Descarca Revista
Sfântul Proroc Ilie
20 Iulie
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Iulie 2023

 

Sumar:
DEPENDENTELE - Anturajul
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al BOR
Trei sfinti inscrisi in calendarul BOR
Congres interortodox la Veria‑Grecia
Monahia Maria Nicău s-a mutat la Domnul
Stiri INTERNE - Iulie 2023
Stiri EXTERNE - Iulie 2023
Sa nu relativizam credinta noastra!
Pozitia canonica a Bisericii ortodoxe fata de nunta, divort si recasatorie
Hristos nu vrea contabilitate duhovniceasca
Vom sta in picioare si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca
Icoana Maicii Domnului INDRUMATOAREA
Vetre de credinta si istorie. Manastirea Robaia. Sfantul Pafnutie
Scoala nationala de vara a profesorilor de religie, editia 2023
De la ratiune la inteligenta artificiala
Bucuria de a fi Român! Festivalul - concurs Suflet Românesc (ediția a II-a 2023)
Martirii de la Colosseum - Evghenia Tur (CARTE)
Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie tămăduitorul cel preaminunat - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
Rugăciuni pentru un sfârșit creștinesc - *** (CARTE)



Tema lunii
DEPENDENTELE - Anturajul - Cristina Roman
 

Anturajul rău

„Îngrijeşte-te de sufletul copilului tău şi restul va veni de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci nu-i folosesc lui la nimic averile. Dar dacă sufletul îi e întărit în credinţă, plin de virtute şi curat, atunci nici chiar sărăcia nu-l poate vătăma. Copiii noştri sunt o mare comoară. Să avem, deci, grijă de ei şi să facem tot ce putem să nu-i pierdem, căci cel viclean stă gata să ni-i fure. Copiii sunt averea noastră cea mai de preţ şi numai pentru ei facem tot ce facem. Pentru averea pe care le-o vom lăsa ne zbatem, dar pentru ei înşişi, nu. Îngrijeşte-te de sufletul copilului tău şi restul va veni de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci nu-i folosesc lui la nimic averile. Dar dacă sufletul îi e întărit în credinţă, plin de virtute şi curat, atunci nici chiar sărăcia nu-l poate vătăma.” - (Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţii şi educarea copiilor, Editura Agapis, 2010, p. 38)

Scriam în articolul nostru anterior cu privire la situația complicată a persoanelor cu diferite dependențe că o cauză crucială a căderii în ispită este presiunea grupului, a anturajului. Desigur, în absența discernământului și a experienței de viață, cei mai vulnerabili sunt copiii și tinerii. Pe copii, sfântul grec Iacob Tsalikis îi sfătuia să nu aibă anturaje şi nici să se îndepărteze de părinţii lor, chiar cu preţul de a fi consideraţi de către ceilalţi drept nesociabili. Mai sfătuia, de asemenea, ca nimic să nu ia de la străini, nici măcar o bomboană sau ceva răcoritor de băut, pentru că este mare pericolul de narcotice care decimează tineretul astăzi. Spunea astfel în acest sens: „De la omul pe care nu-l cunosc nici anafură eu nu iau, pentru că-ți poate zice că este anafură şi de fapt să nu fie, ci să aibă în interior alte lucruri demonice”.

Presiunea anturajului la copii. Cum îi ajutăm să facă față

Mai devreme sau mai târziu majoritatea copiilor intră în colectivitate, se lovesc de oameni noi, de noi caractere și comportamente, nu de puține ori bulversante pentru ei. De fiecare dată desprinderea copilului de mediul familial și familiar este aproape o traumă, chiar și în cazul copiilor proveniți din familii dezorganizate. Atașamentul față de persoana reper din viața lor, mamă, tată, bunică etc., generează în sufletul și în mintea celor mici vulnerabilitate. Se văd deodată expuși unui mediu nou, provocator, în care cumva, deși supravegheați și ghidați (la grădiniță, școală), trebuie să se integreze și să se descurce singuri. Se vor izbi de jocuri pentru dominație, pentru putere, de lupta pentru întâietatea asupra aceluiași lucru, pentru însăși apartenența lor recunoscută și solidă la un grup care să îi ajute să se simtă securizați emoțional. Este foarte important ca odată reveniți acasă, copiii să aibă parte de discutarea celor întâmplate peste zi, de explicații cu privire la anumite tipuri de comportamente, să fie sfătuiți cum să interacționeze la următoarele lor contacte colective. Părinții pot ajuta enorm și doar prin simplul fapt de a-l oglindi pe copil. Aceasta înseamnă să îl asculte și să emaptizeze cu nedumerirea lui, cu suferința lui, cu frustrarea lui. Să evite să catalogheze alte persoane, să nu îl certe și să nu îl inhibe pe copil, ci cu duhul blândeții să îl asigure de iubire, de locul și rolul lui important în familie și de faptul că fiecare nouă zi îl pregătește să devină tot mai puternic, capabil, descurcăreț și cu o stimă de sine ridicată, sănătoasă. Critica excesivă duce la adulți narcisiști, îngăduința excesivă duce la caractere slabe și lipsa asumării de sine. Așadar, de contactul cu diferite grupuri nu îi putem feri întru totul pe copii. Ceea ce putem și trebuie să facem ca adulți responsabili, ca părinți, ca bunici, ca nași de botez, unchi și mătuși, este să le clarificăm caracteristicile și pericolele a ceea ce numim anturaj - anturaj periculos.

Ne ajută în acest sens sfaturi ale unor părinți sfințiți, care din dragoste și purtare de grijă au lăsat pentru noi toți cuvinte pline de înțelepciune și de învățătură. După cum spunea Clement Alexandrinul: „Pedagogul nostru este Dumnezeu Iisus Cuvântul, Care conduce  întreaga omenire, Însuşi iubitorul de oameni”. Totodată, “... ascultarea este o artă, dar şi o deprindere care se învaţă cu perseverenţă şi autocontrol. Calitatea ascultării poate fi influenţată de faptul că uneori participăm la o discuţie cu o opinie deja formată, atât despre ceea ce se spune, cât şi despre persoana care ne vorbeşte sau de faptul că putem desconsidera cu uşurinţă pe cei care au puncte de vedere diferite de ale noastre. Atunci doar auzim, nu ascultăm. Această realitate stă de multe ori la baza unor mari conflicte între părinţi şi copii, indiferent de vârsta acestora, conflicte care se pot desfăşura după un scenariu dureros de asemănător, dar jucat de actori diferiţi.

Ce vrea să îmi spună copilul meu?

Există momente când copiii izbucnesc cu o violenţă total neînţeleasă şi şocantă pentru părinţi, uneori chiar pe un cer aparent senin, adică fără ca scena conflictului să fie atunci clar definită. De regulă părintele, martor şi participant la această izbucnire, rămâne iniţial prins într-o stare de perplexitate, care trece uneori prea repede în furie şi ripostă, pentru că se percepe ca victima unui eveniment nedrept şi nemotivat. Apar întrebări grele şi atitudini contradictorii, fie de răceală pedagogică, fie de grijă exagerată. Cel mai frecvent, aceste izbucniri nu ascund boli organice, ci boli sufleteşti care invariabil transmit un mesaj: lăsaţi-mă să fiu, mă doare, nu mă vedeţi, am nevoie de afecţiune, de spaţiu pentru a creşte, am nevoie să fiu auzit, să fiu văzut cu adevărat.

Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt

Sunt izbucniri cataclismice de furie adunată în timp, care nu şi-a găsit mai devreme ascultare şi răspuns. Sunt focare închistate de dureri neiertate, care irump la suprafaţă ca lava vulcanică. În spatele lor sunt multe momente de neascultare adevărată, de lipsă de atenţie la nevoile reale ale copilui, dar care provin direct dintr-o lungă neascultare a sufletului nostru, din propriile traume nerezolvate. Din păcate, nu există soluţii magice şi nici rezolvări în „mâine va fi mai bine, o să trecem şi peste asta”. O astfel de izbucnire arată un mare bagaj, deja adunat. E nevoie de timp, de răbdare, e nevoie să învăţăm ascultarea, începând chiar cu noi înşine şi să folosim comunicarea, în încercarea de a reda cât mai exact trăirile ascunse în meandrele sufletului şi de a începe un dialog sincer, atent, empatic. Poate fi nevoie de ajutorul psihologului, al psihiatrului, de tehnicile de psihoterapie care urmăresc atât exteriorizarea cât şi vindecarea prin acceptare şi iertare a trecutului.

Dar în mod cert e nevoie de sprijinul duhovnicului şi de tratamentul Sfintelor Taine, pentru că noi putem descoperi şi uneori înțelege, putem aşeza în ordine şi deprinde artele ascultării, comunicării, respectului reciproc, putem învăţa chiar responsabilitatea, dar nu putem vindeca. Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt şi tot ce facem, indiferent cum am numi acest proces, este doar drumul către acest Dar.” – Psiholog Andreea Hefco, Doxologia

Dragostea, înțelegerea, respectul – pilonii creșterii unor copii sănătoși emoțional

„Principala cale de comunicare cu copiii o reprezintă dragostea şi înţelegerea. Asta aşteaptă din partea noastră copiii de orice vârstă. Dacă cel mic nu a avut parte în copilărie de dragoste, aceasta poate să-i afecteze viaţa pe mai departe. La urma urmei, infractorii, de regulă, se nasc fie din copii dezavantajaţi, fie din copiii fără părinţi, din şcolile-internat ori din orfelinate. Desigur, şi un copil dintr-o familie înstărită, care nu duce lipsă de nimic, poate să o apuce pe căi rele. Totuşi, prezenţa averii nu pare a fi un indiciu al iubirii părinteşti. Îmi amintesc că un preot a vizitat o puşcărie de minori. Stând înaintea acestora, a citit în privirile lor un singur lucru: în copilăria lor nu au avut parte de iubire. Când un adolescent părăseşte casa ori intră într-un anturaj rău, el caută, de fapt, ceea ce îi lipseşte în familie: dragostea, înţelegerea şi respectul. Mai mult, autoritatea celui mai mare. Prin urmare, sarcina părinţilor este să creeze în familie toate condiţiile încât copiii ajunși la adolescență să nu caute să fugă „într-o ţară îndepărtată” sau să caute altceva în afara casei. El trebuie să simtă că familia lui îl susţine, îi poartă de grijă şi îl înţelege. Familia să fie precum o adunare a celor mai buni şi credincioşi prieteni.” - (Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 95-97)

Familia numeroasă, un avantaj

Atunci când familia este numeroasă, când copilul nu este singur la părinți, când în familie sunt veri și fini și nași de vârste relative apropiate, care petrec constant timp împreună, copiii se călesc de mici atât cu diferențele dintre ei, cât și cu modul unitar de a gândi și de a trăi al familiei, fiind astfel mai puțin disponibili și interesați de aparteneța la un anturaj. Din păcate, în zilele noastre cele mai multe familii se opresc la a avea un copil, de teama că nu vor avea mijoacele materiale necesare pentru creșterea lui după standardele lumii. Este o capcană și o greșeală atunci când fără a ține cont de voia lui Dumnezeu, de părintele duhovnic, se face o așa pragmatică planificare familială.

“Cum poate fi apărat copilul de influenţa celor de-o vârstă cu el, dacă aceştia au viziuni necreştine asupra lumii? Cea mai bună metodă este să ai mai mulţi copii. Dacă sub acelaşi acoperiş locuiesc măcar trei copii, atunci cel mai mare va fi exemplu pentru ceilalţi, iar cel mare trebuie, desigur, să fie educat cu conştiinţa că a fi mai mare nu înseamnă a da comenzi, ci a răspunde pentru cei care sunt mai mici şi mai slabi. (...) De aceea, cea mai bună metodă prin care putem feri copiii de influenţe negative este să avem mai mulţi copii. Dacă aşa ceva nu se poate, trebuie să fim conştienţi că în unele perioade din viaţă nu părinţii, ci cei de-o seamă cu copilul îl influenţează mai mult. De aceea, părinţii trebuie să încerce să îi formeze un mediu de comunicare cât mai convenabil, dar într-o manieră foarte delicată. Astfel, copilul ar trebui să aibă ca prieten cu autoritate pe cineva cunoscut şi de către părinţi. Sigur că cei mici nu trebuie obligaţi să se împrietenească cu cineva anume sau să vorbească doar cu cei care vin. Va trebui să acceptăm că vom deveni pentru copii mai puţin interesanţi decât colegii sau prietenii de o vârstă cu ei. De aceea, toate aceste lucruri trebuie să fie pe deplin conştientizate”. - (Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 263-264)

Rugăciunea părinților

“Anturajul rău strică învăţătura bună. Copilul poate să fie bun, dar altcineva poate să aibă influenţă rea asupra lui. Un pustnic obişnuia să sfătuiască pelerinii despre educarea copiilor:

– Încă sunt trist, pentru că nu m-am dus la spovedanie înainte de 18 ani. Sunt încă trist din cauza aceasta. Când un copil are 6–7 ani, trebuie să aibă un părinte duhovnic. Aşa să faceţi. Deci, de îndată ce vă întoarceţi de la Sfântul Munte la casele voastre, daţi atenţie copiilor, catehizaţi-i şi păziţi-i, în special cu rugăciunile voastre. Rugaţi-vă aşa cum s-a rugat şi patriarhul Iacov pentru copiii săi. Rugaţi-vă aşa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, apară, ajută şi ai grijă de copiii mei”. Faceţi-vă cruce în timp ce vă rugaţi şi cântaţi un imn Maicii Domnului. Vegheaţi asupra lor. Să ştiţi exact unde se duc noaptea şi cu cine se însoţesc. Acesta este sfatul meu către toţi mirenii.” - (Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 67)

Când urechile par surde și vorba spusă la pereți, imposibilul poate fi atins prin RUGĂCIUNE

Părintele Porfirie îi sfătuia pe părinţi ca întotdeauna să vorbească cu Dumnezeu despre copiii lor în rugăciune. „Învăţaţi-vă să-I vorbiţi lui Dumnezeu despre copiii voştri; decât să-i tot mustraţi, mai bine vorbiţi despre ei cu Dumnezeu.” Atunci, Dumnezeu îl va veghea cu harul Său pe copil, îl va păzi şi El însuşi îl va învăţa şi-l va creşte. „Cel care îl aduce pe copil la viaţă poate totul. […] Către El să ne îndreptăm şi Lui să-I cerem cu rugăciuni fierbinţi, încă din clipa zămislirii, să-i fie pruncului tefere trupul şi sufletul. Şi El, cu dumnezeiasca lucrare a Duhului Sfânt, Se va îngriji şi de trup, şi de suflet. Iar rugăciunile să nu înceteze, ci, născându-se pruncul şi crescând, să crească odată cu el şi rugăciunile voastre, ca să arătaţi cu adevărat că lăsaţi în grija lui Dumnezeu buna creştere a copilului vostru. Iar când copilul se află sub ocrotirea şi paza lui Dumnezeu, să fiţi siguri că niciodată nu se va abate din calea cea dreaptă.”

Dacă vorbim cu Dumnezeu despre copiii noştri, prin mijlocirea Lui vom vorbi şi cu ei în chipul cel mai adevărat, cel mai drept şi cel mai rodnic. Pentru că atunci când părinţii îşi spun păsul lui Dumnezeu, El le vorbeşte mai departe copiilor cu harul Său, care se face întotdeauna auzit. „Orice ai vrea să le spui, spune-le în rugăciunile tale. Copiii nu vor auzi cu urechile lor, dar vor auzi ce vrem să le spunem când harul dumnezeiesc vine de-i luminează.” De aceea, Părintele Porfirie îndeamnă: „Să vă rugaţi cât mai mult pentru copiii voştri.” „Pentru rugăciunea voastră […], Dumnezeu le va vorbi copiilor” şi-i va ajuta să fie mai buni. Unei femei care avea probleme cu copiii ei, părintele îi spune: „Roagă-te, şi Dumnezeu o să vorbească sufletului lor şi ai să vezi că toţi or să se facă buni cu adevărat.”

Vedem adesea cum copiii resping sfaturile părinţilor şi au obiceiul să li se împotrivească. Când vine harul însă, nu se mai întâmplă aşa. Tatăl a doi copii istoriseşte că Părintele Porfirie i-a dat aceste sfaturi: „Tot ce vrei să spui acestui copil, care are o fire mânioasă, spune-I lui Dumnezeu. Îngenunchează înaintea Domnului şi cu ajutorul harului Său vorbele tale vor ajunge la copil.” Iar despre celălalt copil al meu mi-a spus: „Acest copil ascultă ce-i spui, însă ai grijă, ascultă, dar uită cu uşurinţă. Prin urmare vei îngenunchea iarăşi şi vei cere ajutorul harului lui Dumnezeu, pentru ca sfaturile tale părinteşti să cadă pe pământ bun şi să poată da roade.”

„Când vrei să spui ceva copilului tău – îi îndemna Părintele Porfirie pe părinţi -, spune-i mai bine Maicii Domnului, şi ea le va împlini pe toate. Rugăciunea ta va fi ca o îmbrăţişare în duh, care-i va cuprinde pe copiii tăi şi-i va cuceri. Vezi tu, câteodată noi vrem să-i luăm în braţe, şi ei nu se lasă. Însă niciodată nu vor refuza o îmbrăţişare în duh.” La această „îmbrăţişare în duh” prin rugăciune îndeamnă iarăşi părintele spunând: „Mama nu trebuie să se mulţumească cu mângâieri simţite, ci să se deprindă cu mângâierea duhovnicească a rugăciunii. De-l va mângâia fără rugăciune, copilul o va respinge. Când însă, fără să-l mângâie, face în taina inimii rugăciune fierbinte pentru el, copilul simte în inima lui mângâiere duhovnicească, de neînţeles pentru el, care-l mână către mama sa. Ca lumânarea să se mistuie maica în rugăciune pentru copilul ei! Să se roage în tăcere, cu mâinile ridicate către Domnul, si să-l îmbrăţişeze în taină pe copil.”

Rugăciunea părintelui pentru copilul său e chip ceresc al iubirii ce-i poartă; căci văzând cu ochii smereniei ce strâmtorată şi neputincioasă e dragostea sa omenească, îşi lasă copilul în grija dumnezeieştii iubiri, atotputernică şi nemărginită. Adică, după cum spune Părintele Porfirie, lasă „dragostea lui Dumnezeu, care înnoieşte şi preschimbă, să grăiască doar ea”. - Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, Editura Sophia

 




ACTUALITATEA religioasă
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al BOR
 

În ziua de marți, 4 iulie 2023, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paisie Teodorescu, vicar patriarhal, în demnitatea de Episcop-vicar patriarhal. Noul Episcop-vicar patriarhal va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul.

De asemenea, Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nectarie Petre, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, în demnitatea de Episcop-vicar al acestei Arhiepiscopii. Noul Episcop-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nectarie de Bretania.

În cadrul aceleiași ședințe au mai fost luate următoarele hotărâri:

  1. Aprobarea textului Protocolului de finanțare dintre Patriarhia Română și Secretariatul de Stat pentru Culte;
  2. Aprobarea propunerii proiectului de text al volumelor pentru lunile Septembrie și Octombrie ale Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române;
  3. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cinstirii icoanei Maicii Domnului „Axion estin” și a textelor liturgice pentru aceasta;
  4. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfintei Cuvioase Casiana Imnografa (7 septembrie), a textelor liturgice și a icoanei pentru cinstirea acesteia;
  5. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie), a textelor liturgice și a icoanei pentru cinstirea acestuia;
  6. Aprobarea înscrierii în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Cuvios Iosif Isihastul (28 august), a textelor liturgice și a icoanei pentru cinstirea acestuia;
  7. Aprobarea textului Slujbei aducerii moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București;
  8. Aprobarea textului Paraclisului Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Trei sfinti inscrisi in calendarul BOR
 

Sfântul Sinod a hotărât marţi înscrierea a trei sfinţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

În şedinţa de lucru din 4 iulie, prezidată de Patriarhul Daniel, sinodalii au decis înscrierea în calendar a Sfintei Cuvioase Casiana Imnografa, a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, a Sfântului Cuvios Iosif Isihastul, precum şi a textelor liturgice și a icoanelor pentru cinstirea acestora.

Sfânta Cuvioasă Casiana Imnografa (7 septembrie)

Cuvioasa Casiana s-a născut pe la anul 805 în Constantinopol, fiind fiica unui înalt dregător al Curții împăratului Teofil al Constantinopolului. Ea a fost rodul rugăciunii părinților ei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a dăruit-o după mulți ani de nerodire. La botez a fost numită Icasia (sau Casia) și a primit de mică bună învățătură, cunoscând Sfintele Scripturi și împodobindu-se cu bunătatea și cu toate virtuțile.

Când a ajuns la vârsta tinereții și era vestită atât pentru învățătură și noblețe, cât și pentru frumusețea ei, a făcut parte dintre acele tinere chemate la palatul imperial ca dintre ele să-și aleagă soție împăratul Teofil. Astfel, mergând înaintea acestor fecioare, Teofil ținea în mână un măr de aur, pentru a-l da celei care avea să fie aleasă. Teofil, uimit de istețimea Icasiei, s-a răzgândit și a dat mărul de aur altei tinere. Atunci Icasia, care era sub povața Sfântului Cuvios Teodor Studitul (†826), a înțeles că Dumnezeu a ferit-o de ispita slavei deșarte și s-a încredințat cu totul lui Hristos, Mirele ceresc al inimii ei, și a întemeiat o mănăstire de călugărițe în Constantinopol, numită a Icasiei, la locul numit Xenolofos sau Evdomon (a șaptea colină a Capitalei).

Deoarece împărații bizantini din acea vreme erau luptători împotriva cinstirii sfintelor icoane (iconomahi), Sfânta Casiana a fost neclintită în păstrarea dreptei credințe și a purtat grijă de cei prigoniți, ajungând ea însăși să rabde pătimiri pentru cinstirea icoanelor. Totodată, din inspirație dumnezeiască, a alcătuit rugăciuni și cântări bisericești, pentru care este cea mai cunoscută femeie imnograf (scriitoare de cântări) și melod (compozitoare de melodii pentru sfintele slujbe) din istoria Bizanțului.

La scurt timp după vizita împăratului Teofil, Sfânta a părăsit cetatea împărătească, împreună cu altă monahie, și a mers în Sicilia iar, de acolo, în Creta, și, în cele din urmă, în insula Casos (Kassos), unde s-a nevoit într-o peșteră, numită până azi „a Bătrânei”. În același loc a și adormit întru Domnul și a fost înmormântată în raclă de piatră în biserica Maicii Domnului de la Empurio.

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie)

Sfântul Ioan s-a născut în ziua de 4 iunie 1896 pe moşia Adamovka din regiunea Harkov, în familia de nobili ucraineni Maximovici. El a primit la botez numele de Mihail. Deşi a fost un copil bolnăvicios şi firav, a urmat cursurile Şcolii Militare din Poltava, după care s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Harkov. În 1921, în timpul războiului civil provocat de bolșevici, familia Maximovici a fost evacuată la Belgrad, unde el şi fraţii săi s-au înscris la universitatea din oraş. Mihail a terminat Facultatea de Teologie în 1925, cu toate că avea mari greutăți financiare, pentru care era nevoit să-și câștige existența vânzând ziare.

În anul 1926, a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, dându-i-se numele Ioan, după rudenia sa, Sfântul Ierarh Ioan din Tobolsk (†1715). În acelaşi an, în ziua de 21 noiembrie, tânărul Ioan a fost hirotonit preot. În acest timp a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat și a fost profesor şi îndrumător la Seminarul „Sfântul Ioan Teologul” din Bitolia, unde slujea Dumnezeiasca Liturghie în limbile slavonă și greacă. În 1934, ierarhii ruși din exil au hotărât ca ieromonahul Ioan să fie hirotonit episcop de Shanghai, în China. Tânărul ierarh a mers în eparhia sa, găsind o enormă catedrală neterminată şi un conflict care trebuia încheiat. Primul lucru pe care l-a săvârşit a fost să refacă unitatea Bisericii locale. A organizat societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii săraci şi orfani. Odată cu venirea comuniştilor la putere în China, comunitatea Sfântului Ioan a fost nevoită să fugă în Insulele Filipine. În 1949, aproximativ 5.000 de refugiaţi trăiau într-o tabără a Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi de pe insula Tubabao din Filipine.

Vlădica s-a dus apoi la autoritățile din Washington, obținând aprobarea ca păstoriții săi să fie primiți ca refugiați în Statele Unite. După această reușită, în 1951, Arhiepiscopului Ioan i s-a încredinţat păstorirea Arhiepiscopiei Europei Occidentale a Bisericii Ruse din afara granițelor, cu sediul la Paris şi apoi la Bruxelles. În timpul șederii sale la Paris a avut relații strânse cu ortodocșii români și a slujit de mai multe ori la biserica românească Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, unde ortodocșii ruși și sârbi, care nu aveau la acea dată un lăcaș de cult propriu, erau primiți cu ospitalitate. Sfântul Ioan a primit în jurisdicţia sa comunități ortodoxe locale din Olanda și Franța, ocrotindu-le şi încurajând creşterea lor.

În data de 13 octombrie 1993, moaştele Sfântului Ioan au fost descoperite întregi și se află acum în catedrala închinată Icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necăjiți din San Francisco, unde săvârşesc fără încetare minuni.

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul (28 august)

Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în anul 1897 în insula Paros, din Marea Egee. Odrăslit în familia credincioasă, cu mulți copii, a lui Gheorghe (Kottis) și a Mariei, a primit la Sfântul Botez numele Francisc. Fiind isteț și înțelept din copilărie, școala vieții, cu greutățile și întâmplările ei, l-a învățat să cunoască atât cinstirea lui Dumnezeu, cât și deșertăciunea acestei lumi. Trăind puțină vreme în lume ca mirean și trudind pentru a-și sprijini familia după moartea tatălui, a primit în scurt timp, prin descoperire dumnezeiască, chemarea de a alege calea vieții monahale. Căutând Părinți încercați în făptuire și în vedere duhovnicească, a venit în Sfântul Munte Athos, unde a rămas, cu statornicie și răbdare, vreme de 38 de ani, nevoindu-se în chip bineplăcut lui Dumnezeu și stăruind în multe osteneli monahale.

A primit tunderea în marele și îngerescul chip, devenind schimonah, în anul 1924, în peștera Cuviosului Atanasie Athonitul, care aparține de Marea Lavră. A strălucit în nevoințe la Katunakia și la Schiturile Sfântul Vasile și Sfânta Ana Mică. Aici și-a întemeiat obștea cu care s-a așezat în cele din urmă la Noul Schit, care ține de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Acest Părinte purtător de Dumnezeu, nevoitorul cel luminat de harul Preasfântului Duh, un adevărat Avvă de Pateric din vremurile noastre și „un duhovnicesc general de oști”, cum după dreptate a fost numit, L-a iubit pe Dumnezeu din toată puterea, din tot sufletul și din tot cugetul său și s-a luptat cu asprime din tinerețe să biruiască pe omul cel vechi, cu patimile și poftele lui. După opt ani de aprigă și neclintită nevoință, a primit darul nestricăcioasei curății sufletești. S-a învrednicit de arătări cerești și a fost dăruit din belșug cu harisma străvederii și a înainte-vederii.

Istovit de ostenelile nevoințelor sale și de bolile și de durerile trupului, la vârsta de 62 de ani și-a dat sufletul cu pace, la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1959, în Coliba Buna Vestire de la Noul Schit.

În aceeaşi şedinţă, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au hotărât înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cinstirii icoanei Maicii Domnului „Axion estin” și a textelor liturgice pentru aceasta.

 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Congres interortodox la Veria‑Grecia
 
Un articol de: † Visarion, Episcopul Tulcii 
 

Sfântul Apostol Pavel „vasul alegerii”„apostolul neamurilor” și propovăduitorul Evangheliei lui Hristos, se bucură în Grecia, ca de altfel în toată lumea creștină, de o cinstire aparte. La 29 iunie, în ziua pomenirii lui împreună cu Sfântul Apostol Petru, „piatra credinței” și „verhovnicul apostolilor”, în toată Elada au loc manifestări deosebite.

La poalele Acropolei ateniene, în Areopag unde se află locul în care Sfântul Pavel a propovăduit elinilor pe „Dumnezeul cel necunoscut” (Fapte 17, 23), la Corint, în Veria și în alte locuri au loc procesiuni, slujiri liturgice și manifestări culturale închinate Sfântului Apostol Pavel.

Începând cu anul 1994, Mitropolia de Veria - străvechiul oraș Beroia - din Grecia organizează un congres interortodox închinat vieţii şi activităţii Sfântului Apostol Pavel. Ajuns la cea de-a XXIX‑a ediție, acest simpozion la care participă an de an ierarhi, clerici, profesori universitari și oameni de cultură a avut ca temă „Sfântul Apostol Pavel și moștenirea lumii elenistice”, fiind legat în acest an și de împlinirea a 2.300 de ani de la moartea lui Alexandru Macedon care‑și avea obârșia în aceste locuri.

Prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Mitropolit Pantelimon de Veria, Nausa şi Kampania, în acest an a fost organizat îndătinatul Congres „Pavleia”, care s‑a desfăşurat între 26-28 iunie 2023, la Centrul municipal de artă şi cultură „Antoniades” din Veria.

Au fost prezenţi Înaltpreasfințitul Mitropolit Bartolomeu de Smirna din partea Patriarhiei Ecumenice, Înaltpreasfințitul Mitropolit Sava de Nubia - Patriarhia Alexandriei, Înaltpreasfințitul Mitropolit Efrem de Halep - Patriarhia Antiohiei, Înaltpreasfințitul Mitropolit Kiriakos de Nazaret - Patriarhia Ierusalimului, Înaltpreasfințitul Mitropolit Arsenie de Nis - Patriarhia Sârbă, Preasfințitul Episcop Visarion al Tulcii - Patriarhia Română, Înaltpreasfințitul Mitropolit Ciprian de Stara Zagora - Patriarhia Bulgară, Înaltpreasfințitul Mitropolit Hrisostom de Messinia - Biserica Greciei, și Înaltpreasfințitul Mitropolit Gherasim de Zucdidi și Tsaisi - Patriarhia Georgiei.

Deschiderea oficială a avut loc luni, 26 iunie, după-amiaza, în sala mare a Centrului de cultură „Antoniades” din Veria cu intonarea unor imnuri închinate Sfântului Apostol Pavel și cu un cuvânt adresat participanților de Înaltpreasfințitul Părinte Pantelimon, Mitropolit de Veria, Nausa și Kampania, gazdă ospitalieră și organizatorul acestui simpozion.

Au fost prezentate mesaje din partea întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, iar din partea Bisericii Ortodoxe Române, Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, a prezentat, ca delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mesajul Preafericirii Sale, intitulat „Sfântul Apostol Pavel și moștenirea lumii elenistice”, care a subliniat importanța temei, ca și actualitatea acesteia în contextul vieții bisericești contemporane. De asemenea, s‑au făcut doriri de succes lucrărilor congresului şi de binecuvântare clerului şi credincioşilor din Mitropolia de Veria.

Au urmat două teme importante, prezentate de doi profesori de teologie de la Tesalonic, legate de influența culturii eleniste asupra gândirii Sfântului Apostol Pavel. Au mai fost rostite mesaje din partea oficialităţilor locale, după care Corul din Vergina - localitatea de naștere a regelui Filip, tatăl lui Alexandru Macedon -, a prezentat un reușit concert cuprinzând piese religioase și patriotice.

În celelalte zile ale simpozionului au fost prezentate referate interesante legate de personalitatea Sfântului Apostol Pavel, influența gândirii acestuia asupra creștinismului primar ca religie a iubirii, a dreptății și a sfințeniei. De asemenea, alte referate s‑au axat pe personalitatea lui Alexandru cel Mare, precum și a Cuviosului Gherasim, imnograful din Sfântul Munte Athos trecut recent de către Patriarhia Ecumenică în rândul sfinților.

Elenismul temeluit de Alexandru Macedon a fost prin toate pârghiile sale un instrument puternic și facil prin care Evanghelia a putut pătrunde în toată lumea cunoscută atunci, moștenirea ei fiind prelungită apoi secole de-a rândul prin civilizația și cultura creștină. Epistolele pauline au avut un rol esențial în stimularea și susținerea diferitelor moduri și culturi prin care credincioșii, primind Cuvântul lui Dumnezeu, răspund pe deplin chemării Lui, de asemenea, ele oferind cea mai clară imagine a întâlnirii fericite dintre ideile lumii elenistice și mesajul lui Hristos Cel înviat.

A fost vizitat muzeul arheologic din Aige, din apropierea Veriei, precum și noul muzeu bisericesc al Mitropoliei de Veria, deschis anul trecut la Mănăstirea Dobra. Aici am putut descoperi între obiectele liturgice expuse și două potire lucrate de meșteri argintari brașoveni și care au fost dăruite acestei mănăstiri de către evlavioșii și darnicii voievozi români.

Marți, 27 iunie, la „Casa Artelor” din Veria a avut loc un spectacol literar‑muzical intitulat „Gherasim, râul cel curgător de miere al imnografiei”, la care și‑au dat concursul Corul Școlar din Veria și Corul Asociației Culturale din Vergina, libretul muzical aparținând regretatului compozitor Marios Tokas, sub conducerea maestrei Eleni Anagnostu.

Pe lângă manifestările științifice și culturale au avut loc și manifestări religioase. Astfel, în seara zilei de 28 iunie - ajunul praznicului, în vechea Catedrala Mitropolitană din Veria a avut loc slujba Vecerniei la care au participat ierarhi, clerici și credincioși, cuvântul de învățătură fiind rostit de Mitropolitul Hrisostom de Messinia - Biserica Greciei.

În ziua de prăznuire a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în același lăcaș de cult a fost săvârșită Sfânta Liturghie arhierească prezidată de Mitropolitul Bartolomeu de Smirna, reprezentantul Sanctității Sale Patriarhul ecumenic Bartolomeu, și la care au slujit toți ierarhii prezenți. Înainte de începutul Sfintei Liturghii a fost citit Tomosul Patriarhal prin care a fost trecut în rândul sfinților cunoscutul imnograf athonit Gherasim Micraaghianitul, supranumit noul Roman Melodul al imnografiei contemporane. A urmat prezentarea icoanei noului sfânt și a unui fragment din sfintele sale moaște, după care toți ierarhii prezenți au semnat Actul oficial al proclamării canonizării.

După terminarea Sfintei Liturghii, toți participanții au luat parte la o recepție oficială oferită la sediul Mitropoliei din Veria de către chiriarhul locului, Mitropolitul Pantelimon, care a oferit tuturor ierarhilor câte un engolpion cu chipul Maicii Domnului și o icoană a Sfântului Cuvios Gherasim.

Seara s‑a săvârşit la Altarul Sfântului Apostol Pavel din centrul oraşului - locul de unde apostolul a adresat cuvântul Evangheliei locuitorilor Veriei - slujba Vecerniei la care au slujit toţi arhiereii prezenţi. Vecernia a fost precedată de o procesiune religioasă desfăşurată de la Catedrala Mitropolitană până la locul numit „Vima”, adică Altarul Sfântului Apostol Pavel.

Au fost, așadar, patru zile de încărcătură spirituală și culturală care au scos în evidență lucrarea de excepție a Sfântului Apostol Pavel - apostolul neamurilor - care rămâne un far călăuzitor pentru Biserica creștină, ca și pentru întreaga umanitate greu încercată astăzi de războaie, de disensiuni, de schisme și de încercări care toate pot fi surmontate și depășite doar prin trăirea mesajului evanghelic al Mântuitorului Hristos la justa lui valoare, așa cum a fost predicat acum două mii de ani de „vasul ales” al alegerii cerești.

 



Monahia Maria Nicău s-a mutat la Domnul - Preot Nicolae Nicău
Fericită este  calea întru care mergi astăzi, suflete, că s-a gătit ţie loc de odihnă.
Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul bine a făcut ţie
 

Vestea mutării în Împărăţia lui Dumnezeu a monahiei Maria Nicău, sora Părintelui Proclu, a produs, firesc, multă durere şi tristeţe în inimile noastre. Dar mâhnirea a fost preschimbată, tot firesc, în nădejde în mila lui Dumnezeu, care nu ne lasă văduviţi de cei dragi, ci îi mântuieşte prin dragostea Sa, iar pe noi, cei ce rămânem în urmă, ne mângâie şi ne întăreşte.

Cu aceste gânduri în inimă şi în minte, purced în a așeza câteva rânduri despre viața pilduitoare și plină de sens duhovnicesc, trăită autentic în duhul făgăduințelor depuse, a monahiei Maria Nicău. În timpul viețuirii sale ca monahie, a fost un exemplu pentru toate surorile și maicile din mănăstire, prin îmbinarea rugăciunii cu ascultarea, cu smerenia și tăierea voii, atât de necesare vieții monahale

Monahia Maria Nicău s-a născut  în ziua de 30 martie 1930, din părinții Ion și Ana, în satul Mitocul Bălan, pe meleaguri nemțene, fiind al noulea copil din cei unsprezece, primind la Botez numele Ana.

Maica Maria a simțit de copilă, chemarea profundă în inima și în sufletul ei de a veni la mănăstire. De la vârsta de 15 ani a intrat în mânăstire. Dar, încă de mică, împreună cu părintele Proclu, duceau mâncare vechilor pustnici, trimiși de tatăl lor Ioan, lucrător silvic și cunoscător al colibelor pustnicilor din pădurea ce înconjura Mănăstirea Sihăstria. Peste 70 ani de ascultare i-a săvârșit  în monahism, cunoscută ca monahia Agafia, iar dupa ce a primit schima monahală, ca maica Maria.

În timpul petrecut în Mânăstirea Varatec, peste 7 decenii, ea a căutat să fie smerită, ascultătoare și pașnică. Maica Maria, în această vatră monahală, a respectat cu sfințenie o anumită atitudine pe care mai greu o poți întâlni astăzi în lumea noastră, și anume, ‹‹tăcerea››, pentru a-L auzi mai bine pe Domnul, a înțelege mai bine sfatul Lui și pentru a nu auzi intrigile și vicleniile omenești. Am putea spune că urechile și gura ei au fost închise la orice cuvânt rău, pe care ea nu îl mai auzea și nu îl mai rostea. Blândețea și bunătatea se uneau cu o disponibilitate totală pentru a face ascultare din convingere și pentru a crește duhovnicește. Profilul vieții ei este profilul unei adevărate călugărițe din tradiția adevărată, unele calități moștenindu-le prin naștere, iar altele cultivându-le zi de zi și ceas de ceas.

Detalii despre moștenirea duhovnicească a maicii Maria Nicău, dar și despre ultimele clipe ale vieții ei pământești, ne-a oferit, maica Arsenia cea care ia fost alături pe toată perioada neputinței sale: “Îi datorăm formarea noastră, creșterea noastră duhovnicească în spiritul rugăciunii. Ne-a învățat că toate se încep cu rugăciune, cu blagoslovenie și că prin necazuri se trece tot cu rugăciunea. Cuvioșia sa s-a rugat foarte mult; toată viața i-a plăcut să citească la Psaltire, iar în ultimii ani, nopțile și le petrecea în rugăciune. A îngăduit Dumnezeu să treacă și prin neputințe trupești, suferind în ultimul timp, dar tot timpul striga la Născătoarea de Dumnezeu: «Măicuța Domnului, nu mă lăsa!», «Bucură-te, Fecioară Marie, Domnul este cu tine!». Așa  s-a rugat cu buzele cât timp a putut vorbi. Când nu a mai putut vorbi, în ultimele zile, îi citeam noi rugăciunile, iar ochii ei erau la icoana Maicii Domnului pe care o avea în față. De acum nădăjduiesc să se milostivească Dumnezeu de sufletul sfinției sale, iar după 40 de zile să o avem mijlocitoare pentru noi înaintea Bunului Dumnezeu”.

A rămas neuitarea vredniciei faptelor sale, care nu trebuiesc îngropate, căci aşa precum mărturiseşte înţelepciunea românească: „În moarte nu toţi murim, aşa precum în viaţă nu toţi trăim!”

Plecarea sa dintre noi înseamnă o grea pierdere, deoarece ea s-a ostenit în chip pilduitor, fiind un model de statornicie, smerenie, ascultare și râvnă pentru slujirea lui Hristos și a Bisericii Sale. În aceste momente de întristare, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Biruitorul morții şi Domnul vieții, să așeze sufletul roabei Sale Monahia Maria Nicău împreună cu drepții, în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Înmormântarea maicii Maria Nicău va avea loc sâmbătă,  15 iulie, începând cu orele 11 la  Mănăstirea Varatec, județul Neamț.

Veșnică ei pomenire din neam în neam!

                                                          



Stiri INTERNE - Iulie 2023
 
 
Religia este disciplină la alegere pentru Bacalaureat
Președintele României, Klaus Iohannis a semnat  decretele pentru Legea învățământului preuniversitar și cea a învățământului superior. Religia se numără printre disciplinele care pot fi alese pentru examenul de Bacalaureat. Proba de Bacalaureat pe care elevii o pot alege în funcție de profilul parcurs și specializarea studiată poate fi la una din disciplinele: Logică, Psihologie, Sociologie, Economie, Filosofie sau Religie. Ceremonia de semnare a celor două decrete a avut loc la Palatul Cotroceni. Legile adoptate vin cu o serie de noutăți și reglementări care să prevină abandonul școlar, să promoveze sportul și să sprijine elevii din medii defavorizate. Noile reglementări presupun ca elevii să parcurgă un traseu educațional personalizat prin care se va limita analfabetismul funcțional. Schimbările din învățământul universitar se referă la creșterea duratei studiilor doctorale de la 3 la 4 ani, iar doctorandul va putea desfășura activități didactice remunerate ca asistent universitar. Persoanele care studiază științele exacte vor avea acces la materiale didactice internaționale. - basilica
 
Părintele Tănăsache Costea, condus pe ultimul drum de clerici și fii duhovnicești 
Au participat clerici și credincioși, cadre didactice de la facultatea de teologie, angajați ai protopopiatelor, ai Arhiepiscopiei Bucureștilor și ai Administrației Patriarhale. După slujbă, ierarhul a citit mesajul de condoleanțe transmis de Patriarhul Daniel. „Părintele Atanasie a desfășurat o activitate misionară și didactică luminată de evlavie și credință, dovedindu-se un slujitor bun și credincios, care a știut să înmulțească talanții primiți de la Dumnezeu, dar și să-i cultive în semenii săi”, a transmis Patriarhul României. Părintele Tănăsache Atanasie Costea a fost cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și este autorul mai multor articole de specialitate despre legătura dintre educație și spiritualitate. Cu toate acestea, nu s-a preocupat să avanseze în cariera academică, ci și-a dedicat viața călăuzirii tinerilor, prin aplicarea în practică a principiilor pedagogiei creștine. A fost mentorul și duhovnicul tinerilor din ASCOR Galați, apoi călăuzitorul spiritual al studenților teologi din Capitală. - basilica
 
Mănăstirea Sărăcinești va organiza o tabără de vară pentru tineri în memoria Cuv. Gherontie cel nebun pentru Hristos

Mănăstirea vâlceană Sărăcinești va fi gazda unei tabere de vară organizate în memoria Cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos. Tabăra va fi organizată în perioada 7-16 august, iar în programul acesteia vor fi cuprinse conferinţe susţinute de unii dintre cei care l-au cunoscut pe Cuviosul Gherontie. Este vorba despre Pr. Prof. Univ. Dr. Habil. Dorin și Prof. Dr. Monica Opriș; Pr. Lect. Dr. Mihail Dan (Alba Iulia); Protos. Dionisie Ignat (Mănăstirea Albac) şi Protos. Dr. Sava Vintilă (Medic, Arhiepiscopia Râmnicului). Vârsta acceptată a participanților este de 17-30 ani, iar cazarea și masa sunt gratuite, fiind oferite de organizatori. Cei care doresc să participe trebuie să completeze formularul până în 5 august. Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos a văzut lumina zilei la 4 noiembrie 1934 şi vorbea cu drag de faptul că s-a născut în Ţara Făgăraşului, aproape în mijlocul ţării, în satul Viscri, comuna Buneşti, nu departe de Rupea, acum în judeţul Braşov. A făcut doar patru clase, dar le-a făcut bine. Când ne recita câte o poezie, şi încă ştia multe, la cei aproape 84 de ani, câţi a avut la plecarea în veşnicie, ne spunea că o ştie „de la şcoala primară”. La fel şi unele rugăciuni în formă versificată, cum este „Doamne, Doamne, ceresc Tată”. Îi pomenea în rugăciunile personale în primul rând pe părinţii săi, „măicuţa mea, Elena, şi tăticul meu, Ioan”, dar şi pe „unchiul meu, Moise sau protosinghelul Modest”, fiind vorba despre fratele tatălui său, părintele Modest Aldea, fostul stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarhul catedralei episcopale din Buzău. Tot din pomelnicul Cuviosului s-a aflat şi despre fratele său mai mare care murise de tânăr, dar şi despre alţi membri ai familiei sau despre persoanele dragi sufletului său, vii şi adormiţi, pe care-i pomenea din memorie într-o ordine aproape neschimbată de-a lungul anilor. De foarte tânăr a fost iubitor de rugăciune şi de mănăstire, nu o dată abandona treburile gospodăreşti sau pe cele agricole pentru a se dedica rugăciunii. Astfel, decizia lui de a se dedica vieţii monahale a fost aşadar una firească. A rămas până la sfârşitul vieţii ataşat sufleteşte de mănăstirea Ciolanu, unde şi-a început viaţa călugărească, dar şi de catedrala episcopală de la Buzău, unde îl vizita uneori pe unchiul său, ajuns de acum eclesiarh. Mai multe detalii din viaţa sa, aici.

Bucureștiul se pregătește pentru jubileul de 250 de ani de la aducerea moaștelor Sf. Dimitrie cel Nou

Joi, 13 iulie, s-au împlinit 249 de ani de la aducerea moaștelor Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou la București. Privind spre viitor, Capitala României și Catedrala Patriarhală se pregătesc pentru împlinirea, la anul, a 250 de ani de când sfântul ocrotește Bucureștii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis deja, anul trecut, introducerea acestei sărbători în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Aducerea moaștelor Sf. Dimitrie cel Nou la București va fi serbată în mod oficial începând din 13 iulie 2024. În acest sens, se lucrează la o icoană a evenimentului și la redactarea slujbei sărbătorii. De asemenea, urmează să fie înființat și un nou Ordin bisericesc, care va fi oferit ca distincție persoanelor cu o contribuție deosebită la viața Bisericii. În 13 iulie 1774 ajungeau la București moaștele întregi ale sfântului, aduse de Generalul Ivan Piotr Saltîkov, care le-a luat din satul Basarabi, de lângă Ruse (în Bulgaria de astăzi), pentru a le proteja de invazia turcilor. Ajungând cu racla în Bucureşti, un negustor bogat, Hagi Dimitrie, şi Mitropolitul Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti, l-au rugat pe general să lase moaştele poporului român şi Mitropoliei, ca mângâiere pentru pagubele materiale şi suferinţele îndurate de români în război, mai ales că sfântul era „valah” (român) de neam. Moaştele au fost aşezate înCatedrala Mitropolitană din Bucureşti – astăzi Catedrala Patriarhală. - basilica

Fostul Ambasador Bogdan-Tătaru Cazaban a fost hirotonit preot

Evenimentul a vut loc de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Sfânta Liturghie şi Taina Hirotoniei au fost oficiate de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieşteanul, care duminica trecută l-a hirotonit diacon pe Bogdan-Tătaru Cazaban. Noul preot a fost hirotonit pe seama Bisericii „Bucur Ciobanul” din Capitală. Bogdan Tătaru‑Cazaban a fost patru ani consilier de stat la Președinția României, iar șase ani a fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun. S-a născut în anul 1977 la Focșani și a urmat studii de filozofie și teologie la Universitatea din București și stagii de cercetare la Colegiul Noua Europă și la École des Hautes Études en Sciences Sociales / Maison des Sciences de l’Homme din Paris. Este doctor în filozofie al Universității din București, cercetător științific la Institutul de Istorie a religiilor al Academiei Române, cofondator al revistei „Chora. Revue d’études anciennes et médiévales: philosophie, théologie, sciences” și membru al mai multor asociații și societăți academice. Între 2010 și 2016 a fost ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul Suveran de Malta. A primit Ordinul „Pius al IX–lea” în grad de Mare Cruce din partea Sfântului Scaun, Ordinul „Pro Merito Melitensi” în grad de Mare Cruce (Ordinul Suveran de Malta), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler și Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor. - basilica

 

Linkuri la știri:
 
Lista parohiilor românești din destinații de vacanță - Basilica
 
160 de ani de la pictarea minunată a Icoanei Maicii Domnului Prodromița - Basilica

 



Stiri EXTERNE - Iulie 2023
 
Sf. Munte Athos: P.S. Timotei al Spaniei și Portugaliei a sfințit biserica unei chilii a Schitului Lacu

Preasfințitul Părinte Timotei al Spaniei și Portugaliei a sfințit biserica Chiliei „Izvorul Tămăduirii” de la schitul athonit „Sf. Dimitrie” – Lacu. Aceasta a devenit primul lăcaș de cult al Schitului Lacu sfințit de un ierarh. În ajun, episcopul român a asistat la slujba Privegherii pentru sărbătoarea Sf. Ap. Petru și Pavel (conform calendarului nerevizuit), oficiată de viețuitorii Chiliei în frunte cu părintele stareț Dimitrie Botas. La slujba de sfințire, Episcopul Timotei i-a avut alături în slujire pe ieromonahii Ștefan Nuțescu, Paisie Raut și Mihea, pe Arhid. Spiridon Burlacu și pe Ierod. Epifanie Botas. - basilica

REP. MOLDOVA: Protocol de cooperare între Patriarhia Română și Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova

Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis un comunicat despre semnarea, în cursul zilei de joi, a unui protocol de colaborare între Patriarhia Română și Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Acesta vizează în principal construirea și renovarea bisericilor din Mitropolia Basarabiei, dar și a muzeelor și bibliotecilor comunităților românești de dincolo de râul Prut. Spicuim din text: 

Cele mai importante puncte ale acestui Protocol de cooperare sunt:

  1. Construcţia, reparaţia, conservarea şi dotarea bisericilor din Republica Moldova, aflate în jurisdicția Mitropoliei Basarabiei;

  2. Renovarea şi întreţinerea de muzee, case memoriale, monumente istorice, cimitire şi altele asemenea, protejarea şi revitalizarea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti;

  3. Proiecte educaţionale pentru comunitățile ortodoxe românești din Republica Moldova;

  4. Construcţia, renovarea, întreţinerea şi dotarea bibliotecilor comunităților ortodoxe românești din Republica Moldova;

  5. Susţinerea manifestărilor culturale destinate comunităților ortodoxe românești din Republica Moldova.

  6. Părţile vor depune toate eforturile pentru consolidarea rolului educaţional, spiritual şi identitar al parohiilor şi mânăstirilor ortodoxe aflate în jurisdicția Mitropoliei Basarabiei.

  7. Părţile vor efectua demersuri comune pentru susţinerea proiectelor promovate de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova, inclusiv prin punerea la dispoziţie, în măsura posibilităţilor, a spaţiilor folosite de parohiile Mitropoliei Basarabiei.

  8. Părțile vor efectua demersuri comune pentru desfășurarea, în cadrul proiectului ,,Școala de Duminică” a orelor de religie, având drept scop familiarizarea copiilor cu credința ortodoxă, cu legătura dintre poporul român și creștinism și cu respectarea libertății religioase.

Cancelaria Sfântului Sinod

REP. MOLDOVA: Un fiu al Basarabiei devenit sfânt: 205 ani de la nașterea Mitropolitului Iosif Naniescu, numit „cel Milostiv”

Cu 205 ani în urmă, în data de 15 iulie, se năștea în satul basarabean Răzălăi (județul Bălți), un copil care avea să devină ierarh al Bisericii și apoi să fie proclamat sfânt, cu supranumele de „cel Milostiv”. Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan. Rămânând orfan de tată de la vârsta de doi ani, copilul a fost luat sub ocrotirea unchiului său, ierodiaconul Teofilact, care la dat la învățătură la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași și apoi l-a luat cu sine pretutindeni unde l-au dus ascultările monahale. În 23 ianuarie 1835, a fost tuns în monahism la catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi a fost hirotonit ierodiacon. A urmat cursurile Seminarului din Buzău și apoi Academia de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București. A îndeplinit ascultarea de egumen al mănăstirilor Șerbănești-Morunglavu – jud. Vâlcea (1849-1857) și Găiseni – jud. Dâmbovița (1857-1863), fiind hirotonit ieromonah (29 august 1850) și hirotesit protosinghel (30 noiembrie 1852) și arhimandrit (1860). Pentru scurt timp a fost și egumen la Mănăstirea Sărindar din București. La București, a fost profesor de religie la Gimnaziul Gheorghe Lazăr, la Liceul Matei Basarab și la Școala Normală Carol I. Timp de un an (1870-1871), a fost directorul Seminarului Central din București. La 23 aprilie 1872 a fost hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon (de Mira Lichiei), iar la 18 ianuarie 1873 a fost ales Episcop al Argeșului, unde a păstorit o perioadă scurtă, până la alegerea sa, la 10 iunie 1875, ca mitropolit al Moldovei. A fost instalat la Iași la 6 iulie 1875 și a păstorit până la moartea sa din 26 ianuarie 1902. La Iași, a continuat lucrările de refacere a Catedralei Mitropolitane începute de Mitropolitul Veniamin Costachi și cele de la Seminarul Veniamin. În 1888, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar la finele vieții și-a donat biblioteca acestei instituții – peste 10.000 de volume și manuscrise. Cu toate acestea, cea mai mare lucrare a sa a fost în sufletul său și în sufletele celor din jur, prin activitatea sa filantropică, pe care o desfășura atât individual, cât și instituțional, prin înființarea Societății Clerului Român Binefacerea, care avea misiunea de a ajuta pe copiii de preot rămași orfani și pe preotesele văduve. A plecat la Domnul în 26 ianuarie 1902, fiind condus cu dragoste și jale pe ultimul drum de mulți oameni. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în 2017, iar proclamarea deciziei a avut loc în 2018, în Anul Centenar al Marii Uniri, când se împlineau și două secole de la nașterea sa. În același an, un fragment din moaștele sale a fost dăruit de Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei parohiei din localitatea natală a sfântului ierarh. - basilica

GRECIA: ”Căsătoriile între persoanele de același sex vor avea loc. Fac parte din strategia noastră”

„Prim-ministrul grec Kyriakos Mitsotakis plănuiește să legalizeze căsătoriile între persoane de același sex, un pas uriaș înainte pentru drepturile LGBTI într-o regiune în care unele guverne conservatoare reprimă comunitatea”, relatează publicația americană Bloomberg. „Căsătoria între persoane de același sex se va întâmpla la un moment dat și face parte din strategia noastră”, a declarat marți, într-un interviu acordat agenției de presă, premierul grec, afirmând că „societatea greacă este mult mai pregătită și matură”. Potrivit publicației Bloomberg, Grecia nu a recunoscut dreptul de a se căsători cuplurilor de același sex, dar se subliniază că țara a făcut un salt în clasamentul relativ al țărilor și al drepturilor membrilor comunității LGBT. Citând filiala europeană a Asociației Internaționale de Lesbiene, Gay, Bisexuali, Trans și Intersex, Bloomberg subliniază că Grecia a depășit țări precum Regatul Unit și Germania în ceea ce privește sprijinul legal și politic pentru comunitatea LGBT. „Momentul pentru schimbare a început în Grecia în 2021, când Mitsotakis a numit o comisie pentru a elabora o strategie națională de îmbunătățire a drepturilor LGBT. De atunci, el a introdus o serie de reforme, inclusiv ridicarea interdicției pentru bărbații homosexuali să doneze sânge și încetarea practicii așa-ziselor operații de schimbare a genului asupra copiilor”, subliniază presa internațională.  Puțini se așteptau ca aceasta să devină o forță atât de puternică pentru schimbare”, subliniază el, concluzionand: „Coabitarea între persoane de același sex a fost recunoscută legal în Grecia în 2015 și identitatea de gen în 2017, dar progresul în alte probleme a fost neregulat până la preluarea puterii Mitsotaki, în 2019.” - Activenews

SPANIA: Un medic spaniol s-a convertit la ortodoxie după ce a citit „Jurnalul fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt

Medicul Montiano Jorge Emilio s-a convertit la Ortodoxie după citirea „Jurnalului fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia. Rânduiala trecerii la Ortodoxie a fost oficiată sâmbătă de Episcopul Iustin al Maramureșului și Sătmarului în Paraclisul „Izvorul Tămădurii” al așezământului monahal de la Rohia. Trecerea la Ortodoxie a fost realizată prin mărturisirea de credință a medicului și Sfânta Taină a Mirungerii. Medicul a mărturisit că trecerea la credința ortodoxă este rezultatul citirii în limba spaniolă a „Jurnalului Fericirii” în urmă cu trei ani. Montiano Jorge Emilio a găsit în carte bucuria de a fi creștin și de a trăi credința creștină în lumină, bucurie, libertate și har, transmite Episcopia Maramureșului și Sătmarului. Jurnalul fericirii a fost tradus în germană, ebraică, franceză, greacă, italiană, maghiară, portugheză și spaniolă. - basilica

 

Linkuri la știri:

30 de ani de la trecerea în veșnicie a Sfântului Sofronie de al Essex - Basilica
Situația reactivării Mitropoliei Tomisului a ajuns la Parlamentul European - Activenews
Americanii au încetat să mai cumpere o marcă de bere după parteneriatul cu un transsexual. Prețul a ajuns mai mic decât o sticlă de apă - Activenews



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Sa nu relativizam credinta noastra!
 
Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol și Evanghelist Matei parcă le vedem împlinite astăzi. Societatea în totalitate și fiecare dintre noi în parte ne comportăm, mai mult decât oricând, întocmai locuitorilor Gadarei, alungându-L pe Domnul. Astfel devenim asemenea demo­nizaților din Gadara, fiecare dintre noi având un duh care nu ne dă pace, ne agită, încât nu ne mai găsim locul și rostul. Poate unii dintre dumneavoastră sunteți sur­prinși de cuvintele mele. Cum sunt posedat de duh rău? Nu în sensul de îndrăciți, precum ne relatează Evanghelia de astăzi, dar dacă nu-L avem pe Dumnezeu, cui slujim? Celui rău, pentru că ne aflăm sub robia păcatului, după cum ne spune Domnul Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In. 8, 34).

Noi credem că duhul socie­tății în care trăim este unul superior, mai evoluat tehnic și moral decât duhul altor societăți de mult apuse, dar după cum vom vedea în cel puțin trei puncte, dacă nu vor fi și mai multe, ne asemănăm cu societatea din vremea Mântuitorului, dacă nu cumva am decăzut moral și mai mult.

Primul lucru pe care l-am remarcat la gadareni, cu care ne confruntăm și noi, este goana după câștigul material. Simțim cum omul zilelor noastre are ca principal scop al vieții câștigurile materiale. Și noi am devenit robii banului pentru că ne dorim mai mult decât avem nevoie. Muncim pentru a ne face o situație materială stabilă, în care să nu depindem de nimeni, atât noi, cât și copiii noștri. Sunt cazuri când în dorința de îmbogățire ușoară și rapidă, pentru un statut social cât mai ­înalt, se trece peste orice principii morale. Dar totul este o amăgire, deoarece pentru a reuși trebuie să ne sacrificăm legătura cu Dumnezeu, adică să nu ne mai rugăm, să nu mai mergem la biserică, să nu ne mai spovedim și împăr­tășim, să nu mai facem milostenie, să fim egoişti. Apoi trebuie să renunțăm la sănătate, pacea interioară și la cea a familiei. Și culmea este că, atunci când zicem că am reușit, intervine fie o boală, fie moartea și nu mai putem să ne bucurăm de roadele muncii noastre, încât se adeverește cuvântul de la slujba Înmormântării: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim”.

O consecință a alergării după câștigul material o constituie relativizarea credinței. Atunci totul este permis. Gadarenii nu aveau voie, potrivit Legii lui Dumnezeu, să mănânce carne de porc pentru că acesta era considerat animal necurat (Deut. 8, 14). În ciuda acestei interziceri ei creșteau și comercializau porci. Cauzele care au dus la această relativizare a credinței cred că se datorează atât voinței proprii omului și, de ce nu, lipsei de adevărați păstori sufletești. Aduceți-vă aminte de momentul în care Mântuitorul „văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36; Mc. 6, 34) sau de acele „vai-uri” prin care Hristos Domnul evidențiază, pentru a trezi conștiințele adormite ale conducătorilor evrei, ipocrizia și fățărnicia lor (Mt. 23, 13-29; Lc. 11, 42-44). Aşa se întâmplă și cu noi. Câte nu facem, deși știm că nu este după voia Domnului. Aș aminti avortul, munca în duminici și sărbători, în cazurile unde nu este serviciu, concubinajul, fumatul şi asta ca să nu amintesc decât câteva. Odinioară, pe vremea bunicilor noștri și chiar a părinților noștri, nimeni nu se plângea de multele treburi care trebuiau făcute și oamenii țineau toate posturile, mergeau duminica la biserică, în unele cazuri câțiva kilometri pe jos, dădeau din puținul pe care îl aveau fără să se gândească ce vor mânca mâine. Își ghidau viața după proverbul: De unde dai, Dumnezeu îți dă. Noi, slujitorii lui Dumnezeu, suntem nevoiți să fim îngăduitori, pentru a nu-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu și puținul efort duhovnicesc pe care ei îl fac nădăjduim că îi ține încă legați de Creator și că acest minim efort o să se înmulțească încetul cu încetul, așa cum ne-a spus Mântuitorul că un mic aluat dospește întreaga frământătură (Mt. 13, 33; 1 Cor. 5, 6).

Relativizarea credinței duce la formalism și lipsa unui scop înalt în viață. Pentru gadareni scopul era să aibă un câștig material, deși Legea veche îi îndemna la sfințirea omului: „Fiți desăvârșiţi, precum Tatăl vostru desăvârșit este”. Acest îndemn trebuia să fie pentru fiecare israelitean un imbold ca să devină bineplăcut Domnului.
Gadarenii însă, din cauza întâie­tății câștigului material, nu au mai avut ca prioritate aprofundarea relației cu Dumnezeu și cu aproapele. Nu își puneau probleme: Cum să îl iubesc mai mult pe Dumnezeu? Ce vrea El de la mine? Care este scopul vieții mele? Cum să fiu mai bun cu aproapele? În cel mai bun caz, făceau ritualurile prevăzute de Lege, dar fără ca ele să îi sensibilizeze într-un fel, dovada cea mai clară fiind vindecarea celor doi demo­nizați. Firesc, trebuia să se bucure, să mulțumească Domnului pentru vindecare, dar din comportamentul lor nu putem decât să tragem concluzia că l-au considerat un lucru lipsit de im­portanță. Formalismul şi îngă­duința au mers până acolo încât să considere că este mai importantă propria persoană decât Dumnezeu. Din păcate, același lucru se întâmplă și cu noi, cei de azi, în ciuda faptului că, în comparație cu poporul ales, noi avem harul Sfântului Duh care ne poate lumina și ajuta în toate. O parte din credincioșii noștri postesc, merg la biserică, își botează și căsătoresc copiii la biserică, pomenesc pe cei adormiți la zilele rânduite, dar tot se observă un formalism. Se opresc, din păcate, doar aici. Cred că au îndeplinit totul și nu mai trebuie să facă nimic. Când le spui să se roage mai atent și din tot sufletul, să nu mai comenteze pe unul și pe altul, să nu mai fie invidioși, să meargă la biserică în fiecare duminică, într-un cuvânt să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, zic asemenea tânărului bogat din Evanghelie, că le-au făcut deja (Mt. 19, 20). Ori nu este așa. Mântuirea sufletului, care este scopul vieții fiecăruia dintre noi și care înseamnă sfințirea minții, a inimii, a voinței noastre, a omului în totalitatea lui, trup și suflet, nu este o lucrare care se des­fășoară pentru un anumit timp, ci este un efort care ține toată viața. Ceas de ceas, clipă de clipă trebuie să fim atenți ca nu cumva printr-un gând sau faptă să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Trebuie să arătăm credința din sufletul nostru prin faptele noastre bune, că dacă o ținem în sufletul nostru, cui îi folosește? Sfântul Apostol Iacov subliniază clar că demonii nu doar cred, ci se cutremură (Iac. 2, 19) și „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2, 2). De aceea credem că este binevenit sfatul dat de un părinte de la Lavra Sfântului Sava: „Cum poate fi cineva crezut că are stăpân pe cutare, de vreme ce nu-i slujeşte? Drept aceea, rob este cel ce ascultă de stăpânul său. Robii cunosc pe stăpânul lor şi-l cinstesc: şi noi datori suntem a-L cinsti pe Domnul nostru nu doar cu vorba, ci şi cu lucrul, că însuşi Acest Domn al nostru, Iisus Hristos, dă mărturie în Evanghelie: Nu tot cel ce îmi zice Mie: «Doamne! Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21) (Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 127-128).

Deci, spre deosebire de gadareni, scopul vieții noastre nu este unul pur material, noi nu suntem doar trupuri, ci avem și suflet prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu suntem singuri, părăsiți de Dumnezeu, lăsați la mâna duhurilor necurate, ci ne bucurăm de iubirea lui Dumnezeu și a sfinților bineplăcuți Lui, care vin și se întâlnesc cu noi ori de câte ori noi ne rugăm lor. Dacă ei au ajuns să se sfințească, înseamnă că și noi putem.

 

Un articol de Pr. Dr. Emilian Băbăruși, Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Pozitia canonica a Bisericii ortodoxe fata de nunta, divort si recasatorie
 

În societatea contemporană în care familia este pusă la grea încercare, întrebări complexe se nasc în inimile multora. Este familia o realitate binecuvântată de Dumnezeu şi o chemare a omului? Nu cumva căsătoria este o povară în plus într-o lume care deja pune atâtea griji pe capul bietului om? Divorţul şi recăsătorirea, din ce în ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapă greu de evitat în parcursul omului modern?

În faţa acestor întrebări şi a altora de acest gen, care este poziţia Bisericii? Mai are Biserica un răspuns hrănitor într-un adevăr ce vine de Sus şi astfel îmbucurător şi convingător pentru cei ce au bună-credinţă şi dispoziţia pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să îi convingă?

În rândurile care urmează doresc doar să punctez câteva aspecte privind tradiţia canonică a Bisericii în ceea ce priveşte nunta, divorţul şi recăsătoria şi astfel să deschidem drumul pentru abordări punctuale mai aprofundate.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie ca fiind o mare Taină ce primeşte răspuns în înţelegerea unirii dintre Hristos şi Biserică. Unirea dintre bărbat şi femeie în Taina Nunţii este o încununare a fiinţei umane, bărbat şi femeie, o naştere din nou întru comuniune. Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că nunta „ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă” (1). Alţi teologi ortodocşi susţin cu argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu experienţa Bisericii păstrată în Sfintele Canoane, unicitatea căsătoriei şi vocaţia veşnică a legăturii familiale.

Soţul şi soţia se nasc din nou prin Nuntă ca o familie şi, ca orice naştere din nou în Hristos, familia are în ea sămânţa veşniciei. Faptul că această sămânţă cade în pământ nepregătit, pietros sau steril, nu arată nedesăvârşirea seminţei ci slăbiciunea celor în care aceasta se sădeşte. Dumnezeu nu anulează libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate să aleagă să se poarte responsabil sau iresponsabil înainte, în timpul şi după primirea unei Taine. Lucrarea Harului respectă libertatea omului şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi atunci când se căieşte şi doreşte să se apropie din nou de Părintele ce aşteaptă în prag fiul risipitor.

Părintele J. Meyendorff subliniază faptul că, deşi Biserica are o concepţie statornică în ceea ce priveşte unicitatea căsătoriei şi a indisolubilităţii ei (2), pocăinţa sinceră permite un nou început. Acesta este fundamentul teologic al îngăduinţei celei de a doua nunţi (3), care este marcată de un ritual preponderent penitenţial. Părintele Job Getcha, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris insistă asupra faptului că „nicăieri în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificată noţiunea de divorţ. Canoanele nu fac altceva decât să abordeze problema celei de a doua şi a treia nunţi, care apare atunci când din cauza slăbiciunii omului prima nuntă este zădărnicită şi se aspiră la o a nouă nuntă” (4).

Canoanele sunt foarte stricte în ceea ce priveştere nesocotirea Tainei Nunţii (5), dar Biserica nu poate să nu constate în unele cazuri încetarea vieţii familiale. Din acest motiv nu poate exista în Biserica ortodoxă un divorţ bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civilă prin divorţ. Biserica ia act de eşecul unei familii şi, în cazul în care există o conştientizare a neputinţelor anterioare şi o determinare pentru o schimbare a vieţii, prin episcop poate acorda dezlegare în urma divorţului şi binecuvântare pentru a doua nuntă. Această dezlegare în urma divorţului este o primire a pocăinţei şi a dorinţei de reintegrare în Biserică. În niciun caz ea nu poate fi considerată un „divorţ bisericesc”. Biserica nu desface legătura, ci constată eşecul dând o nouă şansă, prin iconomie (6).

În cazul unor persoane divorţate, nu se săvârşeşte în mod automat cea de-a doua nuntă, este necesară dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distincţii între excepţie şi regulă. Biserica a mers până acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar şi cu cei ce au divorţat a doua oară, dacă după o perioadă de pocăinţă, persoana în cauză dovedeşte determinare în a reveni la viaţa în Hristos. A doua şi a treia nuntă sunt îngăduite tot prin iconomie şi văduvilor, dar şi în cazul văduviei pote fi acceptată cel mult a treia nuntă. Canonul 87 Trulan sintetizează poziţia Sfântului Vasilie cel Mare în legătură cu procedura canonică de acordare a binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă, dar nu există nicio urmă a vreunei proceduri de divorţ bisericesc.

Episcopul poate refuza acordarea binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă atunci când constată o lipsă de conştientizare a gravităţii divorţului şi o superficialitate în ceea ce priveşte angajamentul în viaţa familială. Acest refuz nu este o pedeapsă ci o exercitare a responsabilităţii episcopului faţă de modul în care lucrarea lui Dumnezeu este primită şi cinstită în viaţa omului.

Atunci când doar un mire se află la a doua nuntă, s-a încetăţenit, tot prin iconomie, să se săvârşească slujba primei nunţi, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitenţial destinat ambilor miri, atâta vreme cât unul dintre ei este la prima căsătorie. Atunci când unul dintre miri este la a doua nuntă, iar celălalt este divorţat, dar fără să fi primit Taina Nunţii, în principiu se săvârşeşte slujba celei de a doua nunţi şi doar episcopul, în situaţii excepţionale poate acorda dispensă.

În cazul în care soţii divorţaţi civil doresc să se împace, nu se repetă Taina Nunţii, ci prin spovedanie şi eventual împărtăşanie, tot cu binecuvântarea episcopului, cei doi sunt reintegraţi de Biserică în viaţa familială pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 Cartagina vorbeşte despre reconcilierea soţilor despărţiţi, fără a impune alt ritual sacramental decât reintegrarea în Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenită, prin împărtăşanie.

1. Vezi Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică, vol 3, p.121.
2. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” Mt 19,16.
3. Vezi J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 264.
4. Vezi Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, «Le Supplément» n° 228, Editura Cerf, Paris, iunie 2004, p. 278.
5. Canonul 48 apostolic pedepseşte cu excomunicarea pe cel ce îşi lasă soţia sau se căsătoreşte cu o femeie divorţată.
6. În acest caz iconomia este lucrarea Bisericii pentru a sprijini în cel mai potrivit mod posibil efortul de îndreptare şi reintegrare în viaţa creştină, derogând de la regulă prin dispensă episcoplă. Dispensa episcopală este actul canonic administrativ prin care episcopul derogă de la aplicarea normei canonice.

 

Pr. Conf. Univ. Dr. Patriciu Vlaicu

Sursa: apostolia.eu via http://doxologia.ro




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Hristos nu vrea contabilitate duhovniceasca
 
Strădania omului de a controla perspectivele vieții ce îi este dăruită de Dumnezeu reprezintă o manifestare a libertății sale. Ispitit de felurite abordări, omul intrat în relație sinceră cu Creatorul său, prin manifestarea credinței poate să-și arate limitele libertății sale prin calcule pur omenești, vecine cu o matematică dusă la extrem. „Cantități“ duhovnicești, exprimate mult prea material, cât și „venituri“ sau „cheltuieli“ de ordin sufletesc, pot bloca în anumite etape înflorirea omului în devenirea sa sublimă de smerit dumnezeu după har. 

În viața Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care ­Biserica Ortodoxă o cinstește în chip deosebit în Duminica a 5-a din Postul Sfintelor Paști, precum și la data de 1 aprilie a fiecărui an, un detaliu aparent nedezvoltat, dar foarte tulburător, este surprins parcă nelalocul lui, fără o coerență tradițională. După ce își dă seama de povara păcatelor grele cu care dorea să intre în biserica din Ierusalim pentru a se închina Sfintei Cruci, biografia cuvioasei întoarse pe drumul credinței ne spune că, înainte de a se duce în pustia Iordanului pentru a lupta cu patimile, ea săvârșește o escală definitorie, esențială. Merge la una dintre biserici și primește marele dar al Sfintelor Taine! Adică se împărtășește! Nu ni se spune foarte clar că în acest moment a avut loc o spovedanie a păcatelor. Se accentuează doar faptul că tânăra Maria, venindu-şi în fire, cu angajamentul unei noi vieți, a primit prematur marele dar al Sfintei Împărtășanii! Cum oare se va fi întâmplat acest lucru? După ce fel de logică? După ce fel de canon? Ce fel de preot a fost acela care i-a oferit Sfintele Taine în starea în care era atunci Maria Egipteanca? Când făcuse o pocăință atât de mare încât să comprime toate abordările rigoriste care atribuie detașat termene clare de părere de rău, cu opriri de la primirea Sfintelor Taine care însumau zeci de ani, după o logică a cântarului omenesc, ancorat canonic? Devine clar faptul că a fost o situație de-a dreptul excepțională. Numai după primirea Euharistiei, ­Maria Egipteanca urmează drumul amar spre pustia în care va pribegi peste patru decenii. Cu rânduială de la Dumnezeu, înțe­leptul preot Zosima, dornic și el de pustia desăvârșirii, o întâl­nește providențial pe cuvioasa care-i va mărturisi punctual întreaga ei zbuciumare sufletească și trupească. Acest detaliu al primirii Sfintei Împăr­tășanii înainte de plecarea în războiul cu doborârea patimilor schimbă profund logica tuturor calculelor aparent raționale și uneori chiar și canonice.

Chemare la discernământ

Exemplul cu conotații existen­țiale profunde și sublime, întrupat de Cuvioasa Maria Egipteanca în acest segment de înviere spirituală, trebuie să reprezinte pentru fiecare și mai ales pentru orice părinte duhovnicesc o ieșire din obișnuit, o chemare spre discernământul care edifică ființa umană. Abordarea anchilozată a duhovniciei prin sancțiuni severe, pedepse aspre sau epitimii greu de purtat nu face decât să contrasteze profund gestul Cuvioasei Maria Egipteanca. Totodată, ­lejeritatea sau nepăsarea, contopite într-un laxism dezolant, reprezintă un pol la fel de grav ca acrivia exagerată. Desigur că trebuie să existe o rânduială bazată pe o hotărâre deplină regăsită în viața omului care se întoarce și care vrea să rămână aproape de Dumnezeu în mod concret. Apare aici tabloul unor proceduri care nu trebuie să cadă pradă unor calcule stricte, fără duh. De aceea, invocarea discernământului rămâne dezideratul mereu provocator care are menirea de a menține o relație duhovnicească ce să ducă la împliniri și rezultate edificatoare.

Sfânta Împărtășanie sau Învierea anticipată

Comoara euharistică încredin­țată de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos Bisericii Sale nu poate fi ținută sub lacăte autoritare, ­anacronice, bazate pe forme legislative, fie ele și canonice. Departe de a tulbura ordinea bisericească statornicită prin Sfintele Canoane și hotărârile Părinților bise­ricești de mare autoritate în viața eclesială, exemplul Mariei Egipteanca întărește practicarea vie a viețuirii canonice. Este clar că preotul care a împărtășit-o pe cuvioasa înainte de plecarea ei în exilul bătăliilor duhovnicești nu a fost vreun eretic răzvrătit sau vreun nepăsător. Dimpotrivă! Gestul acestui prim duhovnic tainic al sfintei, pornită exis­tențial în drumul renunțării la plăcerile lumești, a pregătit mormântul în care Mântuitorul euharistic a fost aşezat ca nădejde sublimă de Înviere anticipată. Nu se putea altfel! Primirea Sfintei Împăr­tășanii a asigurat reușita despătimirii sale de mai târziu. Prin acest fapt se poate observa că lupta împotriva biruirii trupului nu se poate câștiga decât cu ajutorul și mai ales cu Prezența euharistică a Domnului. Câtă limpezime duhovnicească în această direcție! Cuvintele Mântuitorului: Fără Mine nu puteți să faceți nimic (Ioan 15, 5) devin cele mai actuale și cele mai potrivite pentru a argumenta o abordare care are rolul să recupereze ființial dorul omului după desăvârșirea în Hristos.

Calcule omenești în drumul însușirii sfințeniei

Având un astfel de exemplu, cum este cel înfățișat discret în viața Cuvioasei Maria Egipteanca, trebuie să înțelegem pericolul unei matematici cu iz pretins bisericesc: felurite scheme de peni­tențe, rețete de rugăciuni sau acatiste specializate cu rol de izbăvire absolută, dezvoltate pe categorii de probleme diverse sau abordări mult prea omenești, cuan­tificabile rapid, fără direcții emblematice care să ofere omului o coerență folositoare. Căutarea sinceră a lui Dumnezeu în lumea aceasta provoacă situații atipice. Revelator este faptul că în hotărârea liberă a omului de a se curăți, Dumnezeu limpezește căile Sale, oferindu-Se concret ca strașnic partener de nădejde pe calea mântuirii. Observăm de aici că omul nu poate ajunge singur la îndumnezeire sau la însușirea sfințeniei. Nu se poate despătimi fără ajutorul fundamental al Domnului! Nu poate rezista în fața asaltului conflagrației du­hov­nicești fără suportul imbatabil al Întrupării Sale. De aceea, cel mai bun calcul, cel mai înțelept exercițiu, cel mai potrivit antrenament este cel prin care omul își propune să nu fie singur în războiul patimilor sale. Dumnezeiasca Liturghie rămâne avanpostul în care fiecare om își poate ancora întreaga sa ființă pentru a intui și primi Darul cel mai potrivit în vederea unui război care presupune prietenia cu Cel care a biruit moartea și ne împărtășește biruința Sa. Trezirea către un astfel de deziderat trebuie să se producă la fiecare Liturghie unde ne propunem o astfel de viețuire euharistică și nu doar căutarea unor rezolvări de moment ale unor neajunsuri sau neîmpliniri care nu pot fi stârpite decât cu un angajament comun al omului cu Dumnezeu pe frontul viețuirii sale.

Ziarul Lumina - Pr. Ic. Dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Vom sta in picioare si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca - Arhim. Melchisedec Velnic
 
„Fost-a gândul lui Dumnezeu cu Ștefan Voievod!”
Aceste cuvinte ale cronicarului ar putea concentra nu doar viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, ci și întreaga perioadă în care figura marelui voievod a strălucit mai mult decât a înaintașilor săi. Ștefan a fost cu adevărat mare, mai întâi de toate pentru că s-a făcut pe sine vas ales, purtând în sine gândul lui Dumnezeu, gând pe care l-a pus în lucrare spre slava Lui. Astfel, el nu a socotit islamul a fi o simplă amenințare a țării lui, ci asupra întregii creștinătăți, pe care o socotea a fi responsabilitatea sa, lucrul pe care Însuși Dumnezeu i-l încredințase. Ștefan cel Mare a urmat, așa cum era firesc, calea armelor, pentru a stăvili înaintarea turcilor spre Europa Centrală.

Secolele XIV-XV au reprezentat o perioadă grea pentru crești­nătatea răsăriteană. În anul 1396, turcii reușiseră să cucerească țaratul de Vidin, încheind astfel cucerirea Bulgariei. La 29 mai 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucerise Constantinopolul, punând capăt existenței de peste 1.000 de ani a Imperiului Bizantin, centrul Ortodoxiei din Europa. Au căzut apoi Serbia (1459), Moreea (1460) și Trapezuntul (1461). Astfel, când la 12 aprilie 1457, Ștefan Voievod - pe care posteritatea avea să îl numească „cel Mare”, „cel Sfânt”, „cel Bun”, „cel Viteaz” - a luat sceptrul Moldovei, islamul ajunsese la Dunăre, amenințând întreaga Europă creștină.

El a încercat o alianță cu statele creștine vecine sau ceva mai îndepărtate - Țara Românească, Polonia, Ungaria, Veneția, principatul Theodoro. La Vaslui, în data de 10 ianuarie 1475, Ștefan a obținut o mare biruință asupra a 120.000 de turci, conduși de Soliman, beilerbeiul Rumeliei: „Am luat sabia în mână - avea să spună domnul Moldovei - și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre, pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea crești­nească, noi, cu capul nostru”.

Această biruință a înflăcărat pana cronicarilor de atunci, care se întreceau ca, prin laudele aduse marelui biruitor, să trezească și conștiința principilor apuseni. Cronicarul Jan Długosz exclama: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încre­dințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.

Neunirea creștinilor și războaiele dintre ei i-au făcut slabi în fața păgânilor

Dar măreția lui Ștefan nu s-a întemeiat pe aceste biruințe militare - care sunt fără îndoială schimbătoare -, ci pe smerenia sa nemaiîntâlnită până atunci la un conducător. Astfel, după cum consemnează o cronică lituaniană, după biruință el a poruncit „în toată țara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu Însuși. Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se și mulțumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruință asupra păgânilor”.

În anul următor, însuși sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a intrat în Moldova cu 150.000 de soldați. Trădat de aliați și atacat din trei părți, cu o parte din soldați trimiși să își apere căminele, Ștefan l-a așteptat pe sultan la Valea Albă - Războieni, cu vreo 10.000 de oameni, în data de 26 iulie 1476. După o luptă îndârjită, cu pierderi în ambele tabere, biruința a rămas de partea turcilor. Gândul lui Dumnezeu nu înceta însă a lucra prin Ștefan Vodă, care, la rândul său, se lăsa smerit în grija proniei divine. Așa se face că înfrângerea de la Valea Albă suferită de Ștefan cel Mare a adus domnului multă mâhnire, dar nu și deznădejde. În anul următor, 1477, Ștefan făcea această mărturie, într-o solie adresată venețienilor: „Socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele Lui. Și dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri, unul se va întâmpla: ori această țară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta”.

Smerenia și cumințenia slăvitului voievod s-au arătat și în aceea că, deși înconjurat de viclenie și lașitate, dezbinare și ură din partea fraților săi de credință, el nu a pus aceste lucruri decât pe seama depărtării de Dumnezeu, socotind înfrângerile suferite de creștini ca o urmare a păcatelor. Expansiunea Imperiului Otoman în Asia Mică și Balcani s-a datorat, în mare parte, creștinilor înșiși. „Măria Voastră știe câte țări au fost - scria Ștefan cel Mare țarului Ivan al III-lea, în 1475 - cea grecească, și nu una, și cea sârbească, și bulgărească, și arbănășească, și bosniacă - pe toate, pentru păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor”. Unul dintre acele păcate va fi fost neunirea creștinilor și războaiele purtate între dânșii.

Statornic în gândul său de a opri înaintarea islamului spre inima Europei, Ștefan cel Mare nu s-a mărginit doar la războaie. În egală măsură, el s-a gândit să apere credința creștină întărind-o din interior prin Liturghie, rugăciune și cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu. Cronicarul Grigore Ureche scrie în letopisețul său că „Ștefan Vodă au făcut 44 de [biserici și] mănăstiri”. Dintre acestea astăzi se mai cunosc, sigur: Putna (1469), Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Suceava (Sf. Ilie, 1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Hârlău (1492), Iași (1492), Borzești (1494), Dorohoi (1495), Huși (1495), Popăuți (1496), Războieni (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Bistrița (paraclisul, 1498), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504) și Reuseni (1504). În unele dintre acestea au fost înființate, sau au fost întreținute, școli de miniatură, broderie și muzică. S-au copiat și răspândit Tetraevangheliare și cărți ale Sfinților Părinți și dascăli ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nazianz, Grigore de Nyssa, Atanasie al Alexandriei, Proclu al Constantino­polului, Efrem Sirul, Dorotei.

Ștefan cel Mare și-a arătat dragostea lui față de Dumnezeu sprijinind Ortodoxia nu doar în Moldova, ci și în afara ei

Astfel, la Muntele Athos el a construit și a făcut danii în manuscrise, broderii, argintării sau bani. La mănăstirea bulgărească Zografu, numită „mănăstirea domniei mele”, a rânduit să fie dați, anual, 100 de galbeni ungurești și 500 de aspri pentru bolniță; a mai dat o pereche de ripide din argint (1488) și o impunătoare icoană brodată cu chipul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe (1500); a construit un port pentru corăbii, zidul incintei, chiliile și trapeza, a pictat biserica mare. La Hilandar, mănăstire sârbească, Ștefan cel Mare a făcut danii, acolo aflându-se un pomelnic cu numele său și numele membrilor familiei sale. La Mănăstirea „Sfântul Pavel”, a făcut un apeduct și o moară. La Grigoriu, a dăruit 24.000 de aspri și a inițiat mai multe prefaceri. La Vatopedi, a construit un port pentru corăbii și tot acolo se păstrează chipul său săpat în piatră.

Gesturile, ca și cuvintele lui Ștefan cel Mare, au lăsat să se vadă foarte limpede două dintre virtuțile care l-au însoțit totdeauna pe domnul Moldovei, anume dărnicia și recunoștința, pe care le-a păstrat totuși întru smerenie. „Ce-am putut, am dat și eu, în viața mea”, spunea el regelui Cazimir, în anul 1481. La 12 aprilie 1458, zi în care tocmai încheia un an de domnie, Ștefan dăruia episcopiei de la Roman - ca gest de mulțumire adus lui Dumnezeu - două sate, Leucușanii și Drago­mireștii, și mori pe râul Moldova.

Putna, Ierusalimul neamului românesc

În anul 1469, a fost sfințită Mănăstirea Putna, necropola familiei domnitoare, iar ziua aleasă, 3 septembrie, era o exprimare a recunoștinței pentru Mitropolitul Teoctist al Moldovei, care în acea zi își avea ziua onomastică. Cu prilejul împlinirii a 13 ani de domnie, la 12 aprilie 1470, Ștefan cel Mare a dăruit Putnei o cădelniță monumentală din argint aurit. După biruința de la Vaslui, același Ștefan Vodă s-a întors în capitala sa, la Suceava, și acolo „a făcut mare ospăț mitropolitului și episcopilor și boierilor săi și întregii lui oștiri, și a instituit atunci mulți viteji și a dăruit atunci multe daruri și îmbrăcăminte scumpă boierilor săi, și vitejilor, și întregii lui oștiri; și pe toți, după vrednicie, i-a slobozit pe fiecare la ale sale și i-a învățat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost, pentru că de la Dumnezeu au fost cele întâmplate”. Apoi, la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, Ștefan cel Mare a pus lespezi cu inscripții pe mormintele înain­tașilor săi, primii domni ai Moldovei, și pe mormintele rudelor lor. În anul 1487, același a zidit, la Bădeuți, o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Procopie, în semn de recunoștință pentru victoria obținută la Râmnic, în ziua de 8 iulie - ziua de prăznuire a sfântului -, anul 1481. În 1488, Ștefan a zidit Biserica „Sfântul Ilie”, lângă Suceava, și a sfințit-o în data de 15 octombrie, zi în care se împlineau exact 37 de ani de la moartea tatălui său. La Borzești, a dăruit, la 3 noiembrie 1496, un Tetraevanghel, în ziua împlinirii a 30 de ani de la moartea mamei sale. În sfârșit, în ultimul an de domnie, Ștefan cel Mare a ridicat o biserică, la Reuseni, unde tatăl său își pierduse viața.

Nimeni nu se poate face pe sine sfânt, iar când este vorba despre un conducător, această lege nescrisă se păstrează cu și mai mare rigurozitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oricine poate stăpâni peste un popor, însă numai acela care-și dă viața pentru supușii lui se poate numi cu adevărat Împărat. Acest adevăr reiese cu multă limpezime din viața lui Ștefan cel Mare. Cronicarul Maciej Stryjkowski consemna, în anul 1575, că pe Ștefan, „din cauza nespusei lui vitejii, moldovenii îl socotesc ca sfânt”, iar un alt cronicar, Bielski, scria tot astfel: „Pentru aceste izbânzi mari, deși avea o țară mică, fiecare istorie îl poate pune pe Ștefan în rând cu cei mai mari și mai faimoși căpitani: de aceea, și moldovenii îl numesc Kara Bochdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl țin de sfânt”. La acestea, și Grigore Ureche adaugă: „Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan Vodă”. Mai mult, în letopisețul „de la Bistrița”, scris chiar în vremea lui Ștefan cel Mare, acesta din urmă este numit, în două rânduri (după biruințele de la Vaslui și Râmnic) „purtător de biruință”, la fel ca Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

„Fost-a gândul lui Dumnezeu cu Ștefan Voievod”, căci el nu a cunoscut o altă dragoste, un alt sens al vieții, în afara lui Hristos și a Moldovei. Râvna pentru Casa Domnului și iubirea sa jertfelnică pentru neam și credință i-au dat tărie ca să se ridice deasupra încercărilor din această lume trecătoare, învățându-l să privească senin și cu nădejde spre Împă­răția cea cerească, de unde acum ne binecuvântează și pe noi.

 

Ziarul Lumina



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Icoana Maicii Domnului INDRUMATOAREA - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 
De șase veacuri, la Mănăstirea Neamţ se află una dintre cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului din ţara noastră. Ea este cunoscută sub numele de Îndrumătoarea şi este cinstită în Biserica Ortodoxă Română în fiecare an în ziua de 9 iulie. Este o icoană făcătoare de minuni la care şi-au plecat genunchii domnitori, ierarhi, boieri, preoţi şi creştinii noştri timp de veacuri, cerând ajutorul Maicii Preasfinte. Dacă ne gândim doar că în faţa ei a îngenuncheat marele nostru voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ne încearcă o emoţie aparte atunci când ajungem în ctitoria lui de la Mănăstirea Neamţ şi ne rugăm în faţa icoanei ce se află în această biserică de la zidirea ei, la sfârşitul secolului 15.

Adolescenţa mi-am petrecut-o ca elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi în cei cinci ani de studii liceale în dese rânduri paşii m-au purtat la ctitoria ştefaniană, unde m-am rugat la icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea. Îmi amintesc cu mare bucurie duhovnicească Privegherile de sâmbătă seara din biserica mare, liniştea şi pacea ce se pogorau peste tine când priveai la icoana Maicii Domnului ce se arăta luminoasă în vălul tainic al lumânărilor din cele două sfeşnice ce o străjuiau. O atmosferă isihastă în care erai purtat doar prin simpla prezenţă acolo a icoanei ­Maicii Domnului.

Îmi amintesc şi de hramul Mănăstirii Neamţ, de Înălţarea Domnului, trăit ca seminarist, şi de procesiunea ce precede Sfânta Liturghie în mijlocul căreia era purtată icoana Maicii Domnului. Era o mare bucurie pentru mine ca seminarist să mă aflu în apropierea acestei icoane făcătoare de minuni în faţa Agheasmatarului Mănăstirii Neamţ, la slujba de sfinţire a apei. Nu cred că e întâmplător că tot sub patronajul spiritual al icoanei Maicii Domnului, la hramul Mănăstirii ­Neamţ, în urmă cu 20 de ani am fost hirotonit preot de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei).

Având în vedere toate aceste lucruri, pentru mine a scrie despre această icoană făcătoare de minuni reprezintă un privilegiu şi o mare onoare. Tot timpul, ca unul ce am văzut lumina zilei în binecuvântatul ținut al Neamţului, străjuit de marile mănăstiri voievodale, a fost o mare bucurie să văd în peregrinările prin ţară că strana ce găzduieşte icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea din faţa catapetesmei bisericii ştefaniene de la Mănăstirea ­Neamţ este prezentă în multe biserici din România. Acest lucru ne arată că românii ortodocşi o cinstesc în mod special pe Maica Domnului şi că ţara noastră este Grădina ei, după cum le-a spus Preasfânta Fecioară monahilor de la Mănăstirea Bisericani în veacul 15.

Prezenţa acestor strane care găzduiesc icoanele Maicii Domnului în faţa catapetesmelor din bisericile din ţara noastră arată influenţa pe care o are această icoană în lumea ortodoxă românească. Ea este un reper pentru modul cum o cinstesc românii pe Maica Domnului şi ataşamentul lor pentru icoanele făcătoare de minuni din ţara noastră.

Din Sinaxarul zilei aflăm că „prăznuim pomenirea Sfintei Icoane făcătoare de minuni a Maicii lui Hristos Dumnezeu, numită Îndrumătoarea, de la Mănăstirea Neamţ”. Iar imnografia de azi mărturiseşte cinstirea pe care o aducem Maicii Domnului: „Chipului tău, Preacurată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, care străjuieşte în biserica Mănăstirii ­Neamţ, ne închinăm credincioşii, cinstindu-l cu evlavie; că prin mijlocirile tale ne păzeşti şi ne izbăveşti de ispite, de necazuri şi de toate relele întâmplări. Pentru aceea, mulţumind, strigăm către tine: Bucură-te, Maica Domnului, Îndrumătoarea cea slăvită!”.

Istoria icoanei

Tradiţia consemnată de Sinaxar ne spune că odorul de preţ al Mănăstirii Neamţ, Icoana făcătoare de minuni Îndrumătoarea, a fost pictat „după modelul icoanei de la Lida, din Ţara Sfântă, numită, de aceea, Lidianca. Aceasta nu era făcută de mână omenească, ci apărută prin minune, la rugăciunea Maicii Domnului, pe un stâlp al primului lăcaş creştin ridicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Lida”. Această imagine minunată din Lida a fost copiată într-o icoană închinată Sfintei Fecioare Maria cu Pruncul Sfânt în braţe de Sfântul Gherman, Patriarh al Constantinopolului, care înainte de a fi păstorul creştinilor din capitala imperială bizantină, în anul 665, merge în pelerinaj în Ţara Sfântă, aflată atunci sub stăpânirea Califatului arab musulman. Pentru că în această biserică din Lida se aflau moaştele Sfântului Gheorghe, a pictat pe spatele icoanei chipul acestui martir al Bisericii.

Sinaxarul ne spune că „după modelul icoanei care a aparţinut Sfântului Gherman, a fost pictată şi sfânta icoană aflată astăzi la Neamţ de către un monah al Mănăstirii «Sfântul Gheorghe», zisă a Manganelor, din Constantinopol, în vremea când Sfântul Grigorie Palama lua parte la Sinoadele care au precizat învăţătura ortodoxă despre harul dumnezeiesc, lumina necreată şi nevoinţa isihastă, între anii 1341-1351. În biserica acestei mănăstiri, în faţa acestei sfinte icoane a Maicii Domnului cu Pruncul şi a Sfântului Gheorghe, ostaşii armatei bizantine depuneau jurământul şi primeau binecuvântare înainte de luptă”.

Icoana a fost oferită în dar domnitorului Moldovei, Alexandru cel Bun, de către împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul, la 31 martie 1401. Iniţial, icoana a fost adusă la Suceava şi aşezată în Catedrala Mitropolitană Mirăuţi. Cel care a adus icoana din Bizanţ a fost protopopul Petru, exarh al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.

Fiul lui Alexandru cel Bun, domnitorul Ştefan al II-lea, dăruieşte în anul 1447 icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea Mănăstirii Neamţ, unde în acelaşi an va fi înmormântat după ce a fost ucis sub zidurile cetăţii Neamţ.

La Mănăstirea Neamţ icoana devine cunoscută ca făcătoare de minuni. În 1491, la hramul mănăstirii, icoana s-a ridicat în văzduh, fiind văzută de toţi cei prezenţi la sărbătoare. Această minune s-a repetat şi în anul 1655 la procesiunea din ziua de Paşti.

Apărătoare în primejdii

În 1697, icoana a fost ascunsă în timpul invadării voievodatului Moldovei de către armatele ­polone. Sfântul Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului, martor al evenimentelor ca frate de mănăstire, relatează: „Soborul marii lavre s-a retras din faţa primejdiilor şi, însoţit de sfânta făcătoare de minuni icoană a Precistei, a plecat în bejanie la Strâmba, un schit al Mănăstirii Neamţ din părţile Tutovei”. După trecerea primejdiei, obştea şi icoana Maicii Domnului revin la Neamţ, în anul 1700.

Şi 1821 a fost un an de grele încercări pentru mănăstirile nemţene, deoarece la Secu s-au refugiat membrii mişcării greceşti Eteria şi au opus o ultimă rezistenţă trupelor otomane. Din timpul Sfântului Paisie, stareţul de la Mănăstirea Neamţ era şi conducătorul Mănăstirii Secu, ceea ce a însemnat atunci o expunere şi a marii lavre represaliilor otomane. De aceea, stareţul Ilarie a trimis mai mulţi monahi să ascundă icoana Maicii Domnului şi alte odoare de preţ ale mănăstirii în sus pe apa Nemţişorului, unde astăzi se află Schitul Icoana Veche. În pământ au fost ascunse icoana şi odoarele de preţ. Prin descoperirea minunată a Maicii Domnului, un bătrân cuvios din obştea nemţeană a aflat de la Sfânta Fecioară că, deşi au ascuns icoana, aceasta nu o să-i părăsească pe monahii marii lavre în faţa pericolului otoman. Acest lucru s-a văzut ulterior, când turcii, după ce au ucis pe monahii de la Secu şi pe eteriştii care se refugiaseră acolo, nu au putut să prade Mănăstirea Neamţ pentru că de fiecare dată când se apropiau „mânia lor se schimba în blândeţe” prin lucrarea Maicii Domnului. Un an mai târziu, icoana a fost readusă în procesiune din locul unde fusese ascunsă şi instalată în mănăstire. La marginea poienii ce străjuieşte vatra monahală nemţeană, faţa sfintei icoane s-a înnegrit. Văzând acest lucru, monahii şi creştinii prezenţi la procesiune au căzut în genunchi şi s-au rugat Sfintei Fecioare. În timpul cântărilor şi rugăciunilor ridicate către cer, faţa icoanei s-a luminat, devenind mai frumoasă decât înainte. Apoi icoana a fost adusă în biserica mare a mănăstirii şi pusă în strana din faţa catapetesmei, unde se află până astăzi.

Şi noi, când cinstim această icoană făcătoare de minuni, cântăm troparul închinat ei: „Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioară, cu dragoste şi cu credinţă ne închinăm sfintei tale icoane numită Îndrumătoarea şi, mulţumind, o sărutăm cu evlavie, că prin ea dăruieşti celor binecredincioşi tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta grăim către tine: Slavă fecioriei tale! Slavă milostivirii tale! Slavă purtării tale de grijă, ceea ce eşti una binecuvântată!”.

 

Ziarul Lumina




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Vetre de credinta si istorie. Manastirea Robaia. Sfantul Pafnutie - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

Conform documentelor care s-au păstrat începuturile vieții călugărești din ținutul Robaia se situează pe la mijlocul secolului XIV, în timpul înființării Mitropoliei Țarii Românești (1359). Valea Robaia, care oferea adăpost românilor din acele locuri în vremuri de primejdie și bejenie, a adăpostit de multe ori de-a lungul zbuciumatei noastre istorii sate întregi care se retrăgeau din calea năvălitorilor așteptând cu răbdare trecerea lor.

  Legenda spune că în urmă cu 8-9 secole, în noaptea Învierii au năvălit barbarii, au ucis bărbații, au incendiat biserica în care au ars de vii femei și copii și au luat robi. Martiriul acestora a sfințit locul, făcând ca, peste ani, apa limpede și curată a unui izvor care țâșnește de sub o stâncă din apropierea actualei Mânăstiri Robaia să fie leac tămăduitor pentru mulți oameni. In memoria celor care au suferit moarte martirică în aceste locuri s-a ridicat ulterior un schit al cărui nume amintește de robii răpiți de tătari - Schitul Robaia.

 Actuala Mânăstire Robaia este situată în satul Robaia, comuna Mușetești, județul Argeș la aproximativ 25 km de Curtea de Argeș, spre Câmpulung Muscel. Hramurile edificiului religios de pe Valea Robăii sunt: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Izvorul Tămăduirii. Matei Basarab, printr-un hrisov din 10 august 1648, dădea lui Sava din Furdulești și soției sale, Livera, o moșie în satul Mușetești. Boierul Sava și soția sa Livera au construit din piatră Mânăstirea Robaia, înlocuind vechea construcție din lemn ridicată de banul Armega.

  Existența Mânăstirii este pentru prima dată consemnată într-un zapis din 23 aprilie 1644 prin care boierul Sava împreună cu soția sa Livera și socrul său Mușat adeveresc faptul că au construit pe moșia lor ; sfânta Mânăstire din temelie de piatră în apa Robăii. L-au ales ca ocrotitor al acesteia pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Ctitorii au înzestrat Mânăstirea cu sate și cu moșii și l-au așezat ca egumen pe părintele Sava ieromonahul.

  Livera și fiul ei logofătul Mihai, în anul 1671 au închinat așezământul monahal mânăstirii Curtea de Argeș, iar în 1793,când a fost înființată Episcopia Argeșului, Robaia a devenit metoc al acesteia.

  S-au efectuat lucrări de refacere în anul 1704, după distrugerile provocate de incendiul din acel an. La începutul secolului al XIX, prin strădania Episcopului cărturar Iosif I a efectuat alte lucrări de refacere și consolidare a Mânăstirii. Între anii 1843-1868, la îndemnul Episcopului Ilarion, starețul Visarion, secondat de Teodosie duhovnicul și Naum monahul au întreprins ample lucrări de extindere, toți trei fiind considerați ctitori de vrednică amintire.  În secolul trecut așezământul monahal era format din biserica Sfântul Gheorghe, o clopotniță cu două chilii și clădirea stăreției construită în anul 1935 prin grija Episcopului Nichita Duma. Biserica a fost repictată în anii 1848,1901 și 1951.

  În perioada exodului creștinilor ortodoxii din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, egumen la Robaia era viitorul Sfânt Cuviosul Sofronie de la Cioara (1764-1766), luptător ardelean pentru Ortodoxie, mentorul mișcării de opoziție față de unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma.

 

  Tot la Mânăstirea Robaia meșterul zugrav Pârvu Mutu, considerat pe bună dreptate cel mai mare pictor bisericesc român, fondatorul școlii de pictură renascentiste în Țara Românească, promotorul artei portretistice religioase, dar și laice, și-a aflat aici liniștea sufletească și odihna veșnică în anul 1735 sub numele de schimonahul Pafnutie.

  Pârvu Mutu, născut la 12 octombrie 1657 la Câmpulung Muscel și trecut la Domnul în 1735, la Mânăstirea Robaia a fost un zugrav bisericesc și pictor de icoane român, reprezentant de seamă al stilului brâncovenesc-cantacuzin.

  Anii de ucenicie i-a petrecut în Bucovina, după care, revenit în Țara Românească, a pictat mai multe ansambluri murale, în special pentru familia Cantacuzinilor. Printre cele mai importante se numără bisericile din Filipeștii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Sinaia, Berca, Bordești, Colțea.

  Adevărat creator de școală în epoca lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, Pârvu Mutu se impune prin desenul remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Acest din urmă aspect este reliefat mai cu seamă în tablourile votive, dintre care se remarcă cel din pronaosul bisericii „Trei Ierarhi” din Filipeștii din Pădure, unde înfățișează nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino. În biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Bordești s-a aflat autoportretul său (extras în anii '60 și păstrat, împreună cu tabloul votiv, la Muzeul Național de artă al României. Un alt autoportret al său se găsește la Filipeștii de Pădure.

  Stilul compozițional al lui Pârvu Mutu constă în conceperea picturii pronaosului, spațiul rezervat ctitorilor, dominant prin reprezentare în integralitate a lor și a familiei acestora, dar și prin reprezentarea unor scene preluate din surse folclorice, precum scena inorogului, ori a unor scene pitorești de sorginte laică.

  Pârvu Mutu a pictat multe ansambluri murale la mănăstiri și biserici din Țara Românească. Receptiv la curentele artistice ale epocii, Pârvu Mutu, supranumit astfel (Mutu), deoarece vorbea cu multă dificultate, dar și pentru că îi plăcea să picteze sfinții, într-o tăcere desăvârșită, se va inspira din izvoarele picturii atonite, din Renașterea italiană, din ecourile barocului, cunoscute, în special, prin intermediul gravurilor, pe care el le-a preluat și le-a prelucrat în stilul său inegalabil, desăvârșindu-și astfel individualitatea artistică. 

  Un exemplu elocvent al artei marelui pictor Pârvu Mutu este „icoana Sfânta Treime”, imaginând „Treimea la stejarul de la Mamvri/ Filoxenia (ospitalitatea) lui Avram” (Geneza, XVIII, 1-15). Este considerată de specialiști replica românească la Sfânta Treime pictată în 1410 de celebrul pictor de icoane rus, călugărul Andrei Rubliov.

  Datorită remarcabilei sale arte portretistice, zugravul Pârvu Mutu a fost supranumit „Rubliov al a românilor”. Profund impresionat de frumusețea acesteia, marele academician Nicolae Iorga consemna într-un studiu consacrat artei naționale: „Cea mai veche și desigur cea mai frumoasă icoană românească reprezintă pe cei trei îngeri veniți la Avraam... În calitatea și buna orânduire a culorilor, în finețea faldurilor veșmântului, în expresia cu adevărat îngerească a figurilor sunt însușiri care nu se pot găsi oriunde... Țesătura de pe masă e vădit românească. Un mare pictor a lucrat aici și ar trebui ca opera lui bine reprodusă să se găsească în toate casele noastre.

   Astăzi, icoana Sfânta Treime, realizată de zugravul Pârvu Mutu se află în cel mai vechi muzeu de artă religioasă din România, organizat la Mânăstirea Sinaia - ctitoria Marelui Spătar Mihail Cantacuzino.

 

   În anul 1702, în casa lui din mahalaua Slobozia din București, Pârvu Mutu deschide o școală de pictură, unde cu generozitatea specifică marilor creatori, a împărtășit din vasta sa experiență, celor dornici să devină meșteri zugravi: Andrei, Marin, Neagoe, Nicolae, Radu, Stan și alții.

  Împreună cu o parte dintre ucenici, Pârvu Mutu a realizat impresionanta frescă a Bisericii din Filipeștii de Pădure, precum și pe cea de la Biserica Negustori din București (1725-1726).   Încântat de profesiunea de dascăl, ce îi aducea multe satisfacții prin zelul discipolilor săi de a descifra tainele picturii, Pârvu Mutu își va semna creațiile artistice realizate în acești ani: „dascălu Pârvu Mutu zugravu”.

  În urma morții soției sale, Tudora, în 1718, Pârvu Mutu se hotărăște, după o călătorie întreprinsă alături de cei doi fii ai săi (Pârvu și Gheorghe), la locurile sfinte din Ierusalim, să îmbrace haina monahală, sub numele de Pafnutie.

  Se retrage la Mânăstirea Mărgineni, unde va continua „cu neostoită râvnă” munca de pictor bisericesc. Paralel cu această activitate va traduce unele cărți din vasta bibliotecă fondată de familia Cantacuzinilor în această ctitorie a lor - Mănăstirea Mărgineni, unde, este înmormântat postelnicul Constantin Cantacuzino.

  Moartea fiului său, călugărul Gherasim (în 1731 ), rupe definitiv echilibrul sufletesc al monahului-artist Pafnutie, care se hotărăște să-și petreacă restul zilelor la Mânăstirea Robaia din comuna Mușetești, Argeș. Aici, în anul 1735, se va stinge din viață, fiind îngropat lângă biserica Mânăstirii Robaia, în cimitirul călugărilor.

   În ultimele decenii ale secolului XVII-lea, totul participa la apariția și existența istorică a acestui vârf cultural: dorințele spirituale ale celor ce conduceau treburile țării, posibilitățile materiale și financiare, fiindcă erau timpuri de relativă liniște și prosperitate economică, schimburi politice, diplomatice, culturale și economice mult mai ample cu toți cei din vecinătatea țării, și nu în ultimul rând o moștenire istorică de la care se revendicau în permanență trăitorii sfârșitului de secol al XVII-lea. Pârvu Mutu Zugravul a dat măsura unei străluciri artistice fiindcă și epoca în care a trăit exprima ea însăși o strălucire culturală și artistică nemaiîntâlnită până atunci în civilizația Țării Românești. A fost un pictor de excepție fiindcă a trăit într-o epocă culturală de excepție.

   Pârvu Mutu Zugravul a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 iulie 2017, cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul. Proclamarea canonizării a avut loc la 6 august 2017, la Mânăstirea Robaia iar prăznuirea anuală se face pe 7 august.

  Preacuvioșia Sa maica Petronia, stareță a Mânăstirii Robaia la data canonizării celui ce poate fi supranumit „zugravul plin de har dumnezeiesc” - Pârvu Mutu, caracterizează sintetic activitatea și personalitatea acestuia în albumul domniei sale „Prețuirea mea pentru Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul de la Robaia”: „Pârvu Mutu Zugravul a trăit și a lucrat în vremea apogeului cultural al epocii medieval românești. În această fervoare spirituală artistul a reușit să ofere contemporanilor săi și celor din viitor măsura deplină a abilităților și harului său artistic, excepționala operă artistică ce a creat-o substituindu-se acestei culmi sau vârf cultural”.

  Dar această fericită și fertilă vreme de apogeu și strălucire culturală își are originile, sâmburele, rădăcinile și pornirea dintr-o altă vreme, dintr-un alt timp, din cel al începutului de secol al XV-lea, din vremea strălucitului voievod Neagoe Basarab, care reușește să preia filonul istoric și cultural al țării și să-i deschidă o pagină frumoasă ce va culmina în vremea voievozilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

  Mânăstirea Robaia - loc cu influență duhovnicească în evul mediu românesc deținea un patrimoniu bibliofil remarcabil, rod al preocupărilor continue a stareților de a înzestra Mânăstirea cu cărți de ritual, dar și datorită actului generos al episcopului cărturar Iosif al Argeșului, care a donat Mânăstirii Robaia volume extrem de necesare pentru dezvoltarea slujbelor.

  Înfățișarea actuală a Mânăstirii Robaia este legată și datorată în același timp de viața, rugăciunea și lucrarea Preacuvioșiei Sale Stavrofora Petronia Dobrescu care a slujit și s-a nevoit aici timp de 33 de ani dintre care ultimii 23 de ani în calitate de stareță. În cuvinte deosebit de frumoase și semnificative în același timp maica stareță Petronia arată cât de înrădăcinată este în sufletul și mintea ei Mânăstirea Robaia: „Avem fiecare un loc pe pământ căruia îi spunem simplu „acasă” sau „casa noastră”. Pentru călugări, acasă sau casa noastră este mânastirea de metanie, lăcașul mânăstiresc unde ne-am dăruit Domnului nostru Iisus Hristos prin legămintele monahale, Casa mea sau acasă este și va fi până la sfârșit Mânăstirea Robaia, căci aici este mânăstirea mea de metanie„[1].

  Trebuie să menționăm că înainte de începerea reconstrucției în anul 1993, Robaia era practic o ruină, nu avea curent electric și nici măcar gard împrejmuitor.

   Eforturile făcute de maica Stareță Petronia pentru reclădirea Mânăstirii și ale clădirilor necesare desfășurării firești a vieții de obște monahale sunt impresionante și dovedesc pe deplin credința tare, voința de oțel și dragostea profundă a Stareței Petronia care și-a pus sufletul, inima și viața pentru a reda acestei sfintei Mânăstiri strălucirea de altădată. Această lucrare a maicii Petronia a fost binecuvântată de Dumnezeu, care prin lucrarea Duhului Sfânt și pentru rugăciunile Maicii Domnului, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul măicuței Petronia și a tuturor Sfinților, i-a dat putere și credință măicuței să învingă multe și grele piedici și să finalizeze opera de rezidire a Mânăstirii.

  La inițiativa și cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Calinic Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului și sub directa, atenta și nemijlocită îndrumare a Preacuvioșiei Sale Petronia, stareța Mânăstirii Robaia au fost efectuate într-un timp relativ scurt ample lucrări de refacere și reconstruire a acestui sfânt lăcaș. Enumerăm câteva din aceste lucrări: A fost construit zidul de incintă al Mânăstirii, o lucrare monumentală realizată în stil tradițional românesc; biserica a fost consolidată, zugrăvită a fost acoperită cu tablă de cupru și a fost practic renovată din temelii. A fost repictată de renumitul zugrav argeșean Ion Savu și a fost înzestrată cu mobilier lucrat din lemn de meșterii Gheorghe Antal și Ion Vișan; construcțiilor mai vechi li s-au adăogat două clădiri, una a chiliilor cu două etaje și o alta a noii stăreții, cu cinci etaje, în care se află ți câteva chilii. Au fost construite atelierele de confecționat veșminte preoțești, atelierul de pictură bisericească, trapeza și sala expozițională „Mânăstirea Robaia, străveche vatră de credință și de spiritualitate românească”. A fost introdus curentul electric și alte facilități domestice necesare bunei desfășurări a vieții monahale.

  În incinta Mânăstirii se află și un agheasmatar destinat slujbelor în aer liber, construit de Gheorghe Aendroiu din Mușetești și împodobit cu pictură în frescă de pictorii Ion Popa și Bârdici Găieșanu, precum și o troiță pictată de Gheorghe Sorin Nicolae și Marius Gologan.

A fost reamenajată și Fântâna de leac din apropierea Mânăstirii.

  Maica stareță Petronia s-a preocupat și de cinstirea marelui pictor de biserici Pîrvu Mutu Zugravul, acum Sfântul Pafnutie. A ridicat un monument impresionant, pentru a cinsti astfel pe marele zugrav argeșean, care a trăit ultimii ani de viață la Robaia, descris de măicuță în albumul mai sus citat. Crucea de la Robaia este realizată dintr-o singură bucată de piatră de calcar de Vrața cât și piedestalul pe care se află amplasat. Piatra are o strălucire anume proprie, fiind diferită în funcție de unghiul în care este privită și de lumina ambientală. Piatra de Vrață este omogenă, colorată în nuanțe calde de crem și cu un drapaj unic. Sortimentul ales este cel din sculptural, ce nu prezintă venatură caracteristică. Acest tip de calcar este deosebit de rezistent fiind folosit în țara noastră încă înainte de primul război mondial, de asemenea este rezistent și la șocuri și la alte fenomene fizice, față de cele mai multe alte soiuri de calcar.

  Cioplirea ornamentației și a decorației brâncovenești ale crucii s-a făcut manual, cu unelte clasice, dălți de diferite forme, ciocane de fier și pneumatice, și a durat circa patru luni de zile.

  Crucea propriu-zisă are dimensiunile de 2,20 m. înălțime, 1.36 m. lățimea brațelor, și o grosime de 22 cm., cântărind peste 800 de Kg. Se poate observa raportul dintre înălțime și lungimea brațelor, raport ce se înscrie în valorile ’’Secțiunii se Aur’’. Împreună cu piedestalul și soclul se ridică la cca. 4 m; (op.cit. p 221).

  Maica stareță Petronia supraveghea din exterior toată această muncă și operă de reconstruire a Mânăstirii Robaia. S-a implicat activ în orice amănunt și a ajutat nemijlocit la desfășurarea lucrărilor. Maica stareță a fost practic arhitect, diriginte de șantier, constructor și zugrav, fiind prezentă în toate zilele ți în orice loc al șantierului, cu sfatul, îndrumarea și munca sa. Măicuța a fost ajutată în aceste eforturi de mulți oameni credincioși :arhitecți, constructori, zidari și alți meșteri, toți răspunzând cu credință și bucurie la chemarea, îndemnurile și sfaturile maicii starețe.

  Desigur, simpla enumerare a acestor impresionante lucrări de reconstrucție, toate finalizate, nu este în măsură să redea efortul, dăruirea și sacrificiul de sine al Preacuvioșiei Sale maica Petronia. Mult a mai suferit măicuța datorită greutăților de tot felul, piedicilor subiective sau obiective care uneori păreau insurmontabile, vicisitudinilor timpurilor. Nu s-a descurajat și nu a abandonat lucrarea sa pe care o considera ca pe o datorie de împlinit față de Dumnezeu, față de oameni și față de propria sa conștiință. Povestea măicuța că atunci când greutățile o împresurau din toate părțile și puterile firave ale trupului omenesc păreau să o părăsească se ruga în taină, noaptea târziu la icoana Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Mânăstirii și al Preacuviosiei Sale, cerându-i ajutorul. Și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a ascultat rugăciunea ei și a ajutat-o, măicuța Petronia a avut bucuria împlinirii acestei impresionante lucrări de refacere și reconstrucție.

  Dar jertfa întru iubire este proprie oricărei lucrări omenești realizată în numele lui Dumnezeu. „Așa este în orice activitate, pornești să realizezi ceva ce nu ai mai făcut, cu toată experiența anterioară, este mai dificil, te frămânți, faci și repeți măsurătorile de mai multe ori. Important este să nu abandonezi, să nu te poticnești, ci să mergi mai departe cu nădejde în Domnul că vei reușii, indiferent de greutățile întâmpinate, fiindcă în mare parte toate lucrările și construcțiile s-au înfăptuit cu jertfe și dificultăți la Mânăstirea Robaia’’[2].

  Dar, poate că ceea mai impresionantă lucrare a Preacuvioșiei Sale Stareța Petronia constă în continuarea neîntreruptă la Mânăstirea Robaia a orânduielilor monahale a slujbelor, îndeosebi a Sfintei Liturghii, a rugăciunilor care nu au încetat niciodată la Robaia.

  Inima, sufletul, lucrarea și iubirea măicuței Petronia sunt acum în zestrea spirituală plină de har a Mânăstirii Robaia: „Câtă bucurie, câtă dragoste când mă întorceam acasă, la Robaia, de pe drumurile făcute pentru strângerea de materiale de construcții, de obținere de aprobări, de găsirea de ajutoare, și vedeam brazii. Mă anunțau că am sosit acasă. Și chiar dacă aveam reușită deplină în ceea ce-mi propusesem, sau dobândisem mai puțin, mă linișteau și-mi spuneau că, gata!, am revenit în raiul și pacea Robăii. Da, frumoasă priveliște aceasta cu brazi! Dar dacă este frumoasă imaginea, parcă ceva îți spune că dincolo de granița brazilor, te așteaptă o altă desfătare a privirii și altă bucurie duhovnicească, și nu trebuie decât să-i treci pragul, să treci de vama brazilor semeți și să te hrănești din bucuria acestui rai numit Robaia’’, mărturisește maica stareță (op. cit p. 143).

  Acum este liniște la Robaia și pacea Duhului Sfânt s-a pogorât peste acest binecuvântat așezământ monahicesc. Viața de obște în Mânăstire se desfășoară firesc, normal după orânduirile și canoanele mânăstirești, Sfânta Liturghie și celelalte sfinte slujbe umplu aceste locuri de harul dumnezeiesc în fiecare zi. Închinătorii și vizitatorii ajung ușor la Robaia pe un drum aproape în întregime modernizat și găsesc aici o oază de liniște, un loc de rugăciune și de reculegere

  Preacuvioșia Sa Stavrofora Petronia poate fi considerată pe drept cuvânt un ctitor al Sfintei Mânăstiri Robaia.

 

Bibliografie
 -Stavrofora Petronia Dobrescu, Prețuirea mea pentru Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul de la Robaia, 2015
 - Schituri și Mânăstiri Argeșene, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului,2013
 - Pârvu Pârvescu Mutu. Spiritualitate, istorie și artă ortodoxă, București 2015
 - Constantinescu, Grigore, Argeșul artistic. Evocări biografice, Pitești, Editura Alean, 2015
 - Voinescu Teodora, Pârvu Mutu Zugravu, București, Editura Meridiane, 1968.
 - Iorga, Nicolae, Icoanele de la museul Sinaii, În „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XXIV (1931)
 - Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medieval românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
    
NOTE

[1] Stavrofora Petronia Dobrescu, Prețuirea mea pentru Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul de la Robaia, 2015, p. 163
[2] Stavrofora Petronia Dobrescu, op.cit., 161


Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Scoala nationala de vara a profesorilor de religie, editia 2023 - Prof. Veronica Simu
 
În perioada 26.06.2023 – 01.07.2023 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov, s-a desfășurat a doua ediție a Școlii naționale de vară a profesorilor de Religie, cu genericul ”Profesorul de religie – pași spre excelență!”. Prima ediție a avut loc anul trecut, 2022, la Seminarul Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamț, județul Neamț. Școala națională de vară a profesorilor de religie a fost inițiată de doamna profesor de religie și preoteasă Ionița Timiș de la Liceul Pedagogic din Cluj Napoca, dânsa fiind și inițiatoarea platformei de RED Religie.
         Școala de vară a profesorilor de religie a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, iar cazarea s-a făcut la Academia de la Sâmbăta de Sus. Au participat profesori de religie din aproape toată țara: Suceava, Buzău, Teleorman, Caransebeș, Buftea, Făgăraș, Sighetul Marmației, Cluj-Napoca, Călărași, Buftea, Hunedoara, Zimnicea, Prahova etc.
         Deschiderea a avut loc în 26 iunie cu un Tedeum la care au slujit starețul mănăstirii, Ieromonahul Atanasie și pr. dr. Ioan Emilian Raza de la Spitalul Universitar IV Cluj-Napoca, care a ținut și un cuvânt de deschidere. Dintre activitățile primei zile menționăm: seminar/informare: ”Religia în contextul noii legi a educației”, susținut de prof. Delia Cobușteanu. După masa de prânz a urmat prelegerea susținută de pr. prof. dr. Mihai Himcinschi, decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia cu tema: ”Caracterul terapeutic al învățăturii de credință” și atelierul cu activități socio-educative coordonat de inspectorul Robert Mugurel Roșioru, ISJ Buzău.
         
         Pentru ziua a doua (27 iunie) punctăm două ateliere: primul al doamnelor profesor de religie Simona Căprescu (Zimnicea) și Ruxandra Burlacu Călinoiu (Măneciu, Prahova), cu tema: ”Comunicare la ora de Religie cu tinerii zilelor noastre (metode și tehnici)”, iar al doilea al doamnei profesor de religie Natașa Docineți din Sighetul Marmației: ”Învățarea experiențială”. Ziua s-a încheiat cu Dialoguri de seară, ”Prezența profesorului de Religie în școală și comunitate”, conduse de pr. dr. Ioan Emilian Raza.
       
         A treia zi (28 iunie) a debutat cu o conferință de tip MEET ”Modele de bune practici în pregătirea elevilor pentru concursuri și olimpiade de profil” la care au fost invitați profesori coordonatori ai elevilor premianți la olimpiadele de religie, cultură și spiritualitate românească, precum și unii elevi olimpici, urmată de prelegerea Conf. Univ. dr. Vasile Timiș de la DPPD, Univ. Babeș-Bolyai, Clul-Napoca: ”Cultură, educație și religiozitate în epoca digitală”. Între activitățile de după amiază punctăm atelierul Lect. Dr. Ramona Buzgar de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, UBB Cluj-Napoca: ”Dezvoltare personală pentru dascălii de Religie – provocări în relația elev – profesor”, ziua încheindu-se cu dialogurile de seară.
        
         De ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie), fiind a patra zi a Școlii de vară, cei prezenți au luat parte la Sfânta Liturghie săvârșită în biserica mănăstirii. După prânz au avut loc ateliere pe grupe: 1. Asociația RED – coordonator prof. Teodora Vild; 2. Videoteca pentru ora de religie – coordonatori: prof. Ruxandra Burlacu Călinoiu și prof. Felicia Alexandru; 3. Propuneri pentru noua programă de liceu – coordonator inspector, prof. Robert Roșioru. Spre seară a avut loc un program artistic susținut de Junii Brașovului – Palatul copiilor Făgăraș/Victoria. La finalul zilei … dialogurile de seară …
 
         Tema celei de-a cincea zile (30 iunie) a fost: ”Profesorul: regizor, actor și spectator”. În prima parte a zilei s-a desfășurat atelierul ”Teatru – forum, Teatru labirint, teatru stradal – pentru consolidarea învățăturii creștine sau predarea religiei în context non-formal”. Acest atelier a fost coordonat de prof. Theodora Vild de la CCD Ialomița. În a doua parte a zilei ne-am bucurat de prezența Pr. Prof. Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna” din Sibiu, care, timp de mai bine de două ore ne-a vorbit despre ”Religiozitate și credință în școală și societate”. A urmat, apoi, întâlnirea online ”Abordarea orei de religie ortodoxă la Bruxelles” cu prof. Bucur Anca – School Bruxelles. La finalul zilei s-au desfășurat atelierele: Asociația RED/Videoteca pentru ora de Religie…
         Ziua a șasea (01 iulie), cu tema ”APOR și RED – RELIGIE – feedback”, a fost ultima a Școlii naționale de vară a profesorilor de Religie din acest an. A început cu prelegerea susținută de către doamna inspector, prof. Daniela Buzatu de la ISJ Timiș: ”Cele opt competențe cheie și contribuție orei de Religie la formarea acestora – aplicarea Curriculumului la ora de Religie” și a continuat cu proiectele de colaborare ale APOR (Asociația Părinților pentru Ora de Religie), urmând ca în final să aibă loc atelierul de evaluare a Școlii de vară, concluzii și feedback.
 
         În finalul acestui articol adaug câteva impresii ale participanților la această Școală de vară, la care am participat și eu, în cadrul căreia ne-am îmbogățit nu doar cunoștințele în ceea ce privește materia pe care o predăm – Religia – ci sufletele noastre s-au bucurat și au vibrat împreună cu ale colegilor din toată țara. A fost o experiență minunată și unică!
 
         ”Bună dimineața, oameni faini! Vă doresc tuturor toate cele bune pentru: suflet, minte și trup; vă mulțumesc pentru fiecare zi de dăruire din timpul acestei săptămâni; mulțumesc Proniei divine că ne-a binecuvântat cu astfel de momente! Vă îmbrățișez pe fiecare în parte! Sănătate și bucurii,  tuturor!”.
”Dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a adunat să fim aluatul care să dospească toata frământătura!”.
”Am venit pe ploaie, am plecat cu soare. Mult și în suflete. ,,Puternici" ca și munții ce ne-au ocrotit! Credința și dragostea noastră, aripi ce construiesc poduri trainice  între noi. Ne-am grădinărit inimile noastre spre conexiune, care aduce multă bucurie”.
”Vă mulțumesc din suflet pentru zilele deosebite petrecute împreună!”.
”Sublim! Mă bucur că v-am cunoscut pe fiecare în parte! Abia aștept vara următoare!”.
”Dragi colegi, vă transmit un gând al părintelui Ioan Raza.
Consideră această lucrare a fi de la Dumnezeu și absolut necesară. Pentru a fi lucrătoare, e nevoie și de partea duhovnicească. Ar dori ca la următoarea ediție să participăm zilnic și la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim. Fiecare dintre noi să ne spovedim acasă, la duhovnicii noștri, ca să fim pregătiți pentru Sfânta Împărtășanie, timp de o săptămână. Considera că numai așa Școala de vară va fi lucrătoare în viețile noastre și ale elevilor noștri. Cei care veți dori, părintele vă stă la dispoziție și pentru Spovedanie.
Vom mai împuțina activitățile. Anul aceste am avut un program foarte frumos, dar prea încărcat. Vom echilibra cultura și educația cu duhovnicia. Este absolut necesară!”.
Se dorește ca următoarea ediție a Școlii Naționale de vară a profesorilor de Religie să aibă loc tot la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, la începutul lunii iulie 2024.
”Dragi colegi, lucrarea ce s-a realizat la Sâmbăta am simțit că a fost binecuvântată și plăcută lui Dumnezeu! Considerăm că Dumnezeu a socotit că ne este de folos să ne unim în comuniune, noi, profesorii de religie, și să ”dospim toată frământătura din întreaga țară”.
Nu noi am ales să mergem la aceasta Școală, ci Dumnezeu ne-a ales, pentru ca are o lucrare cu fiecare dintre noi. Hristos ne-a confirmat de ce lucrările de la Sâmbăta au decurs atât de frumos, ”căci dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri”. ”Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Vreau să vă mulțumesc pentru ca ați crezut în această lucrare și pentru implicarea fiecăruia dintre voi la realizarea acestei acțiuni care va mobiliza profesorii din întreaga țară.
Mulțumim organizatorilor și participanților! Mulțumim celor care s-au ocupat de cazare și de gestionarea mesei, care nu a fost o lucrare ușoară!
Mulțumim celor care au realizat proiectul și au acceptat să fie parteneri!
Mulțumim celor care au susținut lucrări și ateliere! Mulțumim celor care au împărtășit experiențe didactice!
Mulțumim celor care s-au preocupat de tehnologie, de fotografie, de gustări, de starea de bine!
Mulțumim pentru cele știute și pentru cele neștiute,  prin care s-au putut realiza toate!
Mulțumim tuturor celor care ați făcut efortul să vă deplasați la Sâmbăta, mai ales în contextul diminuării salariilor!
Mulțumim făgărășenilor pentru dragostea cu care ne-au primit!
Mulțumim tuturor pentru toate!
Mulțumim tuturor pentru prețuire și dragoste!
Mulțumim lui Dumnezeu că a făcut să intersectăm eternitatea, noi cei care nu ne-am știut și nu ne-am cunoscut, iar acum simțim că suntem o familie, care, parcă ne cunoaștem de o eternitate!
Să dea Dumnezeu să punem în aplicare ceea ce am învățat, iar mai presus de toate, să ne purtăm zilnic în rugăciuni!”.
prof. religie Simu Veronica,
Făgăraș


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
De la ratiune la inteligenta artificiala - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

Argument

  Conceptul de „animal rațional” este des folosit în filozofia scolastică, dar în epocile care au urmat Enciclopedia catolică a caracterizat omul sub influența lui Porfir ca substanță, sensibilitate, corporalitate și rațiune, în timp ce persoana era definită ca substanță de natură rațională. În concepția filosofică de atunci, dar și în gândirea filosofică modernă, în mod deosebit în cultura iluministă, rațiunea este trăsătura definitorie a persoanei umane. Exacerbarea capacității raționale a omului, în special sub forma cunoașterii și a creației a dus la raționalism și ateism, omul devenind propriul său idol, lumea aceasta unica realitate, transcendentul existențial a fost considerat o simplă iluzie, dreapta credință în Dumnezeu, un surogat contrar raționalismului și care trebuie blamată și înlăturată.

  Așa cum vom arăta evoluția conceptelor raționaliste și ateiste a dus în postmodernismul zilelor noastre la ideologia sau mitul inteligenței artificiale, la dezumanizarea omului care se pierde într-un abstract social impersonal, considerat a fi un simplu individ, un număr într-un conglomerat social preocupat tot mai mult de a avea, de a consuma ci nu de a fi. Dacă raționalismul iluminist triumfă în epoca actuală cu mitul supraomului propovăduit de Nietzsche, ideologia inteligenței artificiale și a societății de consum desconsideră omul ca persoană, acesta ne mai fiind conceput și înțeles în realitatea sa ontologică, în demnitatea sa de unica ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, nu mai este considerat un scop al creației, ci doar un mijloc un dialectica teleologică a socialului, scopul fiind acumularea și consumul susținute de ideologia inteligenței artificiale.

  Fără Dumnezeu omul devine un simplu animal fiind golit de dimensiunea sa definitorie, demnitatea de a fi singura ființă rațională creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Aceste concepții moderniste sunt iluzii, dar cu consecințe grave pentru existența omului și a societății. Realitatea Creatorului și a creației, dezvăluite de revelația naturală și supra naturală, dar și de dogmele ortodoxiei, de dreapta credință, de Biserică susținute de oameni de știință și filosofi onești nu poate fi schimbată de idolii și ideologiile iraționaliste ale lumii contemporane.

   Încă din antichitate Aristotel remarca Din toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este din natură o ființă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile.

   Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al durerii, și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și a durerii și a o semnifica unele altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept și nedrept. Şi această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor ființe cu asemenea însușiri creează familia și statul.

  Şi este clar că din natură statul este anterior familiei și fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe, și suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea și prin puterea (de a împlini această menire), așa că dacă nu mai sunt aceleași, nu se poate zice că au aceeași fire, ci doar același nume.

  Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuință să se întovărășească în societate din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu.

  Așadar, din natură există în toți instinctul pentru o asemenea comunitate; și cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel, lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea din toate: căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme; însă omul se naște având ca arme firești inteligența și voința fermă, care sunt foarte proprii a fi întrebuințate în scopuri contrarii.

   De aceea el este creatura cea mai nelegiuită și cea mai sălbatică, fiind fără virtute; privitor la pofta de dragoste și de mâncare este cel mai nesățios. Pe când dreptatea este o virtute socială.”[1]

   Rațiunea este creată de Dumnezeu și este un dar neprețuit pentru om. De aceea valoarea omului și a rațiunii există numai prin Dumnezeu și cu Dumnezeu. Acest adevăr este exprimat de filosoful Petre Țuțea:’’ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal vorbitor și rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.’’

 

Rațiunea

  În cele ce urmează vom analiza pe scurt unele trăsături ale rațiunii transcendente și naturale în dimensiunile sale subiectivă și obiectivă raportându-ne scrierile Sfinților Părinți , ale unor filosofi și teologi de renume:

  Rațiunea are o semnificație subiectivă, este un atribut al persoanei prin care aceasta este definită, este o facultatea a sufletului nemuritor al omului împreună cu voința și sensibilitatea.

  Rațiunea are si un înțeles ontologic existențial, ca fiind Logosul dumnezeiesc creator și proniator, lumina necreată transcendentă. Sensul ontologic este dat și de rațiunile plasticizate ale creației, lumina creată naturală și a minții. Aceste semnificații ale rațiunii sunt arătate în Sfânta Evanghelie, în mod deosebit în Sfânta Evanghelie după Ioan, dar și în opera sfinților părinți, dintre care menționăm pe Sfântul Grigorie Palama. precum și de mari teologi ortodocși, așa cum este Dumitru Stăniloae.

  Rațiunea, ca însușire definitorie a persoanei umane are trei elemente de conținut: cunoștința, înțelepciunea și înțelegerea, toate fiind daruri ale Duhului Sfânt[2]

  Rațiunea, este indisolubil legată de conștiință, conștiința de sine și conștiința dependenței de Dumnezeu și a credinței, conștiința existenței lumii create dar și de gândire și de cuvânt. Teologia, dar și filosofii raționaliști susțin că, Rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă în principii, idei și idealuri. Rațiunea trebuie distinsă de alte forme de conștiință - contemplare, rațiune, conștiință de sine și spirit.

  Problematica rațiunii și a conștiinței formează obiect de cercetare pentru oamenii de știință, de meditație și cunoaștere pentru filosofi și teologi din toate timpurile.

  O analiză aprofundată în acest domeniu necesită elaborarea unei monografii ample. În acest studiu încercăm o sinteză a aspectelor relevante privind rațiunea și conștiința desprinse din Sfânta Evanghelie, scrierile patristice, din opera unor mari teologi ortodocși și filosofi dar și din cercetarea științifică.

 

   Gândirea sau cugetarea este însușirea creierului omenesc de a reflecta în mod generalizat și abstract realitatea obiectivă prin teorii, judecăți etc. Gândirea cuprinde un „flux orientat către scopuri, idei și asociații care conduc la o concluzie orientată spre realitate". Chiar dacă gândirea este o activitate a unei valori existențiale pentru oameni, nu există un consens cu privire la modul în care este definită sau înțeleasă.

   Gândirea permite oamenilor să înțeleagă, să interpreteze, să reprezinte sau să modeleze lumea pe care o întâlnesc și să facă predicții despre lumea aceasta. Gândirea este cea mai înaltă etapă a cunoașterii umane. Este procesul de cunoaștere a lumii reale înconjurătoare, care se bazează pe formarea și reînnoirea continuă a stocului de concepte și idei, include încheierea de noi hotărâri (punerea în aplicare a concluziilor). Gândirea îndeplinește un rol decisiv în procesul de cunoaștere, reflectă în mod abstract și general esența lucrurilor și a relațiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca instrument, și are drept produs: noțiuni, judecăți raționamente.

   Unii consideră că rațiunea, procesele cognitive ale gândirii pot fi explicate biologic ca un produs al creierului. De aceea rațiunea și gândirea sunt considerate ca fiind un proces psihic superior ce ocupă o poziție centrală în sistemul psihic uman. Realitatea este însă alta.

   Referitor la acest din urmă aspect, remarcăm că nici rațiunea subiectivă și nici conștiința nu pot fi explicate și înțelese prin datele oferite de psihologie, ele nu sunt funcții ale creierului, așa cum pretind psihologii și filosofii pozitiviști. Așa cum viața este mai mult decât totalitatea organismului viu, mai mult decât funcțiile corpului, la fel și rațiunea, conștiința, sunt mai mult decât funcțiile creierului uman. Prin urmare, nu organul, nu creierul generează conștiința, și rațiunea, ci acestea din urmă determină sensul și finalitatea funcționării acestui organ creat. Altfel spus, creierul depinde de rațiune, ci nu invers, sau dacă ne exprimăm în termeni consacrați de biologie, funcția determină organul, ci nu organul funcția[3]. Concluzia este că rațiunea și conștiința sunt create, însușiri ale omului ca persoană, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci nu simple funcții ale creierului uman.

   Sfinții părinți și nu numai dau mărturie despre acest adevăr revelat: "Rațiunea pornește de la cunoaștere pentru a ajunge la credință", spune Sfântul Vasile cel Mare, iar Sfântul Siluan Athonitul remarcă limitele rațiunii omenești în relație cu iubirea lui Dumnezeu: "Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubește, omul nu poate să o știe, căci e cu neputință pentru mintea pământească să înțeleagă din știință ce fel de iubire are Domnul pentru oameni”. Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae arată legătura dintre rațiunea și gândirea omului, iar pe de altă parte logosul dumnezeiesc: "Numai în dependență și provocat de Logosul suprem, spiritul uman este de la început și continuă să fie subiect cugetător, cuvântător și făptuitor, în dialog cu Logosul divin și în rolul de subiect al lucrurilor”. Părintele Arsenie Boca conchide: "De la cârma minții atârnă totul. Dacă nu ai ordine în minte nu poți avea ordine în viață."

  Dar și oamenii de știință onești sunt convinși și susțin că rațiunea omului este mai mult și nu poate fi înțeleasă exclusiv psihologic, prin funcțiile creierului:

"Nicio teorie științifică nu este vreodată concludent verificată, la oricâte teste ar fi rezistat cu succes. Iar această concluzie concordă cât se poate de bine cu istoria științei; chiar și o construcție intelectuală atât de bine atestată și atât de larg acceptată cum este fizica newtoniană, nu s-a dovedit pe veci imună la revizuire. [...] Știința își poate, desigur, ameliora teoriile, transformându-le sau înlocuindu-le prin noi teorii care rezistă la toate testele cărora le-au făcut față cele vechi, și în plus la altele. Ea însă nu poate spune niciodată definitiv: Iată în sfârșit Adevărul despre Natură.", afirmă renumitul om de știință și filosof Sir Karl Popper. Doctorul Nicolae Paulescu arată că materialismul care încearcă iluzoriu să explice totul, inclusiv existența sufletului, a rațiunii, a conștiinței exclusiv prin legile naturii și nu admite existența lui Dumnezeu este un fals, o aberație: "Adepții materialismului au repetat de atâtea ori că știința modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de Dumnezeu, au știut să manevreze atât de bine conștiințele, încât astăzi multora le este rușine să pronunțe public cuvântul Dumnezeu. Toate acestea s-au făcut în numele științei. Și totuși, marii savanți, creatorii și gloriile științei au admis toți și chiar au proclamat existența lui Dumnezeu."

 În același sens: "Este imposibil, veți spune, metoda științifică verifică totul prin experiență. Fără a menționa numeroasele dificultăți filosofice inerente acestui punct de vedere, răspund că în practică acest lucru este fals. Câți fizicieni au verificat fiecare etapă, empirică sau logică, din cele care s-au succedat după cercetările lui Galilei și până la dinamica lui Hamilton? Noi verificăm, doar câteva derivate academice, esențialmente superficiale, și acceptăm restul printr-un act de credință... Sunt multe mistere în știință. Se pare că știm doar aproximativ despre 5% din materia din univers ... Suntem convinși că cealaltă materie este acolo, dar nu este în stele, nu este lumină sau gaz. Ce este? Este clar acolo, conform comportamentului cosmologic, dar nu știm ce este... Mecanica cuantică și relativitatea generală sunt minunate și ne spun o mulțime de lucruri. Dar se pare că nu sunt consistente una cu alta. Ce ne scapă? ...Sunt noi fenomene și legi ale științei care vor fi descoperite sau nu vom putea niciodată să le înțelegem pe deplin?", spune renumitul savant profesor Charles Townes.[4]

  „Energia care dă puterea răului asupra lumii este răutatea noastră, vine de la păcatele noastre, de la indeciziile noastre morale chiar, adică de la fapta cea rea a omului, care uneori este inspiratoarea istoriei, cum s-a întâmplat cu orgoliul omului autonom în cultura post renașterii. Omul acesta autonom, omul nou al modernității a devenit învățătorul veacului și al lumii, socotindu-se îndreptățit să se pună pe sine în centrul lumii ca și cum ar fi el însuși centru unic și măsură a tuturor lucrurilor. Răul cel mare al modernității vine de la această eronată îndrumare a omului spre autonomism, prin care chipul uman „s-a despărțit de centrul său spiritual real”, care este Dumnezeu și astfel s-a născut știința autonomă, morala autonomă, politica autonomă, bazată adică pe puterea temporală și pe totala desconsiderare a puterii spirituale, a lui Dumnezeu”, afirmă profesorul univ. Ilie Bădescu.

 

  Marii teologi și duhovnici mărturisesc, luând în considerare chiar datele științei:

  „Conștiința este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Prin toate ne mustră conștiința când greșim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: «Omule, ai greșit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii și al milostivirii! Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuiești”[5].

   „Când a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și mai luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea și arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiință și ea este legea firii lui.” - spune Ava Dorotei, iar Părintele Arsenie Boca definește conștiința ca fiind, „un glas tăcut, o chemare lină”.

  „Și atunci am pus întrebarea Ce crezi despre suflet? Mi s-a răspuns Un produs al creierului. Doamne încă am rămas la acest cuvânt de-a dreptul tragic și dureros?! Dar n-au luat și ei cunoștință de ultimele cercetări, care dau mărturie atât de limpede, anume: conceptele actuale care definesc relația dintre spirit și creier dau mărturie unei rupturi radicale în raport cu doctrina materialistă și cea behavioristă, care au dominat neurologia ultimilor decenii. În loc astăzi de a renunța la studiul asupra conștiinței sau de a-l ignora, noua interpretare recunoaște pe deplin primatul fenomenului interior al conștiinței ca realitate cauzală. Deci, conștiința nu este produs al creierului, ci cauză a creierului’’.[6]

  „Lucrarea lui Hristos a stat în aceea ca El a refăcut în om conștiința, a reaprins scânteia călcată în picioare și îngropată. Conștiința este legată în noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu: precum acesta se stricase în noi și avea nevoie să fie refăcut, așa și conștiința. Hristos a venit pe pământ, ne învață Biserica, pentru a reface chipul strămoșului căzut și totodată a reface, a reaprinde în noi scânteia conștiinței... Trebuie să ne amintim mereu că în noi trăiește conștiința, că trebuie să urmărim ca focul acesta să nu se stingă, ci să devină tot mai viu... Și precum în apa tulburată de mult nămol nimeni nu-și poate cunoaște chipul, nici noi, după ce călcăm legea lui Dumnezeu, nu mai înțelegem ce ne grăiește conștiința noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai e in noi.

  Totuși, nu este om care să nu aibă conștiința, pentru că ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc și nicicând nu piere, ci pururea ne amintește cele de folos, însă noi nu simțim aceasta, pentru că, după cum s-a spus, nu o băgăm în seamă, ci o călcăm în picioare... Știm atât din propria noastră experiență, cât și din literatura lumii, că fiecare dintre noi, înainte de a săvârși păcatul, fără de legea, aude glasul conștiinței care încearcă sa-l țină în frâu: deși glasul acesta e slab, sfios, el vorbește totuși, însă noi îl respingem, nu vedem și nu vrem să vedem lumina”[7].

  Cuvântul, este unitatea fundamentală de comunicare a unui înțeles, este modul în care rațiunea și gândirea se exteriorizează și mijlocul de comunicare între oameni. Totodată este mijlocul de realizare a cunoașterii și a fixării cunoștințelor în forme scrise, este mijlocul de realizare a continuității, păstrării în timp și spațiu a raționalității, a gândirii umane. Prin cuvânt și toate formele de exprimare rațiunea nu rămâne le individualitatea persoanei, ci devine universală. Fără cuvânt, rațiunea și conștiința rămân realități care se închid în ele însele fapt contrar existenței omului ca ființă socială.

   Am învățat limba părinților noștri încă de când eram foarte mici, iar de atunci, ne folosim continuu de aceste mijloace numite cuvinte. Le auzim mereu acasă, pe stradă, în parc, chiar și în vise sau coșmaruri. Le auzim șoptite tainic, curgând uniform sau șovăind printre buze tremurânde. În fiecare clipă, gândurile noastre sunt transpuse în cuvinte, rostite sau nerostite, și, fără să ne dăm seama, ne „construim” o realitate prin care creăm sau distrugem. Cuvintele zidesc sau înalță, ele pot făuri cel mai frumos vis și tot la fel de ușor pot distruge tot ce există în jurul nostru. Cuvintele au o putere absolută, de aceea ne supun atât de ușor. Ele pot ucide sau pot readuce la viață. Emoțiile pe care le declanșează sunt fie fatale, fie izbăvitoare. Sunt fraze sau cărți, sunt imagini sau dorințe, sunt voința impusă ori cea sugerată. Cuvintele ne cumpără, ne câștigă, ne au. Un „da” ne poate lega pe viață, iar un „nu” ne poate face să devenim de piatră[8].

   Totuși, nu există o coincidență, identitate între rațiunea umană și cuvântul prin care gândurile, sentimentele, trăirile sunt exprimare. Rațiunea umană este mult mai profundă decât formele de exprimare, până la urmă este o taină a ființei umane inepuizabilă în înălțimea și adâncimea ei. „Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt ar putea tăgădui viața?”, se întreabă și ne întreabă și pe noi Sfântul Grigorie Palama, iar Pitagora știa ceea ce astăzi mulți au uitat: „Mai bine să taci și să fii decât să vorbești și să nu fii.”

   Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să luăm aminte la un adevăr fundamental: „Cunoștința însă semețește, iar iubirea zidește” (Cor. 1, 8).

   Există o zonă existențială în care omul prin lucrarea Duhului Sfânt și prin credința sa, poate fi, încă din această viață, o zonă care transgresează finitatea existențială a acestei lumi și în care omul poate comunica cu Dumnezeu creatorul său și al universului prin limbajul inimii și al rațiunii cu Dumnezeu. În această zonă se realizează identitatea dintre gând și cuvânt, iubirea este limbajul suprem al sufletului omenesc pentru că se împărtășește din iubirea negrăită a lui Dumnezeu.

  “Socotesc că forma ultimă de exprimare a sufletului omenesc, care s-a regăsit în deplinătatea a ceea este cu adevărat, adică în dependența smerită și plină de nădejde în Dumnezeu și de iubire față de alții, are un caracter de rugăciune de cerere, de mulțumire, și de laudă pentru darurile minunate ale existenței proprii, a semenilor și a lumii, pentru faptele Lui de iubire care au atins culmea în întruparea, răstignirea și învierea Fiului lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne asigure și nouă viața veșnică în fericirea iubirii Lui și a iubirii între noi”[9]

  Remarcă cu justețe Părintele Arsenie Boca, drama cuvântului în zilele noastre: „Cuvântul a ajuns vorbă, vorba a ajuns vorbe, vorbele slăbiciuni, slăbiciunea patimi”.

   Dar cuvântul este în primul rând dimensiunea supremă ontologică a rațiunii, este Logosul divin: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. (Ioan 1,1)    Învățătura despre Logos este una dintre temele importante ale omenirii care au exercitat o influență deosebită asupra gândirii speculative, în mod general, iar în mod special asupra celei creștine. Ea nu este neapărat o noțiune creată de către creștinism, dar aici ea își primește valoarea specială. Nimeni și niciodată nu va mai putea afirma ceva mai înalt despre această noțiune, așa cum a făcut-o creștinismul.

  În cultura grecească veche, logos-ul înseamnă tot „rațiune”, cât și cuvânt, având de fapt un înțeles combinat cuvânt-rațiune, ce implică o structură și o activitate inerentă în cosmos, similară rațiunii umane care poate fi articulată și descrisă cel puțin într-o oarecare măsură.  Logosul ca rațiune universală are o dimensiune creativă și proniatoare.

  Hristos este identic cu Logosul, ca Fiu al lui Dumnezeu născut din veci din Tatăl, prin urmare El este tot din eternitate.  Logosul divin sau Fiul lui Dumnezeu este considerat de către Origen ca lumină a oamenilor, sau lumină a adevărului care luminează inteligența acestora, sau inteligența ființelor cugetătoare în general.

  Ca Logos al universului, El îndrumă și conduce la o experiență superioară pe toți care vor să contemple, încă în trup fiind, realități mai presus de această lume. Rațiunile plasticizate ale creației, o altă realitate ontologică, arată că Hristos are în lumea creată o poziție centrală, atât spirituală, dar și harică, mai ales după Învierea Sa din morți. El susține creația și ajută acesteia să își împlinească scopul pentru care a fost creată: „Cer nou și pământ nou”(Apoc.2).

   Logosul sau Cuvantul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei, pe de o parte prin rațiunile lucrurilor, care sunt chipuri create și susținute de rațiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care, în raționalitatea lor vie, sunt chipurile ipostasului Lui Însuși, create cu scopul ca sa gândească rațiunile lucrurilor împreună cu Rațiunea divină personală, într-un dialog cu Ea.

   Rațiunile divine (logoi) din creație se manifestă în Facerea 1, 1-2,4b ca legi ale firii, legi care ordonează planul creat și oferă armonie și coerență creației în ansamblul ei. Elementele lumii create au, pe lângă structurarea rațională prin legile firii sădite de Dumnezeu prin rostire, și o finalitate, al cărui caracter este, de asemenea, rațional și doxologic. Sensul final al alcătuirii raționale a creației este actualizarea lor, de către om, pentru a deveni un adevărat templu cosmic orientat spre preaslăvirea lui Dumnezeu[10].

 

  Cum consideră filosofii raportul dintre existență și rațiune, dintre lumea sensibilă și lumea inteligibilă? Iată câteva scurte considerații:

  Constantin Noica în monografia sa „27 de Trepte ale realului” realizează un tablou al categoriilor gândirii, la Platon, Aristotel și Kant considerate de acești filosofi ca fiind cele mai generale ale spiritului omenesc. Ele sunt următoarele:

  La Platon (5):  Ființă, Stare, Identitate, Mișcare, Alteritate;

  La Aristotel (10): Ființă individuală, Cantitate, Calitate, Relație, Spațiu, Timp, Modalitate, Acțiune, Pasivitate, Posesiune;

  La Kant (12): Unitate, Pluralitate, Totalitate

                        Existență, Inexistență, Limitație

Substanță, Cauzalitate, Comunitate,

Posibilitate, Realitate Necesitate.

  Subiectul cărții este unul dintre cele mai importante realizări ale filozofiei: categoriile. La cele consacrate – 10 aristotelice și 12 kantiene – Noica adaugă categoriile analizate de Platon în Sofistul. Înainte de a fi ale rațiunii, spune autorul, categoriile sunt reale. Dacă sunt puse una lângă alta, ca trepte ale unei scări ascendente, aceste idei cu substrat ontic reprezintă radiograma lumii, adică acea configurație ce nu poate fi surprinsă decât de rațiunea umană. Trăsătura distinctiva a lucrării stă în arta cu care filozoful și-a construit discursul. Se creează impresia că toate cele 27 de categorii, își au propria lor mișcare, antrenate de motorul evoluției – devenirea întru ființă. Cartea lui Noica este, de aceea, o odisee a ființei , povestită cu ajutorul categoriilor.  Prezentăm pe scurt modul în care cei trei filosofi la care se referă Noica au conceput rațiunea. Totodată ne vom referi și la filosofia lui Hegel, dialecticianul spiritului rațional.

  La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esențial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a ființei, care în esență este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la ființă. În concepția filosofică a lui Platon, ființa este distinctă și separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine și pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realității, separate de realitatea însăși, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.

  La nivelul cunoașterii, dubla configurare a lumii, realitatea fenomenală, iar pe de altă parte lumea ideilor, așa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăsește și în concepția epistemologică a unei duble cunoașteri:

 În cazul opiniei, este vorba de credință, când se referă la obiecte, și conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile.

 În cazul științei, avem facultatea de a raționa, iar pe de altă parte intuiția intelectuală. Față de rațiune, care este o descindere de la idee, de la ființă către toate consecințele ei, și care este ipotetică și demonstrativă, intuiția intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur și simplu prin care se contemplă, rațional, inteligibilul, adică ființa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăși lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur rațională. Mintea umană caută o rațiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilității presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar ființei, singura care există.

  „Ideea” are o existență autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esențial este una dintr-o multitudine și care constituie o lume de unități diverse, existând tot atâtea unități diverse câte multitudini de idei există.

Pentru Platon, ideea are caracteristica ființei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate rațională. Exprimarea ideii prin definiție presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversității în unități raționale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenței, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate rațională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele - idee unificatoare, temeiul existenței și al ființei alături de Adevăr și Frumos.

   Ideile și, implicit, ființa sunt eterne și imuabile, principii ale lucrurilor, dar și principii ale întregii cunoașteri. În consecință, știința presupune depășirea lumii sensibile și cunoașterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”[11]

  Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Tot ce există în mod efectiv reprezintă sinteza acestor 2 principii, sinteză numită substanța.

 Materia este principiul pasiv care dă consistență oricărui real și este modelat de formă. Forma este cea care dă configurație realului, este elementul activ dătător de structură care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, dar nici forma și nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acționând asupra materiei, după cum materia devine realitate primind forma. În această afirmație aristotelică găsim o prefigurare a teologiei creștine privitoare la unitatea spiritului și trupului în această lume.

 Un loc important în filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice adecvate structurii realului. Prin categorii, noțiuni de maxima generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor, omul cunoaște realitatea și o poate teoretiza rațional.

 Aristotel și-a propus să pună în evidenta noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii: substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația, acțiunea, pasiunea, posesia și poziția. Cifra 10 este o rezonanță a filosofiei pitagorice. Aristotel nu cuprinde în tabloul categoriilor: efectul, cauza și mișcarea. Categoria mișcării este aparte de acest tablou și cuprinde cauza dar și efectul.

 Teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofia cât și pentru știința vremurilor noastre.

 La fel de importantă în opera lui Aristotel este categoria mișcării. Natura este de neconceput fără mișcare și nu exista mișcare în afara lucrurilor. Este importantă încercarea filosofului de a clasifica forme de mișcare: creșterea sau descreșterea, mișcare în raport cu cantitatea, schimbarea calitativa, mișcare în raport cu calitatea, deplasarea, mișcarea în raport cu locul. S-a ocupat și de cauzele mișcării. Heraclit din Efes lega mișcarea de dedublarea unitarului de contradicție. Aristotel leagă și el mișcarea de contradicție numai ca el înțelege contradicția ca un fenomen de suprafață, liniar, ca un fenomen care explică apariția unuia si dispariția altui fenomen, deci nu poate fi o categorie a ființei deoarece ea se aplică numai existenței fenomenale[12].

  Filosofia germană, prin reprezentanții săi, și avem în vedere în primul rând gândirea kantiană, a încercat să rezolve problema ontologică, pornind însă de la specificul rațiunii umane și puterea ei de cunoaștere. Kant face distincția dintre fenomen, iar pe de altă parte esența existenței, aceasta din urmă fiind considerată un „lucru în sine” care nu poate fi cunoscut. Lumea fenomenală este accesibilă cunoașterii prin intermediul intuițiilor sensibile și a categoriilor rațiunii, fapt ce implică până la urmă o concepție subiectivistă asupra existenței. Lumea fenomenală, reală, este definită în raport cu puterea de cunoaștere a omului, iar lucru în sine rămâne un domeniu neabordabil pentru rațiunea umană.

  Categoriile rațiunii pure și ale rațiunii practice sunt pentru Kant temeiul dimensiunii etice a existenței. În concepția kantiană, existența umană este, prin excelență, una morală și opusă prin aceasta existenței naturale, deși nu o exclude. Existența morală a omului nu mai prezintă dihotomia specifică cunoașterii realității naturale, respectiv dintre fenomen și lucru în sine, deoarece raționalitatea morală, care este de fapt și forma existențială specifică pentru om, este bazată pe categorii ale rațiunii practice care au valoare existențială prin ele însele. Astfel, Kant își constituie morala sa și implicit concepția despre existența omului, pe trei postulate dintre care două se află deasupra relațiilor interumane. Acestea sunt: Dumnezeu; sufletul nemuritor și libertatea.

  Pentru a construi nu numai o simplă morală teoretică, dar și o existență a omului, bazată pe categoriile rațiunii practice și implicit pe cel trei postulate mai sus amintite, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil datorită asocierii sale cu ființa rațională, respectiv sinele, adâncimea existențială a omului. Ascendentul moral al libertății face ca celelalte două idei despre Dumnezeu și nemurirea sufletului să nu mai rămână într-un plan transcendent și să fie implicate în structura existențială, rațional morală, a omului. Prin aceasta, ideile devin realitate obiectivă și există totodată posibilitatea de a fi demonstrate. Cum spunea Kant, „în limitele rațiunii” se poate demonstra și existența nemuririi sufletului și existența lui Dumnezeu pornind de la categoria rațională de libertate, ca fundament al existenței morale a omului.[13]

  Hegel, încercând să rezolve dualismul dintre ființă și devenire și, implicit, problema ontologică, a considerat că devenirea este o unitate a existenței și nonexistenței, și care are ca sens transformarea dialectică din treaptă în treaptă, prin evoluția Spirtului obiectiv a existenței, nonexistența rămânând întotdeauna în plan recesiv.

  Modelul ontologic hegelian realizează unitatea dintre ființă și devenire, ceea ce pentru vechii filosofi greci nu era posibil. Pentru Hegel, existența este rațională, obiectivă și independentă de om. În același timp, este o creație a Spiritului absolut aflat într-o continuă transformare sau devenire. Spiritul absolut nu este static imuabil, ci devine, și devenirea Spiritului, a ideii, se exprimă în termen logici, deoarece resortul acestei deveniri este contradicția și, în special, negația, altfel spus, lupta dintre nonexistență și existență, dintre afirmativ (teza) și negativ (antiteza) unite prin devenire în sinteza ontologică Fiecare sistem filosofic reprezintă, în concepția gânditorului german, un moment în devenirea Spiritului obiectiv, de aceea orice sistem filosofic, orice creație a gândirii umane, orice realitate este adevărată numai parțial, ca o etapă spre sistemul total, care este realizarea deplină a Spiritului absolut.

   Ceea ce se manifestă în istorie exprimă întotdeauna o idee eternă, sau mai bine spus un moment al Spiritului absolut care se dezvoltă din interior. De aceea, pentru a ajunge la o astfel de cunoștință, trebuie să se înlăture factorii contigenți și neesențiali. Hegel consideră că orice sistem filosofic, orice fapt existențial, spiritual sau material, orice moment istoric existențial, omul prin conștiința de sine reflexivă își păstrează valoarea ca moment necesar în procesul cosmic divin, de explicitare treptată a Spiritului absolut. Gândul cuprins într-un sistem filosofic cu influență istorice nu este unul pur individual, ci un gând supraindividual, eliberat de particularitățile și precaritățile obișnuite ale existenței. De aceea, orice sistem filosofic exprimă în concret universalul ca existență.

   Pentru Hegel timpul pierde acțiunea lui distrugătoare deoarece este încadrat în eternitate. De aceea, istoria, ca realitate în sine, își are temeiul în supraistoric. Într-o asemenea viziune, unitatea este constituită din multiplicitatea momentelor contradictorii în devenirea Spiritului absolut, de la nonexistență la existență. Nimic nu este fals dacă este considerat ca un aspect explicitat al Spiritului. Așa cum arată Hegel în lucrarea sa fundamentală „Știința logicii”, falsitatea stă în transformarea aspectului parțial în totalitate. Dar nu numai filosofia, ci și orice formă de existență materială sau culturală, cum ar fi morala, dreptul, arta, religia, exprimă un moment rațional și adevărat al Spiritului absolut în devenire al ideii.

   Subliniem rolul fundamental al negației în modelul ontologic hegelian și în dialectica propusă de acesta. Spre deosebire de filosofii existențialiști care i-au succedat, Hegel a făcut din negație, nu moartea, ci „viața realității”. Dar tot el a adăugat că realitatea nu este pură negație, antiteză, ci este și armonie, sinteză, așadar o afirmație superioară. Contradicția trebuie să fie rezolvată, căci ea exprimă un aspect tragic și instabil al realității și, ca atare, nu poate dura. Prin urmare, lumea, concepută în permanentă transformare, nu este posibilă nici fără contradicție, nici numai în contradicție, ca pură negație. Reținem afirmația lui Hegel: „a trece prin acest proces de opoziție, de contradicție și de soluționare a contradicției, este privilegiul superior al naturilor vii (…), viața se prelungește în negația și durerea acesteia, și abia prin distrugerea opoziției și a contradicției ea este afirmativă pentru sine însuși. Desigur, dacă ea persistă în pura contradicție, fără a o soluționa, atunci ea se ruinează din cauza contradicției”[14].

   În concluzie, putem spunem că modelul ontologic propus de Hegel este conștiința de sine a absolutului, a lui Dumnezeu, este o teofanie a Spiritului absolut, dar nu în static, ci în devenirea lui.

  Cultura iluministă care se manifestă până în zilele noastre și este temeiul ideologiei inteligenței artificiale a abandonat Logosul divin, a denaturat rațiunea, pe care a transformat-o în raționalism.

  Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că rațiunea este sursa celui mai important tip de cunoaștere.

  Raționalismul are câteva asemănări la nivel de ideologie cu ateismul și umanismul abstract, prin faptul că își propune să furnizeze o bază de referință pentru probleme de ordin social și filosofic fără implicații religioase sau de ordin supranatural. Considerăm că niciunul dintre marii filosofi din perioada clasică a iluminismului, precum Spinoza, Laibniz, Descartes, Kant sau Hegel nu au susținut raționalismul ateu. 

 

Raționalism – Inteligență Artificială - Idol

 Rațiunea, însușire a sufletului rațional nemuritor al omului, un dar neprețuit al lui Dumnezeu pentru om, a cărei valoare există numai dacă omul se folosește de facultățile raționale ale sufletului ținând cont de Dumnezeu și raportându-se la Dumnezeu, se transformă astăzi, datorită refuzului omului contemporan de a mai ține cont de Creatorul său, în raționalisme, care creează și susțin ideologii și idoli ai vremurilor noastre, cum este și inteligența artificială, la care omul se închină. Deși dorește ca el însuși să fie un idol, un supraom, fără a se raporta la Dumnezeu devine individ și sclav propriilor sale iluzii și idoli, se complace în a fi un simplu mijloc, ci nu un scop al creației, dependent de tehnologii și de ceea ce astăzi formează ideologia inteligenței artificiale.

  Cunoașterea și tehnologiile au progresat astăzi foarte mult ceea ce demonstrează puterea rațională și creatoare a omului. Dar toate aceste realizări trebuie să aibă sens și semnificație valorică, ceea ce este posibil numai prin comuniunea de credință și de iubire a omului cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația. Numai așa omul rămâne în demnitatea sa de persoană liberă, înzestrată cu suflet rațional nemuritor, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

  Omul dependent de propria sa creație, pe care o transformă în idol, nu mai trăiește autentic, în timp și spațiu, în credință și cultură, în firea sa creată de Dumnezeu, ci într-un mediu, spațiu și timp virtuale, fără ființă și fără sens.

   „Eul dezîntrupat nu se poate realiza într-un vid, dar nici într-o lume fizică. Mediul lor ideal de manifestare este habitatul sau cadrul descărnat: biroul transnaționalei, mall-ul, spațiul virtual, spectacolul media și discursul ideologizant... Mașina informațională a gnosticismului a fost preluată de nomazii cibernetici ai Internetului... În cyberspace, trupul este absent, casă își construiește doar mintea; artificialul devine natural; libertatea este echivalentă cu dematerializarea și procesele de deteritorializare; relațiile dintre oameni se preschimbă în tranzacții (schimb de informații)”[15]

   Nu cunoașterea de orice fel, știința, tehnica, tehnologiile, inteligența artificială, creația umană sunt rele și dăunătoare în sine, ci modul lor de folosire de către cel care ar trebui să fie beneficiarul și stăpânul lor ci nu sclavul lor, omul.

  Nu inteligența artificială, informația sunt dăunătoare, contrare firii omului, ci idolul și ideologia inteligenței artificiale, raționalismele și formele fără substanță care inundă astăzi lumea și de care omul se consideră dependent și pe care le venerează hașurând și întunecând astfel chipul lui Dumnezeu din om.

   Despre inteligența artificială, riscuri și vulnerabilități dar și despre progres, ne vom ocupa mai detaliat în într-un articol viitor.

 

NOTE


[1] Aristotel, Politica, Ed. Universul Enciclopedic, București, 2010, p.23
[2] Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua“), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe.
[3] Pentru dezvoltări a se vedea: Mircea Flonta, Perspectivă filosofică și rațiune științifică. Presupoziții filosofice în știința exactă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1985; Michel Caudarcher, Marile noțiuni filosofice. Cunoașterea, rațiunea, știința, Ed. Institutul European, Iași, 1999 ; Henry P. Stapp, Rațiune, materie și mecanică cuantică, Ed. Tehnică, București 1997; Ieromonah Ioan Bute, Știință și credință. Mărturii ale savanților, Mânăstirea Sfântul Ioan Casian, 2003; Părintele Constantin Galeriu, 10 Predici, la 10 ani de la mutarea sa la cer, Ed. Lumea Credinței, București, 2013
[4] Pentru dezvoltări a se vedea, Jean-Pierre Lonchamp, Știință și credință, Ed., XXI Eonul Dogmatic, București, 2003; Nicolae Vladimir Dobre, De la credință la știință și înapoi la credință, Ed. Sophia București, 2013
[5] Părintele Cleopa în, Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 748-749
[6] Părintele Constantin Galeriu, 10 Predici, la 10 ani de la mutarea sa la cer, Ed. Lumea Credinței, București, 2013, p.30
[7] Sfântul Serghie Meciov, în, Cum să supraviețuim duhovnicește în lumea de astăzi, Ed. Sophia, București, 2012, pp.39-40
[8] A se vedea, Vasilisia Lazăr, eseu publicat în https://insemneculturale.ning.com/group/concursuri/forum/topics/premiul-i-sectiunea-eseu-din-cuvant-prin-cuvant-si-pentru-cuvant-
[9] Dumitru Stăniloae, în Protos Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, Ed. Episcopia Romanului și Hușilor, 1990, Vol. II, p.84
[10] Pentru dezvoltări a se vedea, Preot, prof.univ.dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, 1997, București, Vol 2, capitolul, Persoana lui Iisus Hristos și opera lui mântuitoare săvârșită în umanitatea asumată de El
[11] A se vedea, Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. Polirom, 2002, București ; Baumgarten, Alexander, Filosofia politică a lui Platon, Ed. Polirom, București,2006
[12] A se vedea, Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2021; Alexander Baumgarten, 7 idei înrâuritoare ale lui Aristotel, Ed. Humanitas, București,2012
[13] A se vedea Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2011
[14] A se vedea, Hegel, Știința logicii, Ed. Academiei, București, 1966
[15] Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forță România profundă, Ed. Logos, București, 2008, pp.102-104



Evenimente. Apeluri. Petitii
Bucuria de a fi Român! Festivalul - concurs Suflet Românesc (ediția a II-a 2023)

 

Dragi români de pretutindeni!
     Cu ocazia cinstirii Zilei Limbii Române din 31 august, Frăția Ortodoxă - Filiala Făgăraș, în colaborare cu Protopopiatul Ortodox Român Făgăraș și  Editura Agaton din Făgăraș, vă invită să ne bucurăm împreună de portul tradițional românesc, de poeziile marilor autori români, de cântece românești și patriotice și de creațiile inspirate în sufletele curate ale copiilor și tinerilor, participând la a doua ediție a festivalului-concurs „Suflet românesc”.

 
⏰ CÂND? - Duminică, 3 septembrie 2023 ora 15:00.
???? UNDE? - La Cercul Militar Făgăraș, strada Tăbăcari nr. 9

https://waze.com/ul/hu81ub3sdt

❓  CINE? - Copii și adolescenți din clasele 0-12
Detalii despre festival și formularul de înscriere care trebuie completat OBLIGATORIU de către participanți și concurenți, le puteți găsi aici: 

 Înscrieri la Festivalul - Concurs „Suflet românesc” - Ediția a II-a, 2023: 
 sau la linkurile de mai jos ale colaboratorilor:

Frăția Ortodoxă
Protopopiatul Ortodox Român - Făgăraș
Editura si Librăria Agaton

sau facebook: 
Făția Ortodoxa 
Frăția Ortodoxa filiala Făgăraș

Vă așteptăm să ne bucurăm împreună!

 




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Martirii de la Colosseum - Evghenia Tur (CARTE)
 

Prezentare Martirii de la Colosseum:

Mii de creștini au murit fără nicio grijă în arena circurilor păgâne, mii au murit și în Colosseum, proslăvindu-L pe Dumnezeu. Bărbați și femei de toate vârstele, din toate statele și din toate categoriile sociale au pătimit cu același curaj pentru Hristos și pentru credință.Bărbați și femei, tineri și fecioare, episcopi, prinți de sânge regal, oameni de rând, servitori, bogați și săraci, bătrâni și copii mici au murit împreună, fără să renunțe la credința lor în Dumnezeu. Curajul lor, înălțimea duhului lor, nerăutatea și iertarea dușmanilor lor în mijlocul celor mai crude chinuri, i-au uimit și i-au copleșit pe torționarii lor. Marile lor virtuți au întors spre ei inimile multor păgâni și, în cele din urmă, lumea, câștigată de înălțimea lor spirituală, a căzut la picioarele Crucii, recunoscând învățătura Evangheliei ca fiind Revelația.Sfântul Vasile cel Mare, descriind persecuția creștinilor de către Dioclețian, scrie următoarele rânduri, care pot fi aplicate în egală măsură persecuției creștinilor de către Nero: „Locuințele creștinilor au fost distruse și zăceau în ruine, bunurile lor au fost jefuite, ei înșiși au fost dați pe mâna lictorilor, care, furioși, trăgeau femeile de păr pe străzi și nu cruțau nici bătrânii, nici copiii. Temnițele erau pline de prizonieri, unde erau torturați cu brutalitate. Mulți creștini au fugit și s-au ascuns în deșerturi și în pădurile sălbatice de torționarii lor violenți.În acele vremuri înfricoșătoare, fiul își trăda tatăl, iar tatăl își denunța fiul; slujitorii, dorind să dobândească bunurile stăpânilor lor, i-au stigmatizat pe aceștia, iar frații, uitând de rudenie, au dorit să se distrugă unul pe altul. Cele mai strânse și mai sfinte legături de rudenie au fost încălcate, iar dușmănia și ura oarbă au umplut inimile oamenilor. Bisericile au fost profanate, altarele răsturnate, sinoadele bisericești dispersate, slujbele și Tainele creștine batjocorite”. CuprinsDespre autor ProiectulPrimul martir din ColosseumGeneralul roman Tânărul episcopBăieţelul PotitHrisant şi DariaPersecuţia creştinilor sub Diocleţian Distrugerea Romei 

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie tămăduitorul cel preaminunat - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie tămăduitorul cel preaminunat:

"Lucrarea Sfantului Sfintit Mucenic Ipatie, tamaduitorul cel preaminunat prezinta viata Sfantului Ipatie pornind de la icoanele- frescă cu scene din viata acestuia, zugravite in biserica Chiliei de către pictorul- iconar Ioan Popa. In paralel am introdus si texte imnografice din slujba Sfantului, tradusa in limba romana, respectand canoanele metricii bizantine, de catre diaconul Cornel- Constantin Coman.Aceasta lucrare evidentiaza, in cazul nostru prin Sfantul Ipatie, bogatia Ortodoxiei si deplinatatea mijloacelor care, imbinate, ne cresc, ne hranesc, ne calauzesc spre mantuire, spre desavarsire. Pentru ca aceasta bogatie a Ortodoxiei sa fie lucratoare in noi se cere o singura conditie: lepadarea din ce in ce mai deplin de noi insine, de omul cel vechi. Doar astfel putem participala la lucrarile Duhului Sfant si sa sporim duhovniceste, iar aceasta participare se manifesta in primul rand prin lepadarea de sine si urmarea lui Hristos."Ierom. Ignatie Ipatiotul

Detalii despre carte / COMANDA



Rugăciuni pentru un sfârșit creștinesc - *** (CARTE)
 

Prezentare Rugăciuni pentru un sfârșit creștinesc:

 

Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare.

Efeseni 6, 13

Detalii despre carte / COMANDA



 

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567