățătura Evangheliei ca fiind Revelația.Sfântul Vasile cel Mare, descriind persecuția creștinilor de către Dioclețian, scrie următoarele rânduri, care pot fi aplicate în egală măsură persecuției creștinilor de către Nero: „Locuințele creștinilor au fost distruse și zăceau în ruine, bunurile lor au fost jefuite, ei înșiși au fost dați pe mâna lictorilor, care, furioși, trăgeau femeile de păr pe străzi și nu cruțau nici bătrânii, nici copiii. Temnițele erau pline de prizonieri, unde erau torturați cu brutalitate. Mulți creștini au fugit și s-au ascuns în deșerturi și în pădurile sălbatice de torționarii lor violenți.În acele vremuri înfricoșătoare, fiul își trăda tatăl, iar tatăl își denunța fiul; slujitorii, dorind să dobândească bunurile stăpânilor lor, i-au stigmatizat pe aceștia, iar frații, uitând de rudenie, au dorit să se distrugă unul pe altul. Cele mai strânse și mai sfinte legături de rudenie au fost încălcate, iar dușmănia și ura oarbă au umplut inimile oamenilor. Bisericile au fost profanate, altarele răsturnate, sinoadele bisericești dispersate, slujbele și Tainele creștine batjocorite”. CuprinsDespre autor ProiectulPrimul martir din ColosseumGeneralul roman Tânărul episcopBăieţelul PotitHrisant şi DariaPersecuţia creştinilor sub Diocleţian Distrugerea Romei 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie tămăduitorul cel preaminunat:

"Lucrarea Sfantului Sfintit Mucenic Ipatie, tamaduitorul cel preaminunat prezinta viata Sfantului Ipatie pornind de la icoanele- frescă cu scene din viata acestuia, zugravite in biserica Chiliei de către pictorul- iconar Ioan Popa. In paralel am introdus si texte imnografice din slujba Sfantului, tradusa in limba romana, respectand canoanele metricii bizantine, de catre diaconul Cornel- Constantin Coman.Aceasta lucrare evidentiaza, in cazul nostru prin Sfantul Ipatie, bogatia Ortodoxiei si deplinatatea mijloacelor care, imbinate, ne cresc, ne hranesc, ne calauzesc spre mantuire, spre desavarsire. Pentru ca aceasta bogatie a Ortodoxiei sa fie lucratoare in noi se cere o singura conditie: lepadarea din ce in ce mai deplin de noi insine, de omul cel vechi. Doar astfel putem participala la lucrarile Duhului Sfant si sa sporim duhovniceste, iar aceasta participare se manifesta in primul rand prin lepadarea de sine si urmarea lui Hristos."Ierom. Ignatie Ipatiotul

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Rugăciuni pentru un sfârșit creștinesc:

Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare.

Efeseni 6, 13

Detalii despre carte / COMANDA