Carlo Maria Vigano este probabil cea mai puternică, lucidă și articulată voce în lupta împotriva Noii Ordini Mondiale.

Monseniorul Vigano a acordat un amplu interviu ziaristului italian Aldo Maria Valli, în care abordează o sumedenie de subiecte cruciale: organizarea și rezistența în fața Marii Resetări, legătura dintre COVID și războiul din Ucraina, criza politică din Statele Unite, controlul gândirii, cum trebuie să reacționeze un creștin în aceste momente de cumpănă etc. Însă cea mai fierbinte temă abordată este situația din Biserica Catolică sub pontificatul lui Francisc. Monseniorul Vigano acuză direct și fără menajamente și Biserica și pe actualul Papă de complicitate la instituirea Tiraniei Sanitare și la instaurarea Noii Ordini Mondiale. El a vorbit despre degradarea sistematică la care a fost supusă Biserica de la Roma după Conciliul Vatican II, de la jumătatea anilor 1960. Atunci, spune Vigano, „în loc ca Lumea să fie convertită la Biserică, s-a convertit Biserica la Lume”.

Curajosul prelat susține că nu va putea fi vorba de o înnoire la Vatican până când nu se va face lumină asupra demisiei misterioase a lui Benedict XVI și alegerii sulfuroase a lui Francisc. Moment din care a fost accelerată schimbarea ordinii mondiale. Vigano este catolic, de aceea este firească ezitarea lui de a se referi la Biserica Ortodoxă. Însă nu e greu de intuit că, dacă Vaticanul a fost o țintă pentru forțele globaliste, care i-au anihilat opoziția și l-au anexat la căruța Marii Resetări, o țintă similară este și Biserica Ortodoxă, rămasă ultimul bastion de rezistență în fața tăvălugului globalist. Nu poate fi o întâmplare că, după COVID, noua criză din Ucraina sfâșie unitatea și sobornicitatea Bisericii Ortodoxe.

Reproducem mai jos fragmente ample din interviul acordat de Monseniorul Vigano:

*

Excelență, aici, în Italia, devine tot mai evident că există un vid politic. Tot mai mulți italieni nu se mai simt reprezentați de actualele partide politice. Pe de altă parte, există diferite mișcări politice care se pregătesc, într-un fel sau altul, să umple acest gol.

Am două întrebări:

1. Credeți că există loc pentru o acțiune politică a celor care doresc să se opună gândirii aliniate dominante și să lupte pentru libertatea omului, așa cum l-a creat Dumnezeu?

2. Mai este folositor să învestești încredere într-un angajament național, în condițiile în care s-a demonstrat că deciziile cele mai importante sunt luate la nivel supranațional de către niște persoane puternice, capabile să influențeze și să orienteze opțiunile națiunilor individuale?

Catolicii, în calitate de cetățeni, au dreptul și datoria de a influența societatea prin implicarea lor civică și politică. A sta deoparte și a-i lăsa pe ceilalți să participe la viața politică a țării, mai ales într-un moment în care principiile legii naturale și ale moralei sunt ignorate sau combătute fățiș, ar fi o iresponsabilitate.

Este adevărat că sistemul democratic are punctele lui slabe, deoarece oferă puterea guvernării majorității numerice în loc să o dea celor buni și drepți. Totuși, trebuie să recunoaștem că, odată cu farsa pandemică și acum, cu criza ruso-ucraineană, înțelegem că voința majorității, în ciuda manipulărilor presei, este din ce în ce mai puțin convinsă de discursul oficial. Aceasta arată că există un clivaj între clasa politică conducătoare și cetățeni.

De îndată ce oamenii vor înțelege că ceea ce trăim acum este o lovitură de stat globală, vor trebui să reacționeze și să se opună dictaturii înainte înainte de a fi deposedați de alte drepturi fundamentale. În Apelul dvs. pentru o Alianță anti-globalistă, i-ați chemat pe conducători, pe liderii politici și religioși, pe intelectuali și pe toți oamenii de bine să se unească și să lanseze un manifest anti-globalist. Ne puteți comunica ultimele informații despre această inițiativă în Italia și în alte părți ale lumii?

Am lansat un Apel ca reacție la tirania globalistă și observ că interesul și sprijinul pentru el crește peste tot în lume. Cred, totuși, că evidența responsabilității crizei ruso-ucrainene și nebunia de a insista cu provocări în loc de a căuta pacea îi vor face pe mulți oameni să înțeleagă pericolul care îi amenință dacă nu se organizează pentru a rezista în fața loviturii Statului Paralel. Știu că în Statele Unite inițiativa a fost primită cu căldură nu doar de Republicani ci și de numeroși alegători Democrați care sunt dezgustați de scandalurile și de corupția clanurilor Obama, Clinton și Biden.

În Apel vorbiți despre crearea unor adevărate „mișcări populare de rezistență și comitete de eliberare națională” pentru o reformă radicală în politică. Totuși, după părerea unora, în situația actuală, nu există o tensiune morală suficientă, deoarece opinia publică este în mare parte blazată și amorțită. Cum ați răspunde la această obiecție pe baza contactelor pe care le aveți în lumea întreagă? Majoritatea oamenilor sunt puțin înclinați să se mobilizeze pentru acțiune, mai ales dacă au fost manipulați și sedați de experții în psihologie socială. Adevărata rezistență și formarea Comitetului pentru Eliberare Națională vor reuși dacă vor fi coordonate de intelectuali și politicieni care știu să pună bunul simț și apărarea dreptății înaintea propriului avantaj politic.

Avem nevoie de lideri curajoși, cu simțul onoarei, care sunt animați de principii morale puternice: exemplul lor, împreună cu trezirea conștiințelor și cu renașterea demnității în rândul judecătorilor, al polițiștilor, al oficialilor publici, toate acestea ar putea cu adevărat împiedica instaurarea unei Noi Ordini Mondiale. Implicarea politică și socială trebuie evident combinată cu o perspectivă mistică, unind acțiunea cu rugăciunea încrezătoare în Pronia divină. Preoții, tot clerul și toți credincioșii sunt deci chemați să fie spiritual alături de frații și surorile lor în lupta cea bună, nu doar prin rugăciune  ci și prin pocăință, post și împărtășire deasă.

Mila lui Dumnezeu și mijlocirea puternică a Maicii Domnului așteaptă de la noi un gest concret de credință adevărată pentru a revărsa un noian de daruri asupra sărmanei umanități. Astfel, inferioritatea noastră numerică și lipsa noastră de mijloace în fața dușmanului vor oferi lui Dumnezeu ocazia de a arăta adevărul cuvintelor Sale: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15.5). Unul din motivele pentru care lovitura de stat globalistă a avut loc și continuă să se desfășoare este că cel mai înalt nivel de autoritate al Bisericii Catolice nu mai este garantul libertății în respect față de demnitatea umană. În schimb, este aservit Noii Ordini Mondiale, vorbește aceeași limbă ca globaliștii și urmează aceleași interese ca elitele dominante.

Această aservire în fața agendei globaliste, care este o sursă de mare suferință pentru atâția catolici, pare să anuleze orice speranță a unei renașteri creștine. Factorul timp joacă aici un rol foarte important. Cu cât durează mai mult acest pontificat, cu atât Biserica Catolică se aliniază mai mult la proiectul global, până la auto-distrugere. Credeți că este posibilă o revenire după domnia lui Bergoglio? Ce întrevedeți la orizont? Complicitatea Bisericii bergogliene și a Episcopatului din lumea întreagă cu farsa psiho-pandemică a constituit unul din punctele cele mai de jos ale Ierarhiei din toată istoria Bisericii.

Însă aceasta este consecința logică a unei ideologii corupte și corupătoare care își are bazele în Conciliul Vatican II, așa cum creatorii ei continuă să o repete cu mândrie. În urmă cu doar câteva zile, pe 25 martie, alți conspiratori s-au strâns la Chicago pentru a coordona o operațiune de marketing care să sublinieze că oricine i se opune lui Bergoglio se opune Conciliului. Dincolo de proasta reputație a acestor conspiratori – printre care se disting curtenii și favoriții lui McCarrick (fost cardinal și arhiepiscop de Washington, forțat să demisioneze în 2018 din Colegiul Cardinalilor ca urmare a acuzațiilor de abuzuri sexuale asupra minorilor – n.tr.), nu putem decât să fim de acord cu ei în privința legăturii intrinseci dintre cancerul conciliar și metastaza bergogliană.

Este evident că apostazia Ierarhiei catolice reprezintă pedeapsa pe care Pronia divină o aplică omenirii rebele și păcătoase, pentru ca aceasta să recunoască drepturile suverane ale lui Dumnezeu, să se convertească și să revină în sfârșit sub jugul blând al lui Hristos. Și atâta vreme cât episcopii nu își recunosc trădarea și nu se pocăiesc, nu este posibilă nici o speranță pentru lume, dat fiind că mântuirea nu poate fi obținută decât în Turma unică și sub un unic Păstor. Recent, printre membrii Colegiului Cardinalilor a circulat un memorandum semnat cu pseudonomul Demos, care enumeră dezastrele provocate la toate nivelurile (doctrinal, pastoral, managerial, economic, legislativ) de pontificatul lui Bergoglio.

„Mai bine mai târziu decât niciodată”, au comentat unii, în timp ce alții au spus: „Nu mai folosește la nimic să închizi ușa la grajd după ce caprele au fugit”. Ce credeți despre acest memorandum? Credeți că a fost scris de un cardinal? Este el un simptom a unei treziri târzii a conștiinței? Acest memorandum enumeră ororile „pontificatului” bergoglian. Este deja un pas înainte de la ridicarea lui în slăvi. Dar ororile și erorile argentinianului și ale curții sale nu au apărut de niciunde, ca și cum în pontificatele anterioare totul ar fi fost perfect și minunat. Această criză a început odată cu Vatican II: a deplânge simptomele unei boli fără a-i înțelege cauzele este o operațiune inutilă și dăunătoare. În cazul în care Colegiul Cardinalilor nu este convins că este nevoie de o revenire la ceea ce Biserica a crezut, învățat și slăvit până la Pius XII, întreaga opoziție față de actualul regim va fi sortită eșecului.

În opinia dvs., există cineva acum în Colegiul Cardinalilor care este catolic în mod credibil și autentic și căruia cardinalii i-ar putea da voturile într-un conclav, pentru a produce o schimbare radicală în comparație cu actualul pontificat? Să nu uităm că unii papi sunt HĂRĂZIȚI (Bisericii), iar alții sunt IMPUȘI (ca o pedeapsă pentru Bserică). Dar, înainte de a discuta despre un nou conclav, este necesar să facem lumină în privința abdicării lui Benedict XVI și a manipulării conclavului din 2013, care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să facă obiectul unei anchete oficiale. Dacă se dovedește existența unor neregularități, conclavul ar trebui anulat și alegerea lui Bergoglio anulată de asemenea, la fel ca toate numirile sale, toate decretele și declarațiile magisteriale. Ar fi o revenire la Zero, o reîntoarcere providențială la un statu quo ante, cu un Colegiu alcătuit doar din cardinali numiți până la epoca lui Benedict XVI, excluzându-i pe toți cei făcuți după 2013, care sunt în mod notoriu ultraprogresiști.

Desigur, situația actuală, cu toate zvonurile care circulă despre demisia lui Ratzinger și alegerea lui Bergoglio, nu ajută corpul eclezial și creează confuzie și dezorientare printre credincioși. Și în acest caz, catolicii pot implora Pronia divină să scutească Biserica Sa de noi umilințe, dându-i un Papă bun. Dacă există un cardinal care vrea cu adevărat o „schimbare de ton”, să se arate și – pentru numele lui Dumnezeu -  să înceteze să mai facă referire la Vatican II și să se gândească mai mult la sfințirea clerului și credincioșilor. În Statele Unite, administrația Biden are tot mai multe probleme, iar președintele își arată tot mai mult incapacitatea. Cu toate acestea, din cauza alianțelor și a intereselor la cel mai înalt nivel, pare imposibilă dărâmarea acestui castel din cărți de joc. Ce face Trump? Ne puteți ajuta să înțelegem mai bine situația americană, în care sunteți expert? (Vigano a fost nunțiu papal la Washington, în 2011-2016 – n.tr.) Administrația Biden este o oglindă a corupției care domină treburile publice, fără nici o legătură cu principiile imuabile ale Evangheliei.

Iar dacă un politician care promovează avorturile, eutanasia, ideologia de gen și cele mai teribile devieri îndrăznește să se numească pe sine catolic, trebuie să ne întrebăm care este responsabilitatea profesorilor, educatorilor și preoților de către care acest politician a fost format. Ce l-a învățat preotul său de parohie la lecțiile de catehism? Ce l-au învățat profesorii săi de la universitatea catolică? Ce sfaturi i-a dat mentorul spiritual viitorului lider politic? Și asta ne aduce la punctul de unde am plecat: Vatican II, care, în loc să convertească Lumea la Biserică, a convertit Biserica la Lume, făcând inutilă evanghelizarea. Se vorbea mult despre „Biserica misionară”, însă, în același timp, propovăduirea devenea propagandă pentru niște idealuri futile, pentru niște ideologii de stânga obosite și pentru niște sloganuri pacifiste golite de conținut.

Și iată ce a ieșit din școlile iezuite, crėme de la crėme a Conciliului Vatican II: indivizi precum Biden și Pelosi, care nu au nimic catolic în ei, dar vin fără nici un fel de impunitate să se împărtășească în aplauzele episcopilor și chiar ale lui Bergoglio însuși. Episcopii americani, prea grijulii să-i fie pe plac lui Bergoglio, au fost atenți să nu condamne programul Partidului Democrat, deși nu au ezitat să se năpustească asupra președintelui Trump care, cu toate contradicțiile sale, a apărat principiile legii naturale și ale caracterului sacru al vieții într-un mod mult mai convingător și eficient. Criza ruso-ucraineană ne arată un Biden care este o marionetă a Statului Paralel, opunându-se cu încăpățânate păcii în acest conflict, deoarece este prea preocupat să acopere scandalurile proprii și pe cele ale fiului său, Hunter: mă gândesc de pildă la Burisma și la interesele americane legate de biolaboratoarele din Ucraina.

Dacă dovezile vor duce la punerea sub acuzare a lui Hunter Biden și vor demonstra implicarea tatălui său, Joe, destituirea va fi inevitabilă și perfect justificată, iar acest lucru l-ar putea readuce pe Trump la putere. Dacă, între timp, anchetele în curs demonstrează că în 2020 a avut loc o fraudă electorală, Trump ar putea fi proclamat președinte. Ar fi o lovitură mortală pentru Statul Paralel și pentru Marea Resetare. Afacerea COVID și acum afacerea războiului din Ucraina au scos la lumină existența unor diferențe profunde - am putea spune diferențe antropologice, înainte chiar de a fi culturale și politice – între cei care percep problema condiționărilor cu care am fost subjugați ca pe o acțiune constantă și coordonată a „stăpânilor gândirii” și între cei care acceptă discursul public dominant și se supun de bună voie dogmelor impuse.

În fața acestor diferențe, care produc fracturi între oameni, chiar uniți prin legături familiale sau de prietenie, cum ar trebui să ne comportăm noi, în calitate de credincioși, pentru a mărturisi Adevărul, fără a ceda ispitei de „militarizare” a conștiințelor? Manipularea conștiințelor constituie o adevărată încălcare a libertății individuale, care duce la slăbirea capacităților omului  și care, la rândul ei, poate afecta moralitatea acțiunilor sale. Psihologia socială ne învață că oricine este supus unei condiționări mentale, conform unor tehnici specifice, va sfârși prin a reacționa cu ezitare sau chiar prin a se abține de la a-și evalua moral acțiunile: gândiți-vă la forța motrice a maselor populare, la forța pe care judecata socială o exercită asupra comportamentelor noastre, la forța amenințării sancțiunilor care ne face să „respectăm regulile”. Și, invers, la seducția prețurilor și recompenselor care ne fac să acționăm „socialmente responsabil”.

Este, de exemplu, temelia pe care a fost construită farsa pandemică, în care toate principiile de manipulare a maselor au fost puse în practică cu mare succes, fără să existe o reacție de masă echivalentă de împotrivire din partea celor care au fost lipsiți de drepturi, de muncă, de salariu și de posibilitatea de a călători. Credincioșii, în calitate de membri ai societății, au suferit și ei propaganda regimului în timpul COVID, cu circumstanța agravantă că autoritățile civile au beneficiat de acordul și sprijinul autorității ecleziastice. Acest lucru i-a determinat pe catolici să se supună fără crâcnire izolărilor, măștii și administrării unei terapii genetice experimentale, inacceptabilă moral. Trebuie așadar să recunoaștem că responsabilitatea acceptării psiho-pandemiei și a campaniei de vaccinare le incumbă aproape în întregime păstorilor Bisericii, și în special lui Bergoglio, care nu își ascunde supunerea necondiționată față de Noua Ordine Mondiale, de Forumul Economic Mondial și de ideologia globalistă.

Vorbiți despre „militarizarea” conștiințelor ca și cum ar fi ceva deplorabil. Mântuitorul a zis:

„Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei.”(Luca, 12, 52-53).

Și încă:

„Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu, și se vor scula copiii împotriva părinților și îi vor ucide.”(Matei, 10, 21-22).

Cum se poate crede că în fața unei asemenea desfășurări a forțelor Răului și a atacului Noii Ordini Mondiale împotriva societății și a lui Hristos se va putea evita „militarizarea” conștiințelor noastre?

Iar prin această expresie înțeleg să îl mărturisim cu curaj pe Hristos.

Adevărul nu este o bâtă pentru a le da în cap celor care îl ignoră, ci mai degrabă o lumină ascunsă sub obroc, o lumină care poate orbi la început, dar care nu poate fi ignorată de persoanele de bună și dreaptă credință.

Cel care nu poate să vadă această lumină – care este o rază din unica Lumină a lumii care este Hristos – se așază pe sine în tabăra întunericului și trebuie ajutat, cu Milosârdie, să iasă din tenebre.

Acest lucru este cu atât mai adevărat pentru apropiații noștri: convingerile lor greșite se fisurează adesea atunci când se lovesc de răspunsul nostru răbdător, fără agresivitate, și, cu timpul, sfârșesc prin a înțelege că a noastră „teorie a conspirației” a constat doar în anticiparea cu rațiune și perspicacitate a unor evenimente care, după scurt timp, devin de notorietate publică.

Activenews

Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane și Biserica Ortodoxă Română implementează în prezent campania națională „Uniți, oferim libertate! Exploatarea asuprește suflete și distruge destine”. Mesajul principal al campaniei constă într-o atenționare cu privire la fenomenul traficului de persoane, adresată atât enoriașilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române, cât și publicului larg. De asemenea, campania își propune să transmită un puternic îndemn la acțiune și implicare civică. Campania vizează  prevenirea traficului de persoane în principalele sale forme de manifestare prin creșterea gradului de conștientizare și îmbunătățirea nivelului de informare a populației cu privire la acest fenomen, abordând ambele dimensiuni ale traficului, respectiv oferta și cererea care facilitează  exploatarea și traficul de persoane. - basilica

Acad. Ioan-Aurel Pop a fost reales președinte al Academiei Române:

Academicianul Ioan-Aurel Pop a fost reales marţi, 5 aprilie 2022, pentru un nou mandat de președinte al Academiei Române, cu durata de 4 ani. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel s-a numărat printre participanţii la acest eveniment. Din 19 decembrie 2007, Preafericirea Sa este membru de onoare al Academiei Române. Membru corespondent al Academiei Române din anul 2001, în cadrul Secției de științe istorice și arheologie, și membru titular din anul 2010, profesorul Ioan-Aurel Pop a deținut primul mandat de președinte al cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală al țării în perioada 2018-2022, în urma alegerilor desfășurate pe data de 5 aprilie 2018. Alegerile au avut loc, prin vot secret, în cadrul Adunării Generale întrunite în Aula Academiei Române, începând cu ora 10:00, potrivit unui comunicat al instituţiei. Imediat după încheierea alegerilor, Ioan-Aurel Pop a caracterizat perioada pe care o traversăm ca fiind una dificilă şi a subliniat că soluţiile oferite societăţii de instituţia pe care o conduce au în prim plan binele şi iubirea de oameni, asemenea Bisericii. „Este o perioadă dificilă, iar pe umerii mei apasă o răspundere foarte mare, pentru că, aşa cum ştiţi, în opinia publică românească, conform sondajelor de opinie din anii mai recenţi, Biserica, Armata şi Academia Română se află în prim plan în simpatiile poporului român, ceea ce obligă enorm. Asta înseamnă că Academia Română trebuie să aibă o conduită exemplară, să ofere soluţii societăţii, să dea verdicte de bine, pentru că aceste soluţii ale Academiei Române, ca şi cele ale Bisericii, trebuie să aibă în prim plan binele şi iubirea de aproapele, iubirea de oameni”, a declarat Acad. Ioan-Aurel Pop pentru Radio Trinitas.

6 milioane euro, valoarea sprijinului material oferit până acum de Biserică pentru victimele războiului:

Patriarhia Ierusalimului a denunțat restricțiile pe care autoritățile israeliene le impun pelerinilor, inclusiv în Sâmbăta Învierii, când se pogoară Lumina Sfântă peste Mormântul Mântuitorului. Poliția intenționează să limiteze la 500 numărul pelerinilor de Paști, în curtea exterioară, și la numai 1.000 în Biserica Sfântului Mormânt de Înviere, informează site-ul Patriarhiei Ierusalimului.

În acest context, Patriarhul Teofil al III-lea a respins în cadrul unei declarații publice orice restricții impuse creștinilor ortodocși de a sărbători Învierea: 

„Patriarhia consideră că nu există nici o justificare pentru aceste restricții suplimentare nedrepte și își afirmă respingerea explicită, clară și completă a tuturor restricțiilor.”

Pe un ton neobișnuit de dur, Întâi Stătătorul de la Ierusalim a continuat:

„Patriarhia este sătulă de restricțiile poliției privind libertatea de practicare a cultului creștin ortodox și de metodele inacceptabile ale acesteia de a se ocupa de drepturile conferite de Dumnezeu creștinilor de a practica ritualuri și de a avea acces la locurile lor sfinte din Orașul Vechi al Ierusalimului.”

Patriarhul Teofil a anunțat că nu va respecta nici una dintre restricțiile impuse de autoritățile israeliene:

„În consecință, Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului a decis, prin puterea Domnului, că nu își va compromite dreptul de a oferi servicii duhovnicești în toate bisericile și în toate piețele. De asemenea, anunță că rugăciunile vor fi ținute ca de obicei de către Patriarhie și preoții săi, în speranța că credincioșii vor putea participa.”

În încheierea declarației se arată:

„Îndemnăm, de asemenea, parohiile noastre să susțină moștenirea noastră istorică prin participarea la ceremoniile și sărbătorile de Paști și din Sâmbăta Sfintei Lumini din acest an în Biserica Sfântului Mormânt și în împrejurimile acesteia.”

Activenews

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Duminica a 3-a din Postul premergător Sfintelor Paști este închinată, potrivit tradiției, Sfintei Cruci. În tra­diția creștină, dintotdeauna Sfânta Cruce a fost asociată cu postul; în primul rând cu Postul Sfintelor Paști, la finalul căruia Domnul nostru Iisus Hristos este răstignit pe Cruce. Istoricii deslușesc o rânduială deosebită de cinstire a Sfintei Cruci, apărută la Constantinopol în Biserica „Sfânta Sofia”, care se să­vârșea în Săptămâna Mare. Rânduiala aceasta pare să se fi dezvoltat pornind de la comemorarea mutării unui fragment al cinstitei Cruci din Siria la Constantinopol, în secolul al VI-lea, deci, de la un eveniment istoric. Din pricina numărului mare de credincioși care umpleau „Sfânta Sofia” pentru această închinare deosebită, către sfârșitul sec. al VII-lea - începutul sec. al VIII-lea, sărbătoarea a fost mutată în Duminica a 3-a din Post. În acest fel, rânduiala specială de închinare și cinstire a Sfintei Cruci putea fi continuată pentru mulțimile de credin­cioși adunate cu acest prilej și în zilele următoare, și chiar în întreaga săptămână. Triodul păstrează cântări dedicate Sfintei Cruci în toată săptămâna de după Duminica a 3-a (e.g. „Mare minune! Se vede lemnul pe care S-a răstignit Hristos cu trupul” - stihiră la Vecernia de duminică seara; „Să ne închinăm credin­cioșii preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor” - prima sedealnă de luni; „Cu postirea luminându-ne sufletele, să ne închinăm Crucii celei mântuitoare” - prima sedealnă de marți; „Vremea postului sfin­țind-o, dumnezeiasca și preacinstita Cruce se pune spre închinare” - prima sedealnă de miercuri; „Cu puterea Crucii întărindu-vă” - prima sedealnă de joi; „Preacinstita Cruce, care sfin­țește vremea postului, se vede” - prima sedealnă de vineri). Pe de altă parte, un Tipic din secolele al VIII-lea - al IX-lea indică ziua de miercuri din această săptămână (Înjumătățirea Postului) ca fiind ziua specială de cinstire a Sfintei Cruci în perioada prepascală. În Săptămâna Mare, la Denia de Joi, s-a păstrat rânduiala scoaterii Sfintei Cruci din spatele Sfintei Mese în naos pentru ca toți credincioșii să i se poată închina; se pare că această rânduială este o reminiscență din slujba inițială de cinstire a Sfintei Cruci alcătuită de timpuriu în Biserica „Sfânta Sofia”. Rânduiala scoaterii Sfintei Cruci la Denia din Joia Mare a căpătat conturul păstrat până în zilele noastre abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în vremea ­Patriarhului Sofronie III al Constantinopolului, ulterior generalizându-se în întreaga Biserică Ortodoxă.

De la pomul vieții din Eden la Sfânta Cruce

Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci prezintă câteva motivații pentru alegerea tocmai a acestei zile de la jumătatea postului pentru prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci:

- „Ni se pune înainte cinstita și de viață făcătoarea Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie… Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim și noi oarecum, morți fiind față de patimi”.

- „A fost sădită de Sfinții Părinți la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viață, spre a ne odihni, a răsufla și a ne face pe noi cei osteniți sprinteni și ușori pentru restul ostenelii… După cum cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă, zdrobiți de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros, se odihnesc puțin, așe­zându-se sub el și, oarecum refă­cuți, termină și restul drumului”.

- „Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruința asupra morții și că are să vină cu slavă în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, Crucea cea de viață făcătoare… După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui și sceptrul”.

- „Dumnezeu… prin lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci îndul­cește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie ­până ce ne va duce, prin Învierea Lui, la Ierusalimul cel de Sus… După cum dumnezeiescul Moise, când a pus lemnul în mijlocul ­izvorului, l-a îndulcit”.

- Cea mai sugestivă dintre motivații pare a fi însă chiar ultima prezentată: „Deoarece Crucea se numește și este pomul vieții, iar acest pom a fost sădit în mijlocul Raiului, în Eden, în chip potrivit și Dumnezeieștii Părinți l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească și de lăcomia lui Adam, dar în același timp să ne arate, prin pomul acesta, și înlăturarea osândei lui”. Cu alte cuvinte, Sfânta Cruce este noul pom al vieții. Adam nu mai avea cum ajunge la pomul vieții din mijlocul Edenului după ce a fost izgonit din Rai. Nu întâmplător Postul Mare începe după Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Pentru că oricine se recunoaște din Adam, pornind pe calea postului și întrarmându-se cu Sfânta Cruce, să străbată calea postului cu nădejdea că va putea păși pe urmele tâlharului cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului, Noul Adam, dobândind Raiul.

Întrarmarea cu Sfânta Cruce - calea către mântuirea sufletului

Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul Mare vine întru întărirea acestei nădejdi, confirmând faptul că Raiul cel închis odinioară pentru Adam (cum frumos spune colindul) poate fi deschis pentru oricine voiește să-L urmeze pe Hristos, cheia fiind tocmai Sfânta și de viață făcătoarea Cruce.

„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului Hristos este adresată tuturor, fără nici o deosebire. Pentru că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte ­femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).

În mod pedagogic, Mântuitorul ne indică cei trei pași pe care îi are de făcut oricine voiește să-L urmeze. Primul este lepădarea de sine, care nu trebuie înțeleasă ca o distrugere sau desființarea sinelui, ci ca așezare statornică a noastră în armonie cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație. Omul căzut în păcat devine egoist și laș. Eva amăgită de șarpe dorește să ajungă asemenea lui Dumnezeu mai repede, altfel decât rânduise Creatorul, fără ajutorul Lui și cumva chiar împotrivindu-se Lui. Iar Adam, după ce cade și el pradă amăgirii, când este chemat de Dumnezeu, dă vina pe femeie și chiar pe Dumnezeu, motivând că El i-o dăduse pe Eva de femeie. Dorința aceasta a protopărinților de a obține mai mult și mai repede din lucrurile dorite, dar nefolositoare, chiar păgubitoare de cele mai multe ori, încolțește adeseori și în sufletele noastre („Nu știți ce cereți!” le răspunde Domnul fiilor lui Zevedeu - Marcu 10, 38). Foarte limpede ne lămurește asupra acestei realități Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, slujba din perioada Postului Mare menită să ne readucă în sine, așa cum starea jalnică și îndepărtarea de casa tatălui l-au făcut pe fiul cel risipitor să-și vină în sine (Luca 15, 17). Pentru revenirea în sine, noi avem un ajutor de care cei din vechime nu s-au bucurat, ci doar au putut să-l nădăjduiască și să-l privească de departe precum Moise pământul făgăduinței. Căci Hristos, „firea cea stricată a neamului nostru întru sine o a înnoit”, tocmai prin jertfa Sa pe Cruce. Jertfa lui Hristos este modelul suprem al lepădării de sine la care este chemat tot omul.

Al doilea pas este luarea propriei cruci, aceasta echivalând cu acceptarea tuturor greu­tăților, suferințelor, bolilor, necazurilor din viața noastră, cu convingerea că acestea sunt ­îngăduite și oarecum rânduite de Dumnezeu. Luarea crucii nu înseamnă însă o asumare pasivă a încercărilor și vicisitudinilor vieții, ci o luptă continuă împotriva păcatului, în deplină conștiință că Domnul este sprijinitorul nostru.

„Și să-Mi urmeze Mie”, conchide Mântuitorul; pe de o parte, întărind faptul că lepădarea noastră de sine și luarea propriei cruci trebuie realizate după modelul Său, mereu cu „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2, 16) și dragostea Lui (2 Cor. 5, 14; Iuda 1, 21). Pe de altă parte, dorește să conștientizăm că fără ajutorul Lui nu putem lucra nici lepădarea de sine, nici să ne purtăm crucea: „Căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5); și să ne ­asigure de acest ajutor.

Un articol de Pr. Alexandru Gabriel Gehrasim pentru Ziarul Lumina

Slujbele din zilele de rând ale Postului Mare au un specific deosebit de cele din timpul anului, pentru că sunt caracterizate de o profundă atmosferă de pocăință, au o lungime mai mare, sunt mai austere, fără cântări multe, fără solemnitate și cu multe metanii. Cu toate că duhul Postului Mare se simte cel mai bine în aceste slujbe, participarea la ele este destul de limitată majorității preoților și credincio­șilor, pentru că sunt săvârșite doar la mănăstiri și catedrale. Totuși, pentru că, de mai mulți ani, aproape toată lumea are prilejul de a ­asculta și slujbele din timpul săptămânii, transmise în direct la radio, televizor sau internet, este potrivit să ne aplecăm atenția asupra simbolismului acestor rânduieli, cu o bogăție mare de sensuri teologice și duhovni­cești și îndemnătoare la umilință și schimbarea vieții. Aceste slujbe pot fi citite din Ceaslov de către toți iubitorii de rugăciune, atunci când nu au posibilitatea să meargă la biserică sau să asculte slujba. 

În această perioadă nu avem numai duminici speciale, ci și în timpul săptămânii slujbele se inspiră dintr-o anumită tematică, care poate avea legătură cu duminica ce urmează sau precede respectiva săptămână.

Tematicile din săptămânile Postului Mare

Astfel, în primele două săptămâni, slujbele vorbesc despre postirea plăcută lui Dumnezeu, săptămâna a treia aduce în atenție Pilda întoarcerii fiului risipitor, dar și pregătirea pentru închinarea Sfintei Cruci, săptămâna a patra, a înjumătățirii postului, reia tematica vameșului și fariseului, pe care o unește cu rugăciuni legate de Sfânta Cruce. În săptămâna a cincea avem tema samarineanului milostiv, dar și îndemnuri la pocăință, mai ales în Miercurea Canonului Mare, precum și cântări închinate Maicii Domnului, în Vinerea (Sâmbăta) Acatistului. Săptămâna a șasea, a stâlpărilor, deja se concentrează mai mult pe pregătirea evenimentelor de la sfârșitul ei, anume Învierea lui Lazăr și Duminica Floriilor, dar se păstrează și o tematică penitențială, anume Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Iar cât despre Săptămâna Mare, ea este cu totul deosebită, având câte un simbolism special în fiecare zi.

Tematicile legate de post, pocăință, smerenie și milostenie sunt foarte vechi și datează din perioada timpurie a redactării Triodului la mănăstirile din Palestina. La marea reformă liturgică realizată de călugării de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, din secolele 9-11, textele Triodului s-au îmbogățit cu multe rânduieli noi, păstrându-se, mai mult sau mai puțin, și vechile redacții palestiniene. Astfel, cartea Triodului pe care o avem astăzi constituie un exemplu concludent de formare a tradiției liturgice ortodoxe, respectiv o îmbinare între rânduielile Bisericii Ierusalimului (slujbe mai simple, „umilincioase”, de sorginte monahală) și rânduielile Bisericii Constantinopolului (slujbe solemne, pentru catedrale și biserici de oraș). 

Vecernia, Liturghia Darurilor și Litia Mică pentru cei adormiți

În zilele de rând ale Postului Mare, Vecernia se săvârșește în cele mai multe locuri la sfârșitul slujbei de dimineață, cu toate că locul ei firesc ar fi seara. Dar, pentru că seara avem de săvârșit Pavecernița Mare, care este destul de lungă, mai ales că se adaugă și unele canoane, s-a constatat, din practica de la mănăstirile cu tradiție, că este mai la îndemână să fie pusă la sfârșitul slujbei de dimineață. Însă sunt locuri în care Vecernia este slujită totuși seara, chiar și în Postul Mare, mai ales atunci când este integrată în Liturghia Darurilor înainte sfințite. La Sfântul Munte Athos, Vecernia din Post și Liturghia Darurilor se săvârșesc în jurul orei 13:00.

După rugăciunea Sfântului Efrem Sirul de la sfârșitul Obedniței se intră imediat în slujba Vecerniei, cu rostirea obișnuitului Psalm 103, preotul citind în fața ușilor împărătești rugăciunile Vecerniei, prin care Îl roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze seara care urmează, să ne ajute să biruim îndemnurile spre păcat care pot apărea în cursul serii, să ne izbăvească de frica nopții și să ne dăruiască somn liniștit.

După Ectenia Mare și citirea catismei rânduite din Psaltire, strana începe cântarea „Doamne strigat-am”, cu obișnuitele stihuri preluate din psalmii 140, 141, 129 și 116. Când se face doar Vecernia, aceste stihuri se citesc, iar când avem Liturghia Darurilor, se cântă. Spre sfârșitul acestor stihuri se adaugă trei scurte cântări din Triod, care au o tematică legată în primul rând de pocăință, dar pot face referire și la tematica zilei respective din timpul săptămânii. De exemplu, lunea și marțea, aceste stihiri îndeamnă la pocăință, miercurea și vinerea fac referire la Pătimirea Domnului pe Cruce, iar joia, la Sfinții Apostoli și la Sfinții Mucenici. Apoi se adaugă și trei cântări închinate sfinților zilei următoare. Miercurea și vinerea, când se slujește Liturghia Darurilor înainte sfințite, avem la Vecernie o stihiră specială, care face referire la tematica săptămânii. Urmează vechea rugăciune „Lumină lină”, prin care, văzând lumina lină a apusului de soare, lăudăm cu glasuri cuvioase pe Creatorul și Proniatorul întregii făpturi.

Urmează două citiri din Vechiul Testament, specifice Postului Mare, prima din Cartea Facerii, ca una care concentrează în sine toate cărțile Vechiului Testament, și a doua din Cartea Prorocului Isaia, cea mai importantă scriere profetică vechi-testamentară, care cuprinde în sine multe îndemnuri la pocăință și la postire, atenționări despre mânia lui Dumnezeu, care vine peste cei care nu se îndreaptă, dar și multe profeții legate de Pătimirile și Preaslăvirea lui Mesia. Aceste lecturi sunt precedate de câte un prochimen, compus din două versete alese dintr-un singur psalm. De la începutul Postului și până în Miercurea Mare, prochimenele sunt extrase în ordinea succesivă a Psalmilor, așa încât pe toată durata Postului aproape toată Psaltirea este parcursă doar prin cântarea prochimenelor.

Mai departe, Vecernia își continuă cursul ei firesc, ajungându-se la un set de patru stihiri (cântări) precedate de stihuri, grupate sub numele de Stihoavnă. Textele de la Stihoavnă sunt de cele mai multe ori inspirate din tematica săptămânii respective, primele două stihiri cântându-se mai pe larg, iar următoarele două mai repejor. După rugăciunea biblică „Acum slobozește”, Vecernia din Postul Mare nu se încheie cu troparul sfântului zilei (cu excepția sfinților mari), ci cu trei cântări închinate, pe rând, Maicii Domnului, Sfântului Ioan Botezătorul și Tuturor Sfinților, făcându-se câte o metanie la fiecare. Slujba continuă cu o scurtă rugăciune insistentă de a fi adăpostiți „sub milostivirea” Maicii Preacurate, dar și cu o rugăciune către Sfântul Duh, prin care Îl rugăm să Își reverse lucrarea peste toată făptura, vii și adormiți. Apoi urmează rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu metanii și închinăciuni. La vecerniile la care se pomenesc sfinți mari avem și un vohod, adică o cădire mică sau o ieșire cu Evanghelia înainte de rugăciunea „Lumină Lină”. În acest caz, la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se fac doar trei metanii. Totuși, aceste celebrări solemne sunt destul de rare în zilele de rând din Postul Mare, pentru că în Păresimi slujbele trebuie să aibă un caracter ascetic și auster, mai puțin festiv.

După rugăciunea Sfântului Efrem, sfârșitul Vecerniei se face, practic, după o rânduială de la sfârșitul Obedniței, cu o rugăciune către Preasfânta Treime, apoi „Fie numele Domnului binecuvântat...” și Psalmul 33, care se citește în unele mănăstiri după sfințirea pâinilor de la Litie, dar și atunci când se împarte anafora. În acest psalm se spune cum ar trebui să ne purtăm cuviincios în tot timpul vieții noastre, punându-ne toată încrederea în Domnul, pentru că astfel „nu ne vom lipsi de tot binele”. Acum se pune de regulă și psalmul mesei, 144, pentru că așa este rânduiala în Postul Mare, ca să mergem la masă după Vecernie.

Încheierea Vecerniei se face solemn, cu Otpustul Mare, după care se merge, ca într-o mică procesiune, cu cădelnița, cu un sfeșnic aprins și cântându-se stihira hramului, la masa din spatele bisericii unde sunt pregătite ofrandele pentru pomenirea celor adormiți. Aici se face Litia Mică pentru morți, o rânduială de rugăciune mai scurtă și mai generală. În zilele de rând din Postul Mare, nu este obiceiul să se slujească obișnuitul Parastas, pentru că slujirea lui este legată într-un fel de săvârșirea Liturghiei euharistice. 

Pavecernița Mare

Pavecernița, fie că este mică (în tot restul anului) sau mare (în Postul Mare și în unele seri speciale din an), ar trebui făcută după cină. Ea este de fapt o rugăciune de seară, prin care cerem de la Dumnezeu iertarea greșelilor făcute în timpul zilei, precum și o noapte petrecută fără de păcat, dar și ajutor ceresc în lupta cu stările de mâhnire sau de tristețe care pot apărea seara și noaptea. Chiar dacă știm că întotdeauna „cu noi este Dumnezeu”, nu încetăm să-L rugăm pe „Domnul Puterilor” să ne însoțească și să ne miluiască. Iar pentru această luptă duhovnicească cerem și ajutorul tuturor categoriilor de sfinți, pe care îi invocăm, cu metanii și închinăciuni, ca să se roage pentru noi. În această Pavecerniță Mare se vede foarte bine și caracterul repetitiv al slujbelor specifice postului, pentru că de multe ori se repetă anumite rugăciuni, pentru a readuce atenția la cuvintele slujbei, mai ales că Pavecernița se face la ceas de seară, când apar o anumită oboseală și o scădere a atenției. Textul Pavecerniței Mari cuprinde psalmi, cântări, dar și rugăciuni de pocăință, dintre care cea mai cunoscută este rugăciunea Regelui Manase, o adevărată pildă de străpungere a inimii, de mărturisire profundă și de încredere în iertarea oferită de „Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. După rugăciunea Sfântului Efrem, se rostesc cele două mari rugăciuni către Maica Domnului și către Mântuitorul, la care se adaugă, numai la Pavecernița Mare, încă trei scurte rugăciuni, două către Fecioara și una către Preasfânta Treime. Apoi preotul rostește, în genunchi, cu fața către popor, rugăciunea prin care îi încredințează într-un fel pe cei prezenți ocrotirii lui Dumnezeu, pentru mijlocirile tuturor sfinților.

Pavecernița Mare se încheie cu iertarea pe care preotul o cere celor din biserică și pe care o oferă la rândul lui celor prezenți, apoi slujba se termină cu frumoasa ectenie „Să ne rugăm pentru pacea lumii”. Mai trebuie menționat că în cadrul Pavecerniței Mari, înainte de „Doamne al puterilor”, se pune la strană și un canon către Maica Domnului, dar și câte un canon sau două de la sfinții ale căror slujbe nu se vor pune în zilele lor de prăznuire. De exemplu, de la Sâmbăta lui Lazăr și până la Duminica Tomei, dar și în duminicile Triodului și ale Penticostarului, nu se pun slujbele sfinților din ziua respectivă, pentru ca atenția noastră să fie exclusiv asupra Mântuitorului sau asupra tematicii praznicului sau duminicii respective. Cu toate acestea, slujbele sfinților care se lasă deoparte în zilele de praznic nu rămân necitite, ci ele se pun în serile din post, la Pavecernița Mare, după o rânduială bine stabilită, pe care o găsim în Anuarul Liturgic și Tipiconal editat de Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. 

Miezonoptica

Înrudită cu Pavecernița prin caracterul ei monahal și penitențial, Miezonoptica precede întotdeauna slujba Utreniei, fiind ca o rânduială de slujbă la trezirea din somn. În unele mănăstiri se citește chiar la miezul nopții, în altele în primele ore ale dimineții sau chiar seara, după Pavecerniță. Numele ei trimite la rugăciunea de la miezul nopții, când „Mirele vine, și fericită este sluga pe care o va afla priveghind”, fiind totodată și o slujbă care ne pune în vedere cugetarea eshatologică, la cele ale vieții veșnice, având și multe rugăciuni pentru cei adormiți. Întinsul Psalm 118, care domină această slujbă și care se rostește, după tipic, și la înmormântări, este concentrat pe dialogul sufletului cu Dumnezeu, având ca un fel de rezumat acel încurajator verset: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!” Încheierea Miezonopticii se face ca la Pavecerniță, urmând a se trece către cea mai importantă și consistentă slujbă a zilei. (Va urma)

Ziarul Lumina

În Pastorala de Sfintele Paşti 2022, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat că „lumina harului Preasfintei Treimi care leagă Sfintele Taine ale Bisericii cu taina învierii morţilor, a judecății de apoi a faptelor oamenilor săvârşite pe pământ şi bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, este lumina care orientează viaţa şi misiunea Bisericii în lume”.

„De aceea, când ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înșine prin căință şi cerând iertare pentru păcatele pe care le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Apoi, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, a explicat Patriarhul.

În a doua parte a mesajului pastoral, Patriarhul României a îndemnat la intensificarea lucrării de ajutorare a celor care au nevoie de sprijinul nostru, inclusiv a refugiaţilor ucraineni.

„Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre Împărăţia cerurilor, spre Învierea de obşte la venirea în slavă a Domnului Hristos (cf. Matei, 25, 31-46)”.

„În contextul actual, marcat de violenţă şi multă suferință în Ucraina, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războiului şi pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia. Să ajutăm în continuare pe refugiații ucraineni, să devenim pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocrotește şi le dăruieşte putere, răbdare şi nădejde pentru revenirea în patria lor”, a spus Preafericirea Sa.

Pastorala de Sfintele Paşti 2022 a Patriarhului Daniel, text integral:

† DANIEL 

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

Hristos a înviat! 

„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi […];
precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”
(1 Corinteni 15, 20 şi 22) 

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Întrucât Hristos Cel înviat din morţi este numit în Sfânta Scriptură „începătură (a Învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20) şi „Întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos nu este numai pomenire şi mărturisire a adevărului Învierii Sale, ci şi vedere duhovnicească sau icoană profetică a învierii de obşte a tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate popoarele.

Credinţa puternică în Învierea lui Hristos este în Ortodoxie şi credinţa puternică în învierea tuturor oamenilor. De aceea, Crezul Ortodox pe care îl mărturisim în Biserică se încheie cu aceste cuvinte: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este bine-vestită în noaptea de Paşti nu înăuntrul bisericii, ci în afara bisericii, tocmai pentru că ea priveşte nu doar pe creştini, ci pe toţi oamenii.

Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa pământească amestecată cu suferinţă şi stricăciune, ci începutul unei alte vieți: viaţa cerească veşnică pentru suflet şi pentru trup. În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel spune: „precum toţi (oamenii) mor în Adam, aşa vor învia toţi în Hristos” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Legătura dintre adevărul Învierii lui Hristos şi adevărul învierii de obşte sau universale este atât de puternică, încât cine respinge adevărul Învierii lui Hristos respinge şi adevărul învierii universale, iar cine crede şi mărturiseşte adevărul Învierii lui Hristos crede şi mărturiseşte şi adevărul învierii morţilor.

În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. […] Atunci cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1 Corinteni 15, 12-14 şi 18-19).

Înţelegem, aşadar, că taina Învierii lui Hristos şi a învierii tuturor oamenilor este inima sau centrul Evangheliei propovăduită de Sfinţii Apostoli şi temelia credinţei ortodoxe mărturisită de Biserică.

De aceea, sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea  sărbătorilor”, iar  icoana Învierii lui Hristos se află imprimată pe prima copertă a Sfintei Evanghelii şi se oferă credincioşilor spre a fi cinstită prin închinare şi sărutare.

De asemenea, fiecare săptămână din calendarul ortodox începe cu „ziua întâi a săptămânii” sau ziua Învierii Domnului, care este Duminica (Dies Domenica) (cf. Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1; Faptele Apostolilor 20, 7; 1 Corinteni 16, 2 și Apocalipsa 1, 10), orientând astfel timpul Bisericii şi al istoriei către învierea de obşte sau universală şi către viaţa veşnică.

Aşadar, lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel înviat este tainic prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Totodată, lumina Învierii lui Hristos dă sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea universală. În plus, lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creații, adică întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă întreg universul spre „un cer nou şi un pământ nou” în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1-4).

În acest sens, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea Sfintelor Paşti: „acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Adică, acum toate s-au umplut de sens, pentru că toată existența creată va fi eliberată de robia şi absurditatea morţii (cf. 1 Corinteni 15, 51-58).

Lumina veşnică a Învierii lui Hristos este acum tainic prezentă în Biserică, fiind adunată în sufletele credincioşilor prin credinţă şi rugăciune ca legătură vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, prin binevestirea şi ascultarea Evangheliei lui Hristos, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, prin vieţuire curată şi sfântă.

Lumina Învierii lui Hristos este simbolizată de veşmintele preoțești luminoase, de icoanele şi obiectele liturgice aurite care împodobesc biserica în noaptea de Paşti.

Însă frumuseţea văzută a sărbătorii Învierii lui Hristos ne îndreaptă mintea şi inima spre lumina cerească necreată şi nevăzută, spre slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care au văzut-o ucenicii lui Hristos pe muntele Tabor (cf. Matei 17,1-9; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36) şi în care vor locui drepţii şi sfinţii după învierea de obşte sau universală (cf. Apocalipsa 21, 23-26).

Întrucât Capul Bisericii este Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi (cf. Coloseni 1, 18), misiunea Bisericii se desfăşoară în lume, pentru a sfinți timpul mântuirii, adică timpul dintre Învierea lui Hristos şi învierea tuturor oamenilor sau învierea universală.

Pastorala de Paşti 2022 a Patriarhului Daniel – Coperta 1. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea tuturor oamenilor se va realiza la sfârşitul lumii acesteia văzute, când Domnul Iisus Hristos va veni cu slavă şi putere multă, ca să judece viii şi morţii: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieși cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății” (cf. Ioan 5, 28-29; cf. Matei 16, 27; 25, 31-46; Romani 14, 10; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni  4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).

Legătura dintre venirea în slavă a lui Hristos, învierea morţilor şi judecata universală a tuturor popoarelor şi persoanelor este mărturisită în Crezul Bisericii Ortodoxe în care se spune despre Hristos Cel înviat din morţi şi înălțat întru slavă la ceruri că El „va veni cu slavă să judece viii şi morţii, iar împărăția Lui nu va avea sfârșit”.

Prin urmare, lumina harului Preasfintei Treimi care leagă Sfintele Taine ale Bisericii cu taina învierii morţilor, a judecății de apoi a faptelor oamenilor săvârşite pe pământ şi bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, este lumina care orientează viaţa şi misiunea Bisericii în lume.

De aceea, când ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înșine prin căință şi cerând iertare pentru păcatele pe care le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu fapta.

Apoi, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Totodată, ne străduim să ne înnoim şi să ne sfințim viaţa, să iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune şi pe semenii noştri prin fapte bune, prin iertare şi milostenie.

Prin toate aceste nevoințe ale Postului se realizează tainic învierea duhovnicească a sufletului din moartea pricinuită de păcat, adică ne transformă iubirea egoistă şi posesivă în iubire smerită şi milostivă sau darnică.

Din acest motiv, în noaptea Sfintelor Paşti, Biserica ne îndeamnă „să iertăm toate pentru Înviere şi să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”.

În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că faptele bune, izvorâte din iubire smerită şi milostivă sunt pregătire pentru înviere şi pentru ziua judecății universale: „știind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul” (Efeseni 6, 8; cf. 2 Corinteni 5, 10; Romani 2, 6-16).

Din iubire milostivă faţă de cei îndureraţi de moartea celor dragi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) şi pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46).

Aceste trei persoane tinere au revenit la viaţa pământească obişnuită, însă la bătrâneţe au murit ca toţi oamenii. Totuşi, cu prilejul învierii lui Lazăr, Iisus descoperă surorii acestuia, Marta, adevărul că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veşnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Iisus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

De aceea, scrierile sfinte ale Noului Testament sunt pline de îndemnuri la vieţuire în lumina Învierii lui Hristos şi la pregătire pentru învierea de obşte: „Au nu știți că toţi câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat […]! Aşa şi voi, socotiți-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 şi 11).

„Nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minţii […]. Dragostea să vă fie nefăţarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine […]. Bucurați-vă în nădejde; fiți răbdători în suferinţă, stăruiți în rugăciune […]. Nu răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor” (Romani 12, 2-17). 

Pastorala de Paşti 2022 a Patriarhului Daniel – Coperta 2. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti ca sărbătoare a Învierii lui Hristos şi ca pregustare a bucuriei veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi ne îndeamnă la pocăinţă şi iertare, la fapte bune şi viaţă sfântă.

Să cerem Domnului Hristos Cel înviat din morţi să ne dăruiască iubire sfântă din iubirea Sa smerită şi milostivă, har şi ajutor, pentru a trăi şi a lucra potrivit Evangheliei Sale, în iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morţii fizice şi spirituale: lăcomie şi violenţă, suferinţă şi nesiguranță, sărăcie şi indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.

Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre Împărăţia cerurilor, spre Învierea de obşte la venirea în slavă a Domnului Hristos (cf. Matei, 25, 31-46).

Reamintim tuturor că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.

De ce? Pentru că rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului, este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ne umple de prezența lui Dumnezeu Cel atotmilostiv. Rugăciunea ne dă putere să înfruntăm greutățile vieţii şi să pregustăm încă din lumea aceasta pacea şi bucuria Învierii şi a vieţii veşnice.

Nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nicio activitate nu este mai de preţ decât rugăciunea, fiindcă aceasta ne dă inspiraţie şi putere pentru cuvântul frumos şi folositor şi pentru fapta bună a iubirii milostive.

În contextul actual, marcat de violenţă şi multă suferință în Ucraina, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războiului şi pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia. Să ajutăm în continuare pe refugiații ucraineni, să devenim pentru ei „mâinile iubirii milostive a lui Hristos”, Cel Care îi ocrotește şi le dăruieşte putere, răbdare şi nădejde pentru revenirea în patria lor.  

În contextul împlinirii a 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) și a 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț (†1722), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat, de asemenea, anul 2022 drept Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi isihaști ne-au învăţat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, numită „rugăciunea minții” și „rugăciunea inimii”. Această rugăciune a devenit calea cea mai bună pentru luminarea sufletului şi sfinţirea vieţii creştinului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor din ţară şi din afara României, multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă!

Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Postul

Cu fiecare zi a Postului Mare, într-un ritm pe care doar rugăciunea Bisericii îl poate împărtăși, adâncim taina vieții în Hristos, neuitând să alergăm spre țintă, spre „posibilitatea însăși a sărbătorii”, praznicul Învierii lui Hristos. Pentru că sfinții sunt rodul unei vieți răstignite, Biserica a rânduit ca în Duminica a patra a Postului ­Mare să fie pomenit Sfântul Ioan Scărarul. La începutul secolului al XIX-lea, traducând Scara, ­Mitropolitul Veniamim Costachi îndemna: „Citiți-o des și cu luare aminte; ea este ca toiagul lui ­Moise, care desparte marea vieții și a patimilor”.

Într-una din catehezele sale rostite în perioada Postului ­Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog învăța: „Postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de gândurile rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia nu-i lasă ochii să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață să se privească pe sine însuși și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în ­care nu răsare, ci pururea strălu­cește Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru”.

Oglindirea în cuvintele Scripturii, prin lumina Tradiției ­Bisericii, ne cheamă să coborâm ușor-ușor în viața noastră, ca ­într-o regăsire surprinzătoare în care, prin harul lui Dumnezeu și prin osteneala postirii, începem să privim altfel viața. Într-o omilie rostită chiar în Duminica a patra din Postul Mare, Sfântul Grigorie Palama amintește contextul vindecării fiului lunatic, punând în lumină experiența rugăciunii unite cu postul: „Căci zice Evanghelia că, luând pe ucenicii cei aleși, S-a suit în munte ca să Se roage și a strălucit ca soarele și, iată, s-au arătat, grăind cu El, Moise și Ilie, cei care s-au nevoit aproape mai mult decât toți oamenii cu rugăciunea și cu postul, arătând prin prezența lor în timpul ­rugăciunii armonia și deplina potrivire dintre rugăciune și post, astfel încât postul vorbește cu rugăciunea, care se află la rândul ei în convorbire cu Domnul”. Atunci când Hristos, străbătând satele din Galileea și mirându-Se de necredința oamenilor, îi trimite pe ucenici să propovăduiască pocăința și le dă „putere asupra duhurilor necurate”, ucenicii se întorc câști­gându-și reputația de exorciști. Iată că aici, la poalele Taborului, ei nu au reușit să fie suficient de puternici. Să fi îngăduit Dumnezeu acest eșec pentru ca ei să priceapă, pe de o parte, că nu scot demonii cu puterea lor, ci în numele și cu puterea lui Hristos, iar pe de altă parte că rugăciunea și postul sunt esențiale în lupta duhovnicească? Împreună cu ucenicii, și noi avem încă un prilej să înțelegem că a avea credință înseamnă a fi conștient de puterea dumnezeiască a lui Hristos, de purtarea Lui de grijă față de oameni și de lume, clipă de clipă.

Dumnezeu Se apropie de sufletul omului

Dacă Vechiul Testament lăsase convingerea că suferința copiilor este cauzată de păcatele părinților, ca o pedeapsă dumnezeiască, Mântuitorul Hristos arată că boala este un semn de alienare a omului. Chiar și în cea mai adâncă suferință, ultimul cuvânt nu îl are răul, căci acolo unde este dragostea lui Dumnezeu, moartea nu are loc. De aceea, Dumnezeu nu scrutează sufletele de departe, ci Se apropie, Se face Emanuel, pentru că nu vrea să îl lase singur pe cel care suferă. Coborând din „muntele înalt” al Schimbării la Față, Hristos este întâmpinat de un om care I-l înfățișează pe fiul său lunatic, având un duh mut și necurat, pătimind cumplit. Nu uită să amintească faptul că a zis ucenicilor să-l vindece, dar ei nu au putut. Detaliul este grăitor: le-a spus, dar nu le-a adresat rugăminte, în chip smerit și încrezător. De altfel, nici pe Domnul nu Îl roagă. Cunoscând suferința tatălui pentru copilul său, Mântuitorul nu îl dojenește, ci mustră pe toți cei prezenți pentru necredință. Învățăm din grija cu care Domnul vorbește, fără să umilească, fără să judece, având numai dorința de a ajuta să se ridice, de a trezi conștiința fără a o răni, de a renaște credința din suflete împietrite. Zicând „dacă poţi ­ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”, tatăl nu este deloc convins că Iisus ar putea să-i vindece fiul. Totuși, Îi cere ajutorul, nu numai pentru copil, ci pentru ei toți, gândind la întreaga familie. Domnul nu Se supără, ci îl călău­zește cu blândețe: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Deci, nu doar un lucru, ci toate! Înțelegând că vindecarea ține și de credința lui, tatăl strigă cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. Prin mărturisirea lui, tatăl crede că Hristos poate să-i tămăduiască fiul, dar poate să vindece totodată și necredința sa, dacă și el vrea. 

Hristos ne eliberează de tot ceea ce alienează și robește

Cât de minunată este lucrarea Domnului! Ea cuprinde totul și nu lasă nimic străin de lumină, de har și de sens: tămăduiește pe copil și alungă pe demon, îl vindecă pe tată de îndoială și incertitudine, iar pe ucenici de puținătatea credinței și „nepricepere duhovnicească”. Auzind cuvintele Evangheliei, în care ­Iisus învață „ca unul care are putere”, puterea adevărului, omul de astăzi poate să vadă, chiar și cu uimire, doar o vindecare și o eliberare de forțele răului, acum două mii de ani. Dacă însă ar fi sincer, el ar recunoaște că își pierde tot mai mult libertatea, robit de dorințe și griji, de proiecții exterioare și preocupări inutile, un întreg univers de la care așteaptă un sens. Întotdeauna vrem ceva de la Dumnezeu, dar nu pe El Însuși. Cu iubire milostivă, Hristos ne eliberează de tot ceea ce alienează și ro­bește, ne ia de mână, ne ridică, într-un gest care arată învierea și renașterea la un nou mod de viață. Pentru că omul este un drum care urcă mereu, perioada postului ne învață să murim față de egoismul nostru și de comoditate, să renunțăm la orice dependență. Hristos ne învață că nu în noi stă puterea, nu ­osteneala în sine este cheia, ci apropierea de Dumnezeu, intrarea într-o logică a iubirii Lui. Asumând jertfa conștientă a postirii, timpul rugăciunii este un timp câștigat, iar postul devine o stare de libertate. Să nu ne pierdem în mulțimea care, poate cu o oarecare sensibilitate, privea pătimirea Mântuitorului, ci, printr-o „nevoință a iubirii”, să luăm parte la taina răstignirii Sale, căci El vindecă firea omului prin Cruce și o înnoiește prin ­Înviere.

Viața lumii nu a fost niciodată ideală, însă avem conștiința că „acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt și toată plinătatea harului” (Sfântul Irineu de Lyon). În Biserică suntem asemenea unei familii care, trecând prin încercări, rămâne unită, și totul este mai ușor. Trăim vremuri în care ajungem să ne tulburăm, îngrijorându-ne pentru semeni și familiile noastre. Suntem precum ucenicii care își pierdeau nădejdea în mijlocul furtunii, deși Hristos era cu ei în corabie. Fericitul Augustin ne încredințează că acea corabie în care doarme Hristos este „inima în care doarme credința. Apostolul Pavel spune astfel: Hristos să Se sălășluiască prin credință în inimile voastre (Efeseni 3, 17). Atunci când este prezentă cre­dința, este prezent Hristos; atunci când credința stă de ­veghe, stă de veghe Hristos; când credința este uitată, Hristos doarme. Trezește-te, omule, ­pune-te în mișcare, strigă: Doamne, pierim! Iubiți, așadar, legea lui Dumnezeu și nu vă tulburați! Vă rugăm, vă implorăm, vă îndemnăm: fiți blânzi, suferiți împreună cu cei suferinzi, ajutați-i pe cei bolnavi! Creștinii să facă ce le poruncește Hristos!”.

Ziarul Lumina

Acolo, torţionarii îi striveau sub bocanci pe vinovaţii unei întregi ţări, câteva mii de intelectuali, preoţi, studenţi, tineri, bătrâni, moşieri, ţărani, foşti demnitari politici, bărbaţi, femei. Activitatea „mistică” era interzisă în nou-instalata orânduire, iar membrii mişcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim au fost şi ei arestaţi şi pedepsiţi. În timpul interogatoriilor, al torturii şi în nesfârşitele ore din anii ce rămâneau de petrecut în celulele mizerabile sau în muncile istovitoare, singura salvare reală era aducerea lui Dumnezeu în mintea şi inima lor. Mărturiile foştilor deţinuţi arată cu claritate că rugăciunea interiorizată a fiecăruia sau rugăciunea în comun şi chiar săvârşirea Sfintei Liturghii, când se putea, au ajutat la păstrarea minţii sănătoase. Nu puţini au spus că vremea acelor suferinţe a fost marea bucurie a vieții lor.

„Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune”

Unul dintre membrii fondatori ai Rugului Aprins, Alexandru Mironescu (1903-1973), profesor respectat şi scriitor cu o profundă viziune creştină, a trecut prin suferinţele închisorilor comuniste la fel ca majoritatea intelectualilor care frecventau întâlnirile duhovniceşti de la Mănăstirea Antim. În volumul său „Floarea de Foc” (Editura Eikon, 2019), pe care Marius Vasileanu îl numeşte „celălalt Jurnal al Fericirii”, Mironescu nota cu privire la trăirile interioare din vremea anchetelor, când tensiunea nervoasă era paroxistică: „Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune, pentru păstrarea unui echilibru de care, îmi dau seama perfect, atârnă multe, atârnă totul. Deseori, în momente grele şi încărcate de teribile primejdii în prezenţa lui, a anchetatorului, mă rog în sinea mea, deşi vorbesc. Vorbesc, dar păstrez o anumită stare de concentrare, care, la o anumită tonalitate şi deprindere, e o stare de rugăciune. Uneori, tânărul acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în gol, că s-a angajat pe un anumit drum şi, într-un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcţie, dar astfel de situaţii rămân nelămurite. Ele rămân numai pe feţele noastre”. Mironescu mai scria: „Rugăciunea este o putere, o forţă eficientă, e o incontestabilă realitate! (...) Cu adevărat pot să spun şi eu că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mai poate fi, în privinţa aceasta, nici un fel de îndoială (propoziția aceasta o scriu apăsând pe fiecare silabă)”.

Părintele Sofian: „Rugăciuni ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu”

Şi părintele arhimandrit Sofian Boghiu (1912- 2002) de la Mănăstirea Antim din București a fost arestat și a făcut detenție din 1958 până în 1964, tot în lotul „Rugul Aprins”. Într-o con­ferință organizată după 1989 povestea: „În închisori eram aşa de bine păziţi şi aşa de constrânşi încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticală, la Dumnezeu. Şi de obicei omul se roagă cu putere în necazuri. Iar în închisori erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu. Am numit aceasta «primire» din par­tea lui Dumnezeu pentru că îi întărea, astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva săr­ma­nilor deţinuţi, toţi aveau o seninătate şi-o bucurie care nu putea să le vină decât de sus, de la Dumnezeu, întrucât ru­găciunile din închisori erau nişte rugăciuni poate ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu sau ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi se rugau lui Dumnezeu şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jert­fă pe care o aduceau înaintea Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre dânşii”.

Părintele Voicescu: „Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară”

Din cartea „Părintele Voicescu - un duhovnic al cetăţii” (Editura Bizantină, 2002) aflăm că iubitul duhovnic al bucureştenilor, care a trăit între anii 1924 şi 1997, deţinut în trei rânduri, trăise mari bucurii duhovniceşti în spaţiul carceral: „Acolo, în închisoare a fost o binecuvântare. Să nu credeţi că şedeam toată ziua încrâncenaţi - Doamne, fereşte! Făceam rugăciuni, învăţam pe dinafară texte; Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară. Ne-a fost greu la început, câteva texte, dar pe urmă a mers aşa, curs”. Preotul Mihai Lungeanu, fostul său coleg de celulă, povestea: „L-am cunoscut pe părintele Tică Voicescu la penitenciarul-sanatoriu din Târgu Ocna, unde am stat până în luna august 1953. (...) De multe ori mă plimbam cu el prin una din curţile interioare, discutam mai ales teme religioase. (...) Ne-am reîntâlnit apoi la secţia din Aiud. (...) Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea, bănuiesc că se gândea la Sfânta Liturghie. (...) La un moment dat l-am văzut pe părintele că simte mirosul de smirnă...”. Din paginile aceluiaşi volum, alt fost deţinut, Aurelian Guţă, care povesteşte despre introducerea clandestină, prin ajutorul unui gardian cumsecade, a Sfintei Împărtăşanii şi a Sfintei Scripturi, se referă la preocuparea profundă pentru spiritualitate în spaţiul carceral: „Noul Testament era hrana noastră de toate zilele; a fost desfăcut în mai multe fascicole şi a circulat cu mare grijă. Şi afară de Noul Testament au fost nenumărate alte rugăciuni care au fost învăţate. (...) Şi asta era o preocupare şi o hrană a noastră de fiecare zi, care ne-a ţinut în viaţă şi ne-a ridicat conştiinţa în toate aspectele”. Şi Constantin Ţoţea îşi aminteşte cum se ruga împreună cu deţinutul Voicescu: „Am stat o vreme împreună; eram într-o celulă pe aripa lungă la etajul trei şi făceam împreună Acatistul Mântuitorului, că îl învăţasem. Omul când e în suferinţă are putere mai mare de rugăciune... Şi Paraclisul l-am învăţat de la preotul Ioja Sinesie în sanatoriu la Târgu Ocna, şi făceam şi Paraclisul Maicii Domnului”.

Părintele Dimitrie Bejan: „Făceam toţi rugăciuni comune”

Cunoscut în zilele noastre pentru cărțile sale de memorii din vremea petrecută în lagărele sovietice şi în închisorile comuniste de la noi, părintele Dimitrie Bejan (1909-1995) a mărturisit mereu că timpul petrecut în aceste suferințe a fost şi cu multă bucurie. „Aceasta a fost crucea bucuriei!”, scria vrednicul părinte. „Când primeşti bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept.” A fost hirotonit preot în 1938, a luat parte la campania de eliberare a Basarabiei şi a căzut prizonier la sovietici, de unde a reuşit să se întoarcă abia în 1938. În ţară a urmat un lung şir de chinuri prin închisorile şi lagărele în care a fost purtat: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea în Bărăgan (1956-1958), Cavnic şi din nou Aiud (1958-1964). În 1964 a fost eliberat printre ultimii deţinuţi, prin decretul de eliberare colectivă. La Aiud a fost vecin de celulă cu părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect. Povestea în memoriile sale: „Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. (...) Iată, eu aveam Împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vre­unul dintre deţinuţi era bolnav sau pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos”.

Prohodirea prin „morse” a părintelui Ilarion Felea

Părintele Ilarion Felea (1903-1961) a fost deţinut în timpul regimului comunist în mai multe timpuri: 1943-1945; întregul an 1946; ianuarie 1949 - 5 ianuarie 1950; septembrie 1958 - 18 septembrie 1961. Era foarte respectat între ceilalți deținuți, iar momentul morții sale, la Aiud, a generat o solidaritate generală în rugăciune, după cum povestea un martor la eveniment, preotul Ioan Bărdaş: „Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei Plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot, se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei Plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»” („Din temniţe spre sinaxare”, Editura Egumeniţa, 2008).

Părintele Liviu Brânzaş despre „cele mai favorabile condiţii de rugăciune”

În volumul memorialistic „Raza din catacombă” al preotului Liviu Brânzaș (1930-1998) se găsesc alte mărturii despre viața duhovnicească, bazată pe rugăciune, a deținuților. Părintele Brânzaş a fost unul dintre cei arestați, închiși și supuși la suferințe astăzi greu de imaginat. La 15 noiembrie 1951, după ce stătuse ascuns în satele din munţi timp de doi ani, a fost arestat pentru activitate anticomunistă. Sentința: 25 de ani muncă silnică, la fel și fratele lui, Virgil. Împreună cu ei, și tatăl lor, Ioan. Liviu Brânzaș a suferit timp de 13 ani în închisorile de la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud. După eliberare a studiat teologia și a ajuns preot. A plecat la Domnul în 3 septembrie 1998, la vârsta de 68 de ani.

Iată mărturia părintelui Liviu Brânzaș: „În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată. Dacă pe un deţinut îl înfricoşează munca silnică, inactivitatea silnică este în realitate tot atât de înspăimântătoare. Pus în faţa alternativei de a alege între ele, un vechi ocnaş ar sta un moment la îndoială, pentru că amândouă sunt la fel de insuportabile. După un timp, am biruit şi inactivitatea printr-un program zilnic de activitate interioară, care nu lăsa aproape nici o clipă fără conţinut”, spune părintele Brânzaș. „Primul program este cel al rugăciunii. În singurătatea şi obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. «În ziua necazului» - cum spune psalmistul - omul caută pe Dumnezeu. În asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii. Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor Părinţi care spun că rugăciunea este totul ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte adevărul lor. Când ei spun că fără rugăciune nu este posibil nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la ispite, nici - în final - mântuirea însăşi) constaţi din propria experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te puteai menţine pe culmi”.

Ziarul Lumina

Într-o altă notă de apreciere se preciza că Ierusalimul, deși este cel mai strălucit dintre orașe, are, totuși, câteva perioade întunecate în istoria sa, dar care nu fac altceva decât să evidențieze și mai mult lumina sa. Se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni, făcându-se referire la istoria sa învolburată și la momentele tensionate prin care a trecut „Cetatea Sfântă”. Patria israelitenilor este centrul lumii, iar Ierusalimul este centrul țării, arătându-ne prin aceasta rolul important pe care l-a avut în istoria antică și, mai ales, în istoria mântuirii, în care această cetate măreață este prezentată drept sanctuarul celor trei religii monoteiste.

În vremea noastră, în acest loc despre care s-a scris și s-a vorbit cel mai mult, s-au realizat filme și felurite emisiuni și transmisii în direct, în lume, care expun, unele obiectiv, altele într-o notă subiectivă, aspecte legate de cele întâmplate  aici, de interesele religioase ori politice care pot fi influențate după prefe­rințele celor care le propagă în societate. De-a lungul istoriei, Ierusalimul a primit diferite denumiri: Orașul Păcii, Cetatea lui Dumnezeu sau Cetatea lui David, Orașul Sfânt, ori Aelia Capitolina, după dorința împăratului roman Hadrian, care l-a transformat în colonie a imperiului. În veacul al VII-lea, arabii l-au numit Orașul Palat sau Casa Templului.

Istoria cetății depășește trei milenii, începând cu domnia regelui David, la a cărui poruncă a devenit capitala statului evreu, după cum ni se mărturisește în cartea a doua a Regilor (2 Regi 56). Sunt alții care afirmă că Ierusalimul ar avea o vârstă mult mai mare, mergând până la vreo 5.000 de ani, ceea ce înseamnă că aici au existat neîntrerupt o cultură și o înaltă trăire. Salemul, de asemenea, poate fi identificat cu Ierusalimul (Psalmul 76, 2), condus pe vremea lui Avraam de către Melchisedec, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt.

Fiul lui David, regele Solomon, a ridicat pe muntele Moria vestitul Templu, reconstruit ulterior de către regele Irod, care a fost distrus de Titus în anul 70 d.Hr. Cetatea a cunoscut, printre marii ei arhitecți și ctitori, pe evlavioasa împărăteasă Elena care, din mărinimia fiului ei, împăratul Constantin, a construit cele mai frumoase bazilici din câte s-au zidit vreodată pe pământul sfânt al Ierusalimului și în împrejurimi, peste 20 la număr.

În Ierusalim, orice pelerin va merge la Biserica Sfântului Mormânt, locul Învierii Domnului, va ajunge la un zid al vechiului Templu, numit Zidul Plângerii, dar și la moscheile Omar și Al-Aqsa, toate fiind dovezi ale celor trei mari culturi care s-au remarcat în Cetatea Sfântă. Istoria Ierusalimului este în mare măsură cunoscută, dar, în același timp, sunt și perioade despre care nu avem detalii suficiente. Unii dintre istorici spun că cea mai problematică dintre controverse este legată de regele David, în acest sens contând foarte mult zona în care au fost scrise anumite pasaje ale istoriei Ierusalimului. Sunt și alte subiecte, care ori au fost tratate cu lipsă de respect, ori au stârnit felurite discu­ții în diferite medii, în funcție de versiunile care au circulat.

Nenumărate persoane, fascinate de Cetatea Sfântă, și-au dedicat ani mulți sau chiar întreaga viață pentru a scrie despre Ierusalim. Avem ca mărturie cărți ale unor pelerini care s-au bucurat de nenumărate ediții, începând cu cea a evlavioasei pelerine Egeria, sau a unui călugăr,   Daniel, care a vizitat Pământul Sfânt la începutul veacului al XII-lea. Ulterior, s-au adăugat numeroase mărturii din descoperirile arheologice, cum sunt cele realizate în ultima sută de ani, care, de asemenea, aduc lămuriri, dar și întrebări, cu privire la istoria acestui loc.

Noi privim din perspectiva cuvintelor revelate ale Sfintei Scripturi, din ce ne-a spus Dumnezeu prin aleșii Lui, profeți, oameni drepți, apostoli și urmași ai acestora. Cetatea este așezată în Munții Iuda, pe un platou calcaros, înalt de 800 m peste nivelul Mediteranei, la o distanță de vreo 60 km de coasta acestei mări, fiind înconjurată de cunoscutele văi despre care ne vorbește Scriptura, precum Valea lui Iosafat, Valea Pârâului Cedrilor, ori Valea Hinoam.

Cetatea s-a numit „a lui David”, întrucât el a adus aici chivotul Legii, așezându-l pe Muntele Sionului, unde a construit un altar. Succesorul său, Solomon, a înconjurat orașul cu zid și a înălțat edificii mărețe, palatul său uimind prin bogăție și frumusețe. În vremea exilului babilonian, Templul a fost dărâmat și multe dintre impunătoarele zidiri au fost distruse. La întoarcerea din exilul babilonian s-a zidit un nou templu, în vremea lui Zorobabel, iar printre cei care au contribuit mult la reconstruirea cetății s-a numărat și regele Irod, pe care unii l-au numit cel Mare, el încercând, prin realizările edilitare, să-i apropie pe supușii săi evrei, care îi erau ostili.

O parte dintre blocurile masive de piatră ale vechilor edificii datează tocmai din vremea lui Irod, care pot fi văzute până astăzi, stârnind nedumeriri despre felul cum au fost așezate acolo. Tot din acele răstimpuri există câteva turnuri, care se păstrează integral sau parțial, purtând nume date chiar de cel care le-a zidit. În vremea sa, palatul lui Irod și turnurile acestuia dominau Ierusalimul. Zidurile refăcute aveau câteva porți, dintre care cele mai cunoscute erau poarta lui Efraim, poarta lui Beniamin, poarta Văii, poarta Fântânii, poarta Gunoiului, poarta Apelor. Tot Irod a construit fortăreața Antonia, în partea de nord-vest a Templului, în interiorul cetății Ierusalimului, care cuprindea, potrivit lui Iosif Flaviu, diferite locuințe sau dependințe, unele de un lux exorbitant. Această fortă­rea­ță, după cum ne spune același istoric, semăna, după dimensiuni, cu un oraș, iar prin dotări, cu un palat.

În vremea noastră, întâlnim în vechea cetate a Ierusalimului mai multe Porți: a Damascului, a lui Irod, a Oilor numită și a Leilor sau a Sfântului Ștefan, a Sionului, Poarta Nouă, Jaffa, a Gunoaielor, și Poarta de Aur (închisă), pe unde a intrat Domnul triumfător. Rezidirea Templului s-a realizat în anul 20 î.Hr., adică în al 18-lea an al domniei lui Irod cel Mare. Construcția inițială a durat un an și jumătate, însă multe dintre rafinatele detalii și elemente arhitecturale au fost realizate mult timp după aceea, ele finalizându-se doar cu câțiva ani înainte ca Templul să fie dărâmat, la începutul deceniului al VIII-lea (70 d.Hr.), când flăcările l-au distrus în întregime.

Către acest loc deosebit de important pentru istoria mântuirii se îndrepta Mântuitorul Iisus Hristos în vremea lucrării Sale de propovăduire a Evangheliei. În acest Templu, Mântuitorul Prunc a fost închinat Domnului, după obiceiul locului, cum mărturisește Sfântul Apostol Luca, în capitolul 2 din Evanghelia sa. Aici Mântuitorul a predicat, a făcut nenumărate minuni și a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu, stârnind reacția potrivnică a fariseilor și cărturarilor. În ceea ce privește grandoarea Templului, Evanghelistul Marcu eviden­țiază mirarea unuia dintre ucenici, care spune Mântuitorului: Învățăto­rule, privește ce fel de pietre și ce clădiri (Marcu 13, 1).

Locul era păstrat cu sfințenie de către iudei, fiind o zonă în care cei care nu împărtășeau credința lor nu puteau trece, mărturie stând inscripțiile în limba greacă, ce interziceau, sub pedeapsa cu moartea, ca cineva din afara poporului iudeu să intre în zona sanctuarului. În puține cuvinte, inscripția păstrată parțial spune că nici un străin nu are voie să pătrundă în zona Templului, iar cine va fi prins se va face vinovat de propria sa moarte. Din această perspectivă putem înțelege răzmerița și arestarea lui Pavel, care a adus niște greci în Templu, după cum se arată în Faptele Apostolilor 21, 28.

Unele descoperiri arheologice vorbesc despre blocurile de piatră folosite la zidirea Templului, care cântăresc peste 400 de tone, având o înălțime de peste 10 metri, acestea fiind identificate și în alte zone ale cetății, datate din vremea lui Irod, sau chiar mai vechi. Irod a mai ridicat în Ierusalim și în alte locuri palate și construcții magnifice, cum ar fi la Poarta Jaffa, Palatul din Ierihon, la Herodion, în apropiere de Betleem, sau pe muntele Masada, la 425 m deasupra nivelului Mării Moarte.

Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre prezența Mântuitorului ­Iisus Hristos la Ierusalim de multe ori, venind din Galileea, călătorind prin Samaria, sau Ierihon, când trebuia să evite teritoriul locuit de samarineni. Călătoria pe vechiul drum de pe Valea Iordanului era mai lungă și mai dificilă. În zilele dinaintea Sfintelor Lui Pătimiri, Mântuitorul a poposit în satul Betania, situat nu prea departe de Ierusalim, unde a fost uns cu mir de nard, de mare preț, prilej cu care a rostit cunoscuta pildă a celor doi datornici. Venind din Betania, după ce l-a înviat din morți pe Lazăr, Mântuitorul S-a îndreptat către cetatea Ierusalimului, călare pe mânzul asinei, și a trecut pârâul Cedrilor, pregătindu-Se pentru Sărbătoarea Azimilor, după cum se menționează în Evanghelia după Sfântul Ioan (11, 55). Mântuitorul a cinat împreună cu ucenicii într-o casă din Ierusalim, care fusese pregătită de unul dintre aceștia.

Cuvintele De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea arată că istoria Ierusalimului are înțe­lesuri duhovnicești deosebite care ne ajută să înțelegem lucrarea poruncilor. Fericitul Augustin ne spune: Cum există cetatea sfântă a Ierusalimului, în antiteză există și o cetate nedreaptă a Babilonului, de care aparțin toți cei răi, cum drepții aparțin Ierusalimului.

Fericitul Ieronim amintește, făcând referire la ziua când cetatea a căzut, cum se adunau mulțimi de oameni care plângeau, bătrânii îmbrăcați în zdrențe, privind de pe vârful Muntelui Măslinilor, distrugerea Sfintei Sfintelor. Ochii lor încă sunt fântână de lacrimi, mâinile încă le tremură...

Nu putem uita ce a spus Mântuitorul cu puțin timp înainte de a intra în Cetatea Sfântă: Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, cum își adună găina puii sub aripi, dar nu ați vrut. Iată, vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun, de acum nu mă veți mai vedea până nu veți striga binecuvântat fie cel ce vine întru numele Domnului. Evanghelistul Luca ne spune: Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura, și te vor strâmtora din toate părțile. Și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale (19, 41-44).

Impresiile care s-au adunat despre acest loc sunt felurite. Ierusalimul are și o frumusețe proprie, mai ales la apusul soarelui, ca o închipuire a Ierusalimului ceresc, când culoarea pietrei zidurilor este incendiată de o lumină nepământească sau când primele raze ale soarelui îl arată ca un oraș de aur. Și totuși, frumusețea Ierusalimului nu se epuizează în aceste lucruri exterioare. Marile cetăți ale lumii nu se pot compara cu Ierusalimul, care este unic prin frumusețea idealului spiritual, fiind un gând dintre gândurile lui Dumnezeu, materializat în piatră și istorie.

Ierusalimul este cetatea cea mai evocată din întreaga istorie, creștină și necreștină.

Se cuvine ca pe ulițele lui să mergem cu smerenie, dacă se poate în genunchi și cu inima înfrântă. Cetatea este inundată de lumina Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii, iar cei care Îi urmează nu se vor afla niciodată în întuneric...

Ziarul Lumina

Lucrările continuă la biserica și centrul de recuperare construite de Mihai Neșu pentru copiii cu dizabilități. După ce costurile materialelor au crescut cu peste o treime, este nevoie și de continuarea sprijinului pentru proiect. În aparițiile recente din media, fostul fotbalist a explicat de ce este vitală terapia de recuperare și a afirmat că vrea să-i învețe pe copiii cu dizabilități să nu repete greșelile lui. Terapiile specializate oferite gratuit de fundația fostului sportiv sunt esențiale pentru copiii cu dizabilități, deoarece ajută la menținerea funcțiilor vitale.

„Eu am pățit de două ori, că eram pe supărat pe viață la început și nu mai voiam să fac terapie, și era să mor de vreo două ori. Asta m-a trezit puțin. Din experiența mea vreau să învețe din greșelile mele părinții copiilor cu dizabilități, să nu le mai repete”, a precizat marți Mihai Neșu într-o emisiune transmisă în direct pe Internet.

Complexul de recuperare pentru copii și tineri cu dizabilități neuromotorii „Sf. Nectarie” este construit de Fundația Mihai Neșu în satul Cihei, la șase kilometri distanță de Oradea, cu scopul de a crește numărul de beneficiari, incluzând și adolescenți. Stadiul lucrărilor în a noua lună de șantier, publicate în 7 aprilie 2022. Biserica a fost prima clădire din complex la care s-a lucrat, astfel încât șantierul acesteia este într-o fază avansată. Sfântul lăcaș va avea hramurile „Bunavestire” și „Sf. Ioan (Maximovici) de Shanghai și San Francisco”. Noul centru va avea o suprafață de două hectare și va cuprinde spații de agrement, grădini senzoriale, loc pentru echitație, piscină, restaurant, spații de joacă și loc de petreceri, prin intermediul cărora se va susține financiar centrul de recuperare. Fundația Mihai Neșu publică lunar un raport video cu ce s-a mai realizat pe șantier. Într-un tur recent al studiourilor de televiziune, Mihai Neșu a oferit noi estimări de cost: va mai avea nevoie de 1,8 milioane de euro în plus față de cele 3,8 milioane estimate inițial.

În 10 mai 2022 se vor împlini 11 ani de când Mihai Neșu, fost fundaș al Stelei și al naționalei României, a suferit un accident care l-a lăsat paralizat. 

În emisiunea citată, Mihai Neșu a povestit miracolul supraviețuirii și al recuperării sale.

„Un doctor, la primul control în Olanda, s-a uitat pe dosarul meu și mi-a spus că nu înțelege cum mai trăiesc. A spus că 99 din 100 mor în situația mea. Adică eu am rămas fără oxigen foarte mult timp, chiar dacă a venit repede ambulanța. Totuși a durat puțin și pe lângă asta nu am rămas cu sechele la creier. Am avut ruptă o arteră, inunda sângele în creier… și asta a fost cel mai greu de oprit.”

După accident, Mihai Neșu a descoperit credința. El afirma în 2019: „Cred că Dumnezeu mi-a sacrificat trupul ca să-mi salveze sufletul”. Iar anul trecut, el spunea: „Viața mea e mult mai fericită și împlinită decât când eram sănătos! Dacă m-aș mai naște acum, nu m-aș mai face fotbalist. Sunt lucruri foarte frumoase care îți aduc bucurii, în afară de fotbal. Acum, de când am centrul de copii cu dizabilități, am o bucurie foarte mare pentru că pot să le fiu de folos”.

Donează

Mihai Neșu Foundation

RO63BTRLRONCRT0246793101 – cont în Lei
RO13BTRLEURCRT0246793101 – cont în Euro
RO17BTRLUSDCRT0246793101 – cont în USD
BIC Swift
BTRLRO22
Banca Transilvania – Sucursala Oradea, România

SMS cu textul CRED la numărul de telefon 8844.
Setează online o donație lunară cu orice sumă prin site-ul fundației.
Cumpără un produs din magazinul online al fundației.
Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit.

Pentru informații suplimentare:

WhatsApp: 0721.366.252
Email: info@mnf.ro

Prezentare Jurnalul unui psihiatru si nu numai:

Cartea dr. Galina Radulescu evoca momente din activitatea Spitalului Clinic de Psihiatrie "Profesor Doctor Alexandru Obregia". Cum, in acea perioada, am colaborat indeaproape cu domnia sa, am citit acest jurnal cu atentie si cu o justificata curiozitate. A fost un prilej pentru multe surprize si reamintiri.

Autoarea are talent nu numai literar, dar si istoric-documentar.Un Ilustru predecesor, dr. C. Belciugateanu, mi-a spus odata: "Spitalul asta e o moarte perfecta, nu poti sa schimbi nimic in el!".

Autoarea evoca momente dramatice, cu multe greseli din toate partile. A fost o epoca tulbure, cu nefericite lupte ale unor mediocri pentru preluarea conducerii, au fost multe greseli ale unui personal needucat, necontrolat si uneori abuziv.

Informatiile cuprinse in acest jurnal poarta amprenta caracterului autoarei, o pilda de luptatoare pentru dreptate si adevar, de la care viitorul psihiatru poate lua un exemplu de profesionalism, devotament, implicare si... optimism!

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cercul mincinosilor. Cele mai frumoase povesti filozofice din lumea intreaga:

Cele mai frumoase poveşti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiţi povestitori sunt cei care inventează lumi şi reinventează lumea. Această minunată stirpe a „mincinoşilor", născută în zorii civilizaţiei din nevoia oamenilor de a desluşi tainele vieţii şi ale morţii, ne încântă şi astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spaţiul buddhist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveştile transcend graniţele istorice şi culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.

Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase şi mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carrière. Pagină după pagină, poveştile surprind diferenţele, subtile ori vădite, între o tradiţie şi alta, recompunând spiritul umanităţii în cele mai diverse ipostaze ale sale.

„Poveştile – inventate într-o zi de cine ştie ce geniu necunoscut – vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale şi sociale, să tulbure politica, să aţâţe ceea ce se află dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru paşnic ceva neaşteptat, ciudat, un grăunte de nelinişte. Ating uşor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de «poveşti filozofice».“

JEAN-CLAUDE CARRIÈRE

JEAN-CLAUDE CARRIÈRE s-a născut in 1931 in Franţa. Deşi a studiat istoria, a renunţat curând la această vocaţie, consacrându-se desenului şi scrisului. Debutului literar (cu romanul Lézard, 1957) i-a urmat la scurtă vreme cel cinematografic, cu scenarii pentru Pierre Etaix şi Jacques Tati. Colaborarea cu Buñuel (care a durat 19 ani) l-a plasat în rândul scenariştilor de renume internaţional. A lucrat cu Volker Schlondorff, Louis Malle, Milos Forman, Jean-Luc Godard etc. În paralel, a scris piese de teatru (a colaborat cu Jean-Louis Barrault şi mai ales cu Peter Brook), a făcut adaptări pentru ecran, a realizat filme de televiziune, a publicat romane şi eseuri. A încetat din viață în 2021.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Homo biologicus. Cum explica biologia natura umana:

De la apariția lui Homo sapiens și revoluția cognitivă petrecută în urmă cu 50.000 de ani, capacitatea speciei noastre de a înțelege și modifica mediul în care trăiește pare nelimitată. Un singur mister rămâne nerezolvat: cel al naturii umane și al civilizației sale. Ce suntem cu adevărat, de ce specia noastră face ceea ce face sfidează orice explicație rațională. Plonjând în miezul revoluțiilor biologiei, Pier Vincenzo Piazza ne oferă o lectură complet nouă despre ființa umană, despre aspirațiile și excesele sale, și arată cum acest Homo biologicus situat în afara vremurilor sale ar putea evolua în cele din urmă într-o direcție bună.

„Biologia ne permite în prezent să explicăm cu ușurință natura noastră mereu schimbătoare, aspirațiile noastre uneori inutile, excesele noastre din ce în ce mai evidente. Ajunge chiar să ne dezvăluie secretele a două tendințe care trag în toate direcțiile și destramă de milenii societatea umană: spiritualismul conservator, de o parte, și progresismul materialist, de cealaltă parte. Pentru a înțelege cu adevărat ce suntem astăzi (iar acest lucru reprezintă unul dintre aspectele cele mai surprinzătoare), trebuie să ne întoarcem la ceea ce eram în preistorie. Biologia noastră este aproape la fel deoarece, în cazul său, 15.000 de ani sunt echivalenți cu o clipire. Trăim cu un creier care nu a suferit modificări de milenii , iar acest lucru face toată diferența.“ — PIER VINCENZO PIAZZA

PIER VINCENZO PIAZZA (n. 1961) este medic, psihiatru și neurobiolog specializat în dependență și boli psihiatrice. Este fondatorul Neurocentre Magendie din Bordeaux, pe care l‑a condus până la sfârșitul anului 2017. În urma cercetării mecanismelor moleculare ale dependenței și bolilor psihiatrice, Piazza a pregătit calea către o nouă clasă farmacologică pentru combaterea sindromului Down, a schizofreniei sau a efectelor THC, molecula activă din canabis. El este, de asemenea, interesat de mecanismul vulnerabilității la droguri. A primit Marele Premiu INSERM pentru toate cercetările sale privind mecanismele fiziopatologice ale bolilor psihiatrice și Marele Premiu Lamonica pentru Neurologie de la Academia de Științe. În 2013, a fondat start‑up‑ul de biotehnologie Aelis Farma, pe care l‑a condus până la sfârșitul anului 2017. Obiectivul acestei companii este dezvoltarea unei noi clase farmacologice care să permită tratarea dependenței de canabis și a anumitor boli cognitive. În momentul de față, Piazza este directorul de cercetare al Institutului Național de Sănătate și Cercetări Medicale (INSERM) din Franța.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare × Placheta Binecuvantarea Casei:

Placheta se poate aseza atat pe masa, cat si pe perete.

Atentie! Icoanele difera de la o placheta la alta. Poza afisata pe site este doar ca exemplu.

Detalii / COMANDA

Prezentare Haos. Lege. Libertate:

Această carte conține convorbirile duhovnicești ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic și se referăîn principal la anii 1970 și 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalități și-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experiență bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deși, de ce nu și aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăși rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulți. Discursurile și articolele sale nu au nevoie de nicio explicație sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândești dreptul de a comenta, căci este puțin probabil ca mulți dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeași lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire și recunoștință.

CUPRINS

Prezentare Despre indatoririle crestinului:

Îndatoririle creștinului sunt faptele care îi sunt prescrise de Cuvântul lui Dumnezeu și prin care trebuie să se exprime viața lui lăuntrică, tainică, trăită în credințăși reflectatăîn toate relațiile lui.

Prezentare Nevoia apriga de Dumnezeu:

Gheorghita Ciocioi in dialog cu:

• Valentina Gafencu
• Serban Foarță
• Thierry Gillyboef
• acad. Sabina Ispas
• Prezbitera Argentina Galeriu
• ÎPS Naum de Ruse
• prot. Petru Buburuz
• John Lincoln Downie
• Zarko Markovski
• Talaat Takala Mourkus
• pr. Konstantin Kirov
• pr. Rafail Lukacs
• Alexie Kșutașvili-Lensky
• pr. Vicentiu Curelaru
• pr. Vasile Tudora
• ierom. Simion Palmaru
• pr. Marius Dinca
• Constantin Badea
• Dinu Valeriu

"Sa nu deschizi un suflet sfios, sa dezlegi o limba ferecata, sa dai curs unor sentimente si trairi puternice, intime, sa faci sa rasara din interlocutor vana aceea de marturisire de adancime, sincera, cristalina, fara rest si sa obtii marturia ca si cand atunci si acolo s-ar fi jucat mantuirea lui nu e deloc usor...Nici un gand, nici o rugaciune si nici o traire nu trebuie irosite, caci ele impreuna alcatuiesc scutul haric, hlamida de protectie a omului credincios in vuietul lumii, acum parca tot mai desprinsa, mai decupata de sursa binelui initial... Carti precum cea de fata devin astfel importante, reprezentand ancore duhovnicesti si temeiuri ale continuarii efortului de desavarsire al oamenilor, asigurand combustia de optimism spiritual, dar si know-how-ul vietuirii cu Hristos intr-o realitate ostila, care Ii intoarce spatele zi de zi. Constituite cimva in raspunsuri date in avans la marea intrebare de la sfarsitul lumii..."

Razvan Bucuroiu

Detalii despre carte / COMANDA