Împăratul bizantin (Flavius) Focas era foarte brutal, incompetent și nedrept. Sfântul Anastasie din Persia s-a rugat intens: „Doamne Iisuse Hristoase, de ce ne-ai dat un asemenea conducător?” S-a rugat neîncetat cu multe lacrimi și post până când Hristosul a apărut viu în fața lui. Atunci Sfântul Anastasie a îngenuncheat în fața Lui și a spus: „Domnul meu – De ce?” 

Mântuitorul a răspuns: „Nu am găsit pe cineva mai rău”. - sursa

 

Deși scris la o dată anterioară turului al II-lea al alegerilor prezidențiale din România, deși citit cel mai probabil la o dată posterioară acestora, dată fiind periodicitatea publicării Revistei, acest articol își păstrează valabilitatea afirmațiilor peste timp indiferent de rezultatul concret al scrutinului. Se adresează mai cu seamă dumneavoastră, creștinilor apropiați de Biserică, mărturisitorilor curajoși ai zilelor noastre, deopotrivă mâhniți de răutatea duhului veacului acestuia, dar și îmbărbătați de îndemnul Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Articolul propune sublinierea câtorva concluzii și a unui bilanț făcut la acest important punct de reper în viața unei națiuni, astfel încât, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, după cum este rânduit de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, să reflectăm, să ne rugăm și să acționăm în concordanță cu aceste sfaturi al Sfântului Apostol Pavel:

„Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, Întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus; Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.” (Epistola către Efeseni a Sf. Ap. Pavel. 4: 17-32)

Dincolo de încrâncenare, de ironii, de insulte, de rasism, de misoginism, de dreptul la replică sau dimpotrivă de dreptul la o tăcere obstinentă, din perspectiva creștinilor ortodocși, indiferent de apartenența sau simpatia lor politică, aceste alegeri s-au dovedit a fi descurajatoare pentru lupta de a conserva valorile morale și libertățile religioase, dar în favoarea importului de îndoctrinare occidentală, secularism și dictatură a minorităților. La aceasta s-au referit și părinții călugări atoniți din Mănăstirea Vatoped, care pe pagina lor electronică în limba română, Asceticexperience.com, cu câteva zile înainte de primul tur al alegerilor din România, au scris: „... o națiune poate parcurge două căi: una care se îndreaptă către Dumnezeu care este spre smerenie, pace și fericire și o altă cale care merge spre plăcerile lumești, diverse forme de ură (rivalitate, denigrare etc.), exploatare, presiune, minciuni etc. Dacă o națiune ia prima cale, atunci Dumnezeu dă o structură conducătoare care îi va ajuta pe oameni pe această cale. Dacă o națiune ia a doua cale, atunci Dumnezeu dă autorități dure care vor arăta în mod concret prin comportamentul lor față de oameni că drumul pe care l-au luat este greșit și trebuie să se smerească și să se roage pentru ajutor.”

Așadar, prea atenți fiind la aspectele lumești ale vieții noastre, departe de a trăi fiecare zi ca o liturghie după liturghie, în care să aplicăm în mod concret porunca iubirii și principiul iertării, mulți dintre noi am fost vulnerabili la manipulări și am acționat în consecință în aceste zile pline de încărcătură, trecând prin varii stări și sentimente, dar niciunele pozitive sau optimiste. Am realizat, a câta oară, cât de singuri suntem de fapt, cât de puțin reprezentanți, cât de mințiți, cât de meschin folosiți, căci de mulți suntem mulți, iar unii ne-au crezut, asemenea lui Alexandru Lăpușeanu, și proști, sau măcar ușor de prostit. Cu smerenie, cu credință, cu convingerea că mult mai importantă și în veci nepieritoare este reprezentarea în fața lui Dumnezeu, cu motivarea ca fiecare, acolo unde suntem rânduiți, să păstrăm ceea ce este bun, să schimbăm ceea ce este distructiv, începând cu noi înșine, am demonstrat că putem deopotrivă să ne polarizăm, dar și să ne disipăm, concluzia fiind totuși aceeași: rămânem oamenii lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce ar trebui să se înțeleagă din faptul că numărul voturilor din primul tur pentru candidatul dat ca favorit a fost mult mai mic decât numărul voturilor favorabile, strânse la Referendumul pentru Familie. Detalii și cifre exacte se pot găsi aici.

În aceeași cheie trebuie să înțelegem și această afirmație a celui care a fost considerat marele perdant al primului tur: "am crezut că suntem mai sus decât ne-a dovedit electoratul" . Înșelarea așteptărilor vine din narcisism, din iubirea de sine, oarbă la nevoile reale ale celui de lângă noi. Tinerețea, energia, sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care dacă le folosim contra Lui, se întorc împotriva noastră, iar în cazul concret de mai sus, chiar mai repede decât s-ar fi așteptat. Când spui că ai vota o lege pentru căsătoria între persoane de același sex, dar boicotezi un Referendum la care ai libertatea sa votezi și cu Nu, arăți că cel puțin pe un subiect de viață delicat și important pentru majoritatea conservatoare, esti duplicitar și contradictoriu, lipsit de predictibilitate și de a inspira încredere. Din păcate, duplicitari au fost și alți candidați la aceste prezidențiale, ale căror poziții au fost mai puțin analizate din cauza mizei lor procentuale mici în configurația rezultatelor finale. Ei bine, nu de puține ori "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului " (Matei 21, 42).

Prea docili față de ordinele "agenturilor străine", deseori trecând dintr-o barcă în alta, în căutarea unui curs și a unui vânt favorabil pentru propriile interese, insuficient pregătiți petru funcțiile ocupate și prea des batjocorind exprimarea corectă în limba română, politicienii români care au procedat astfel i-au scârbit pe românii conservatori, fie ei de dreapta sau de stânga. Grupul acestora este numeros și cuprinde ca vârstă perioada deplinei maturități, după cum o arată statisticile.  De asemenea, cuprinde oameni bine ancorați social, care știu să folosească mijloacele de social media pentru a-și comunica opiniile, favorabile pentru familia tradițională, creșterea demografică, apărarea drepturilor părinților împotriva propagandei demagogice din grădinițe și școli, coroborată cu limitarea propagandei homosexuale și a constrângerilor față de folosirea însemnelor creștine în locurile publice – ora de religie, icoane în școli și instituții publice. Lupta în social media a fost și rămâne crâncenă și disproporționată. Banii corporatiștilor și lipsa de etică deontologică a multor jurnaliști sabotează continuu egalitatea de șanse în exprimarea opiniilor și prezentarea adevărului nedistorsionat.

Identitatea națională, nu naționalismul extrem, este un alt țel important al acestui grup de români cu drept de vot. Este dovada oferită de votul din diaspora, care nu a girat imoralitatea și secularismul, care a sancționat corupția și incompetența administrației, dar care totodată și-a exprimat și nemulțumirea față de încălcarea promisiunilor electorale ale celui pe care l-au girat cu mult entuziasm la alegerile anterioare. Culmea este că și umbrelele internaționale avute de unii sau alții dintre candidați în anii anteriori s-au retras exact pe vreme de ploaie puternică, arătând că alianțele lumești sunt conjuncturale, că întotdeauna trebuie plătit un preț scump, "Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel, cap. 13, 14).

Într-un mod civilizat și pașnic, cu o constantă pace sufletească, căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu cu convingerea că toate celelalte se vor adăuga nouă la vremea cuvenită, cu o viață activă în sânul Bisericii, citind mereu Sfânta Scriptură, ne facem scut și avem pavăză împotriva provocărilor și ispitelor lumești, căci dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră? La aceasta ar fi bine să mediteze și cei care cer votul de încredere, dar mai ales cei care l-au primit, căci răspunderea de pe umerii lor nu este una vremelnică și nu se limitează la durata a ceea ce definim prin mandat, ci răzbate peste veacuri și va da cu siguranță fața cu Judecata finală a lui Dumnezeu. Să stăm cu frică, să luăm aminte!

Epistola 13 către Romani a Sfântului Apostol Pavel

1.         Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.

2.         Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.

3.         Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.

4.         Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul.

5.         De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă.

6.         Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat.

7.         Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.

8.         Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea.

9.         Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti... şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

10.       Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii.

11.       Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.

12.       Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.

13.       Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă;

14.       Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte.

 

Vă recomandăm să citiți și: Scrisoare către un hastagist - Activenews
 

 

 

Din păcate, CNSAS se transformă treptat într-o instituție de inspirație sovietică, care perturbă și acoperă, prin rebarbative personaje funeste și puternic ideologizate, adevărul scrisului istoric românesc?! Pe bună dreptate conducerea IICMER s-a revoltat. Într-un comunicat postat pe pagina de internet a instituției se arată că IICMER „a luat act cu uimire și indignare de declarațiile recente” ale celor doi cercetători (n.n. angajații C.N.S.A.S. – Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, care au ponegrit memoria victimelor experimentului de la Pitești, au negat adevărul istoric și au încercat să reabiliteze tezele Securității din anii 50).

 „Este un act de vandalism intelectual să califici terifiantul experiment derulat la închisoarea din Pitești drept o simplă răfuială între grupări adverse, fie ele și legionare. Exonerarea autorităților comuniste de vina de a fi încurajat și patronat un asemenea episod de degradare a ființei umane reprezintă o lovitură pe obrazul celor care, proveniți din mai tot spectrul politic și ideologic al epocii, au fost supuși unui regim de tortură la care, după cum spunea și Alexandr Soljenițân, nici măcar artizanii GULAG-ului nu s-au gândit”, afirmă conducerea instituției. „La trei decenii de la căderea simbolică a comunismului, este trist și revoltător să constați că oameni care au cercetat arhivele dictaturii proletariatului nu au înțeles nimic din drama consumată în universul concentraționar, utilizând etichetări abuzive și trăgând concluzii imunde. Cât se poate de necesare, dacă sunt folosite cu discernământ, nuanțele în istoriografie nu sunt același lucru cu relativismul”.

Pe de altă parte, tot din păcate, chiar Sfântul Sinod a căzut în interpretarea greșită a documentelor fostei securități comuniste despre părintele Arsenie Boca. În loc să canonizeze pe Sfântul Ardealului, ierarhia BOR a mai înființat o subcomisie să cerceteze arhivele CNSAS, adică ce spuneau și credeau falsificând realitatea ofițerii de securitate despre Arsenie Boca. Credeam că în fruntea ierarhiei noastre este mai mult discernământ în chestiunea fostului regim comunist ateu, iar episcopii nu se pot înșela privind falsitatea rapoartelor fostei securități făcute cu rea intenție și distorsionare a realității despre oamenii bisericii în cea mai neagră perioadă a comunismului. Biserica noastră trebuie să cerceteze după 30 de ani de la revoluție ce părere aveau securiștii torționari despre Arsenie Boca în anii 50/60, care mințeau în interes ideologic și personal pentru grade și pensii speciale. Importantă este dragostea oamenilor și mărturiile despre minunile din viața părintelui Arsenie Boca, nu documentele pline de falsuri emise de securitatea comunistă. Se pare că astăzi, fosta securitate a câștigat ideologic și documentar rolul de paznic al adevărului istoric, de chiar Sfântul Sinod mai cere timp să-i cerceteze documentele din dosarul lui Arsenie Boca, făcute de cei care doreau să demanteleze Biserica și credința românilor.

E Kafka? Să se cerceteze la sursa răului, care dorea o Românie creștină? E o ironie a istoriei, care a jucat feste Sfântului Sinod al BOR, dar și multor istorici debusolați de minciuna propagată prin depozitarul de la CNSAS de către fosta securitate. Tot mai mult, adevărul istoric umblă astăzi cu capul spart fără metodă și fără nicio selecție a izvoarelor documentare. Poate Academia Română ar trebui să scoată pe piață un manual de metodă istoriografică pentru ca derapaje, ca cele de la CNSAS, ce duc la falsificarea istoriei României să nu se mai repete. Istoria nu poate fi scrisă pe punctul de vedere al securității comuniste, un fel de maculatură a puterii totalitare encomiastice. Istoricul are datoria morală să cerceteze pe mai multe surse și izvoare și să nu se lase influențat de distorsionarea istoriei făcută cu rea intenție de ofițerii de securitate pentru ca ulterior tineri istorici fără conștiință, morală sau acribie să ia de bune minciunile sistemului totalitar opresiv.

Ionuț Țene - Diasporaazi

 

 

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru Simpozionul „Căderea Zidului Berlinului şi Revoluția română din decembrie 1989”, organizat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, joi, 07 noiembrie 2019.

Delegat din partea Patriarhului Daniel a fost Pr. Florin Șerbănescu, consilier patriarhal.

---

Să nu uităm pe cei care au suferit în comunism

Secolul 20 a fost o epocă dificilă pentru întreaga Europă. După experiența traumatizantă a celor Două Războaie Mondiale, Europa de Est a fost nevoită să treacă prin coşmarul epocii comuniste.

Bisericile Ortodoxe din această parte a lumii au fost suspuse unei crunte prigoane din partea sistemului totalitar ateu.

În timpul regimului comunist, Biserica Ortodoxă Română a fost înlăturată treptat din viaţa societății. În anul 1948 a fost eliminat învățământul religios din școli, au fost interzise slujbele în instituții publice, au fost suprimate periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost desființate multe școli teologice, a fost interzisă catehizarea tineretului, peste o mie de clerici ortodocși (la care se adaugă și cei romano-catolici, greco-catolici și protestanți) au fost arestați, aruncați în închisori, trimiși la muncă silnică sau deportați.

Au fost desființate zeci de mănăstiri şi schituri ortodoxe, sute de călugări și călugărițe au fost scoși din ele în mod brutal, au fost confiscate mii de proprietăți bisericești şi au fost demolate sau translate zeci de lăcașuri de închinare în Bucureşti. Biserica Ortodoxă Română, în totalitatea ei, a fost supravegheată şi controlată în permanență.

Sfârșitul dictaturii comuniste în decembrie 1989 şi începutul unei perioade de libertate în societatea românească a reprezentat şi pentru Biserica Ortodoxă Română posibilitatea de a se organiza şi manifesta conform vocației sale, stabilind relații de dialog şi cooperare cu Statul şi cu diferite instituţii pentru împlinirea misiunii sale pastorale, spiritual-culturale, educaţionale şi social-filantropice.

Simpozionul intitulat: „Căderea Zidului Berlinului şi Revoluția română din 1989”, organizat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, pentru a marca împlinirea a 30 de ani de la căderea comunismului, constituie un bun prilej de a mulțumi lui Dumnezeu pentru darul libertății poporului român şi pentru a cinsti memoria celor care au suferit în timpul regimului comunist şi a celor care s-au jertfit în decembrie 1989.

Întregul an 2017 a fost dedicat de Biserica Ortodoxă Română comemorării apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, evidențiind astfel exemplul de răbdare și de suferință al victimelor comunismului din temnițele comuniste, dimpreună cu credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos.

Toţi au avut de îndurat violenţa fizică şi psihică, persecuția, tortura şi chiar moartea. Imensa lor majoritate aparține Bisericii Ortodoxe Române, pentru care suntem datori să păstrăm vie memoria jertfei lor.

Mulţimea mărturisitorilor şi martirilor credinţei din ţara noastră în timpul comunismului ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de intoleranță şi indiferență, de multe forme ale morţii fizice şi spirituale.

Lumina mărturiei victimelor şi mărturisitorilor din perioada comunistă trebuie comemorată cu recunoștință şi venerație, ea fiind izvor de înnoire spirituală în viaţa societăţii de astăzi.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Basilica

 

Romfilatelia a lansat emisiunea poştală Crăciun 2019

Romfilatelia a introdus în circulaţie săptămâna trecută emisiunea de mărci poştale Crăciun 2019. Pe cele două timbre ale emisiunii sunt ilustrate imagini din manuscrisul Imnul Acatist al Maicii Domnului din colecția Bibliotecii Academiei Române, reprezentând miniaturile „Nașterea Domnului” și „Steaua Magilor”. Din același manuscris au fost reproduse miniaturile „Adorația Magilor” pe plicul „Prima zi” al emisiunii, precum și „Fecioara cu Pruncul” pe colița dantelată a emisiunii. Introducerea în circulaţie a emisiunii a avut loc în data de 15 noiembrie, în prima zi a Postului Naşterii Domnului. Prin durata lui de 40 de zile, acest post aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul, scris pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii, se menţionează în Liturgica generală, a Pr. Ene Branişte. Durata Postului Crăciunului a fost stabilită în anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, ținut sub președinția patriarhului Luca Hrisoverghi. Anul trecut, cele două timbre ale emisiunii filatelice de Crăciun, introduse în circulaţie de Romfilatelia, au ilustrat icoane din colecția Paraclisului istoric al Reședinței Patriarhale, şi anume: icoana Bunei Vestiri și cea a Nașterea Domnului. Sursa: Basilica

A apărut volumul al doilea din „Poezii religioase românești”

Editura Basilica a publicat cel de-al doilea volum din lucrarea „Poezii populare românești”. Primul volum, apărut în 2017, prezenta poezii religioase românești din ultimii aproximativ 500 de ani – de la Petru Cercel până la Monahia Macrina avram – culese de cercetătorul și poetul Nicolae Ionescu-Pallas și de Părintele prof. univ. dr. Nicu Moldoveanu. Publicarea lui constituia, așa cum se preciza în nota editorială, „un început menit să descopere sau să redescopere cititorilor iubitori de poezie o mică parte din tezaurul literar și spiritual al Ortodoxiei românești”.

Volumul al doilea continuă demersul și aduce în atenție poezii din ultima sută de ani. Lista se deschide cronologic cu Ion Pillat și este continuată de alți poeți laici, dintre care menționăm pe: Adrian Maniu, Magda Isanos, Simeon Cubolta (Sergiu Grossu), Valeriu Gafencu, Traian Popescu, Lidia Stăniloae, Ana-Maria Barbu, Virginia Sorescu, Nichita Stănescu, Daniel-Ilie Turcea, Elena Armenescu ș.a. Acestora li s-a adăugat un număr important de clerici poeți contemporani consacrați, mulți dintre ei membri ai uniunii Scriitorilor din România și din diaspora românească, precum Constantin C. Popescu-Iași, Theodor Damian, Nicolae Jinga, Mihalache Tudorică, Costică Moroianu, Ion Marinescu, Sever Negrescu, Ioan Pintea, Laurențiu turcu, Emil Nedelea Cărămizaru, Dumitru Buduianu și arhid. Mihalache Tudor. Selecția poeziilor cuprinse în al doilea volum a fost făcută de Părintele Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, profesor consultant la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și membru al uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Lucrarea poate fi achiziţionată prin intermediul site-ului Librăriei Cărților Bisericești, prin comandă la tipografia@patriarhia.ro, editura@patriarhia.ro sau la numărul de telefon 021.335.21.28. Poți răsfoi volumul aici. Sursa: Basilica

 „Zâmbet pentru Africa” – Concert caritabil la Cluj pentru comunitățile ortodoxe din Uganda

La Casa de Cultură a Studenţilor Cluj-Napoca va fi organizat luni, de Asociaţia „Sfânta Elisabeta Feodorovna”, concertul caritabil „Zâmbet pentru Africa”. În cadrul manifestării vor susține alocuțiuni persoane care au interacționat cu comunitățile creștin-ortodoxe de pe continentul african. Demersul Asociaţiei „Sfânta Elisabeta Feodorovna” vine după ce în vară trei  tineri din Cluj-Napoca au desfăşurat timp de două luni o acțiune de voluntariat în Uganda, informează Radio Renașterea. În perioada petrecută în Africa, cei trei români au fost în mai mult de 10 sate şi s-au întâlnit cu peste 3000 de copii. Detalii referitoarea la achiziționarea biltelor aici!

Ajutor din județul Sibiu pentru noua biserică din Climăuți, Republica Moldova

Credincioșii Parohiei Boian, județul Sibiu, dar și din alte parohii învecinate, au avut posibilitatea ca, în perioada 15 octombrie-8 noiembrie, să participe la o colectă pentru sprijinirea lucrărilor de construcție a noii biserici din localitatea Climăuți, Republica Moldova. Vechea biserică din localitatea basarabeană a ars în urmă cu trei ani, iar comunitatea a început ridicarea unui nou locaș de cult. Banii colectați au fost oferiți recent părintelui protopop Sergiu Marițoi, care a vizitat Parohia Boian, sediul Protopopiatului Mediaș, precum și alte obiective duhovnicești și misionare din această parte a județului Sibiu.

Înfrățire între comune

Relațiile de prietenie dintre locuitorii Boianului și cei din mica localitate din nordul Republicii Moldova au început cu un an în urmă, când Primăria comunei Bazna și Primăria Climăuți s-au înfrățit. „Dorința mea de a vizita Basarabia a rămas vis până la data de 28 august 2019 când, împreună cu domnul primar Lucian Scumpu al comunei Bazna și câțiva consilieri locali, am făcut o călătorie în nordul Republicii Moldova, vizitând localitățile Climăuți, Dondușeni și Soroca-oraș aflat pe malul fluviului Nistru, la frontiera cu Ucraina. Cetatea Soroca a fost înălțată de Ștefan cel Mare pentru a opri hoardele tătarilor care năvăleau în Moldova și face parte din lanțul de cetăți defensive de pe malul Nistrului: Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă. Țin să mulțumesc, în numele delegației noastre, doamnei primar Mariana Chiriac din Climăuți și angajatelor primăriei care ne-au marcat profund prin simplitate, bunătate, suflet mare, grijă și atenție”, ne-a mai spus părintele Marius-Gheorghe Drăghici. Sursa: Mitropolia Ardealului

 

Linkuri la știti:

Cuvântul și condiția umană - Doxologia

Radu Preda, Experimentul Pitești - RFI

 

Patriarhia Ecumenică a anunţat la 27 noiembrie 2019, într-un comunicat de presă, canonizarea cuvioşilor Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul. 

Hotărârea a fost adoptată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod întrunit în data de 27 noiembrie la Fanar, sub preşedinţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.

Canonizarea vine la scurt timp după ce Sanctitatea Sa a făcut public, cu prilejul vizitei sale din Sfântul Munte, faptul că mai mulţi monahi aghioriţi vor fi trecuţi în rândul sfinţilor.

În cadrul întâlnirii din 20 octombrie cu reprezentanţii mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, Patriarhul Ecumenic i-a menţionat pe Daniil Katunakiotul, Ieronim Simonopetritul, Iosif Isihastul şi Efrem Katunakiotul.

Câteva zile mai târziu, la încheierea vizitei athonite, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunţat că viaţa şi opera arhimandritului Sofronie Saharov urmează să fie cercetate în vederea canonizării.

Arhimandritul Sofronie Saharov

Arhimandritul Sofronie Saharov a fost ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Athonitul. S-a născut în data de 23 septembrie 1896 în Rusia.

În anul 1926 a intrat că frate în obștea Mănăstirii Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, unde a devenit ucenic al Sfântului Siluan.

A fost hirotonit diacon în 1930 de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici.

În 1938 părintele Sofronie a plecat de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” şi a vieţuit șapte ani în pustia Karoúlia și alți trei ani în Peștera Sfintei Treimi de lângă Mănăstirea „Sfântul Apostol Pavel”.

În anul 1941 a fost hirotonit preot şi a devenit duhovnic pentru mulţi monahi atoniţi, fiind recunoscut pentru înţelepciunea sa duhovnicească.

În anul 1959, sub oblăduirea Mitropolitului Antonie Bloom al Surojului, a înfiinţat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, care, în 1965, va deveni stavropighie a Patriarhiei Ecumenice.

Părintele Sofronie a trecut la cele veşnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înfiinţat-o în Marea Britanie.

Părintele Ieronim Simonopetritul

Părintele Ieronim Simonopetritul s-a născut în 1871 în Asia Mică.

La vârsta de 17 ani a intrat ca novice la mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte şi a fost tuns în monahism cinci ani mai târziu.

În 1920 a fost instalat stareţ al mănăstirii.

În 1937 a fost numit stareţ al Aşezământului monahal Înălţarea Domnului din Atena, pe care l-a condus timp de 20 de ani.

A trecut la Domnul în data de 7 ianuarie 1957.

Basilica

 

 

Există o carte publicată la jumătatea secolului trecut de un mare stilistician și istoric al literaturii, Erich Auerbach, numită Mimesis, adică o istorie a stilisticii europene, de la începuturi până la Virginia Woolf. Despre începuturi se scrie în primul capitol al acestei cărți, care se cheamă Cicatricea lui Ulise și care este o comparație foarte inspirată între stilul din Odysseia și ideologia literară de acolo, modul cum autorii ei își concepeau lumea și un capitol faimos din Geneză care vorbește despre eșuata sacrificare a lui Isaac de către părintele său, Avraam. Auerbach mărturisește liniile tutelare ale spiritului unitar european: Biblia și Homer. Prima reprezintă mai multe cărți care ne vorbesc despre relația noastră cu Dumnezeu. Spiritul european autentic înseamnă în primul rând relație cu Dumnezeu, relație cu obligație morală, cu responsabilitate. Pe de altă parte, este enormă curiozitate. Europa pune întrebări, are spirit critic. Ea pune în același timp cunoașterii niște limite rezonabile în care se desfășoară.

Auerbach observă că în Odysseia stilul este unul al curiozității rezolvate. Orice detaliu, în Homer, este vizualizat. Bunăoară, în Iliada, când un erou ca Diomede lovește un troian, curge sânge, acțiunea se oprește asupra lăncii cu care Diomede își lovește adversarul și începe o povestire în ramă despre istoria respectivei arme, cui a aparținut, cum a ajuns la Diomede. La fel, în Odysseia, când Ulise ajunge acasă, în Itaca, Euricleea, doica lui, îl recunoaște după o cicatrice și în acea clipă se declanșează, în mijlocul acestei acțiuni, scena dobândirii acelei cicatrici. Odysseia trăiește prin ea însăși. E un univers care își este sieși suficient. Își are propriile limite și este suficient ca noi, ca cititori sau ascultători, cum erau în antichitate, să intrăm pe această ușă pe care o deschide Homer și să ne lăsăm încântați de această operă. Totul se rezolvă în interiorul acestei lucrări și nici un detaliu nu scapă curiozității auctoriale. Acesta este un fel de a privi lumea, să vezi totul. Iliada și Odysseia sunt niște universuri ale vizualității integrale.

În Biblie lucrurile stau cu totul și cu totul altfel, zice Auerbach. Nu știm absolut nimic nici despre ziua, nici de clipa și nici de peisajul în care la un moment dat Avraam aude o voce masivă care i se adresează: „Avraame!” Răspunsul lui Avraam este prompt: „Iată-mă, Doamne”. Fără nici o mirare, cine ești, de unde vii, a cui voce reprezinți, ce aud. Nimic. Este o disponibilitate enormă pentru relație. Dumnezeu îl pune pe Avraam să săvârșească un sacrilegiu familial: „Omoară-ți copilul! Atentează la o relație la care nu poate atenta în mod normal nimeni!” Și aici este vorba de o relație. Oamenii, Avraam și Isaac, pornesc pe muntele Moria pentru ca ultimul să fie omorât. Nu se pune absolut nici o întrebare. Se știe doar că se merge cu catâri și că drumul durează de dimineață până seara. Detaliile vizuale, de timp, sunt absente. În interiorul Scripturii nu funcțio­nează o curiozitate care să epuizeze subiectul, scenariul. Totul este sugerat, dar tensiunea este atât de mare, este cu mult mai mare decât în universurile care rezolvă totul dintr-odată.

Cuvântul „univers” vine din latinește, unde se spune universum și înseamnă exact ce vedem, lumea în întregul ei. Termenul e un compus din două părți: verto,-ere care înseamnă a se roti și unus, una, unum care înseamnă unul singur. Ideea romanilor, care aveau o cultură de țărani, referindu-se la univers, avea în vedere o realitate care se învâr­tește într-un singur sens. Adică are o rotire coerentă. Există un principiu de coerență în interiorul lumii acesteia. Lumea are deci un sens, unul singur și acest sens trimite la ideea de Provi­dență. Cineva, o instanță su­premă, gândește această mișcare.

În grecește, universum se cheamă to holon. Holos înseamnă întreg. To holon înseamnă întregul. Cosmos e un cuvânt care însemna la Homer podoabă. Cosmeo înseamnă a te împodobi, de aici cosmeticale, cosmetică. Podoaba este ceva pe care îl pui pe tine ca să arăți bine, e ceva ce te împo­dobește, te face arătos, te face luminos și îți dă, la o privire exterioară, aspect ordonat. Cosmos înseamnă, în accepțiunea filosofică a termenului, ordine. Și grecii se gândeau că există în lumea asta în care trăim un principiu de ordine care o reglează și o face să stea adunată într-un singur loc pentru a nu se disipa. Teoria modernă, mai sumbră, este că lumea tinde spre dezordine, ceea ce înseamnă că pentru a o ordona trebuie să ai o autoritate care să o țină la un loc. La greci această autoritate nu este neapărat personală și nu de la început. Grecii s-au desprins din marea cultură orientală prin secolul al IX-lea, când au preluat masiv și ideea că la începutul lumii au existat trei generații de zei. Lucrul acesta se găsește și în epopeea sumeriană Enuma Eliș. Urmele acestor preluări se găsesc în Homer, la Hesiod, care a încercat pentru prima oară să pună sistemă, să pună ordine în diversele generații de zei. În Theogonia relațiile dintre zei sunt foarte clare, limpezi, se știe cine s-a născut din cine, sunt ramificații care aduc aminte de arbori genealogici.

Orientul, locul unde divinitatea are postulare originară

La un moment dat, în Ionia, care se află pe coasta de est a Mării Egee, în Milet a apărut o școală filosofică, niște gânditori care au spus că nu au nevoie de principiul divin de care era plină toată gândirea orientală. Fiindcă Orientul nu-și poate formula nici un gând fără divinitate. Divinitatea era postulată de la început în Orient. Raportarea la zei era fundamentală pentru orientali. Dar grecii și-au zis: să-i punem la o parte pe zei. Lumea nu are nevoie de ei ca să funcționeze. Lumea are un numitor comun, ceva care o susține prin ea însăși. Și spune Thales din Milet că totul, absolut totul este apă. Totul se reduce la apă. Principiul lumii este apa. Totul s-a născut din apă, apa condensează, se evaporă. Toate se nasc și se întorc în apă.

Discipolul lui Thales, Anaximandru, este mai abstract decât maestrul său. Gândirea abstractă este străină Orientului. Nu, nu poate apa să fie principiul lumii, ci altceva pe care-l numim apeiron. Peiras înseamnă în greacă limită. Apeiron este un principiu care nu are limite, ceva care este nederminat, nu are borne. Dar și aici gândirea atât de abstractă a lui Anaximandru nu merge până la resorturile ei ultime, să spună că există o materie infinită. Fiind­că pentru grec nu există infinitul. Anaximandru spune că în sânul acestui apeiron este o con­crescență care este umedă și rece spre marginile ei și fierbinte în mijloc, iar toate acestea - umedul, recele, caldul și uscatul - se țin unul pe altul în frâu, delimitate de acest nelimitat. Din cauza tensiunilor enorme care se nasc din aceste principii cald-rece, umed-uscat, se ivesc niște forțe care împing în mijloc lumea noastră, adică pământul. Interesant, verbul care desemnează aceste raporturi este enkratein, a ține la un loc. Encratia devine mai târziu o virtute creștină, absti­nența absolută. Anaximandru spune că lumea este de sine stătătoare. Pământul își datorează existența în centrul acestui uriaș, dar limitat univers forțelor mecanice care există prin ele însele. Așa se gândea în secolul al VI-lea î.Hr.

Anaximene, cel ce vine după Anaximandru, nu e de acord și spune că aerul e principiul formator al lumii.

Lumea e un cosmos, adică exprimă o realitate ordonată

După ionici vine Pitagora, care a fondat o școală ce dă pentru prima oară expresie realității ordonate, cosmosul. La ei apare mai întâi viziunea aceasta. Pitagoreicii sunt o entitate religioasă, filosofico-teologică, care are o regulă de funcționare foarte strictă, cu sediul la Crotona, în sudul Italiei, cu niște principii foarte clare pentru membrii comunității. Pitagora era faimos. Pentru el lumea deriva din raporturile numerice. Numărul poate explica orice există. Din combinația de numere se naște lumea, lucru preluat de Platon ulterior. Pitagoreicii vorbeau de inteligența care ține la un loc această lume. Îi spuneau O Theos, adică Zeul, dar el nu avea nimic de-a face cu zeii mitologiei grecești. Lucru de care se temea și Heraclit, unul dintre cei mai rafinați filosofi pe care i-a dat Antichitatea greacă. El spune că nimic nu este permanent, totul se schimbă. Sau, dacă există ceva permanent, acela este schimbarea însăși. Toate se transformă alternativ în contrariul lor, iar lumea este o curgere eternă. Nu putem coborî de două ori în apa aceluiași pârâu. Albia pârâului este iluzia unei staze. Lucrurile curg și se transformă mereu. De aici ideea armoniei universale. Heraclit este cel care afirmă: Războiul este părintele tururor lucrurilor (polemos pater panton). Lupta contrariilor aduce armonia. Există ceva care le înglobează pe toate, o formă mereu dinamică, prezentă peste tot, principiu universal, continuând să trăiască din consumarea a ceea ce a fost înainte - este focul.

Heraclit spune că Dumnezeu este foc. Filosoful mai postulează că fiecare dintre noi avem ceva din natura uriașă a universului. Avem suflet, iar el e foc. Și tot el spune că marginile sufletului nu le poți afla, pe orice cale ai merge, atât de adânc este logosul lui. Logosul adică nu rațiunea lucrurilor, ci modalitatea de percepere și de adaptare, de ordonare a realității. Nu e rațiune, ci felul în care cineva pune lucrurile în ordine.

Prietenul lui Heraclit, Parmenide, nu este la fel de democratic. Ba dimpotrivă, el reprezintă esența gândirii totalitare. El spune: lumea pe care o vedem este iluzia absolută. Există totuși în afara trecerii permanente o realitate reală, adevărul însuși, care este simplu, esențial, nu are nici o lipsă, este etern, nu are început. Limitele lui sunt cele ale per­fecțiunii. Ființa, fiindcă despre ea vorbește Parmenide, nu are cusur. Noi suntem trecători, dar în afara noastră există această realitate, Ființa.

Toate aceste viziuni îl anunță pe Platon. Ființa esențială, perfectă, contemplabilă, cu care avem o relație pentru că posedăm ceva noi înșine din scânteia ei, ne determină. Ei îi datorăm existența. Aici e noutatea adusă de Platon.

Pentru greci lumea se poate studia pentru că există limite, limite la care chiar practic nu putem ajunge, totuși teoretic sunt gândibile.

Cerul și pământul în tradiția ebraică

Cu totul altfel stau lucrurile în Orient. Acolo, cel puțin în limba ebraică, există un termen pentru lume. Un termen care să numească lumea cu un singur cuvânt, olam. El desemnează o distanță foarte îndepărtată, dar care are și ea limite. Este distanța dintre mine și linia orizontului. Orice distanță spațială are și o reprezentare temporală. Un mic exemplu biblic, am mers cale de trei zile. Olam înseamnă și veac, eon, adică o lungă perioadă de timp ce are și ea un orizont, un punct terminus.

Mai există un cuvânt în Biblie care îl poate echivala pe grecescul to holon, cuvântul kol. Numai că kol înseamnă nu atât întregul cosmic, cât întregul acareturilor, tot ce are omul pe lângă casa lui, tot ce gestionează el. E un termen mai mult social, comunitar decât cosmic. În acești termeni se exprimă ideea despre averile diver­șilor regi, dar nu despre univers.

Însă Biblia ne oferă o expresie, care apare de cel puțin 70 de ori în psalmi, și anume „cerul și pământul”. Când se vorbește despre Dumnezeul Creator, se vorbește despre Cel Care a făcut cerul și pământul. Formula nu este nici ea ebraică. Are un precedent, pentru că tot Orientul se referea la univers cu acea sintagmă, de la Sumer, asirieni până în Egipt. Într-o gândire naivă, unii cercetători europeni au încercat să facă o schemă a lumii așa cum apare ea în Biblie. În Scriptură nu există un discurs cosmologic sistematic unde să vedem diferitele elemente așa cum avem la greci. Pe evrei nu-i interesează care sunt în detalii articulațiile lumii.

Cerul are trei niveluri în concepția iudaică, iar pământul este înconjurat de ape. Mai există și subpământul, adică șeolul, unde este lumea morților.

Lumea, în concepția orientală babiloniană, este înconjurată de un fel de inel, Okeanos, un râu care curge cu o viteză colosală în jurul Pământului, încât să ne țină în lumea aceasta pentru a nu trece în ținutul morților. La granița cu Okeanos sunt munții, munții de la capătul lumii, pe care se sprijină bolta cerească.

Lumea e o ordine cu două registre, unul terestru și altul celest

Asta nu face din cultura israelită una de margine, ci o încadrează într-un vast ansamblu de gândire similară. Evreii nu erau atât de izolați de restul lumii pe cât credeau ei.

Dar în ce fel apare cerul în Scriptura Vechiului Testament? Cerul are o dublă realitate. Una fizică, e locul unde se plimbă astrele, norii, unde plouă, bate vântul, zboară păsările. Cerul este separat de pământ de ceea ce se cheamă tăria. În evreiește tăria se cheamă rakia și ea a fost făcută de Dumnezeu ca un artizan, ca și cum ar bate-o cu ciocanul. Pentru că verbul raka înseamnă a bate cu ciocanul. Și tăria este atât de tare bătută, încât se întinde deasupra întregului pământ. În Cartea lui Iov se spune că Dumnezeu poate strânge tăria ca pe o foaie de cort. Prin tărie sunt separate două universuri acvatice, apele primordiale pe deasupra căruia se purta Duhul de apele de sub tărie.

Dar dincolo de realitatea fizică a cerului, în cerul cerurilor se postulează o realitate teologică. Acolo este sălașul lui Dumnezeu, spun unele cărți ale Bibliei. Însă în altă parte se spune că „cerul și cerul cerurilor nu Te încap” (3 Reg. 8, 27). Deasupra tăriei locuiește Dumnezeu. Desemnarea acestui loc reprezintă o hiperbolă absolută. Acest cer al cerurilor se sprijină pe pământ. Și există mai multe modalități. În psalmi se vorbește despre marginile Pământului ca despre o realitate muntoasă. Pe munți s-ar odihni cerul, acolo e punctul de întâlnire, fapt coerent cu întreg spațiul oriental. La fel se întâmplă lucrurile când se vorbește despre pilaștri, despre temeliile cerului. Lumea, pământul care ţine cerul, are el însuşi nişte pilaştri, care sunt întotdeauna patru. Cele patru puncte cardinale sunt desemnate în varii feluri: marginile pământului, capetele pământului. Pe ce stă pământul pe care îl vedem? Pe al treilea registru al lumii care este subpământul. Acesta apare în toate culturile orientale în două ipostaze. Fie un spaţiu subpământean gol, întunecat, rece, uscat, prăfos, fără Dumnezeu, care se cheamă şeol. Şeol este locul în care ne ducem cu toţii după ce murim, fie că suntem buni, răi, spun evreii. Şeolul e o realitate evreiască specifică. Termenul acesta nu mai poate fi întâlnit la popoarele din jurul Israelului şi vine de la verbul şaal care înseamnă a întreba şi se referă la practicile necromantice de aducere a morţilor dintr-un loc într-altul şi de întrebare a lor, aşa cum se întâmplă cu episodul vrăjitoarei din Endor.

Mai există o altă versiune, mult mai elaborată şi mai coerentă cu discursul, despre apele de deasupra şi de sub tărie, şi anume că sub pământ e un uriaş rezervor de apă primordială. Ceea ce se cheamă în evreieşte tehom. La prorocul Iona se vorbeşte despre această realitate subterană, acvatică, haotică, infernală, mereu la pândă, mereu gata să izbucnească pe pământ şi să-l înece. Motiv pentru care Dumnezeu o ţine mereu sub obroc.

Ce aduc evreii şi gândirea biblică în plus faţă de tot ce se găseşte în arealul oriental de gândire?

Un dezinteres total pentru discursul cosmologic strict. Dezinteres total pentru descrierea lumii în raporturile ei exacte. De ce? Pentru că se pleacă de la ideea că omul este fatalmente limitat şi că mintea lui nu poate să cuprindă gândirea Celui Care a pus temeliile acestei lumi. Orice am face, e imposibil să cunoaştem măreţia gândirii lui Dumnezeu. Ceea ce putem şti este exact ce spune Sfântul Apostol Pavel: „cunoaştem doar în ghicitură”. Nu înseamnă că ne dezinteresăm şi ne limităm la a nu avea nici un fel de formă de curiozitate, dar e un fel de a spune că nu ne interesează asta, pentru că ne interesează esenţial cu totul şi cu totul altceva. Şi anume relaţia pe care noi, în micimea noastră, o putem avea cu această măreţie fără limite. Noi nu putem gândi lumea şi nimic altceva decât în mod limitat, dar cu siguranţă că lumea noastră este, în măreţia ei, ceva nelimitat. Pentru a găsi un terminus medius între gândirea noastră şi gândirea incomensurabilă a divinităţii, am postulat o realitate intermediară, un fel de metaforă căreia îi spunem cerul şi pământul. Când spunem aceste cuvinte zicem foarte mult. Exact ca atunci când Avraam, chemat de Dumnezeu, răspunde: „Iată-mă”. Aici nu avem un fel de a spune: „Gheorghe, am venit”, ci e vorba de totala disponibilitate, de punerea la dispoziţia lui Dumnezeu a tuturor resurselor tale, a întregii tale fiinţe şi conştientizarea micimii tale şi a măreţiei lui Dumnezeu. Fără ca prin aceasta să te micşorezi pe tine, fiindcă Dumnezeu nu te vrea mic şi nici prost, cum spunea părintele Nicolae Steinhardt. Gândirea aceasta ne spune mereu că dincolo de lucrurile pe care le vedem există o realitate uriaşă care le determină şi care le face să funcţioneze după nişte principii necunoscute.

 

Un articol de: Ștefan Colceriu - Ziarul Lumina

 

Întrebare: Părinte Filotheu, ştim că sfinţia voastră aveţi dragoste pentru Sfînta Tradiţie şi pentru istoria Bisericii şi ne puteţi da un răspuns argumentat în privinţa a două teme. De ceva vreme a început în România, în mănăstirile de maici, o practică neobişnuită: aşa numita spovedanie la stareţă şi Împărtăşania care urmează acel fel de mărturisire. Din Evanghelii ştim că Spovedania la preot e condiţia obligatorie pentru a primi Împărtăşania. Are valabilitate dezlegarea, dacă nu pune mâinile preotul? Ce spune istoria Bisericii despre versetul „mărturisiţi-vă unii altora păcatele…”?

Răspuns: Ar fi nevoie de un mic excurs istoric pentru a înţelege cîte ceva despre forma de astăzi a practicii spovedaniei în mănăstiri şi de ce spovedania la maica stareţă trebuie să înceteze. Voi folosi câteva cunoştinţe de istorie şi un scurt rezumat al lucrării Părintelui Ilarion Felea dedicată Tainei Pocăinţei, publicată de mănăstirea noastră în urmă cu 20 de ani.

Întâi, ar trebui diferenţiat între spovedanie, sfat duhovnicesc şi dezlegare de păcate.

Sfântul Apostol Iacov dă una din cele mai sigure mărturii despre practica şi necesitatea sfatului duhovnicesc în primele veacuri: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi; că mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului” (Iacov 5:16).

Cât despre practica şi necesitatea dezlegării de păcate de către preot, exclusiv, dă mărturie Însuşi Mîntuitorul: „Şi zicând acestea, a suflat asupra [Apostoli]lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20:22-23).

Aceasta a fost practica Bisericii până după jumătatea veacului al IV-lea: Spovedania era publică, făcută de toţi, înainte de slujba de Duminică; cei ce se spovedeau primeau dezlegarea arhiereului sau preotului slujitor şi aşa stăteau la slujbă şi se împărtăşeau. Desigur, dacă săvârșeau păcate de moarte, primeau canon şi erau opriţi de la Sfintele Taine, purtând ruşinea de a sta în pridvor sau chiar de a ieşi de la liturghia euharistică împreună cu catehumenii.

Vedem de la Sfântul Ioan Casian că această practică a continuat în mănăstiri după apariţia monahismului, iar spovedaniei i s-a acordat un rol extrem de important, mărturisirea tuturor păcatelor (cu fapta, cu cuvântul, cu gândul) făcându-se înaintea bătrânilor, în cursul unei lungi privegheri de toată noaptea dinaintea Duminicii. Neexistând păcate de moarte în lumea monahală, mărturisirea mergea până la cele mai fine gânduri şi simţiri, iar folosul celor ce îi ascultau pe bătrânii adumbriţi de har şi cu foarte mare experienţă era uriaş. Cea mai bună mărturie în acest sens este Patericul Egiptean.

După ce Creştinismul îşi capătă libertatea de manifestare şi devine religia principală a Imperiului Roman, prin accesul creştinilor la funcţiile politice, militare şi administrative s-a ajuns în scurtă vreme la compromisuri şi păcate care implicau comunităţi întregi. Prigoana anti-creştină a lui Iulian Apostatul (361-363) a dus la complicarea şi mai mult a vieţii creştine: demnitari creştini sau chiar clerici au căzut, în diferite chipuri, sub presiunea politică a opresorilor păgâni. Mărturisirea publică a acestor căderi şi a altor păcate de moarte a dus la necesitatea spovedaniei particulare, la nivelul întregii Biserici.

Chiar şi în lumea monahală s-a trecut la această măsură spre sfârșitul veacului al IV-lea. Ştim că mănăstirile de obşte sau chinoviile, astăzi reprezentând principala formă de organizare monahală la nivelul Bisericii Ortodoxe, au apărut după anul 326, prin ostenelile Sfântului Pahomie cel Mare, şi că de la început ele au fost puse în practică şi de comunităţile de femei, nu numai de cele de bărbaţi. 

Ştim că Regulile Sfântului Vasilie cel Mare au avut două versiuni / ediţii. Întâia dintre ele, scrisă pe la 360, mai scurtă, a fost editată de curând, din traducerea ei siriacă (textul grecesc original s-a pierdut). Cea de a doua ediţie este cea cunoscută tuturor, pe care o avem şi noi în limba română, în mai multe traduceri. Una dintre diferențele celor două versiuni constă în aceea că în ediţia a doua Marele Vasilie vorbeşte de spovedania la bătrânul / avva / stareţul fiecăruia, iar nu înaintea bătrânilor, aşa cum scrisese în prima variantă de text.

Dar, chiar şi aşa, cu mărturisirea la un monah bătrân, purtător de Duh şi experimentat, dezlegarea de păcate nu o dădea respectivul monah, ci clericul care săvârșea Sfînta Liturghie. Fără îndoială, ceea ce numim astăzi „dezlegarea mare” din Molitfelnic este o rugăciune din vremurile apostolice şi a fost în mod evident scrisă şi editată de către episcopi ai Bisericii primare.

Aşadar, din cele trei părţi ale unei spovedanii particulare aşa cum o cunoaştem astăzi (a. mărturisire, b. sfat & canonisire şi c. dezlegare), primele două erau încredinţate în mănăstire monahului purtător de Duhul Sfînt, după mărturia Mîntuitorului dată în ziua Învierii Sale: „Luaţi Duh Sfînt. Cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20:22-23) Înţelegerea acestui cuvânt, din vremea apostolică pînă atunci a fost că toţi cei ce sunt purtători de Duh Sfânt au de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a lega, putere confirmată şi de Sfântul Varsanufie cel Mare în scrierile sale din Filocalia XI (ed. Stăniloae), capetele 90, 119 şi 569.

Această înţelegere nu este una oarecare. Creştinii Bisericii primare se duceau la Mucenicii şi Mărturisitorii din închisori să-şi mărturisească păcatele şi primeau iertare de la aceştia. Ca întărire pentru această afirmaţie, să se cerceteze şi canoanele Sfîntului Sfinţit Mucenic Petru al Alexandriei, care, ca episcop, dă mulţi ani de canonisire pentru lepădările de credinţă, dar care afirmă că Sfinţii Mucenici pot dărui iertarea acestor căderi mai mult decît el.

O situaţie asemănătoare a fost şi în temniţele comuniste, atât cele din România, cât şi cele din fosta Uniune Sovietică. Mai precis, ei s-au spovedit acolo prin orice mijloc s-a putut şi s-au împărtăşit, dar după eliberare cu toţii au urmat cu mare rigurozitate practica în uz a Bisericii. Mănăstirile de maici din antichitatea tîrzie au trecut prin această etapă şi spre sfârșitul veacului al IV-lea fiecare comunitate de maici avea câteva bătrâne care primeau mărturisirea particulară a maicilor, după modelul comunităţilor de monahi, şi tot ele erau cele ce dădeau sfaturile duhovniceşti, în particular sau în sobor, după caz. Dezlegarea aparţinea clericului slujitor în respectiva comunitate de maici. Acesta nu locuia în interiorul chinoviei sau al lavrei, ci separat, la o oarecare distanţă.

Lucrurile au continuat mai mult sau mai puţin neschimbate până în timpul ereziei şi persecuţiei iconoclaste. După încheierea veacului iconoclast au avut loc mai multe schimbări la nivelul întregii Biserici. Una dintre ele a fost aceea a transferului treptat al tuturor celor trei etape ale Tainei Spovedaniei de la monahi la preoţi şi arhierei. Aceasta s-a petrecut pe fundalul întemeierii multor mănăstiri în cetăţile creştine, dar şi pe acela al scăderii vieţii duhovniceşti în general. Avantajul spovedaniei la preot sau arhiereu era acela de a primi şi dezlegarea după mărturisire şi sfat / canonisire. În mod firesc, monahii neputând oferi dezlegarea, treptat, cei mai căutaţi duhovnici au devenit clericii.

Vedem la Sfîntul Simeon Noul Teolog o astfel de etapă de tranziţie, în care câțiva clerici încearcă să defăimeze pe duhovnicul său, Sfântul Simeon Evlaviosul, care era un simplu monah. Acesta, însă, prin înălţimea vieţii contemplative pe care o trăia, putea să dea, prin sfaturile şi canonisirea oferită, dar mai ales prin propria rugăciune, daruri duhovniceşti pe care mulţi duhovnici clerici ai acelei vremi nu le puteau ajunge. Cu toate că Sfântul Simeon Noul Teolog îl dă ca pildă de duhovnic pe stareţul său sfânt, e limpede, din cele scrise chiar de el, că în practica generală spovedania la monahii simpli începuse să devină excepţia, nu ca mai înainte.

Lucrurile au continuat în această formă, cu cele două tipuri de spovedanie, la monahi/monahii şi la preoţi/arhierei până în veacul al XVII-lea, procentul monahilor purtători de Duh Sfânt fiind din ce în ce mai mic, cu fiecare veac mai aproape de noi. Poate singura excepţie notabilă a fost perioada din veacul al XIV-lea, când isihasmul a înflorit din nou trăirea duhovnicească a Bisericii, şi poate că exemplu cel mai cunoscut din epocă este cel al Sfântului Grigorie Sinaitul, monahul începător de obşti isihaste.

Dar ca să nu ne grăbim să ajungem la epoca lui Mathei Basarab şi Vasilie Lupul, e bine să precizăm faptul că la sfârșitul veacului al XII-lea, mai precis după 1187, intervine o ruptură majoră între lumea grecească, mai ales a capitalei Constantinopol, în care s-a trecut la epurare etnică, şi restul comunităţilor creştine (slavii de sud, de nord, şi românii, în principal). Ca urmare a şovinismului grecesc, popoarele din Balcani şi de la nord de Dunăre se rup politic şi, de multe ori, eclesiastic, de Patriarhia de Constantinopol.

Românii şi popoarele slave au păstrat, din acea epocă, o seamă de elemente liturgice şi de tipic care în lumea greacă au dispărut de mult. Unul dintre ele a fost, până la începutul veacului al XVII-lea şi spovedania la monahi sau călugăriţe (în cazul obştilor de femei). Desigur, dezlegarea o făceau clericii care slujeau în respectivele obşti, evident, înainte de slujba de Duminică. De atunci s-a păstrat un obicei care mai întâlnește încă în câteva parohii din Moldova noastră, anume acela ca cei ce vin la slujba de Duminică, înainte de liturghie, să-şi ceară iertare de la toţi cei prezenţi în biserică. Această perioadă este şi cea în care Biserica din Ţările Române, ca şi cea din ţările balcanice, a ales ca limbă de cancelarie şi liturgică slavona (nu limba rusă, aşa cum greşit suntem acuzaţi), pentru a duce mai departe comuniunea politică şi duhovnicească ortodoxă, aşa cum şi-a propus de la început Imperiul Roman Creştin.

Poate cel mai cunoscut duhovnic român, simplu monah, a fost Sfântul Daniil Sihastrul. Despre faptul că acesta nu a fost preot dau mărturie şi piatra mormântului său, şi pomelnicul mănăstirii, păstrat într-o copie de la 1775. Despre acesta, cronicarul Ion Neculce, probabil citând un izvod mai vechi, scrie: „Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii.” Sfântul Daniil Sihastrul a fost zugrăvit ca monah (şi sfânt, cu aură!, un adevărat act de canonizare după vechea rânduială din primul mileniu) de ucenicul şi fiul său duhovnicesc, mitropolitul Grigorie Roşca, în anul 1547, pe peretele dinspre miazăzi al bisericii Mănăstirii Voroneţ.

Se poate observa din text că sfântul voievod vine să-şi mărturisească păcatele, şi de la marele sihastru primeşte sfat şi canon. Foarte interesant, aproape nimeni dintre biografi şi cercetători nu a observat până azi acest amănunt atât de important, anume că Sfântul Daniil Sihastrul a fost duhovnic ca simplu monah, după rânduiala din vechime a cuvioşilor purtători de Dumnezeu. Tipicul liturgic din secolele XII-XIII a rămas în rânduiala sa cea veche până la cei doi mari voievozi menţionaţi mai sus. În sprijinul acestei afirmaţii avem o mărturie preţioasă de la voievodul martir Miron Barnovschi. Acesta a dat la 26 Septembrie 1626 un așezământ mănăstirilor de obşte din vremea sa, încercând să îndrepte o sumă de lucruri care deviaseră de la vechile predanii monahale. Astfel, după ce vorbeşte despre obligativitatea ca egumenul unei obşti să fie ales dintre preoţi, acesta se referă la o categorie specială, anume la stareţi, astfel: „De stareţi. Iară stariţii, cine va hi ales, de nu va îmbla după direptate şi după tocmala svintelor mînăstiri, ci după samovoliia [voia proprie] sa în mîncări şi în beţii şi în strunsură [agoniseală de bunuri], unul ca acela să hie scos din stăriţie, ca o oae rîioasă. […] Care egumen sau stareţu sau altu den călugări, fie rudă de boiarenu, fie de târg, fie de ţară, de va călca zapoveada [porunca] ceştii scrisori ai noastre, ce e aleasă cu săborul, den svînta pravilă, de va ţinea cai, sau stupi, sau altu dobitoc, sau arătură la fraţii săi sau la rudele sale sau la priiatenii săi, sau să dea … […]”

Este limpede că stareţii erau bătrânii obştii, oameni de autoritate, care puteau primi spovedania celor ce aveau nevoie de ei şi care puteau să nu fie preoţi. Ceva mai încolo în textul așezământului se observă că stareţii erau cei care dăruiau călugăria simplilor monahi, fără să fie nevoie de aprobarea episcopului. Foarte probabil, așezământul acesta privea şi mănăstirile de maici. Se observă, însă, decăderea duhovnicească a unora din cei numiţi „stareţi” sau „duhovnici”. Viaţa acelora era foarte departe de cerinţele amintite de Sfântul Varsanufie cel Mare sau de Sfântul Simeon Noul Teolog.

După schisma politică dintre lumea grecească şi popoarele ortodoxe din Balcani şi de la nord de Dunăre (care a contribuit din plin la căderea Constantinopolei atît în 1204, cît şi în 1453, şi, în cele din urmă la prăbuşirea şi dispariţia Imperiului Roman), chiar şi după 1453 relaţiile dintre grecii din Fanar şi de pe continent şi vecinii lor ortodocşi au fost destul de reci. O mulţime de arhierei şi oameni de cultură greci şi-au găsit loc în Ţările Române în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, dar relaţiile între români şi greci au rămas relativ reci şi tensionate pe fondul vechii despărţiri.

Pacea apare abia prin decizia marilor voievozi Mathei Basarab şi Vasilie Lupul de a întemeia Academiile Domneşti din Bucureşti şi din Iaşi şi de a transforma cele două capitale de provincii în capitale culturale şi duhovniceşti ale întregii Biserici Ortodoxe. În scurtă vreme, mari oameni de cultură, precum filosoful Theofyl Corydaleu, arhiereii Dosithei şi Hrysanth Notara, Gherman Neon Patron, Sf. Antim Ivireanul şi alţii au venit şi au rămas în Ţările Române, semănând, înflorind şi rodind cultura ortodoxă şi ştiinţele vremii.

Dacă voievodul Vasilie Lupul este numit în unele dintre scrisorile ce i se adresează „basileu” [împărat], Sf. Constantin Brîncoveanu se vede pe sine ca un autocrator byzantin în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului, acvila byzantină fiind prezentă pe blazonul său, în zecile sale de cărţi tipărite, şi în motivele în piatră de la Hurezi, mănăstirea sa de suflet.

Veacul XVII-lea a fost o perioadă de dezvoltare duhovnicească, culturală şi economică fără precedent. Făcătorii de pace domni români din acea vreme au dat un nou suflu şi o nouă direcţie întregii Biserici Ortodoxe, cu urmări evidente până astăzi. Chiar dacă cele mai cunoscute episoade istorice şi duhovniceşti din acest răstimp sunt cele ale mişcării isihaste pornite de Sfîntul Paisie Velicicovschi după 1755, cu urmări extraordinare în toate părţile Bisericii Ortodoxe (inclusiv în Athos, prin mişcarea „colivarilor”), ele sunt doar câteva roade ale seminţelor puse în veacul al XVII-lea de Mathei Basarab şi Vasilie Lupul.

Din punct de vedere al liturgicii şi rânduielilor tipiconale, cam tot ce avem astăzi în Biserică provine din acea epocă a veacului al XVII-lea. De-a lungul său au avut loc două sinoade pan-ortodoxe la care s-a luat mai multe hotărîri privitoare la viaţa morală, şi la rânduielile liturgice şi tipiconale. Cele două sinoade panortodoxe (Iaşi, 1642 şi Ierusalim 1672) au rezolvat cele mai mari probleme dogmatice şi liturgice ale Bisericii Ortodoxe din acel veac până azi.

În aceeaşi perioadă se ia decizia renunţării la spovedania către monahi. Îndreptarea Legii, tipărită la Târgoviște în 1652, conţine rugăciunea arhiereului la hirotesirea întru duhovnic a preotului. Prin aceasta Bisericile locale din Balcani şi de la nord de Dunăre subscriu la practica Marii Biserici ca spovedania să fie făcută doar în faţa preotului care a primit hirotesia întru duhovnic. Tot atunci se hotărăşte ca Sfânta Împărtăşanie să nu se acorde decât celor ce s-au spovedit (de vreme ce se renunţă la citirea „dezlegării mari” de obşte înainte de Sfânta Liturghie, aceasta fiind citită la finalul spovedaniei particulare) şi au postit, şi se ia decizia ca Sfânta Împărtăşanie să fie dată mai rar (dar nu mai rar de cele 4 posturi), cu pregătire premergătoare mai riguroasă. Toate acestea sînt documentate şi argumentate în scrierile teologilor acelei epoci (Dosithei şi Hrysanth ai Ierusalimului, Gherasim Vlahul al Filadelfiei, Gheorghe Coresie, etc), scrieri cvasi-necunoscute astăzi.

O bună mărturie în sprijinul noii practici canonice este Sfântul Paisie Velicicovschi însuşi, care a rânduit sutelor de călugări din obştea sa spovedania la duhovnicii ieromonahi, singurii care aveau dreptul să locuiască singuri în chilie. La 1785, când Sfântul Paisie ia hotărârea, în urma unei vedenii, de a întemeia Mănăstirea Văratec, le trimite maicilor de acolo pe monahul Iosif să le fie povăţuitor duhovnicesc, iar o dată pe săptămână pe ieromonahul Silvestru ca duhovnic. După 1812, când duhovnicul Silvestru ieromonahul este ales stareţ şi egumen al Mănăstirii Neamţ, Sfântul Iosif de la Văratic primeşte preoţia, devenind duhovnic al obştii de maici.

Aceste rânduieli, care confirmă câteva schimbări majore faţă de rânduielile din primul mileniu, au fost adoptate şi respectate de Sfântul Paisie de la Neamţ în conformitate cu practica liturgică şi duhovnicească a întregii Biserici din vremea sa. Toate aceste decizii, astăzi combătute de cei ce doresc întoarcerea la practicile anterioare Sinodului panortodox din 1642, au fost hotărâri luate cu mult sfat şi multă rugăciune într-o epocă despre care astăzi nu se cunoaște aproape nimic. Ele trebuie respectate şi păstrate în conformitate cu cuvântul Sfintei Scripturi: „Nu muta hotarele cele veşnice pe care le-au pus părinţii tăi” (Pilde 22:28).

Una dintre măsurile propuse de monahii athoniţi mai râvnitori care s-au grupat în mișcarea „colivarilor” la finalul sec. al XVIII-lea a fost mai deasa împărtășire cu Sfintele Taine. Dar ei nu au trecut peste rânduiala de a uni aceasta cu Sfânta Spovedanie şi cu pregătirea ascetică şi duhovnicească corespunzătoare. Opinia aceasta a fost confirmată, mai recent de toţi marii duhovnici români şi de Sfântul Iustin Popovici. Nici unul din aceştia nu a îndemnat la împărtăşirea fără spovedanie şi fără o minimă pregătire ascetică (post, metanii, etc).

Părintele Justin Pârvu, unul din ultimii mari monahi paisieni, şi-a dorit de la monahii săi să râvnească Sfintele Taine şi să caute împărtășirea cu ele regulată. Monahii săi cei mai râvnitori se spovedeau săptămânal şi se împărtăşeau la două săptămâni. Cei ce doreau să se împărtășească săptămânal o puteau face doar mâncând mâncare de post de Luni până Vineri inclusiv şi/sau împlinind alte canoane, după necesitatea fiecăruia. Cu siguranţă, însă, nu era o pravilă şi un canon simplu.

În privinţa spovedaniei creştinilor prin metode netradiţionale (prin corespondenţă, la telefon, pe internet, în maşină, sau către oricine care nu este preot duhovnic, cum ar fi: către vreun prieten, sau către maica stareţă, sau către icoană, către copac, către cer, în vis, „la comun”, etc.), Părintele Justin a fost categoric împotrivă, cu atât mai mult cu cât în unele obşti româneşti, ispitite de o neopatristică „ultra-tradiţionalistă” (sic!) deasa Împărtăşanie fără spovedanie sau spovedania la stareţă au devenit o obligativitate. Actele sacramentale sunt benevole, iar Spovedania se săvârșește în particular. Spovedania e lucrare de taină a Duhului Sfânt, nu o autodemascare, aşa cum mărturisirea credinţei este o afirmare a lucrării dumnezeieşti, nu o delaţiune a faptelor celor ce nu împărtăşesc credinţa. Aceste demonice inversări ale Tainelor sunt invenţia experimentelor temniţelor bolşevice asupra mucenicilor creştini, şi au devenit o plagă socială mai amplă, prin infuzarea comunităţilor creştine cu persoane care gândesc şi acţionează bolşevic, cu impresia că ar fi creştini.

Problema este, poate, cea mai grea sechelă a comunismului în România. Ea ar putea fi rezolvată simplu dacă s-ar cunoaşte canoanele care poruncesc caterisirea sau oprirea de la preoţie pe trei ani, ori chiar (cum poruncea o lege civilă) să i se taie limba preotului care divulgă taina spovedaniei.

Moda spovedaniei călugăriţelor la maica stareţă a sosit recent din spaţiul grecesc. Aici s-a trecut de la câteva cazuri particulare la generalizarea unei practici care acum a devenit o modă, şi încă una foarte periculoasă. Bătrânul Iosif Athonitul, Iosif de la peşteră, sau, cum este cunoscut îndeobşte, Gheron Iosif, a fost un monah care a vieţuit după 1924 în sânul unei comunităţi zelotiste, schismatice din Athos. Datorită râvnei şi dragostei sale, în scurtă vreme a fost căutat de mai mulţi tineri monahi care au vrut să vieţuiască împreună cu el. Deoarece şi-a dorit să rămână simplu monah până la sfârșitul vieţii şi din cauza lipsei preoţilor în acea comunitate zelotistă, pentru a păstra aprinsă râvna ucenicilor săi le-a cerut să se spovedească zilnic la el, prin harul şi rugăciunea sa călăuzind pe fiecare dintre monahii săi după cum s-a priceput. Abia în 1951, în urma unei vedenii, Bătrânul Iosif a revenit în sânul Bisericii Ortodoxe, trebuind să părăsească mica comunitate zelotistă din Athos. Cât a trăit, Bătrânul Iosif a dat binecuvântare unor maici pe care le povățuia prin scrisori să adopte rânduiala sa de spovedanie a maicilor la stareța lor, câtă vreme aceea avea binecuvântarea sa.

Sfântul Paisie Aghioritul, monah contemporan cu Gheron Iosif, astăzi canonizat pentru multele sale daruri duhovniceşti, nu a spovedit pe nimeni, din câte cunoaştem, deşi a fost sfătuitorul duhovnicesc al mai multor obşti de călugări şi maici.

Din păcate, excepţia ucenicilor şi ucenicelor Bătrânului Iosif (ca şi excepţia Sfântului Ioan de Kronstadt, cu spovedania publică), a fost luată ca regulă, de unele mănăstiri de maici. Din păcate, în foarte multe cazuri episcopii nu şi-au făcut datoria şi nu au oprit de la bun început acest lucru. În scurtă vreme, trecându-se peste practica a mai mult de un mileniu în care s-a încetăţenit spovedania la preot sau arhiereu, în numele unei ipotetice întoarceri la vremurile de aur ale monahismului, în unele cazuri s-a ajuns la o situaţie foarte asemănătoare cu cea din practicile şedinţelor protestante sau cu cea din vremurile comuniste, unde „spovedania” / ancheta / şedinţa de partid era, de fapt, o anti-spovedanie, era obligatorie, zilnică şi trebuia să conţină delaţiuni. Se merge uneori până la o formă de idolatrizare a stareţei, privită ca infailibilă.

Se ştiu mănăstiri din România care au adoptat aceste practici şi unde s-au mai importat şi alte inovaţii de sorginte protestantă, precum intrarea în biserici şi chiar împărtăşirea la menstruaţie, împotriva Canonului 2 al Sfântului Sfinţit Mucenic Dionisie al Alexandriei. Din păcate, deşi s-au observat în aceşti ani din urmă îmbolnăviri grave, accidente de moarte şi boli fără leac încheiate la cimitir în cazul tinerelor stareţe care au poruncit sau îngăduit aceste practici, ele continuă să rătăcească minţile a mulţi şi multe. Ce exemple mai bune decît aceste cazuri pot fi aduse cuvântului Sfântului Apostol Pavel de la 1 Corintheni 11:30 („De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”)?

Este evidentă lucrarea lui Dumnezeu şi prin femei, dar când acestea se substituie puterii sacerdotale este vorba de nu de lucrarea Harului, ci de încălcarea credinţei.

Cu privire la deasa împărtăşire cu Tainele lui Hristos, experienţa marilor duhovnici din ultimele decenii a impus ca aceasta să se săvârșească cel mai des o dată pe săptămână, cu spovedanie, pravilă şi canon foarte strict. Este foarte adevărat că în Athos şi în Grecia există obiceiul de a se împărtăşi monahii de mai multe ori pe săptămână, după cuvântul Sfîntului Vasilie cel Mare. Dar această practică, lipsită de Taina Spovedaniei şi de o pregătire duhovnicească absolut necesară poate invalida puterea lucrătoare a Sfintei Împărtășanii, după cuvântul Sfântului Iustin Popovici care spune: „Sfântul Apostol se luptă cu toată fiinţa lui şi lucrarea lui Hristos «lucrează în el întru putere». Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Numai în acest fel se săvârșește lucrarea desăvârşirii evanghelice divino-umane a omului. Lucrul acesta se face întotdeauna după o sinergie divino-umană, ca să nu se întâmple una din două: nici omul să nu devină robot, nici Dumnezeu să ajungă de prisos. Într-adevăr, omul ar deveni un automat dacă puterile harului lui Hristos ar lucra desăvârşirea şi mântuirea lui fără participarea voinţei lui şi fără luptă; iar Dumnezeu ar fi de prisos, dacă omul ar urmări desăvârşirea şi mântuirea lui numai prin ostenelile proprii, fără participarea puterilor harului lui Hristos. Dar, fiindcă desăvârşirea şi mântuirea sunt un lucru divino-uman, de aceea este nevoie de amândouă, adică de echilibrul divino-uman în conlucrarea divino-umană.”[1]

Marele folos duhovnicesc vine nu din deasa împărtăşire, ci din deasa spovedanie. Această practică a desei spovedanii a fost cheia sfinţirii a generaţii întregi de monahi, de la începuturile Bisericii până astăzi. Desigur, vorbim de o deasă spovedanie benevolă, la un povăţuitor duhovnicesc învederat de o viaţă evanghelică fără reproş. O astfel de spovedanie a fost cu putinţă în obştea Sfîntului Paisie Velicicovschi. O astfel de spovedanie a fost cu putinţă în obştea Mănăstirii Sihăstria de acum 70 de ani şi a fost lăudată de Părintele Cleopa Ilie în scrierile sale. Precum se poate şi verifica în atâtea scrieri, ceea ce au lăudat Sfinţii Părinţi în primele veacuri nu a fost deasa împărtăşire, ci deasa şi curata spovedanie.

Aceste practici ne-canonice sunt, aşadar, noi în România, apărute în ultimii 20 de ani sau chiar în ultimii 10 ani. Dacă ar fi de răspuns pe scurt, practica Împărtăşaniei fără dezlegarea preotului şi practica spovedaniei la maica stareţă trebuie să înceteze, şi e obligaţia episcopilor să intervină părinteşte pentru a le opri. Sigur, se cere de la un păstor iubire duhovnicească pentru păstoriţii săi, înţelegere şi trăire adânci, dar mai ales compasiune şi documentare cât mai temeinică, pentru a putea interveni părinteşte, dar şi cu eficienţă, ca să se mântuiască sufletele maicilor din acele obşti şi ca să nu se generalizeze în alte mănăstiri şi parohii (în cazul împărtăşirii fără spovedanie).

Viaţa monahală din România este, pentru multe Biserici locale un etalon, pentru complexitatea trăirii duhovniceşti şi longevitatea practicii liturgice şi monahale şi pentru numărul uriaş de monahi şi monahii care au vieţuit în România dintotdeauna. De aceea avem o uriaşă responsabilitate de a-l păstra.

 

La pomenirea Sf. Callist, patriarhul Constantinopolei,

20 Iunie 2019

Monahul Filotheu Bălan

(va urma)

Note:

[1] Omul şi Dumnezeu-omul, ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 197.

Sursa: Mănăstirea Petru-Voda

 

DE VORBĂ CU PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU: DESPRE FORMĂ ȘI FOND. „CEA MAI GREA PRĂBUŞIRE VINE PRIN TINE ÎNSUŢI”

DISCERNĂMÂNTUL ȘI PRICEPEREA DUHOVNICULUI

În vremurile de acum rolul duhovnicilor e considerat a fi unul extrem de pregnant şi de clar. Mă gândesc la Athos, cunoscut îndeobşte ca un loc de rugăciune şi de reculegere care a avut şi el momente de criză, atunci când Sf. Maxim Cavsocalivitul s-a întâlnit cu Sf. Maxim Sinaitul și îşi puneau întrebarea câţi mai sunt dintre duhovnicii care pot să povăţuiască. Pentru sfinţia voastră contextul de acum, cum poate fi perceput? Mai avem duhovnici astăzi de anvergura şi de forţa pe care societatea, treburile şi problemele ei le necesită?

La întrebarea precisă, doresc să vă dau un răspuns precis şi am să vă spun că partea cea mai importantă în preoţie este duhovnicia, iar cât priveşte numărul, nu este atât de important. Interesează valoarea şi intensitatea luptei, a lucrării în cazul de faţă. Aţi amintit de Muntele Athos, supranumit grădina Maicii Domnului, patria creştinismului, dar acum Athosul nu mai e cel care a fost atunci. S-au făcut schimbări, mutaţii. Toate nenorocirile, nouă ne-au venit de la greci, deşi sunt în vatra creştinismului. Mă refer la perioada de 110 ani a fanarioţilor care ne-a imprimat nouă un creştinism sumbru. Ei ne-au prăbuşit toată pătura noastră intelectuală şi bisericească. O cincime din suprafaţa ţării ajunsese în mâna lor până când Cuza a făcut acel act de secularizare, Cuza care a fost mason şi care făcea parte din aceeaşi frăţie din care făcea parte şi Bălcescu, o ramură a rotarienilor. Şi în perioada aceea, Cuza a făcut secularizarea pentru că o cincime din averile mănăstirilor erau în mâna grecilor. Cât aur a curs din România către Sf. Munte! Şi noi avem Prodromul care este la rangul de schit şi nici apă nu i-au dat. Când am citit eu cartea despre Athos, erau 10.000 de călugări. Acum dacă mai sunt vreo mie. Sunt momente de scăzământ, de alunecare morală. Oltenia a fost pentru un timp, ca şi Bucovina, ocupată de austrieci. Citiţi documentarea în Păsculescu şi primul lucru pe care l-au făcut grecii a fost să-şi asigure drepturile lor. Eu sunt din Corabia, cetatea de altădată a Sucidavei şi sunt consemnate pe hartă bălțile din care şi-au luat cota lor de peşte, fără să-i intereseze ce schimbări sunt în ţară. Asta au făcut grecii! Era o necesitate să se facă această secularizare, deşi nu s-a făcut cum trebuie, cum se fac şi azi retrocedările.

Să revenim însă la ideea esenţială: când vom avea duhovnici mari, pictori, sculptori, medici, muzicieni, arhitecţi am câştigat bătălia. Şi peste toate şi deasupra tuturor este duhovnicia aceasta. Nu se poate pune temelie, nu se poate clădi fără aşternut temeinic şi asta se face numai prin duhovnicie. Dumneavoastră ca om n-aveţi altă cale de început. Puteţi să citiţi toate cărţile, dar nu puteţi pune început bun decât numai printr-o mărturisire la duhovnic, care are puterea de a ierta şi de a dezlega păcatele, lăsată de Dumnezeu. Şi cu această conştiinţă curată poţi să clădeşti. Nu poţi porni din altă parte. Nici nu reuşeşti decât numai prin mărturisire. Şi, într-adevăr, mai sunt duhovnici mari, unii ştiuţi, alţii neştiuţi, ştiuţi poate numai de Dumnezeu.

Vedeţi dumneavoastră, medicina e ştiinţă, dar e şi artă. Cu valorile ştiinţei, omul artei aplică la caz, boala individualizată. Nu e la toţi la fel. Aşa este şi în treaba aceasta cu duhovnicia.

Se poate vorbi de o trufie sau de un orgoliu al duhovnicului?

Asta e primejdia cea mai mare, pentru că trufia e demonică şi prin ea piere omul. E o primejdie extraordinar de mare. Mai ales asupra lor este acest lucru. Aşa cum un medic, printr-un diagnostic greşit sau o medicaţie greşită, poate distruge un bolnav, şi un duhovnic nepriceput, mediocru, poate dezorienta un penitent. Aici am avut un duhovnic mare, nu-i dau numele, a avut un accident de maşină şi în regiunea lombo-sacrală nişte vertebre se tasaseră. Dar între timp o doamnă îmi spunea că a luat vitamine, polivitamine şi toate lucrurile acestea. A plecat doamna, am închis uşa, i-am făcut masajul şi fac o consideraţie şi îi spun: „Părinte, medicii mediocri se acoperă cu umbrela de vitamine şi polivitamine”. Şi mi-a răspuns: „Şi duhovnicii mediocri dau canoane grele”.

Ce a făcut Hristos cu femeia prinsă în adulter când i-au adus-o evreii ca să o ucidă cu pietre cum l-au ucis pe arhidiaconul Ştefan, crezând că-l prind, că dacă spunea că nu, nu mai ţinea legea lui Moise? Dar Mântuitorul le ştia gândurile şi le spune: „Care dintre voi e fără de păcat, să arunce primul cu piatra”. Şi scria cu degetul păcatele lor. Şi după un timp când s-a uitat, plecaseră toţi pentru că ştiau că dacă aruncau cu pietre le veneau şi lor pietre în cap. Şi Hristos întreabă pe femeie: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi?”. „Au plecat, Doamne”. „Nu te-au osândit?”. „Nu, Doamne”. „Nici Eu nu te osândesc”. Acesta e superlativul în duhovnicie! Ce-i mai spune Iisus Hristos? „Mergi şi nu mai păcătui!”. Să nu mai păcătuieşti, ăsta-i rostul duhovniciei!

Revin, eu nu sunt duhovnic. Dar am dreptul să am opinie. E o monstruozitate să n-ai opinie. E elementar să ai o opinie. Numai comuniştii îţi puneau pumnul în gură, să spui numai că a zis Stalin aşa. Sau la romani, 300 de ani, creştinii n-au avut dreptul la opinie. Cum spuneau ceva, îi martirizau. Abia Constantin cel Mare a dat dreptul la opinie. Deci e elementar să ai o opinie. Eu sunt călugăr tânăr, sunt la grădiniţa călugăriei şi fac nişte constatări. Rostul este să operezi asupra penitentului, să-l îndrepţi să nu mai facă. Citiţi-l pe părintele Arsenie Papacioc, un alt duhovnic mare, când la el vine un bătrân care era din Maramureş unde sunt foarte multe secte şi era fruntaşul satului şi dacă trecea el la secte treceau toţi ceilalţi. Până şi nevasta lui era la sectă. Şi singur lupta. Şi fiind internat în spital, era în Vinerea Patimilor, o femeie îi dă o bucată de cozonac şi el o mănâncă. Şi părintele Arsenie îl întreabă: „Ai postit?”. „Nu, părinte, n-am postit. Am mâncat!”. Şi părintele s-a întrebat: „Ce fac cu el? Că a zis Sf. Vasile cel Mare aşa? Ăsta a împiedicat un sat întreg să nu treacă la secte!”. Şi i-am zis: „Să posteşti până mâine”. Şi până mâine mai erau câteva ore şi l-a împărtăşit. Asta înseamnă duhovnicia. Ţii seama de penitentul pe care îl ai în faţă, de cât e de dispus să nu mai repete păcatul. Eu nu dau lecţii de duhovnicie nimănui. Duhovnicul are puterea să ierte, să lege şi să dezlege cum i-a spus Hristos. Acest lucru este uluitor. Nu există nicio religie cu asemenea lucru.

Deci, partea superioară a preoţiei este duhovnicia. Se mai comite totuşi o eroare. Să înţelegem un lucru: fiecare om este o personalitate, o entitate. Nu trebuie făcut roboţel la strung. În aceasta stă superioritatea creştinismului. Dacă are un duhovnic, se întâmplă ca acesta să vrea să-l facă exact cum e el. Mare eroare! Să caute personalitatea ăstuia, să vadă ce are bun şi în asta să-l îndemne să dezvolte. Nae Ionescu niciodată nu ţinea acelaşi curs. Găsea mereu problematici noi, îşi spunea neliniştile, întrebările, în faţa oamenilor. Aşa e şi cu duhovnicia aceasta. Este părerea mea, bazată pe o observaţie de cinci ani de mănăstire. Şi mai am un avantaj: câţiva ani făcuţi la închisoare, vreo 20 şi ceva unde a fost o şcoală mare acolo care este ocultată astăzi, cum e ocultat şi Paulescu. Ocultarea aceasta este o armă iudaică, talmudică: să nu se ştie, ca şi când n-ar exista. În Talmudul lor şi în Tora nici nu-L numesc pe Hristos, Cel ce nu poate fi numit, Îl numesc: spânzuratul pe lemn, spurcatul. Citiţi pe Şahal, care este un nou apostol Pavel al lor care scrie „Trei milenii de povară iudaică”. L-au publicat englezii, după aceea l-am tradus şi noi. Citiţi şi pe Paulescu. Eu îi spun divinul Paulescu pentru că nimeni nu a demonstrat esenţa divină a lui Dumnezeu ca Paulescu.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, sunt nişte probleme de fond, de esenţă, de miez, de adâncime. Mi-aţi pus o întrebare ieri şi eu nu v-am răspuns, dar vă răspund astăzi. M-aţi întrebat despre esenţial. Esenţial este să crezi în Dumnezeu. La greci, în cetatea antică, cine nu credea în zei, era socotit ciuma cetăţii. Erai expulzat din cetate. Importantă este profesia, dar şi viaţa de familie. Poţi să fii excepţional de bine pregătit profesional, dacă nu ai reglată viaţa de familie, îţi dă peste aripi, ţi le frânge şi nu poţi să zbori. Şi secundar e tot ce ţine de biologic. Ne hrănim, ne îmbrăcăm, ne distrăm şi trebuie să-mi recunoaşteţi un lucru care nu poate fi contestat. În toate mediile, din nefericire, toţi trăiesc în secundar: sport, politică, femei, alcool, modă. Şi cu ce valori operezi, aşa rezultate ai. Nu mai spun de cei care ne conduc.

Părinte, în închisoare, l-aţi cunoscut pe părintele Ioan Iovan. Aveţi o părere în legătură cu fenomenul de la Vladimireşti?

Ar fi dezastru să nu avem o opinie. Uniformitatea a fost ţinta comunismului, care este o imposibilitate. În niciun regn nu este uniformitate. Şi în cer există ierarhie: heruvimi, serafimi, arhangheli, domnii, stăpânii… Uniformitatea, să fim toţi egali, convine prostimii. Asta nu este posibil. Deci avem dreptul la opinie. Părerea mea este că trebuie să ne ferim de fenomenele aşa-zis supranaturale. Trebuie multă rezervă în toate teofaniile, arătările acestea. Nu ştim cât adevăr este în fenomenul de la Vladimireşti, ca şi în cel de la Maglavit, deşi în cel de la Maglavit profesorul neurolog Nicolae Marinescu, elevul strălucit al lui Charcot cu care a descoperit psihiatria, a scris o carte care se numeşte Maglavit. Mai este un profesor pe nume Popescu Simion. Am stat închis cu el în lagăr la Peninsula. El a stat trei zile cu ciobanul acela ca să vadă dacă simulează sau nu. Şi nu simula. Deci sunt fenomene din acestea. Iuda a fost apostol şi a căzut din apostolie. O societate poate prăbuşi pe cineva, cum l-a prăbuşit pe Petrache Lupu. L-au dus să vorbească de regele Carol al II-lea, îl purtau prin biserici. Aşa şi fenomenul acesta. Poate că iniţial a fost ceva cu maica Veronica, nu ştim. Eu spun aici pe toate căile: „Păziţi-vă de arătări, de toate treburile acestea că pot fi înşelătorii. Mergeţi pe calea aceea bătută, aia este sigură”. Creierul de la Vladimireşti nu a fost maica Veronica. Ăştia după principiul rusesc au scos din mănăstiri pe toţi ceilalţi. Eu am stat în închisoare cu toţi care au fost arestaţi la Vladimireşti. Vedeţi, fenomenul credinţei este aşa de mare, este uluitor de mare. Este propriu oricărei credinţe, filosofii, convingeri, să facă adepţi, să se facă cunoscută. Fenomenul acesta al credinţei este aşa de uriaş, încât cheamă el, atrage el ca un magnet. La fel a fost şi acolo, la mănăstire, unde a fost călugărită şi sora asistentului universitar Iordache Nicoară, Marieta Nicoară, care a murit la Miercurea Ciuc. A murit ca o sfântă, ea însăşi profesoară. Fratele ei a fost împuşcat. Atunci a trecut ea la monahism. Eu am cunoscut-o şi ea organiza mănăstirea. Când ruşii au intrat la Vladimireşti, au dat peste ea care se ruga şi n-au îndrăznit să o atace.

Părintele Ioan Iovan, când a ajuns acolo, era foarte tânăr. S-a purtat cu multă demnitate în închisori. A fost arestat şi după 1964, contrar tuturor legilor şi angajamentelor cu Geneva, cum s-a întâmplat şi cu părintele Calciu. A mai fost acuzat că practică spovedania în masă, aşa cum a fost la începuturi. Aşa a fost şi pe front. Părintele Bejan a împărtăşit soldaţii după ce mâncaseră, au intrat apoi în ambuscadă şi au murit toţi. A greşit el că i-a împărtăşit? Nu! E vechea luptă între formă şi fond. Oamenii aceştia merg la esenţă, la fond. Preoţia nu consistă în diploma pe care ai luat-o că ai făcut patru ani, Teologia. La începuturile creştinismului, ăia nici nu ştiau carte. Înfigeau o cruce făcută de ei în nisip, dar le venea inspiraţia de la Dumnezeu şi aveau puritate şi făceau şi minuni cum nu pot face ăştia de azi cu toată teologia lor. Iar călugăria nu se făcea ca acum când trebuie să ai de la moaşa comunală atestare ca să fii călugăr: acesta îl făcea pe celălalt. Asta e linia călugăriei. Sigur să spovedania în masă este o greşeală, pentru că este o taină. Dacă e o taină între mine şi dumneata, spunând cu voce tare, aude şi celălalt şi oamenii n-au această tărie să descarce suspensiile acestea, drojdia asta care e în fiecare, noroiul din ei şi atunci se simt mai mulţumiţi dacă o fac în public, deși spovedania e o taină cu atâtea noduri. Duhovnicul nu are voie să vorbească. Credinţa zideşte bisericile, nu oamenii. Asta ar fi cu fenomenul acesta, cu maica Veronica. Astea sunt nişte stele căzătoare. Nu ele dau notă credinţei.

„ACESTA E SECRETUL: ARHETIPUL NE TREBUIE!”

Părinte, am dori să faceţi un comentariu asupra unor virtuţi creştine, dar şi asupra unor ispite, să zicem despre înfrânare, despre desfrânare, despre iertare, despre iubire.

Haideţi să plecăm puţin mai sistematic. Evanghelia Sf. Ev. Ioan începe aşa: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. În atributele pe care le are Dumnezeu, de iubire, iertare, lumină, bucurie, dreptate, armonie, Dumnezeu este şi Cuvânt. Primul punct de contact în cunoaştere este Cuvântul. Prin Cuvânt ne cunoaştem noi, dar Cuvântul are valenţe. În afară de ce spune omul, trebuie observat, ce face omul, dacă e armonie între ceea ce spune şi ceea ce face. Cineva poate să zică ceva să facă şi să nu facă. Dar nici aceasta nu e de ajuns. Trebuie observat felul în care face omul. Abia aceasta certifică valoarea omului. Şi nici aceasta nu e de ajuns. Trebuie observat cât este omul de constant în ceea ce spune, în ceea ce face şi în felul cum face. Aceasta îl poate defini ca om de caracter. De aceste caractere avem noi nevoie, de arhetipuri, de puterea exemplului. Nicio lege nu îndreaptă pe nimeni decât exemplul. Dacă preoţii de mir ar fi exemple – ştiţi afirmaţia lui Nae Ionescu, „că în ţara asta sunt două feluri de preoţi: preoţi de Dumnezeu şi preoţi de colac” – n-ar mai fi secte. Şi în familie tot secretul este exemplul. Poate să fie tata cât de filosof, să vorbească cât de frumos, dacă fumează, va fuma şi copilul, dacă e alcoolic şi copilul va bea şi mai transmite prin genă şi urmaşilor lui. Acesta e secretul: arhetipul ne trebuie! Arhetip de preot, de judecător, de poliţist şi de celelalte profesii.

Generaţia dumneavoastră este intoxicată de o jumătate de secol şi mai bine. În drept este un principiu: „Ascultaţi părţile”. Actul justiţiar nu este satisfăcut dacă nu asculţi părţile. Dumneavoastră sunteţi intoxicaţi cu violenţă, cu tot ce poate fi mai rău. Noi vorbim de bine şi noţiunea nu e aceeaşi la toţi. De aceea trebuie să definim bine noţiunile, să mergem la esenţă. Noţiunea comună a binelui e că e bine când mi-e mie bine. Dar ca entitate în faţa lui Dumnezeu este neamul, iar neamurile nu sunt ceea ce vor, ci ceea ce a rânduit Dumnezeu despre ele. Aşa credem noi, creştinii. Citiţi pe Paulescu, toate lucrurile au o cauză primă, scop şi finalitate. Numai ceilalţi, necredincioşii, evoluţioniştii, spun că e hazard şi întâmplare. Elevul nostru e crescut în zig-zag. Istoria o scriu învingătorii şi o scriu cum vor ei. Timp de patru decenii, Roller a scris că suntem slavi. Şi s-a demonstrat că nu suntem, dar fiecare scrie când îi convine şi cum îi convine. Aşa şi în materie de credinţă. Au fost rabini care s-au convertit, ca Lazarov şi ăştia fac mărturisirile. Citiţi pe părintele Calciu. În America e un curent foarte important de convertire a evreilor. Nu îi mai satisface religia lor şi vor ceva mai mult, încât au fost nevoiţi să formeze alt curent ca să demonstreze că n-a venit Hristos. L-aţi citit pe Serafim Rose, pe Sf. Ioan Maximovici… În materie de credinţă nu pot fi două adevăruri, se exclud. Parte de adevăr au şi musulmanii şi catolicii şi protestanţii. Toţi au principii morale, dar cu partea nu te poţi mântui. Adevărul este unul singur şi depozitarul acestui adevăr este Biserica Ortodoxă, aceasta însemnând şi cuvântul ortodox, drept păstrător.

Creştinismul a suferit influenţe datorită ţărilor unde s-a însămânţat. Creştinarea Germaniei înseamnă germanizarea creştinismului. Ei sunt de fel protestatari şi a urmat Luther cu tot felul de nenorociri. A fost un dezastru. Altoit pe spada romană, că era cel mai mare imperiu, s-a vrut catolicos, adică universal. Şi au introdus tot felul de lucruri care n-au existat până acum: cu primatul papal, cu Filioque. La ei se vorbeşte de papa mai mult decât de Dumnezeu.

La slavi, însămânţată sămânţa creştină a suferit proporţiile spaţiului haotic. Eu vreau să demonstrez că o icoană pusă pe perete spune mai mult decât 20 de icoane. Te poţi concentra cu gândul mai mult la ea. Asta este la slavi. Cunoaşteţi muzica lui Dunaevski cu acorduri lungi, care te înfioară, ţi se face părul măciucă. Nimeni n-are muzica slavilor. Şi mai a e un lucru de remarcat: un neam care cântă, nu piere. Şi acesta e un semn de mare întrebare. Nimeni nu are corala ruşilor, a grecilor. Şi noi o avem pe a noastră, dar a lor este uluitoare, colosală, pe proporţiile spaţiului. Ei sunt haotici în toate: în credinţă, în necredinţă, în beţie, în speranţă, în deznădejde, toate sunt pe proporţiile spaţiului. Ei au crezut că şi-au găsit chemarea sub Petru cel Mare, în comunism. Şi n-au găsit-o. De ce? Pentru că tăria lucrurilor stă în principiu. Principiul comunist a durat în Rusia 70 de ani de zile. Putea să dureze 700, nu ar fi durat. Cea mai grea prăbuşire vine prin tine însuţi. Toată lumea spera că îl dărâmă americanii. Asta e o diversiune. Marx spunea că „aceste idei se vor realiza într-un stat industrializat”. S-au realizat într-un stat neindustrializat, la ruşi. De ce? Ţarii voiau să fie cezarii de altădată. Nu mai ascultau de ceilalţi şi i-au prăbuşit. Bulganin, sergentul care a împuşcat familia rusă, a fost trimis de regina Angliei. Politicii i se mai spune şi politică cocotă. E un nume mai trivial. Aici nu mai sunt scrupule, sunt numai interese. Cine bănuia că americanii, imperialiştii şi capitaliştii, vor da mâna cu ăştialalţi? Dar aveau interes să facă treaba aceasta. Ei au perspectiva în vedere. În China sunt 1 miliard de locuitori şi mai mult chiar. În India încă un miliard, iar ruşii au o mie de km. graniţă cu ei şi îi susţin pe ruşi că au în vedere un viitor comun. E o naivitate, o prostie, o debilitate mintală să crezi că se vor mai confrunta vreodată. Deci la baza acestor lucruri stă interesul. Nu e nimic moral în materie de politică. Dacă în ştiinţele exacte, matematică, fizică, chimie, există legi şi axiome, în politică nu există decât oameni de conjunctură. Noi înşine, datorită oamenilor de conjunctură, am făcut unirea principatelor, războiul de independență, de neatârnare a ţării şi de reîntregire a ei. Dacă ai oameni capabili… Şi puteam să avem şi acum Basarabia. Dar nu s-a vrut. Ideea de neam şi de religie la noi e indisolubil legată: individ-neam-Dumnezeu. Treburile acestea nu pot fi despărţite. Neamurile nu sunt create la întâmplare.

(Interviu apărut în Revista Atitudini, Nr. 41)

 

 

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis pentru prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2019 o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din Patriarhia Română.

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din Patriarhia Română,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări! 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 ca fiind „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învățătorilor şi primarilor gospodari)”, precum şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărți bisericești”, în Patriarhia Română.

Prin această inițiativă, s-a dorit evidențierea faptului că satul este spațiul în care s-au format şi s-au păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile autentice spirituale, culturale şi identitare ale poporului român.

Împreună cu omagierea satului românesc, anul 2019 constituie prilej de comemorare a traducătorilor de cărți bisericești, respectiv prilej de evocare a două mari personalități ale Ortodoxiei românești, anume vrednicii de pomenire: Patriarhii Nicodim Munteanu (6 decembrie 1864 – 27 februarie 1948) și Iustin Moisescu (5 martie 1910 – 31 iulie 1986).

Acești doi distinși întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, ambii fii ai satului românesc, și-au adus contribuția, în special prin ostenelile lor cărturărești și pastoral-misionare, la întărirea conștiinței românești și luminarea credincioșilor prin credință și cultură.

Dreptmăritori creștini,

În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură pune în evidenţă rolul satului. Astfel, în Vechiul Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu între oameni (cf. Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spațiu de păstrare și de valorificare a tradițiilor poporului ales (cf. Estera 9, 19).

Iar în Noul Testament, evangheliștii dau mărturie că „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Prin urmare, se poate observa că Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia Sa nu doar în cetăți, ci şi în sate. De pildă, satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria.

După Învierea din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, și S-a alăturat acestora în drumul lor spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”.

În acest sat, Emaus, Mântuitorul a săvârșit prima frângere a pâinii de după Învierea Sa din morți. La Emaus, El S-a făcut cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 13-32). Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice.

Pentru țăranul român, locuitor al satului, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, nu o idee abstractă.

La sat, poate mai mult decât la oraș, prezența harică a Creatorului în natură este mai ușor percepută și apreciată, deoarece țăranul înțelege mai bine că valoarea naturii înconjurătoare este dată de faptul că aceasta este darul lui Dumnezeu pentru om, dar care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor.

Țăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi iubeşte patria lui pământească ca fiind dar primit de la Dumnezeu, spre a se pregăti aici pentru patria eternă cerească, din Împărăția Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morții, așa cum evidențiază părintele Dumitru Stăniloae, în citatul următor: „omul și firea întreagă sunt transfigurate prin Taina Sfintei Împărtășanii, prin lumina ce țâșnește din Trupul Domnului prezent în ea. La Liturghie, țăranul român se deprindea să vadă lumea cu alți ochi, învăța să o vadă poleită în albul strălucirii dumnezeiești, plină de taina prezenței divine, a luminii taborice. Peste toate strălucea lumina sărbătorii. De aceea, și el se îmbrăca în straie albe, curate, ca să fie solidar cu lumina dumnezeiască răspândită peste fire, ca să închipuie prin ele nestricăciunea veșmântului care nu i se va mai fura”[1].

În contextul acestei armonii dintre țăran și Dumnezeu, dintre sat și veșnicie, activitatea preotului, a învățătorului și a primarului gospodar ne arată că viața satului nu se desfășoară oricum, ci aceasta ține seama de anumite reguli sau datini împământenite de veacuri, care înseamnă tradiție moștenită și transmisă de-a lungul generațiilor.

Astfel, preotul, care propovăduiește Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, îl învață pe omul de la sat să se roage, îi ascultă durerile şi îl dezleagă de păcate, îi sfințește viaţa, casa şi rodul muncii prin slujbele Bisericii.

Preotul este prezent în toate momentele importante din viața creștinului, în special la naștere, la căsătorie și la înmormântare, iar în comunitatea rurală preotul îndeplinește rolul său de păstor duhovnicesc al unei parohii, într-o relație mult mai statornică decât în comunităţile urbane cu multe parohii.

Alături de preot, în satul românesc, un rol important l-au avut și îl are învățătorul sau învățătorii, cei care, mai întâi în tinda bisericilor, apoi în școli sau în spații special amenajate, i-au învățat pe copiii sătenilor să scrie, să citească și să se comporte cu bunăvoință și demnitate.

Nu în ultimul rând, un rol important în viața satului îl are primarul harnic, care, ca principală autoritate publică locală aleasă de comunitate, este chemat să fie primul gospodar al comunităţii, exemplu pentru ceilalţi săteni prin modul în care ştie nu doar să se îngrijească de propria sa gospodărie, ci şi să arate fidelitate și grijă pentru bunăstarea consătenilor săi.

Mulţi primari au afirmat deopotrivă dragostea lor față de satul românesc și față de Dumnezeu, contribuind mult atât la buna gospodărire a satului, cât și la construirea de lăcașuri sfinte, acolo unde acestea lipseau sau erau neîncăpătoare.

Biserica, şcoala și primăria, adeseori învecinate, îngrijite şi primitoare, sunt adesea clădirile emblematice ale comunităţii rurale româneşti, prin care se exprimă mai ales ataşamentul locuitorilor față de propriile valori spirituale, culturale şi gospodăreşti, adică buna rânduială și buna chivernisire a satului.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român, prin colectivizarea forțată, prin plecarea sătenilor la oraș ca urmare a industrializării și, mai nou, prin emigrarea sătenilor în străinătate, au avut efecte grave la nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

De aceea, astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară. Sărăcia, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au condus la o criză majoră în satul românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială.

În faţa unor asemenea realități triste, pe care nu le poate ignora, Biserica Ortodoxă Română depune eforturi pentru dezvoltarea rurală durabilă şi pentru salvarea satului românesc, inclusiv prin proiecte desfășurate la nivel național sau regional, precum Proiectul „Alege școala!”, destinat prevenirii și diminuării abandonului școlar, sau Programul „Sănătate pentru sate”, concretizat prin organizarea unor acțiuni medicale umanitare, având ca beneficiari persoane defavorizate din mediul rural.

În special preotul este chemat să fie activ în viața comunității, deoarece activitatea religioasă, liturgică şi pastorală nu are doar o consecinţă cultică sau spirituală, ci ea influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate, aduce speranţă şi creează o comuniune spirituală mai intensă.

Iar când se realizează o cooperare benefică între preot, învățător și primar, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

Iubiți credincioși,

Între vlăstarele satului românesc se numără și doi harnici întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, pe care îi comemorăm în anul 2019. Este vorba despre Patriarhii Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu.

Pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre (30 iunie 1939 – 27 februarie 1948), îl cinstim pentru ampla activitate misionară, culturală și socială pe care acesta a desfășurat-o, cu mult curaj şi jertfelnicie, în timpuri deosebit de grele, în vremuri de criză economică și război, sub presiunea factorilor politici ostili din țară și din străinătate.

Fiu al satul Pipirig din munţii Neamțului, Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a poporului român o figură reprezentativă, de o verticalitate luptătoare și cu o demnitate înțeleaptă. El a dat dovadă de conștiință misionară, mai ales prin faptul că s-a implicat în scrierea și traducerea mai multor cărți, mai ales a unor lucrări de teologie biblică și teologie pastorală.

Activitatea sa publicistică și editorială numără peste o sută de lucrări traduse și prelucrate din limba rusă, în mare parte cărți de predici, lucrări teologice și broșuri având conținut religios. Acestora li se adaugă alte câteva lucrări originale, pe care Patriarhul Nicodim le-a publicat spre folosul sufletesc al păstoriților săi.

O parte dintre aceste lucrări sunt adresate locuitorilor satelor românești, pe care Patriarhul Nicodim i-a învățat Ce să creadă și cum să trăiască (București, 1905) sau Cum se cuvine să stea creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii (București, 1907).

Patriarhul Nicodim a arătat un interes deosebit și pentru traducerea textului Sfintei Scripturi. În 1913, a publicat Mica Biblie, iar pentru Biblia sinodală din 1936, a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament.

La inițiativa și cu binecuvântarea sa, în anul 1944 a fost tipărită o nouă ediție a Sfintei Scripturi, pentru care Patriarhul Nicodim a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament și toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.

Cel de-al doilea vrednic patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești din județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost ales în data de 12 iunie 1977 și a păstorit până la moartea sa, în 31 iulie 1986, punându-și în valoare vocația de om cu o cultură temeinică și vastă.

Eleganța și erudiția sa academică au fost rodul unei vieți dedicate studiului, fiind, ca profesor, mitropolit și patriarh, o personalitate cu o temeinică formare universitară de tip european, cu o cunoaștere profundă a scrierilor Sfinților Părinți.

Într-o perioadă în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a acordat o atenție deosebită activității editoriale, dăruind literaturii teologice în limba română lucrări fundamentale.

Între acestea se numără o nouă ediție sinodală a textului Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), precum și cărți de cult diortosite dimpreună cu manuale noi pentru învățământul teologic liceal și universitar.

Totodată, el este inițiatorul marii colecții de traduceri din scrieri patristice intitulată Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată a avea 90 de volume.

Începând cu anul 2007, această însemnată colecție patristică în limba română a intrat în proces de reactualizare, ca o cultivare a moștenirii spirituale luminoase pe care Preafericirea Sa ne-a lăsat-o.

Așadar, Părintele Patriarh Iustin rămâne în memoria Bisericii noastre ca un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, precum  și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient[2].

Prin activitatea bogată de traducători pe care au desfășurat-o, atât Patriarhul Nicodim Munteanu, cât și Patriarhul Iustin Moisescu continuă şirul traducătorilor de scrieri bisericești, care, prin osteneala lor, au contribuit atât la introducerea limbii române în cult și în cultura românească, cât și la transmiterea adevărului de credință în limba poporului român.

Fără munca de veacuri a traducătorilor Sfintei Scripturi, ai cărţilor de cult şi ai scrierilor sfinţilor părinţi, credincioşii români nu ar fi avut acces, în limba proprie, la frumusețea și profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu şi nici la înțelegerea sfintelor slujbe sau la bogatele învățături patristice.

Limba unui popor se maturizează şi se sfințește atunci când ajunge să exprime Cuvântul lui Dumnezeu.

Maturizarea limbii române a avut loc în secolele XVI-XVII, în spațiul bisericesc, odată cu traducerea primelor cărți de cult şi a Sfintei Scripturi. Acestea au fost cele dintâi documente și monumente ale limbii române literare și ale culturii românești.

Astfel, după tipărirea în limba română a Bibliei de la Bucureşti, în anul 1688, prin strădaniile unor traducători precum diaconul Coresi, mitropoliții Teofil și Ștefan şi Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească, Sfinţii Varlaam și Dosoftei în Moldova, Sfântul Simion Ștefan în Transilvania şi mulţi alţi ostenitori, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea toate cărțile de cult au fost traduse în limba română și au circulat în toate provinciile românești.

Așadar, în anul 2019 sunt comemorați toți traducătorii, care, prin efortul lor, din dragoste faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, față de limba română şi față de popor, au transmis adevărul de credință, contribuind astfel la menținerea unității de credință și de limbă a neamului românesc.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului.

Această perioadă este, în primul rând, o pregătire, o sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt expresia concretă a iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Prin urmare, și în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de bani, alimente, haine şi medicamente.

Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familiilor defavorizate cu mulţi copii, bătrânilor și persoanelor singure fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Cu rugăciune, post și milostenie, ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire milostivă pentru oameni și pentru mântuirea lor.

În încheiere, cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

† DANIEL,

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud 

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

 

[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 336.

[2] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,,Cuvânt înainte” la volumul Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Ed. Basilica, București, 2019, pp. 7-8.

Basilica

 

Muncă, rugăciune, lecturi duhov­nicești. O ierarhie? Nu, un instrumentar duhovnicesc, atât de util pentru a vindeca rănile sufletești ale fiecăruia în parte și ale tuturor în general. Dacă astăzi muncim fără a ne ruga sau ne rugăm ignorând importanța muncii, este pentru că am uitat să mai citim, să mai medităm, să ne întoarcem din toată inima și cu toată atenția asupra cuvintelor Scripturii, asupra îndemnurilor Părinților, asupra nenumăratelor texte duhov­nicești care ne-ar putea ajuta.

Trăim mai mult decât strămoșii noștri. Ducem o viață mai bună decât ei. Beneficiem de salarii mai mari, case mai bune, servicii mai puțin solicitante. Citim mai mult ca ei. Sigur, ierarhia poate fi inversată. Trăim mai mult, dar nu mai avem scopuri pentru care să luptăm. Ducem o viață exterioară mai bună, dar suntem mai sterpi sufletește. Avem salarii mai mari, dar le cheltuim anapoda, locuim în case mai bune, dar suntem mai însingurați ca oricând, avem servicii mai puțin solicitante, dar am devenit depresivi sau prizonieri ale propriilor angoase. Cât despre citit... Nu ne ajută. Citim de toate. Orice. Oricând. Confundăm surfing-ul pe Internet, WhatsApp sau Facebook cu evenimente culturale. Ne delectăm cu romane de care nu a auzit nimeni sau cu articole de revistă și ne numim „cititori”. Știm de toate, dar nu putem reproduce nimic. Curiozitatea noastră, uneori maniacală, se află în calea cunoașterii adevărului.

Dumnezeu nu este nici subiect la modă, nici temă filozofică, nici rezultat al unui dialog purtat în piață, pe străzi, oriunde. În aceste condiții, ne devine clară nerodirea noastră sufletească. Curiozitatea de a cunoaște multe nu se potrivește deloc cu „Unicul necesar”.

Apropierea de Dumnezeu înseamnă adesea despărțirea de căile „culturale” îndoielnice pe care le folosim pentru ne etala superioritatea. Sfântul Ignatie Briancianinov pune, așadar, sacrificarea acestei curiozități care împrăștie mintea omului în toate direcțiile ca primă condiție a cunoașterii lui Dumnezeu: „Adu ca jertfă iubirii de rugăciune plăcerile simțurilor și deliciile intelectuale, dorința de a ști, curiozitatea; păzește sufletul de toate întipăririle din afară, ca în el să se întipărească, prin rugăciune, Dumnezeu. Chipul Lui atotsfânt, nevăzut, duhovnicesc nu suferă să rămână în sufletul întinat cu chipurile lumii deșarte, materiale, trecătoare. Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumu­se­ților ei; nu pierde vremea atât de prețioasă și puterile sufletului cu dobândirea cunoștințelor aduse de științele lumești. Atât puterile, cât și timpul să le între­buințezi pentru dobândirea rugăciunii care săvârșește sfânta slujbă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuți, rugăciunea îți va descoperi o priveliște care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îți va aduce cunoștințe pe care lumea nu poate să le încapă și de care nici nu are habar” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Ed. Sophia, 22008, p. 128).

Putem citi orice?

Dacă ne preocupă cu adevărat calitatea vieţii noastre duhovniceşti, atunci suntem deja conștienți că nu putem citi orice. Avem nevoie de lecturi care să ne deschidă calea către simțirea duhovnicească, să ne ridice din rutina gândurilor pătimașe, să ne desprindă mintea de imaginile necurate, să ne ajute să ne transfigurăm sufletește. A-ți petrece vremea cu orice fel de cărți înseamnă nu doar timp irosit, ci și ratarea unei oportunități semnificative de a progresa prin lecturile pe care le faci. În univers sunt milioane de cărți. Deja nu mai există timp nici măcar pentru cărțile bune. Mai există vreme numai pentru cele excepționale. Iar dacă prin cărțile noastre excepționale nu se regăsesc nici Scripturile, nici cărțile patristice, atunci cum putem spera vreodată să ne desăvârșim su­fle­tește? În plus, trebuie să adaptăm programul nostru de lecturi la nevoile spirituale pe care le avem. Astăzi, laicii citesc cărți monastice, iar monahii cărți laice. Ambele categorii își ratează vocația și nu cunosc ce au concret de făcut. Acest amestec de informații și tratate lecturate la întâmplare ne aruncă într-o masivă risipire sufletească. Sfântul Ignatie observa: „Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viață al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gânduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stârnesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri și în dorințe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viață îți vor scăpa din mâini. Pe lângă faptul că vei deveni un visător sterp, gândurile tale, aflându-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreșit vor naște tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărâre; iar această tulburare și această nehotărâre sunt apăsătoare și vătămătoare pentru tine însuți și pentru cei din jurul tău. Necitind după rânduiala cuvenită Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, lesne te poți abate de la calea mântuitoare în hățișuri de netrecut și prăpăstii adânci, ceea ce s-a și întâmplat cu mulți” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, p. 92).

Simțirea sufletească - criteriu al lecturii

Când începi o carte nouă, apelează imediat la intuiție. Nu lăsa să treacă paginile fără să te întrebi sufletește dacă într-adevăr îți este de folos lectura ei. După simțirea pe care o naște în inima ta, vei descoperi dacă această carte te poate sprijini sau nu în calea desăvârșirii tale sufletești. Însă trebuie să urmezi celui dintâi gând. Dacă simți tulburare, atunci nu-ți este de folos s-o citești. Dacă, din contră, ai parte de liniște și pace, atunci poți continua lectura respectivă. În toate, se cuvine să urmăm scopul, să găsim posibilitatea de a progresa sufle­tește. De asemenea, nu se cuvine ca lectura Sfintei Scripturi să nu fie însoțită de comentariile patristice aferente. Există riscul ca interpretarea proprie a pasajelor din Sfânta Scriptură să fie eronată. „Toate apele pământului se revarsă în ocean și poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pământului. Toate scrierile Părinților se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne învețe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul și sfârșitul lor, al tuturor, este Sfânta Evanghelie. Sfinții Părinți ne învață cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înțelegem așa cum trebuie, ce ajută și ce împiedică înțelegerea ei și, ca atare, la început, citește mai mult scrierile Sfinților Părinți; iar după ce acestea te vor învăța cum să citești Evanghelia, citește cu precădere Evanghelia. Să nu socotești că-ți este de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinților Părinți! Acesta este un gând trufaș, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinții Părinți ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor. Mulți, toți care i-au lepădat nebunește și cu trufie pe Sfinții Părinți, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte și inimă necurată de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceștia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriți” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, pp. 90-91).

Curiozitate fără limită. Lecturi inutile. Simțire sufletească tulburată. Iată trei aspecte de care trebuie să ne ferim pentru a scoate maximumul posibil din lecturile noastre. Dacă evităm aceste pericole, atunci atât munca, cât și rugăciunea noastră vor fi cu adevărat mult mai roditoare, iar sufletul nostru se va odihni în liniștea harului dumnezeiesc.

 

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - Ziarul Lumina, 30 Oct, 2019

 

 

„Viața spirituală și tiparele societății de consum Receptarea duhovnicească a lumii în evul divertismetului”

Catedrala Mitropolitană Sfinții Împărăți Constantin și Elena, CHICAGO 2019

 

 

Părintele Constantin Sârbu – schiţă biografică

Lipsurile copilăriei și anii de școală

Părintele Constantin Sârbu vede lumina zilei la 10 ianuarie 1905 în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu și rămas orfan de mic copil este crescut de bunica din partea tatălui care se îngrijește să-i sădească în suflet credința ortodoxă și să-i insufle dragostea de biserică. Peste ani părintele va evoca cu nostalgie duminica în care bunica lui în fața icoanei Maicii Domnului din biserică i-a destăinuit că mama lui îl veghează din locașurile cerești, spunându-i: „Aceasta este mama ta cea mai adevărată, la ea să te rogi ca să-ţi poarte de grijă”. Lipsurile materiale, împresurările dureroase ale sărăciei îl determină să întrerupă școala vreme de patru ani și să muncească din greu cu oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. La sfatul bunicii în 1919, susţine examenul de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şi reuşeşte al treilea din cei 500 de candidaţi, făcând parte din prima serie de elevi de după primul război mondial. Deşi premiant în fiecare an de școală, nu este scutit de plata taxelor şcolare, motiv să muncească noaptea într-o fabrică de cherestea și ziua prin prăvăliile negustorilor. În ciuda condițiilor grele de trai reușește să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, iar ultima clasă, a VIII-a, o absolvă la Seminarul din Roman.

În toamna anului 1925 se înscrie la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti și are de înfruntat aceleași neajunsuri materiale care îi vor șlefui, însă, în chip minunat sufletul de viitor preot. Nici în perioada studenției nu se poate bucura de tihna nopților dormite, fiind nevoit să doarmă în sala de așteptare a Gării de Nord după ce gazda îl evacuează din mansarda din Piața Amzei unde a dormit pe jos doi ani de zile. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14:30, mulțumindu-se cu resturile de mâncare care rămâneau de la studenții ce aveau cartelă de masă. În 1927, este primit în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi se implică benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, sub îndrumarea părintelui Toma Chiricuță ca dirijor de cor, administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”.

Vrednic slujitor al altarului și al catedrei

În 1929 își termină studiile și până în 1934 funcționează pe postul de cântăreț al bisericii Lucaci din Capitală, neputând să găsească vreo parohie vacantă în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. În 1934 se mută la Huși unde cu binecuvântarea episcopului Nifon Criveanu va primi diaconia la 15 august, iar a doua zi preoția pe seama Catedralei Episcopale din Huși, momente unice despre care părintele Sârbu mărturisește: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”. Înzestrat cu o voce frumoasă și cu pregătirea necesară este numit de același episcop director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală, iar în plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. „În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită Casa Vasuta. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu”[1]. Sensibil la suferințele celor oropsiți, părintele Constantin ridică în Huși un cămin social pentru bătrâni și copii orfani. În 1938 soția, Maria Sârbu primește numirea de profesoară de limba germană și franceză la Liceul Nicolae Bălcescu din București și părintele se transferă la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu). Va sluji fără salariu vreme de doi ani în capela de la subsolul spitalului Regina Elena până când la intervenția personală a mareșalului Ion Antonescu și a patriarhului Nicodim va obține aprobările necesare ridicării monumentalei biserici Sf. Împărați Constantin și Elena. În 1941 soția îi moare și rămâne singurul sprijin pentru cele două fetițe ale sale. În 1943 piatra de temelie a noii biserici este pusă în prezența mareșalului Ion Antonescu, iar în cuvântul de mulțumire adresat oficialităților, părintele Sârbu va face o scurtă prezentare a proiectului: „Biserica trebuie să fie nu numai locaş de închinare în care să slujească preotul, ea trebuie să fie pilonul în jurul căruia să graviteze toată activitatea creştin-socială a societăţii. Deasupra sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare”. La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului Statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, a cărei finalizare era prevăzută pentru 20 noiembrie 1944. Însă din cauza bombardamentelor din anul 1944, lucrările de construcție se întrerup, biserica fiind terminată și sfințită de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu în 1949. Între timp foametea anului 1947 face ravagii în Moldova. Părintele Constantin Sârbu organizează colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le transportă cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi, binefacere pentru care Mitropolia Moldovei îi mulțumește în scris, iar Patriarhia Română îi acordă crucea de iconom stavrofor.

În vizorul Securității. Condamnarea

Prodigioasa activitate pastoral-misionară a părintelui Sârbu nu trece neobservată de autoritățile Statului, activitatea culturală și bisericească a parohiei Vergului fiind supravegheată îndeaproape de Securitate încă din 1948. Motivul anchetării părintelui între 15-21 iunie 1949 îl va constitui pelerinajul bucureștenilor la biserica Vergului la auzul minunii din vara anului 1949 când pe o fereastră a bisericii sub formă de „umbră”, apare o „cruce”. Eliberat probabil la intervenția autorității bisericești, va suferi o nouă arestare la 12 ianuarie 1954 sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. Capetele de acuzare vor fi sprijinul acordat de mareșalul Antonescu și de legionari la ridicarea bisericii, precum și folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei. La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de „deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la Mişcarea de rezistenţă „Salvatorii Neamului”.

Detenția. Cu Hristos până la moarte

Perioada detenției și-o va petrece în penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962), Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). Torturat și înfometat se îmbolnăvește de ulcer duodenal, însă va rămâne neclintit în mărturisirea de credință până la eliberare: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”. Deși pedeapsa îi expira la 8 ianuarie 1962, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele este trimis în „domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni, răstimp în care va sluji ca preot în biserica satului, evocarea părintelui Gheorghe Calciu rămânând grăitoare pentru profilul harismatic al părintelui Sârbu: „Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreţ și de ceilalţi credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu. La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani”.

Eliberarea. Slujitor la biserica Sapienția

După eliberarea survenită la 25 februarie 1964 înaintează Patriarhului Iustinian o cerere prin care solicită o parohie fără să-și facă iluzia că va reveni la biserica sufletului său din cartierul Vergului. Dialogul avut la întrevederea cu patriarhul rămâne antologic: „Ce să-ţi dau eu, Sârbule?”. „Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite!”. „Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost. Va primi cheile bisericii Sapienței care 40 de ani fusese închisă și era într-o stare avansată de degradare, o va restaura și va liturghisi în altarul ei până la sfârșitul vieții. „ Însă cea mai de preţ lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea bisericii şi adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunităţi religioase pline de dragoste frăţească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului. S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-a hărţuit şi urmărit şi după eliberare. Securiştii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate. I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată fiinţa. În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze şi i-au «recomandat» medicul chirurg care să facă aceasta. Înţelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat «tratat». A pus în ordine totul la biserică şi, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operaţie, chirurgul a intrat în salon şi l-a întrebat: «Cum, n-ai murit încă?». A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească şi împărtăşească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată şi tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt şi-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioşilor de la Sapienţei minunea şi ei, deşi îndureraţi de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui”[2] (Daniela Sontica). „Sub glia minusculă din curtea bisericii, Părintele veghează, din „dedesubtul a toată zidirea”, clipa zămislirii în adâncurile acestui neam creştin a unui alt sacerdot-nepereche în grădina Sapienţei româneşti. Sunt sigur că în Liturghia cerească, Părintele este protos. În lume el a fost paradigmatic. Aş zice tradiţionalul „odihnească-se în pace”, dar lui nu i se potriveşte deloc: nu l-am văzut obosit niciodată. Pentru el trebuie căutată o formulă nefolosită în altă situaţie fiindcă el a fost, este şi va fi unic. Dacă l-am văzut, am crezut; fericiți cei ce nu l-au văzut şi cred![3]”.

[1] Vezi biografia alcătuită de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu

[2] din relatările Danielei Sontica

[3] Pr. Prof. Ion Buga, Minipatrologie contemporană, Ed. Symbol, Bucureşti, 1994, pp. 167-174.

(Articol preluat din cartea Sfinții închisorilor, Petru Vodă)

 

 

 

Semnalele canonizării Părintelui Arsenie Boca au așezat credincioșii pe rugăciune.  M-am gândit mereu, am și exprimat-o, că e în situația cea mai de invidiat pentru un om duhovnicesc. O parte din oameni se roagă la el. O altă parte pentru el. Mai ales în Ardeal firesc, pomelnicele de pomenire ale Ieromonahului Arsenie Boca sunt tot mai prezente la Altar. Cum au crescut numărul de botezuri în care copiii primesc numele de Zian ori Ziana, Arsenie ori Arsenia. Poate pentru unii nu înseamnă nimic. Pentru generația nouă de părinți este semnul încrederii într-un om ale cărui harisme încă se discern de către cei care mai cred că e nevoie de analiză duhovnicească. E un stand-by apologetic. În încercarea de a lămuri nelămuriri? Poate. Părintele Arsenie este singurul care nu pare să se agite de situație. Din zbaterea momentului aud tot felul de vești. De altfel o jurnalistă- romancier ne-a și servit, deloc întâmplător, o poziție agitată mereu prin preajma momentelor în care s-a lucrat la dosarul de canonizare ori, deloc întâmplător, a reeditat același material, fără nici un retuș bibliografic, în toamna aceasta. A înțeles că veștile despre Părintele se vând bine pe tarabe. El, nevândutul! E greu de înțeles, de exemplu, cum dezvoltă o teorie pornind de la specularea conținutului unei biblioteci. Nu e singura. Unii au tras concluzii personale din amintiri cu corespondența Părintelui violată de ochii îndrăzneți ai unui tânăr seminarist. Și au pornit o întreagă diatribă împotriva Părintelui. Să ne înțelegem. Nu el, smeritul și oropsitul în timpul vieții, inclusiv de dezorientatele autorități bisericești, cere canonizarea. Pentru el e simplu. Cât a trăit a făcut tot ce a putut pentru a le oferi oamenilor soluția Hristos. Merită amintită o analiză a lui Alexandru Mironescu la modul în care pluteau informațiile religioase în înnegritul de ură an 1968, subliniind că relatările despre Biserică sunt unele de subminare a singurei forțe pozitive de lucrare în lume, de regăsire și punere și repunere pe linia de plutire a unei colectivități: „Hristos este de neînlocuit. Nici o filozofie și nici o doctrină politică nu poate înlocui concepția creștină, iar în vremea noastră încercarea de a-l substitui pe Marx lui Hristos e una dintre cele mai enorme absurdități încercate de niște oameni în istorie” (Admirabila Tăcere. Jurnal 1968-1969, Humanitas, 2019, pp. 34-35).  Este și crezul, mărturisit în predică, lucrare duhovnicească și artistică de Părintele Arsenie. I-am făcut mult rău îngăduind ca miturile asupra vieții lui să-i înece viața propriu-zisă. Un oarecare aer de secretomanie, dus până la întârzierea publicării unor texte de ale Părintelui ori a unor analize corecte acolo unde textul său a fost distorsionat (cazul „Pravilei Albe”) a diluat forța cuvântului său direct. Prea mult și prea mulți s-au dat și se dau ucenicii săi. Publicarea în urmă cu puțini ani a celor 3 volume de documente din memoria CNSAS-ului ar fi trebuit să elimine din îndoieli. Constat însă că se speculează. Încă. Unii, care habar nu au avut că există de exemplu dosarele cu numele Boka nu cu Boca, continuă să creadă și mărturisesc chiar că există documente despre care numai ei știu sau au habar...E greu. Canonizarea Părintelui a scos la iveală caractere, abordări în teologia sfințeniei și o serie de scenariști- unii atingând SF-ul ca revelație. Recenta carte realizată de Marius Vasileanu- care ar trebui cooptat ca specialist în cunoașterea fenomenului- intitulată sugestiv „Altfel despre Arta Părintelui Arsenie Boca” (8 colaboratori, Ed. Școala Ardeleană, 2019, 222 pg.) caută să lămurească și o serie din abordările picturii de la Drăgănescu.

La „firul credinței” însă lucrurile stau altfel. Oamenii cărora li s-au întors din cancer copiii ori care au primit copii ca dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Părintelui, femeile cărora li s-au întors bărbații ce păreau pierduți pe panta alcoolismului ori a curviei, bărbații cărora li s-au întors mamele copiilor lor nu cred că mai au dubii și nici nu caută rațiuni în dragostea Părintelui. Să ne înțelegem. Nu vorbim doar de ultimii 30 de ani. Ci de când Părintele a căutat la setea de Dumnezeu a celor veniți în nevoi și durere, în ruperi ființiale la el ca la un Părinte. Poate că în ochii noștri azi ni se pare supraomenesc efortul său ori sfaturile lui par că nu rezonă mereu cu ceea ce am învățat că ar trebui să fie teologia. Să nu uităm cărei Românii a vorbit și în ce Românie a lucrat Părintele Arsenie. Unei Românii arestate, ideologizate- când prea în dreapta când abuziv în stânga- unor români secătuiți de setea după liniștea și pacea lui Dumnezeu. Unei Românii ce abia se alfabetizase în credință, unitar ca limbă și concepte, și căreia i s-a furat apoi dreptul la educație religioasă. Unei Românii cu țărani care nu mai erau țărani și intelectuali care trăiau cel mai negru moment de viață. Unei Românii zidite de vii în temnițe. Unor monahi alungați, asemeni lui, pe bază de decret politic, din ceea ce era viața lui. Iar când politicul a forțat bisericescul să-i pedepsească lucrarea, ascultător și luptând cu sine, Părintele a stat mai departe de partea ortodoxiei. Poate că ar merita să deschidem ochii mari, acum, în jur. Să vedem cu câtă ușurință se sectarizează din Ortodoxie pe baza unei nesmerite păreri de sine și de grup unii dintre corifeii perfecțiunii spirituale. Părintele nu. Ascultător. Chiar când, cu o minimă bunăvoință, i s-ar fi putut acorda dreptul la slujirea unei ultime Liturghii. Știind bine ambientul intelectual al Sibiului îmi vine foarte greu să cred că în efervescența acelor ani un Părinte Stăniloae, un cunoscător al misticii și asceticii pauline ca Mitropolitul Nicolae Mladin, un apologet al fundamentării nou-testamentare a cercetării mistice de talia Părintelui Grigorie Marcu ori un canonist de talia lui Liviu Stan n-ar fi amendat vreo deviere ori vreo alunecare spre misticisme ieftine la unul dintre cei chemați să fie educați pentru a educa. Cum mi-e și mai greu să cred că Părinții athoniți la care a făcut minimă ucenicie, alături de Părintele Serafim Popescu, ar fi lăsat neamendată vreo scăpare duhovnicească a celui trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan să fie pârghie de cunoaștere în nevoia de a reseta duhovnicia unei zone pastorale foarte grele. Ardealul.

Revin. Cred fundamental în nevoia limpezirii datelor și conținuturilor de credință ale mărturisirii Bisericii. Fără acest efort suntem pierduți. El nu ține de funcționărismul în care insistăm parcă să ne blocăm. Pe de altă parte avem și rezoluția de sfințenie ce poate fi citită în ochii martorilor la binele făcut de Părintele, la martorii efortului său  de a educa monahii și monahiile pentru o calitate a vieții în Hristos fără echivoc. Iar când acest drept i s-a retras el s-a retras în ascultare, artă și dialog. Urmărit. Persecutat alături de cei care-l căutau. Cum ar fi putut rămâne vreunul dintre noi cu vocația și încrederea neștirbită când în jur s-au țesut trădări și s-au crescut antipatii? El a rămas pentru a ne ajuta acum, când s-au întors timpurile de ură și încercare, înmuiate în limbajul politicului corect dar, vai, atât de adormitor pentru comozii căldicei. Părintele nu a cerut canonizarea. Cred însă că e un antivirus la vremea de sincretism inamic ce ne afectează cu tărie firea creștină a lucrurilor. Pentru cei care au trăit deja minunea schimbării vieții prin rugăciunile și sfaturile lui Părintele este în sinaxarul inimii lor. Ca o fantă de lucire a Raiului în viețile lor. Sursa – Ziarul Tribuna  

Informații suplimentare

Joi, 28 noiembrie, s-au împlinit treizeci de ani de la trecerea la cele veşnice a unuia dintre marii duhovnici români ai secolului trecut, Părintele Arsenie Boca. Teolog, pictor și duhovnic, Părintele Arsenie a fost de-a lungul timpului stareț la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop. Părintele Arsenie (Zian Boca) a văzut lumina zilei în data de 29 septembrie 1910. A studiat la Gimnaziul ortodox „Avram lancu” din Brad (1922-1929), Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu (1929-1933), la Academia de „Belle Arte” din București și a urmat un stagiu de documentare la Muntele Athos. A fost hirotonit diacon celib în 1936 și preot în data de 10 aprilie 1942. Numele „Arsenie” l-a primit în data de 3 mai 1940 când a fost tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. A condus acea obște până în toamna anului 1948, când a fost transferat de mitropolitul Nicolae Bălan la Mănăstirea Prislop.

Închisori și pribegie

A fost arestat de autoritățile comuniste în noaptea de 15/16 ianuarie 1951. A fost închis la Aiud, Baia Sprie, Ocnele Mari și apoi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat pe 17 martie 1952, Părintele Arsenie s-a întors la Mănăstirea Prislop, participând la slujbe, pictând și lucrând în obștea mănăstirii. În anul 1955 a fost anchetat la Timișoara, și condamnat la alte șase luni de detenție. În anul 1969 Mănăstirea Prislop a fost închisă, iar Părintele Arsenie Boca exclus din monahism, începând perioada de pribegie prin București și alte localități. În 1961 a era angajat la Atelierele Patriarhiei, iar în 1968 a fost pensionat. Apoi s-a retras la parohia Drăgănescu, lângă București, unde a început pictarea lăcaşului de cult. Spre sfârșitul vieții i s-a permis să se reîntoarcă la Prislop. A trecut la cele veșnice în data de 28 noiembrie 1989 și a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, mormântul părintelui devenind un adevărat loc de pelerinaj pentru toți cei care l-au cunoscut și l-au iubit.

Canonizare?

La finalul lunii octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române întrunit la București a luat act de propunerea Mitropoliei Ardealului de canonizare a părintelui Arsenie Boca. Propunerea a fost transmisă mai departe Subcomisiei sinodale pentru canonizarea sfinților români. Această comisie va invita specialiști din diferite domenii de competență să redacteze referate privind canonizarea părintelui Arsenie Boca din perspectiva expertizei lor teologice, de pictură bisericească și de disciplină monahală. De asemenea, vor fi evaluate și referate ale cercetătorilor istorici permanenți desemnați de mitropolii să cerceteze documentele CNSAS pentru a prezenta activitatea părintelui Arsenie Boca în perioada 1945-1989.

Să evităm idealizarea excesivă sau denigrarea

Până la luarea unei decizii finale, Sfântul Sinod a recomandat clericilor și credincioșilor – indiferent dacă susțin canonizarea sau se opun acesteia – să aștepte cu rugăciune și răbdare rezultatul final al subcomisiei sinodale, evitând atât idealizarea excesivă a persoanei părintelui Arsenie Boca, cât și denigrarea lui. Sinodalii au explicat că procesul de canonizare este unul anevoios, nu se face în pripă sau sub emoții de moment, mai ales când este vorba despre persoane trecute de curând la Domnul, iar mărturiile prezente despre acestea sunt contradictorii. - Basilica 

 

 

 

 

 

• Acatistul Intrării în biserică a Maicii Domnului

Troparul Intrării în biserică a Maicii Domnului, glasul al 4-lea:

Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!

Condacul 1

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Icosul 1

Îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţa, iar credincioşii o fericesc pururea şi cu bucurie cântă laudele acestea:
Bucură-te, Sfântă Pruncă, ce astăzi eşti adusă în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfinţii tăi Părinţi astăzi împlinesc făgăduinţa;
Bucură-te, că ai fost binecuvântată de marele arhiereu Zaharia;
Bucură-te, că el te-a aşezat în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfântul Zaharia, apărând cinstea ta, de evrei a fost omorât;
Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu;
Bucură-te, că în Sfânta Sfintelor se pregăteşte azi sălăşluirea ta;
Bucură-te, că tu începi mântuirea noastră;
Bucură-te, că de fecioare de vârsta ta ai fost petrecută;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 2-lea

Veniţi, cetele creştineşti, să ne adunăm la Sfânta Pruncă, cea care lăsând toate bucuriile din lume, se duce ca o jertfă în biserica Domnului de către Sfinţii săi Părinţi, pentru mântuirea noastră, şi ca o mulţumire să o cinstim cu cântări prăznuind duhovniceşte, iar lui Dumnezeu să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

În vârstă de trei ani fiind Sfântă Pruncă, iar mai târziu Născătoare de Dumnezeu, I s-a adus Domnului, împlinind făgăduinţa Părinţilor săi, şi marele arhiereu Zaharia o primeşte şi o aşază în Sfânta Sfintelor, pentru a noastră mântuire; pentru aceasta să-i cântăm:
Bucură-te, că de fecioare cu făclii ai fost adusă;
Bucură-te, vasul cel sfinţit;
Bucură-te, biserica Împăratului tuturor;
Bucură-te, fecioară de Dumnezeu aleasă;
Bucură-te, că David mai înainte a proorocit despre intrarea ta în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, pâine cuvântătoare;
Bucură-te, cămara Cuvântului lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai fost hrănită de îngeri;
Bucură-te, că ai fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maică a Sa;
Bucură-te, cortul lui Dumnezeu;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 3-lea

David Prorocul te-a lăudat de demult, Fiică a lui Dumnezeu numindu-te; iar tu născând Prunc pe Hristos Domnul nostru, L-ai hrănit cu lapte, ca o Maică Sfântă a Lui. Pentru această mare taină eşti adusă în biserica Domnului şi aşezată în Sfânta Sfintelor, unde neîncetat ai cântat: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Ana cea neprihănită s-a bucurat că împlinind făgăduinţa sa, aduce pe ceea ce s-a născut din făgăduinţa lui Dumnezeu, ca dar de mare preţ, şi Ioachim prăznuieşte luminat, iar noi te fericim, Sfântă Pruncă, cu această jertfă de cântare:
Bucură-te, singura binecuvântată între femei;
Bucură-te, propovăduirea proorocilor;
Bucură-te, slava Apostolilor;
Bucură-te, lauda mucenicilor;
Bucură-te, înnoirea lumii;
Bucură-te, împăcarea lui Dumnezeu;
Bucură-te, scaunul Stăpânului;
Bucură-te, sălăşluirea luminată a Mântuitorului;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 4-lea

Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind pe cămara cea însufleţită a lui Dumnezeu, pe cea curată şi fără de prihană şi mai luminată decât toată făptura, petrecând copilăria sa în Sfânta Sfintelor, şi cu îngerii împreună cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Saltă astăzi toate oştirile îngereşti şi mulţimea creştinilor înaintea feţei tale, Preacurată Pruncă, purtătorii de făclii aleargă împreună cântând şi grăind acestea:
Bucură-te, uşă dinspre răsărituri;
Bucură-te, Sfântă Pruncă, primită în biserică cu mare cinste;
Bucură-te, uşa Domnului;
Bucură-te, vistierie preacurată a înţelepciunii;
Bucură-te, izvorul darului;
Bucură-te, mieluşea curată;
Bucură-te, porumbiţă neîntinată;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 5-lea

Mieluşeaua lui Dumnezeu, curată, porumbiţă neîntinată, cortul lui Dumnezeu cel neîncăpător, sfinţenia slavei, prăznuind petrecerea ta, Sfântă Pruncă, întru cele ce nimenea nu intră, astăzi ne veselim cu fecioarele, care cu făclii aprinse te-au petrecut în Sfânta Sfintelor unde cu bucurie cântai: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Pe cea de trei ani cu trupul şi de mulţi ani proorocită, pe cea mai desfătată decât cerurile şi mai înaltă decât puterile cele de sus, cu cântări să o lăudăm pe Dumnezeiasca Pruncă:
Bucură-te, solitoarea mântuirii noastre;
Bucură-te, cea înconjurată de îngeri;
Bucură-te, cea cinstită de oamenii credincioşi;
Bucură-te, liman cu bună linişte;
Bucură-te, zid nesurpat;
Bucură-te, Maica luminii;
Bucură-te, mai înainte rânduită a fi Maica lui Dumnezeu;
Bucură-te, Pruncă cu trupul;
Bucură-te, desăvârşită cu sufletul;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 6-lea

Pe tine te-au propovăduit proorocii mai înainte, numindu-te sicriu sfinţit, cădelniţă de aur, sfeşnic, masă, scară şi turn, mieluşea curată, cămară neîntinată; iar noi, ca pe un cort de Dumnezeu încăpător, care ne-a mântuit pe noi, cântând strigăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Pe uşa cea neumblată, casă lui Dumnezeu primind-o, astăzi a încetat umbra legii, căci s-a arătat darul şi adevărul, muntele cel umbrit pe care mai înainte l-a văzut Avacum şi a vestit pe cea care a intrat înăuntrul celor neumblate ale Bisericii, pentru care îi cântăm:
Bucură-te, cea plină de lumină;
Bucură-te, mângâierea noastră în necaz;
Bucură-te, doctorul tuturor bolilor;
Bucură-te, sfărâmarea morţii;
Bucură-te, râu de viaţă nedeşertat;
Bucură-te, carte pecetluită cu Duhul;
Bucură-te, cămara cea însufleţită a lui Hristos Domnul;
Bucură-te, locul bucuriei;
Bucură-te, că ai stricat blestemul Evei;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 7-lea

Tot pământul vede astăzi lucruri străine şi preamărite, cum Pruncă fiind, aşezată în Sfânta Sfintelor, primeşte hrană de la îngeri, purtând chipul rânduielii, împreună cântă totdeauna: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Preaslăvită sfinţenie, sfinţită dăruire, astăzi Preasfânta Pruncă, punându-se în Biserica lui Hristos, Împăratul a toate, se păzeşte a fi lăcaş luminat Celui ce a ales-o, pentru frumuseţea sufletului ei curat; iar noi cântăm acestea:
Bucură-te, mântuirea noastră;
Bucură-te, bucuria robilor tăi;
Bucură-te, chemarea noastră;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Împăratul tuturor;
Bucură-te, cămara curăţiei;
Bucură-te, crin cu dulce miros;
Bucură-te, mirul cel de mult preţ;
Bucură-te, tămâie cu bună mireasmă;
Bucură-te, că întorci întristările noastre în bucurie;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 8-lea

Astăzi ai strălucit în casa Domnului ca un sfeşnic luminos, Sfântă Pruncă, şi ne luminezi cu cinstitele tale daruri ale milelor şi minunilor tale, că ele sunt mai presus de minte, străină este naşterea ta, străin este chipul naşterii tale, străine şi preaslăvite sunt toate ale tale, pentru care cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cel ce poartă toate cu cuvântul a auzit rugăciunea drepţilor şi stârpiciunea a dezlegat-o, ca un îndurat, şi le-a dăruit pricina bucuriei locuinţa harului, întru care sunt puse vistieriile tainelor, pentru care şi noi cu mulţumire îi cântăm:
Bucură-te, holdă nearată;
Bucură-te, spic dumnezeiesc;
Bucură-te, izvor nedeşertat al apei celei vii;
Bucură-te, mieluşeaua care ai născut pe Mieluşelul lui Dumnezeu;
Bucură-te, curăţitoarea cea caldă;
Bucură-te, luceafărul dimineţii;
Bucură-te, că ai purtat pe Soarele Hristos;
Bucură-te, lăcaşul luminii;
Bucură-te, că ai stricat întunericul;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 9-lea

Pe tine, steaua cea împărătească, primindu-te biserica lui Dumnezeu, unde te-ai împărtăşit dulceţei celei nesfârşite şi la cele mai bune ai trecut, văzând în Fiul împlinirea celor mai înainte zise; pentru acesta noi, cântând acest mare praznic, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Astăzi ne-a strălucit primăvara veselă, luminând sufletele noastre, gândul şi mintea, cu darul prăznuirii Intrării în biserică a Sfintei Prunce, pentru un trai sfânt, pregătindu-se a fi sălaş Împăratului Celui Ceresc, pentru aceasta primeşte de la noi aceste laude:
Bucură-te, uşă prin care a trecut Cuvântul;
Bucură-te, că ai sfărâmat uşile iadului;
Bucură-te, că ai alungat pe diavolii cei întunecaţi;
Bucură-te, cea cu totul lăudată;
Bucură-te, curăţirea lumii;
Bucură-te, scară care înalţi pe cei de pe pământ la cer;
Bucură-te, pod care treci de la moarte la viaţă;
Bucură-te, că fără de osteneală ai purtat în pântecele tău pe Cel ce poartă toate;
Bucură-te, că ai născut pe Dătătorul legii;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 10-lea

Daruri aduc azi cerul şi pământul Preasfintei Prunce, cetele îngereşti, mulţimea creştinilor şi toată suflarea, căci legea a trecut ca umbra şi razele darului au strălucit, intrând în biserică Sfânta Pruncă, pentru a slăvi pe Dumnezeu cu viaţă sfântă şi cu cântare îngerească: Aliluia!

Icosul al 10-lea

În biserică aducând Ana pe ceea ce avea să fie casa Domnului, strigând, grăia: „Prunca cea dată mie de la Dumnezeu o aduc în biserica Ziditorului, primeşte-o, Sfinte Zaharia, şi o aşază unde o va primi Dumnezeu şi să fie spre sălăşluirea Mântuitorului”. Iar noi minunându-ne de acestea cântăm aşa:
Bucură-te, păzitoarea robilor tăi;
Bucură-te, sfinţita scăpare a păcătoşilor;
Bucură-te, minunarea oamenilor;
Bucură-te, bucuria îngerilor;
Bucură-te, grabnic ajutătoare a celor ce se roagă ţie;
Bucură-te, adâncul cel nemăsurat;
Bucură-te, chemarea proorocilor;
Bucură-te, podoaba Apostolilor;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 11-lea

„Roaba Domnului am fost eu”, a spus Sfânta Ana Sfântului Zaharia, „chemându-L pe Dumnezeu cu credinţă în post şi în rugăciune, ca să iau rodul durerii mele şi după naştere să-l aduc Celui ce mi l-a dat. Pentru aceasta mă veselesc astăzi, împlinind făgăduinţa mea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!”.

Icosul al 11-lea

Veseliţi-vă astăzi luminat, Sfinţilor Părinţi ai Preacuratei Prunce, pe care o aduceţi jertfă sfântă, căci a fost dată vouă din făgăduinţă, pentru curăţia vieţii voastre pe pământ, cea plină de fapte bune, din care S-a născut Mântuitorul nostru, care şi-a ales-o cort însufleţit, căruia îi cântăm:
Bucură-te, întărirea mucenicilor;
Bucură-te, scăpare şi liniştea robilor tăi;
Bucură-te, că prin tine moştenim viaţa cea veşnică;
Bucură-te, că ne îmbraci cu haina nestricăciunii;
Bucură-te, că prin tine am văzut lumina;
Bucură-te, că ne ridici de la întuneric la lumină;
Bucură-te, că ne ajuţi a nu iubi desfătările pământeşti;
Bucură-te, cea pururea binecuvântată de robii tăi;
Bucură-te, stea neapusă;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 12-lea

Prin harul dat ţie de la Dumnezeu, Sfântă Pruncă, te-ai făcut uşă de mântuire, munte înţelegător, scară însufleţită, pe care proorocii te-au vestit de demult. Apostolii te-au propovăduit, mucenicii te-au mărturisit, cuvioşii te-au slăvit, îngerii şi pământenii slavoslovesc înaintea lui Dumnezeu pentru tine, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

În biserică te-au adus pe tine, dumnezeiască Fiică, bătrânii tăi părinţi, cei ce te-au născut, ca pe o jertfă curată şi străin lucru, te sălăşluieşti întru cele neumblate, ca mai înainte să găteşti lăcaş lui Dumnezeu-Cuvântul, Căruia închinându-ne, strigăm ţie:
Bucură-te, că ai născut pe Cel Milostiv;
Bucură-te, că ne-ai adus pe Soarele cel Mare;
Bucură-te, că ai deschis raiul cel închis;
Bucură-te, lauda cuvioşilor;
Bucură-te, cununa mucenicilor;
Bucură-te, podoaba drepţilor;
Bucură-te, mântuirea credincioşilor;
Bucură-te, vasul mirului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, folositoarea lumii;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 13-lea

O, cea mai cinstită şi mai sfântă decât toţi sfinţii, dumnezeiască Pruncă, Fecioară şi Maica Dumnezeului celui de sus, în ziua Intrării tale în Sfânta Sfintelor, pe care o prăznuim astăzi cinstindu-te, primeşte acest dar al nostru şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile, necazurile şi primejdiile şi ne învredniceşte Împărăţiei celei cereşti, ca întotdeauna cu mulţumire să cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerii lui Dumnezeu..., Condacul 1: Pe cea mai aleasă...,

Icosul 1

Îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţa, iar credincioşii o fericesc pururea şi cu bucurie cântă laudele acestea:
Bucură-te, Sfântă Pruncă, ce astăzi eşti adusă în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfinţii tăi Părinţi astăzi împlinesc făgăduinţa;
Bucură-te, că ai fost binecuvântată de marele arhiereu Zaharia;
Bucură-te, că el te-a aşezat în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfântul Zaharia, apărând cinstea ta, de evrei a fost omorât;
Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu;
Bucură-te, că în Sfânta Sfintelor se pregăteşte azi sălăşluirea ta;
Bucură-te, că tu începi mântuirea noastră;
Bucură-te, că de fecioare de vârsta ta ai fost petrecută;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 1

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

şi se face otpustul.

• Canon de rugăciune la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului (1)

Tropar la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, glasul al 4-lea:

Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, Împlinirea rânduielii Ziditorului.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul:

Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împărătesei Maice şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi lăuda Intrarea ei, bucurându-mă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

A Înţelepciunii Vistierie, Prea­curată, pe tine te ştim şi al Harului Izvor, care izvorăşti neîncetat picăturile tale cele de cunoştinţă, pe care te rugăm să le rourezi, Stăpână, ca să te laud pe tine pururea.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Biserică mai Înaltă decât cerurile, Preacurată, fiind şi Cămară, în Templul lui Dumnezeu te-au adus, ca să te găteşti Lui spre Dumnezeiasca Sălăşluire a venirii Sale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Lumina harului, Născătoare de Dumnezeu, răsărind, pe toţi i-a luminat şi i-a împreunat, ca să împodobească Prealuminata prăznuire a ei cu cântări: veniţi să ne adunăm.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Uşa cea Mărită, de gânduri necuprinsă, deschizând uşile Templului lui Dumnezeu, acum porunceşte, când ne adunăm noi, să ne îndulcim cu minunile ei cele Dumnezeieşti.

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească întăreşte-i şi întru Dumnezeiască Intrarea ta, cununilor măririi învredniceşte-i.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Împodobit de nuntă astăzi s-a arătat frumos Templul Fecioarei şi Cămara, primind Cămara Cea Însufleţită a lui Dumnezeu, pe cea Curată şi fără prihană şi mai Luminată decât toată făptura.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

David înainte începând dănţuirea saltă şi dănţuieşte cu noi şi Împărăteasă Împodobită şi Preacinstită te numeşte pe tine, Preacurată, Ceea ce stai în Templu înaintea Împăratului şi Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Din cea din care a ieşit neamului omenesc călcarea poruncii, din aceea au înflorit îndreptarea şi nestricăciunea; Născătoarea de Dumnezeu este adusă astăzi în Casa lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Saltă Oştile îngereşti şi mulţimea tuturor oamenilor şi înaintea feţei tale, Preacurată, aleargă astăzi fecioarele purtătoare de făclii strigând Măririle tale în Casa lui Dumnezeu.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Dumnezeiescul Sfat Cel Neurmat al Celui Preaînalt, al Întrupării Tale celei din Fecioară, proorocul Avacum înţelegându-l, a strigat: Slavă Puterii Tale, Doamne!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Templul lui Dumnezeu primind astăzi Uşa cea Neumblată, a încetat toată umbra Legii; căci cu adevărat s-a arătat adevărul, strigând celor de pe pământ.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Muntele cel cu umbra deasă, pe care mai înainte l-a văzut de demult Avacum, mai înainte a vestit pe cea care a încăput înăuntru întru cele neumblate ale Templului; căci cu adevărat a odrăslit virtuţile şi acoperă marginile.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să vedem tot pământul lucruri uimitoare, străine şi minunate: cum, primind de la înger hrană, Fecioara poartă Chipurile rânduielii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Templu şi Cămară şi Cer Însufleţit arătându-te, Dumnezeiască Mireasă, Împăratului, în Templul Legii ai fost adusă astăzi Aceluia, păzită fiind, Preacurată.

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Spăimântatu-s-au toate de Cinstită Intrarea ta. Că tu, Fecioară, care nu ştii de nuntă, înăuntru ai intrat în Templul lui Dumnezeu, ca o Preacurată Biserică, tuturor celor ce te laudă pe tine pace dăruindu-le.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfinţenia cea Preaslăvită şi Sfinţita Dăruire, astăzi Preacurata Fecioară Închinată fiind în Templul lui Dumnezeu, Împăratului a toate, Dumnezeului nostru, Unuia, spre Locaş este Păzită, precum Însuşi ştie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Frumuseţea sufletului tău, Preacurată, văzând-o oarecând Zaharia, cu credinţă a strigat: Tu eşti Răscumpărarea. Tu eşti Bucuria tuturor. Tu eşti Chemarea noastră prin care Cel Neîncăput, încăput mie Se va arăta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

O, minunile tale cele mai presus de minte, Preacurată! Neobişnuită este naşterea ta! Neobişnuit este chipul creşterii tale! Neobişnuite şi minunate sunt ale tale toate şi oamenilor netâlcuite, Dumnezeiască Mireasă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfeşnic mult Luminos fiind, Dumnezeiască Mireasă, astăzi ai strălucit în Casa Domnului şi ne luminezi pe noi cu cinstite harurile minunilor tale, Curată, Născătoare de Dumnezeu, Prealăudată.

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Cugetătorilor de Dumnezeu, săvârşind acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme slăvind pe Hristos, Cel Ce S-a născut dintr-însa.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Ce toate le poartă cu cuvântul, rugăciunea drepţilor a auzit-o. Pentru aceasta boala stârpiciunii dezlegând ca un Îndurat, le-a dăruit lor Pricină de bucurie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Vrând să arate Domnul neamurilor mântuirea Sa, pe Ceea ce n-a ştiut de nuntă, acum dintre oameni a luat pe Ceea ce este Semnul Împăcării şi al Înnoirii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca Ceea ce eşti Casa Harului, întru care sunt puse Comorile Rânduielii Celei Negrăite a lui Dumnezeu, Preacurată, în Templu te-ai Împărtăşit de Dulceaţa Cea Curată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine, Stemă Împărătească, primindu-te Templul, Dumnezeiască Mireasă, s-a luminat şi la cele mai bune a trecut, văzând întru tine Împlinirea celor mai înainte zise.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Preacurat Templu al Mântuitorului, Cămara cea de mult preţ şi Fecioara, Sfinţită Vistieria Slavei lui Dumnezeu, astăzi este adusă în Casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu. Aceasta este Cortul cel Ceresc.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

N-au slujit făpturii înţelepţii lui Dumnezeu, fără numai Făcătorului. Ci, groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Iată astăzi a Strălucit marginilor Primăvară Veselă, luminând sufletele noastre şi gândul şi mintea, cu harul, prăznuirea Născătoarei de Dumnezeu luminează. Astăzi, tainic, să ne veselim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Daruri să aducă astăzi Împărătesei Maici toate: cerul şi pământul şi Cetele îngerilor şi mulţimea oamenilor şi să strige: în Templu este adusă Bucuria şi Veselia.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Scriptura a trecut, Legea a trecut şi ca ca o umbră şi Razele Harului au Strălucit în Templul lui Dumnezeu, fiind adusă tu, Prunca fără prihană, Fecioară Maică, totdeauna Binecuvântată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Supusu-s-au Celui Născut al tău, Preacurată, ca Unui Făcător şi Dumnezeu, cerul şi pământul şi cele de dedesubt şi toată limba oamenilor mărturiseşte că S-a Arătat Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre.

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Ascultă Pruncă Fecioară Curată, să zică adică Arhanghelul Gavriil Sfatul Celui Preaînalt, cel de demult şi adevărat: fii gata spre primirea lui Dumnezeu, că prin tine Cel Necuprins cu oamenii are să petreacă. Pentru aceasta şi bucurându-mă, strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Aducând oarecând Biserica cea Curată în Casa Domnului, Sfânta Ana, strigând, a zis cu credinţă preotului: Prunca cea dată mie de la Dumnezeu, luând-o acum, du-o în Templul Ziditorului tău şi bucurându-te, cântă Lui: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfântul Zaharia a zis Sfintei Anei oarecând văzând cu duhul: aduci acum pe Maica Vieţii cea Adevărată, pe care în chip lămurit proorocii lui Dumnezeu au propovăduit-o Născătoare de Dumnezeu şi cum o va încăpea Templul pe ea? Pentru aceasta mirându-mă, strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Roaba lui Dumnezeu am fost eu, a răspuns Sfânta Ana, chemându-l pe dânsul cu credinţă şi cu rugăciune: am luat Rodul durerii mele şi după naştere pe cea Născută o aduc Celui Ce mi-a dăruit-o. Pentru aceasta, săltând, strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu adevărat este lucrul Legii, a zis ei preotul; şi străin lucru cu totul a fi cunosc, văzând pe Ceea ce este adusă în Casa lui Dumnezeu, covârşind în chip preaslăvit cu harul cele Sfinte. Pentru aceasta bucurându-mă strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Mă întăresc a zis Sfânta Ana preotului, învăţând cele ce grăieşti: că tu cunoşti acestea cu Duhul lui Dumnezeu şi lămurit ai propovăduit cele ce sunt despre Fecioara. Primeşte dar pe cea Curată în Templul Ziditorului tău şi bucurându-te, cântă Lui: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Făclie Purtătoare de Lumină s-a Aprins nouă, a strigat preotului, Bucurie Preamare Strălucind în Templu. Sufletele proorocilor să se veselească împreună cu mine, că văd lucruri minunate săvârşindu-se în Casa lui Dumnezeu şi să strige pururea: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Îngerii, Intrarea celei Preacurate văzând, s-au mirat, cum Fecioara a Intrat în Sfânta Sfintelor.

Irmosul:

Ca de un Chivot Însufleţit al lui Dumnezeu, nici cum să nu se atingă mâna necredincişilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere glasul îngerului cântând, cu bucurie să strige Născătoarei de Dumnezeu: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii, Intrarea Celei Preacurate văzând, s-au mirat, cum cu Slavă a intrat în Sfânta Sfintelor.

Ca Ceea ce ai Prealuminată Frumuseţea Curăţiei sufletului, Născătoare de Dumnezeu, Curată şi de harul lui Dumnezeu din cer eşti Plină cu Lumina Cea pururea Fiitoare, luminezi totdeauna pe cei ce cu veselie strigă: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii, Intrarea Fecioarei văzând, s-au mirat, cum cu preaslăvire a intrat în Sfânta Sfintelor.

Mai presus zboară decât puterea cuvintelor, minunea ta, Născătoare de Dumnezeu Curată. Că trupul întru tine îl socotesc, mai presus de cuvânt, neprimitor de curgerea păcatului. Pentru aceasta cu mulţumire strig către tine: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii şi oamenii Intrarea Fecioarei să o cinstim, căci cu Slavă a intrat în Sfânta Sfintelor.

Cu preamărire mai înainte te-a închipuit, Curată, Legea, pe tine Cort şi Dumnezeiască Năstrapă şi Catapeteasmă şi Toiag, Biserică Nestricată şi Uşă a lui Dumnezeu. Pentru aceasta învăţăm a striga către tine: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii, Intrarea Fecioarei văzând, s-au mirat, cum cu Dumnezeiască plăcere a intrat în Sfânta Sfintelor.

Dulce cântând ţie mai înainte a glăsuit David, numindu-te pe tine Fiică a Împăratului, cu podoaba virtuţilor văzându-te Împodobită, stând de-a drepta înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta proorocul a strigat: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngeri, săltaţi cu sfinţii, fecioare, împreună dănţuiţi, că Fiica lui Dumnezeu a intrat în Sfânta Sfintelor.

De Dumnezeu Primitoare mai înainte văzându-te Solomon, Născătoare de Dumnezeu, te-a vestit pe tine Uşă Deschisă Împăratului şi Izvor Viu Pecetluit, din care Apa Cea Netulbure a Izvorât nouă, celor ce strigăm cu credinţă: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii şi oamenii, pe Fecioara, cu cântări să o mărim, căci cu Dumnezeiască cuviinţă a intrat în Sfânta Sfintelor.

Dai harurile tale cele liniştite, Născătoare de Dumnezeu, sufletului meu, izvorând viaţă celor ce te cinstesc după datorie, Singură apărându-i şi acoperindu-i şi păzindu-i, ca să strige către tine: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Irmosul:

Pe Norul cel Purtător de Lumină, întru care Stăpânul tuturor din cer ca ploaia pe lână S-a Pogorât şi S-a Întrupat pentru noi, făcându-Se Om Cel fără de început, să o mărim toţi, ca pe Maica Dumnezeului nostru, Curată.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Din cei drepţi a ieşit, din Sfinţii Ioachim şi din Ana, Rodul făgăduinţei, Dumnezeiasca Pruncă Maria; şi ca nişte Tămâie Bineprimită, cu trupul Pruncă fiind, este adusă să locuiască în Sfânta Sfintelor din Templu, ca o Sfântă.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Pe Ceea ce a fost Pruncă cu firea şi mai presus de fire s-a arătat Maică lui Dumnezeu, să o lăudăm cu cântări. Că în Templul Legii Domnului astăzi a fost adusă, spre a fi Mireasmă cu bun miros, ca un Rod duhovnicesc al drepţilor.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Născătoarei de Dumnezeu, cu cuviinţă, să strigăm credincioşii cu îngerul: Bucură-te! Bucură-te, Preabună Mireasă! Bucură-te, Nor Luminos, din care nouă, celor ce şedeam întru întunericul necunoştinţei, ne-a Strălucit Domnul! Bucură-te, Nădejdea tuturor!

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Sfânta Sfintelor şi a lui Dumnezeu Maică Marie, cu rugăciunile tale, Curată, scapă-ne din cursele vrăjmaşului şi din tot eresul şi necazul pe noi, cei ce ne închinăm cu credinţă Icoanei Sfântului tău Chip.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Cântare după vrednicie, Născătoare de Dumnezeu, toată zidirea, cu Îngerul Gavriil, să-i strige, glăsuind: Bucură-te, Maica lui Dumnezeu, cu totul fără prihană, prin care ne-am mântuit din blestemul cel dintâi, făcându-ne părtaşi nestricăciunii.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Mai presus decât Heruvimii şi decât Serafimii mai Înaltă şi mai Desfătată decât cerurile te-ai arătat, Fecioară, ca Ceea ce pe Cel Neîncăput de toate, Dumnezeul nostru, în pântecele tău L-ai încăput şi L-ai născut în chip de negrăit; pe Care roagă-L îndelung pentru noi.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Măreşte, suflete al meu, Stăpânia Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri şi Nedespărţite.

Firea Cea în Trei Ipostasuri şi Slava Cea Nedespărţită şi într-o Dumnezeire Lăudată neîncetat, în cer şi pe pământ, Treimea Cea Nedespărţită să O slăvim, Tatălui şi Fiului şi împreună şi Duhului închinându-ne cu dreaptă credinţă.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstiţi şi mai Mărită decât Oştile cele de sus.

Pe cei ce aleargă cu credinţă sub milostivirea ta şi se închină cu bună cinstire Fiului tău, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, ca Unui Dumnezeu şi Domn al lumii, roagă-te ca să-i mântuiască de stricăciune, de primejdii şi de toate ispitele.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif...

Spune, David, ce Praznic este acesta de acum, pe care l-ai lăudat oarecând în Cartea Psalmilor, pe Fiica Prunca lui Dumnezeu şi Fecioara? Că ai zis: aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei şi cele de aproape ale ei. Minunat şi a toată lumea praznic fă celor ce strigă: Născătoarea de Dumnezeu este pentru noi Solitoarea mântuirii.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif...

Mieluşeaua cea Nepătată şi Cămara cea Neîntinată, Născătoarea de Dumnezeu Maria, cu veselie este adusă în chip Prealuminat. Pe care îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţă şi toţi credincioşii o fericesc pururea şi cu mulţumire cântă ei neîncetat cu glas mare: Mărirea şi Mântuirea noastră tu eşti, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

• Canon de rugăciune la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului (2)

Tropar la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, glasul al 4-lea:

Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, Împlinirea rânduielii Ziditorului.

Cântarea 1, glasul 1.

Irmosul:

Cântare de biruinţă să cântăm toţi lui Dumnezeu, Celui Ce a făcut minuni minu nate cu braţ înalt şi a izbăvit pe Israel, că S-a preaslăvit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să ne adunăm astăzi la Născătoarea de Dumnezeu, cinstind-o cu cântări şi să prăznuim praznic duhovnicesc. Că în Templul lui Dumnezeu, Dar se aduce.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu cântări să lăudăm petrecerea Născătoarei de Dumnezeu cea Preaslăvită, că în Templu astăzi, ca o Biserică a lui Dumnezeu, se aduce Dar de mult preţ, după prorocie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfânta Ana cea fără de prihană s-a bucurat, ca o maică ce a adus lui Dumnezeu Dar de mult preţ, în Templu. Şi Sfântul Ioachim împreună cu dânsa prăznuieşte bucuros.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

David strămoşul tău te-a lăudat de demult, Fecioară Dumnezeiască Mireasă, numindu-te Fiică a Împăratului Hristos. Pe Care şi născându-L Prunc, ca o Maică L-ai alăptat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu trupul de trei ani fiind, Născătoarea de Dumnezeu a fost adusă Domnului şi Sfântul Zaharia, preotul lui Dumnezeu, primind-o pe ea, în Templu bucurându-se a aşezat-o.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioare, purtătoare de făclii, începeţi astăzi să dănţuiţi; maicilor, cântaţi Împărătesei Maicii Celei ce merge în Templul Împăratului Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (a Preasfintei Treimi).

Treimea Cea de o Fiinţă, Părinte şi Cuvinte şi Duhule Sfinte, pe Tine cu credinţă Te slăvim ca pe Făcătorul tuturor şi Ţie strigăm cu dreaptă credinţă: mântuieşte-ne pe noi, Dumnezeule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Din vopseaua sângelui tău, Preacurată, în porfiră îmbrăcându-Se a ieşit Împăratul şi Dumnezeu şi a înnoit tot neamul omenesc cu milostivirea Sa.

Catavasie:

Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Să se întărească inima mea întru voia Ta, Hristoase Dumnezeule, Care peste ape ai întărit cerul al doilea şi ai întemeiat pământul peste ape, Atotputernice.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să prăznuim, iubitorilor de praznic şi împreună să ne veselim cu duhul, mângâindu-ne astăzi în acest Sfânt Praznic al Fiicei Împăratului şi Maicii Dumnezeului nostru.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfinte Ioachim, veseleşte-te astăzi şi te bucură, Sfânta Ana, cu duhul, aducând Domnului pe Ceea ce s-a născut din voi, de trei ani fiind, ca pe o Junincă Preacurată şi cu totul fără prihană.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Locaşul lui Dumnezeu în Sfântul Templu este adusă, Născătoarea de Dumnezeu Maria, cu trupul de trei ani fiind; şi purtând făclii, fecioarele merg înaintea ei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Mieluşeaua lui Dumnezeu cea Nepătată, Porumbiţa cea Neîntinată, Cortul cel de Dumnezeu Încăpător, Sfinţenia Slavei a ales a locui în Cortul cel Sfânt.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cea de trei ani cu trupul şi de mulţi ani cu duhul, cea mai Desfătată decât cerurile şi mai Înaltă decât Puterile cele de sus să fie Lăudată cu cântări, Dumnezeiasca Mireasă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Prăznuind petrecerea Născătoarei de Dumnezeu în cele unde nimeni nu intră şi noi cu fecioarele purtătoare de făclii înţelegătoare, cu veselie, astăzi să ne apropiem de Templu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preoţii lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă întru dreptate cu darul şi întâmpinaţi în chip luminat, deschizând uşile Sfintei Sfintelor pentru Fiica Împăratului şi Dumnezeului nostru.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (a Preasfintei Treimi).

Lumină este Tatăl şi Lumină Fiul Lui şi Lumină este şi Duhul Mângâietorul. Pentru că Treimea Strălucind, ca dintr-un soare, Dumnezeieşte luminează şi păzeşte sufletele noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine proorocii te-au propovăduit mai înainte, Chivot al Sfinţeniei, Curată şi Cădelniţă de aur şi Sfeşnic şi Masă şi noi ca pe un Cort de Dumnezeu Încăpător te lăudăm pe tine.

Catavasie:

Fiului Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci şi mai pe urmă din Fecioară Întrupat mai presus de fire, lui Hristos Dumnezeu, să-I strigăm: Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Cu duhul văzând mai înainte, proorocule Avacum, Întruparea Cuvântului, ai propovăduit strigând: când se vor apropia anii, Te vei cunoaşte, când va veni vremea, Te vei arăta. Slavă Puterii Tale, Doamne!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Proorocule Isaia, prooroceşte nouă, care este Fecioara ce are în pântece? Cea din rădăcina lui Iuda, care a odrăslit şi s-a născut din David Împăratul, din sămânţă Sfântă, Rod Binecuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Începeţi, fecioare şi cântaţi cântări, în mâini ţinând făclii şi prăznuiţi cu noi, lăudând Intrarea Celei Curate şi de Dumnezeu Născătoare, care acum merge în Templul Domnului cu strălucire.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfinţilor Ioachim şi Ana, veseliţi-vă acum, când aduceţi în Templul Domnului pe cea Curată, care are să fie Maică lui Hristos Dumnezeu, Împăratului a toate, Ceea ce s-a născut din voi ca o junincă de trei ani.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfântă a Sfintelor fiind tu, Curată, în Sfântul Templu ai iubit a te sălăşlui şi cu îngerii, Fecioară, vorbind, petreci, cu minune din cer pâine luând, Hrănitoarea vieţii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Născând mai presus de nădejde pe Preasfânta Curată, cu bună credinţă au făgăduit a o aduce lui Dumnezeu; şi au împlinit făgăduinţa, pe Ceea ce s-a născut dintr-înşii, astăzi Sfinţii Ioachim şi Ana aducând-o ca pe o Jertfă în Casa lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Odrăslit-a toiagul lui Aaron oarecând, mai înainte închipuind, Preacurată, naşterea cea Dumnezeiască. Că mai presus de fire aveai să zămisleşti şi Nestricată să rămâi şi după naştere, Fecioară să te arăţi, Prunc alăptând, pe Dumnezeul tuturor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioare, pe Fecioara, maicilor, pe Maica, cu dreaptă credinţă adunaţi-vă să o cinstiţi împreună cu noi, pe Ceea ce s-a născut şi a născut, care ca o Jertfa fără prihană a fost adusă lui Dumnezeu, toţi împreună cu bucurie să o prăznuim.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (a Preasfintei Treimi).

Treimea în Feţe şi Unimea de Un Chip, cu dreaptă credinţă să O slăvim; pe Dumnezeu Cel Adevărat, pe Care Îl laudă mai marii Cetelor îngereşti şi ale Arhanghelilor ca pe un Stăpân al făpturii, toţi cu credinţă, închinându-ne, pururea, să-L preaslăvim.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Roagă neîncetat, Preasfântă Fecioară Curată, pe Fiul tău şi Dumnezeu, pe Care L-ai născut cu Trup, să mântuiască pe toţi robii tăi din multele feluri de curse ale diavolului şi de toate ispitele ce vin asupra lor.

Catavasie:

Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Tu Cel Lăudat, din Muntele cel cu umbra deasă. Venit-ai Întrupându-Te din cea Neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu, Slavă Puterii Tale, Doamne!

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Răsari nouă Lumina Cea pururea Fiitoare, celor ce mânecăm către judecăţile poruncilor Tale, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Hristoase, Dumnezeul nostru.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Lumini să purtăm dreptcredincioşii, toţi împreună alergând şi mărind pe Maica lui Dumnezeu. Că se aduce astăzi prinos Domnului, ca o Jertfă Bineprimită.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să se veselească strămoşii astăzi, Stăpână şi să se bucure Ceea ce te-a născut pe tine, împreună cu părintele tău. Că Rodul lor Domnului este adus.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Mieluşeaua cea mult Numită şi Preaslăvită şi fără prihană, ca pe Ceea ce cu Trup a Născut pe Dumnezeiescul Mieluşel, toţi să o lăudăm, prăznuind cu credinţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dumnezeieştile semne ale încredinţării naşterii tale, celei mai presus de minte, se scriu, Curată Fecioară, astăzi întru Duhul Sfânt în Templul lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să se deschidă Uşile cele dinaintea Slavei Dumnezeului nostru şi să primească pe Maica lui Dumnezeu, Ceea ce nu ştie de nuntă, ca pe o Neîntinată junincă de trei ani.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Muntele cel de mult preţ şi Umbros să-l lăudăm, pe pururea Fecioara care s-a făcut Maica lui Dumnezeu. Că Aceasta a strălucit la margini lumină.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (a Preasfintei Treimi).

Pe o Dumnezeire peste toate Stăpânitoare şi pururea Vecuitoare slăvind, să ne închinăm ei, Celei Cinstite în Trei Feţe, Nedespărţite în Fire şi cu aceeaşi Slavă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Liman Liniştit şi de Necucerit, zid am agonisit rugăciunea ta în primejdii, de Dumnezeu Născătoare, pururea izbăvindu-ne din primejdii şi din necazuri.

Catavasie:

Dumnezeul păcii fiind şi Tată al îndurărilor, pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare dăruindu-ni-L, Pace L-ai trimis nouă. Deci, povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim, Iubitorule de oameni.

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Pe proorocul Iona urmând strig: scoate din stricăciune viaţa mea, Bunule şi mă mântuieşte, Mântuitorul lumii, pe mine cel ce strig: Slavă Ţie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să prăznuim credincioşii praznic duhovnicesc, pe Maica lui Dumnezeu lăudând-o cu dreaptă credinţă. Că este mai Sfântă decât minţile cele cereşti.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu cântări duhovniceşti să lăudăm, credincioşii, pe Maica Luminii, că astăzi s-a arătat nouă mai înainte mergând în casa lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nepătata Mieluşea şi Curata Porumbiţă s-a dus să locuiască în Casa lui Dumnezeu, cea fără prihană, mai înainte fiind Rânduită a fi Maică a lui Hristos Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

În Templul Legii intrări săvârşeşte Biserica lui Dumnezeu, Cortul cel Ceresc, din care nouă, celor din întuneric, Lumină ne-a strălucit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pruncă fiind cu trupul şi Desăvârşită cu sufletul, Sfântul Chivot în Casa lui Dumnezeu intră ca să se hrănească cu Dumnezeiescul Har.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Din toate ispitele şi primejdiile sufleteşti mântuişte-ne pe noi, cei ce alergăm la tine, Prealăudată, cu rugăciunile tale, Maica lui Hristos Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (a Preasfintei Treimi).

Părinte şi Fiule şi Duhule Cel Drept, Unime în Trei Ipostasuri şi Nedespărţită Treime, miluieşte pe cei ce se închină Dumnezeieştii Tale Stăpânii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

În pântecele tău Încăput fiind Cel Neîncăput de totul, Maica lui Dumnezeu, a ieşit din tine, Preacurată, îndoit în fire, Dumnezeu şi Om.

Catavasie:

Din pântece pe Iona ca pe un prunc l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit; şi în Fecioară sălăşluindu-Se Cuvântul şi Trup luând, a ieşit, păzind-o Nestricată. Că Cel Ce nu a pătimit stricăciune, pe Ceea ce L-a născut, a păzit-o Nevătămată.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Preacurat Templu al Mântuitorului, Cămara cea de mult preţ şi Fecioara, Sfinţită Vistieria Slavei lui Dumnezeu, astăzi este adusă în Casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu. Aceasta este Cortul cel Ceresc.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Cuptorul, Mântuitorule, se răcorea, iar tinerii dănţuind cântau: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să dănţuim, iubitorilor de praznic, astăzi, să lăudăm pe Curata Stăpână, pe Sfinţii Ioachim şi pe Ana după vrednicie cinstindu-i.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Prooroceşte cel ce grăieşti cu Duhul: aduce-se-vor fecioare în urma ta, aduce-se-vor în Templu ţie, Împărătesei Maice.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Bucuratu-s-au Cetele îngerilor, veselitu-s-au duhurile drepţilor, când Maica lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor a fost adusă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Şi cu trupul şi cu duhul s-a bucurat Maria cea fără prihană rămânând în Templul Domnului, ca un Vas Preasfinţit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Primind Hrană Cerească, a sporit cu înţelepciunea şi cu harul, făcându-se Maică după trup a Mântuitorului Hristos.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dusu-te-au pe tine în cele mai dinăuntru ale Templului Înţelepţii tăi Părinţi, Preacurată, ca să te hrăneşti în chip neobişniut spre sălăşluirea lui Hristos Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (a Preasfintei Treimi).

Să slăvim Treimea Cea Nedespărţită, să lăudăm o Dumnezeire, împreună cu Tatăl pe Cuvântul şi pe Duhul Cel cu totul Sfânt.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Roagă pe Domnul pe Care L-ai născut, ca pe Cel Ce este Milostiv din fire, Născătoare de Dumnezeu, să mântuiască sufletele celor ce te laudă pe tine.

Catavasie:

Tinerii în dreaptă credinţă fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat, ci, în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Cel de Care se înfricoşează îngerii şi toate Oştile ca de Făcătorul şi Domnul, lăudaţi-L, preoţi, preamăriţi-L, tineri, binecuvântaţi-L, popoare şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Se veselesc astăzi cu bucurie Sfinţii Ioachim şi Ana cea fără prihană, aducând Domnului Dumnezeu jertfă pe Sfânta Fiică, cea Dăruită ei prin făgăduinţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Lăudaţi sunt sfinţii David şi Iesei şi Iuda este cinstit: că din rădăcina lor a odrăslit Rod, Curata Fecioară, din care S-a născut Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Maria cea Preacurată şi Cort Însufleţit a fost adusă astăzi în Casa lui Dumnezeu şi a primit-o pe ea Zaharia cu mâinile ca pe un Odor al Domnului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca pe o Uşă de mântuire şi ca pe un Munte Înţelegător, ca pe o Scară Însufleţită, să cinstim credincioşii după adevăr pe Fecioara şi Maica lui Dumnezeu, cea Binecuvântată de mâinile preoţilor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Proorocii, Apostolii şi mucenicii lui Hristos, Cetele îngerilor şi toţi pământenii să cinstim cu cântări pe Fecioara cea Curată, ca pe o Binecuvântată Maică a Celui Preaînalt.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Templului te-au adus pe tine, Preacinstită Curată, cei ce Dumnezeieşte te-au născut; ca pe o Jertfă Curată şi Străină, te sălăşluieşti întru cele neumblate, ca să te găteşti de mai înainte lui Dumnezeu, spre Locaş Cuvântului.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Lăudat să fie Cel Întreit Sfânt, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, Unimea Cea Nedespărţită, o Dumnezeire, Care ţine în mână toată făptura întru toţi vecii

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cuvântul Cel fără început S-a Început, cu Trup Născându-Se precum a binevoit, Dumnezeu şi Om din Prunca Fecioară, iarăşi zidindu-ne pe noi cei căzuţi mai înainte, pentru multa Sa milostivire.

Catavasie:

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire, că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii nu a ars pântecele Fecioarei în care a intrat. Pentru aceasta cântând să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe pe Dânsul întru toţi vecii.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Îngerii, Intrarea celei Preacurate văzând, s-au mirat, cum Fecioara a Intrat în Sfânta Sfintelor.

Irmosul:

Ca de un Chivot Însufleţit al lui Dumnezeu, nici cum să nu se atingă mâna necredincişilor, iar buzele credincioşilor, fără tăcere glasul îngerului cântând, cu bucurie să strige Născătoarei de Dumnezeu: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii, Intrarea Celei Preacurate văzând, s-au mirat, cum cu Slavă a intrat în Sfânta Sfintelor.

Ca Ceea ce ai Prealuminată Frumuseţea Curăţiei sufletului, Născătoare de Dumnezeu, Curată şi de harul lui Dumnezeu din cer eşti Plină cu Lumina Cea pururea Fiitoare, luminezi totdeauna pe cei ce cu veselie strigă: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii, Intrarea Fecioarei văzând, s-au mirat, cum cu preaslăvire a intrat în Sfânta Sfintelor.

Mai presus zboară decât puterea cuvintelor, minunea ta, Născătoare de Dumnezeu Curată. Că trupul întru tine îl socotesc, mai presus de cuvânt, neprimitor de curgerea păcatului. Pentru aceasta cu mulţumire strig către tine: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii şi oamenii Intrarea Fecioarei să o cinstim, căci cu Slavă a intrat în Sfânta Sfintelor.

Cu preamărire mai înainte te-a închipuit, Curată, Legea, pe tine Cort şi Dumnezeiască Năstrapă şi Catapeteasmă şi Toiag, Biserică Nestricată şi Uşă a lui Dumnezeu. Pentru aceasta învăţăm a striga către tine: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii, Intrarea Fecioarei văzând, s-au mirat, cum cu Dumnezeiască plăcere a intrat în Sfânta Sfintelor.

Dulce cântând ţie mai înainte a glăsuit David, numindu-te pe tine Fiică a Împăratului, cu podoaba virtuţilor văzându-te Împodobită, stând de-a drepta înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta proorocul a strigat: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngeri, săltaţi cu sfinţii, fecioare, împreună dănţuiţi, că Fiica lui Dumnezeu a intrat în Sfânta Sfintelor.

De Dumnezeu Primitoare mai înainte văzându-te Solomon, Născătoare de Dumnezeu, te-a vestit pe tine Uşă Deschisă Împăratului şi Izvor Viu Pecetluit, din care Apa Cea Netulbure a Izvorât nouă, celor ce strigăm cu credinţă: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Îngerii şi oamenii, pe Fecioara, cu cântări să o mărim, căci cu Dumnezeiască cuviinţă a intrat în Sfânta Sfintelor.

Dai harurile tale cele liniştite, Născătoare de Dumnezeu, sufletului meu, izvorând viaţă celor ce te cinstesc după datorie, Singură apărându-i şi acoperindu-i şi păzindu-i, ca să strige către tine: cu adevărat mai presus decât toţi eşti, Fecioară Curată.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Irmosul:

Pe Norul cel Purtător de Lumină, întru care Stăpânul tuturor din cer ca ploaia pe lână S-a Pogorât şi S-a Întrupat pentru noi, făcându-Se Om Cel fără de început, să o mărim toţi, ca pe Maica Dumnezeului nostru, Curată.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Din cei drepţi a ieşit, din Sfinţii Ioachim şi din Ana, Rodul făgăduinţei, Dumnezeiasca Pruncă Maria; şi ca nişte Tămâie Bineprimită, cu trupul Pruncă fiind, este adusă să locuiască în Sfânta Sfintelor din Templu, ca o Sfântă.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Pe Ceea ce a fost Pruncă cu firea şi mai presus de fire s-a arătat Maică lui Dumnezeu, să o lăudăm cu cântări. Că în Templul Legii Domnului astăzi a fost adusă, spre a fi Mireasmă cu bun miros, ca un Rod duhovnicesc al drepţilor.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Născătoarei de Dumnezeu, cu cuviinţă, să strigăm credincioşii cu îngerul: Bucură-te! Bucură-te, Preabună Mireasă! Bucură-te, Nor Luminos, din care nouă, celor ce şedeam întru întunericul necunoştinţei, ne-a Strălucit Domnul! Bucură-te, Nădejdea tuturor!

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Sfânta Sfintelor şi a lui Dumnezeu Maică Marie, cu rugăciunile tale, Curată, scapă-ne din cursele vrăjmaşului şi din tot eresul şi necazul pe noi, cei ce ne închinăm cu credinţă Icoanei Sfântului tău Chip.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Cântare după vrednicie, Născătoare de Dumnezeu, toată zidirea, cu Îngerul Gavriil, să-i strige, glăsuind: Bucură-te, Maica lui Dumnezeu, cu totul fără prihană, prin care ne-am mântuit din blestemul cel dintâi, făcându-ne părtaşi nestricăciunii.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ceea ce s-a adus în Templul Domnului şi s-a binecuvântat de mâinile preoţilor.

Mai presus decât Heruvimii şi decât Serafimii mai Înaltă şi mai Desfătată decât cerurile te-ai arătat, Fecioară, ca Ceea ce pe Cel Neîncăput de toate, Dumnezeul nostru, în pântecele tău L-ai încăput şi L-ai născut în chip de negrăit; pe Care roagă-L îndelung pentru noi.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Măreşte, suflete al meu, Stăpânia Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri şi Nedespărţite.

Firea Cea în Trei Ipostasuri şi Slava Cea Nedespărţită şi într-o Dumnezeire Lăudată neîncetat, în cer şi pe pământ, Treimea Cea Nedespărţită să O slăvim, Tatălui şi Fiului şi împreună şi Duhului închinându-ne cu dreaptă credinţă.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstiţi şi mai Mărită decât Oştile cele de sus.

Pe cei ce aleargă cu credinţă sub milostivirea ta şi se închină cu bună cinstire Fiului tău, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, ca Unui Dumnezeu şi Domn al lumii, roagă-te ca să-i mântuiască de stricăciune, de primejdii şi de toate ispitele.

Catavasie:

Taină Străină văd şi Preaslăvită, cer fiind peştera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care s-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl mărim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif...

Spune, David, ce Praznic este acesta de acum, pe care l-ai lăudat oarecând în Cartea Psalmilor, pe Fiica Prunca lui Dumnezeu şi Fecioara? Că ai zis: aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei şi cele de aproape ale ei. Minunat şi a toată lumea praznic fă celor ce strigă: Născătoarea de Dumnezeu este pentru noi Solitoarea mântuirii.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif...

Mieluşeaua cea Nepătată şi Cămara cea Neîntinată, Născătoarea de Dumnezeu Maria, cu veselie este adusă în chip Prealuminat. Pe care îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţă şi toţi credincioşii o fericesc pururea şi cu mulţumire cântă ei neîncetat cu glas mare: Mărirea şi Mântuirea noastră tu eşti, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

 

 

 

Cultura generală nu exprimă ceva vag, cum de­seori suntem înclinați să credem, ci constituie un limbaj comun și un bagaj indispensabil, care ne însoțește pe parcursul întregii noastre vieți. Educația pe care ne-o propune astăzi sistemul de învățământ românesc nu are în vedere discursul și cultivarea virtuții, a valorilor, ci încearcă, printr-o copiere nefiltrată, să promoveze un model de gândire care până acum nu și-a demonstrat viabilitatea. Scriitorul Mircea Platon, redactor-şef la revista „Convorbiri Literare” și doctor în istorie, vorbește în interviul de față despre laicizarea virtuții, despre morala în cultură și educația în era postmodernă.

Domnule Mircea Platon, poate exista umanitate fără educație?

„Umanitatea”, adică omenirea sau totalitatea oamenilor, are grade diferite de existență, în funcție de „umanitatea”, adică de omenia din noi. O omenire de gradul zero, la nivelul cel mai de jos al existenței, fără omenie, ar fi o omenire trăind animalic, adaptată la mediu. Educația contribuie la depășirea acestui proces de strictă adaptare la mediu prin transmitere și învățare, adică prin tradiție, prin predarea anumitor „conținuturi” culturale - folosesc acest cuvânt în sensul cel mai larg -, prin timp, peste epoci. Transmiterea acestor repere contribuie la verticalizarea umanității. Altminteri riscăm să reinventăm roata la fiecare generație. Nu poate exista „progres” fără tradiție, adică fără capacitatea de a asimila reperele, certitudinile și împlinirile estetice sau de orice altă natură ale trecutului. 

Ca lumea să nu creadă în valori, trebuie să le denigrezi sau să elimini discursul despre ele 

Școala din ziua de astăzi se axează exclusiv pe transmiterea și însușirea de informații. Despre realizarea unui om educat nu se mai pune problema acum. De ce a dispărut discursul despre virtute și valori în universitatea zilelor noastre (exceptând poate facultatea de umanioare și teologia)?

Depinde despre ce fel de școală vorbim. Modelul occidental al învățământului preuniversitar (primar, gimnazial și liceal), pe care îl importăm și noi astăzi în România, are în vedere mai puțin învățarea și mai mult educația. Sistemul de învățământ a devenit unul de educație, de educație în spiritul unor valori, de foarte multe ori, de calitate îndoielnică și care au înregistrat deja un zgomotos faliment în Occident. Transmiterea și însușirea de cunoștințe, care constituiau nucleul învățământului de tip clasic, articulau intelectul și personalitatea elevilor, obișnuindu-i să gândească structurat și obligându-i la o „etică a muncii”, la o practică școlară care, în lipsa contactului cu viața naturală și cu rigorile ei, era singura de natură a contribui semnificativ la educarea unei persoane. Sistemul de educație de tip nou este opus sistemului de învățământ de tip clasic, tocmai pentru că le oferă copiilor „informații” - adică lucruri noi, improvizate, netestate, ciudățenii - și multă „educație creativă”, în spiritul unor ideologii recente, riscante, care, în măsura în care au fost testate de timp, s-a dovedit că duc la fundături sociale, comportamentale și culturale. În ceea ce privește universitatea, „discursul despre virtute și valori” a dispărut pentru că a dispărut, cu unele excepții, practica virtuții și a valorilor și pentru că acest lucru a dus la apariția unor cohorte intelectuale dedicate deconstructivismului pragmatic și cinismului programatic.

Virtutea, doar un stil de viață?

Când s-a „laicizat” virtutea și ce consecințe are acest fapt asupra societății?

În ceea ce ne privește pe noi, europenii de astăzi, virtutea s-a laicizat mai întâi teoretic, prin redefinirea ei în termeni pseudonaturalist-individualiști, începând din secolul al XVII-lea, și apoi s-a laicizat practic, prin redefinirea ei în termeni consumerist-de masă, în secolul al XX-lea. Laicizarea virtuții a presupus de fapt privatizarea ei, transformarea ei în chestiune de „împlinire” individuală: tratată filosofic, din rațiuni de inerție teologică și de cenzură, în secolele XVII-XVIII, și apoi alimentată sau mai degrabă îngrășată consumerist în secolul al XX-lea. Culmea e că această „virtute”, desprinsă total de tradiție, a ajuns, în epoca individualismului extrem de astăzi, în care totul e o simplă „opțiune”, să fie tot apanajul „experților”. Doar că aceștia nu mai vorbesc în numele Tablelor Legii sau al Celor XII Table, sau al melopeicei memorii druidice, sau al rânduielii, sau al Evangheliei, ci al sondajelor de opinie și al fluctuațiilor pieței. Laicizarea virtuții a însemnat privatizarea ei la modul cel mai literal, adică transformarea ei într-o diversitate de „stiluri de viață” care sunt modelate și promovate mai țipător sau mai discret de către mercenari ex­perți, angajați ai marilor cor­po­rații care câștigă de pe urma acestei privatizări pe care noi, creș­tinii, o numim „laicizarea” virtuții.

Cunoștințele pot fi traficate, virtutea nu

De ce este mai greu de dobândit virtutea decât cu­noașterea (deși nici cu­noaș­terea nu se reduce la știință)? Ce e mai important: să fim morali sau culți?

Virtutea înseamnă asumarea cunoașterii, presupune trăirea ei. Cunoașterea neasumată nu duce nicăieri, dar e comodă și decorativă. Cunoașterea neasumată încetează până la urmă să mai fie cunoaștere și devine fală deșartă, nebunie. Trăim într-o epocă în care oameni cu multe diplome și varii competențe, puși în situația de a face ceva concret pentru țară, nu fac nimic, se declară incapabili să miște, nu muntele, ci până și un șoarece. Și se refugiază în cinism și în mandarinat bine stipendiat. Ce anume înseamnă virtutea decât a pune în lucrare cunoașterea deosebirii dintre bine și rău? Și ce e cunoașterea, decât activitatea care ne permite ca, puși în fața celor mai fine dileme referitoare la drumul virtuos și la cel păcătos, să putem face această alegere cu luciditate? Virtutea nu e decât practica lucidă a cunoașterii. Cunoașterea poate fi traficată, virtutea nu, doar discursul despre virtute. Este important să ne reamintim astăzi de cultivarea virtuții și a cunoașterii, pentru că ideologiile la modă astăzi ne induc ideea că nu e real decât ceea ce „vine de la sine”. Or, marea majoritate a lucrurilor care „vin de la sine” astăzi sunt rezultatul unor îndârjite, minu­țioase și experte campanii de programare a comportamentelor și a cunoașterii. Nu cred că poți fi cu adevărat cult fără a avea o imagine de ansamblu a omului și a lumii. Și nu cred că poți avea o astfel de imagine de ansamblu care să nu te facă să vezi meschinăria, penibilul și, în cele din urmă, inutilitatea imoralității, care e întotdeauna o opțiune individuală, o pierdere din vedere a imaginii de ansamblu, o uitare a rosturilor noastre și o trădare a sobornicității.

Paradoxal, progresul ne-a amplificat poftele, viciile, căderile

În contemporaneitate, știința se impune ca unic instrument de asigurare a controlului asupra reali­tății materiale și mod paradigmatic de abordare a realului. Cu toate acestea, social și uman, trăim într-un haos absolut. Unde e de intervenit? De ce mai avem nevoie? Ce ne lipsește?

Științele naturii au atins, datorită izbânzilor obținute, niște limite dincolo de care le pândesc un limbaj metafizic și jocul unor abstracțiuni, care le fac mai puțin „științifice”, în sensul inițial, empiric și experimental al practicii științifice. Progresul științific a dat naștere și progresului tehnologic, care a oferit, prin con­juncția cu un anumit tip de capitalism corporat, câmp liber tuturor poftelor, consumeriste și achizitive, omenești. Prestigiul, absolut meritat și admirabil, al științei a inspirat numeroase imitații pseudo-științifice, apa­riția unor false „științe” care generează falsă expertiză, invocată apoi de falși experți pentru a remodela după bunul plac câmpul social sau orizonturile personale. Apoi, știința și tehnologia au strecurat infinitul în viața noastră de toate zilele: infinitul „infor­mației” sau al formelor de degradare umană de pe celularul pe care părinții i-l pun în mână unui copil, infinitul creșterii economice, al producției, consumului și profitului. Omul tradițional a trăit într-o lume limitată. Haosul în care trăim are de-a face cu faptul că știința ne-a îmbogățit realitatea, a sporit-o, ne-a făcut să renunțăm la poeticul om din lună, dar să devenim brusc conștienți de universurile dintr-un strop de apă. Tocmai acest lucru a făcut ca orice strop de apă să devină câmpul de bătălie dintre două sau mai multe corporații, dintre două sau mai multe state, dintre două sau mai multe interese concurente și bine organizate. Progresul științific a făcut ca războiul, care în vremurile premoderne pârjolea lumea pe orizontală, precum focul ardea pădurea sau preeria, să coboare în straturile infinitezimale și să urce în zonele cele mai reci ale realității: ne batem din întunericul pânzelor freatice până în cel al cosmosului. Ne batem atât în infinitul mic, cât și în cel mare. Progresul ne-a amplificat poftele, viciile, căderile, mizele. Tocmai de aceea e nevoie de un sistem de învățământ care să nu curgă odată cu lumea, să nu fie în flux, să nu se miște odată cu restul șuvoiului, ci să reprezinte o oază de „calm al valorilor”, vorba lui Virgil Nemoianu, să fie locul unde, ca elevi, viitorii adulți deprind sistemul de orientare în lume, bazat pe stelele fixe și pe reperele perene. Acest lucru lipsește astăzi: luați de mitul și viteza progresului, credem că ne putem lipsi de permanențe, de intimitatea lor, de trăirea în intimitatea lor, care e educația. 

Ce face din profesor o autoritate în domeniu pentru discipolii lui? Ce e mai greu de realizat și obținut, să fii o autoritate sau să deții o autoritate (decan, rector etc.)? Ar fi fericit ca cele două să se suprapună?

Competența în domeniul de referință este ceea ce face dintr-un profesor o autoritate pentru discipolii lui. Competență care, desigur, într-un sistem academic normal, înseamnă și recu­noaștere, adică prestigiu. Uni­versitățile nord-americane, pe care le cunosc mai bine, au devenit astăzi uriașe corporații și, ca atare, tind să separe cercetarea de administrație și, uneori, într-o anumită măsură, chiar de predare. E un tip de „diviziune socială a muncii” care a dat roade, universitățile acestea dominând clar „producția de cunoaștere științifică” globală. Sigur că profesorii dedicați cercetării vor să le fie ascultată vocea de către administratorii universității, și de multe ori nu se întâmplă acest lucru, dar nu mulți dintre ei se grăbesc să ocupe funcții adminis­trative. Am văzut cariere știin­țifice ruinate, chiar dacă nu distruse complet, de succesul carierelor administrative. În starea în care am ajuns astăzi, cu multe domenii producând și cerând atât de multă expertiză, cred că o anumită separare a rolurilor e de dorit și e benefică. Tocmai de aceea am avea nevoie, în aceste vremuri de necesară specializare, de o cultură generală, cultivată în învățământul preuniversitar, cultură generală, adică împăr­tășită de toți, nu „vagă”, care să constituie un limbaj comun și un liant pe parcursul întregii noastre vieți de „specialiști”, care trebuie să aibă bun-simț (common sense) și să colaboreze. Avem nevoie de repere comune. Și ele nu se cultivă prin televizor, ci prin școală. Fără aceste repere comune, instituțiile noastre nu vor putea funcționa la parametri pozitivi.

Cum afectează postmodernismul criza învățămân­tului?

Zilele trecute am fost la o ședință cu părinții la ciclul primar. Acolo s-a discutat despre faptul că o anumită profesoară, care altminteri se poartă foarte frumos cu copiii, i-a explicat unui părinte că anumiți elevi sunt obraznici. Imediat, unul dintre părinții prezenți la ședință a obiectat împotriva cuvântului „obraznic”, spunând că nu e de acord să fie folosit cu privire la elevi, pentru că induce conotații negative. Acest nominalism, cu ferma lui convingere că mai important decât realitatea e cuvântul care denumește acea realitate, că putem opera asupra realității redefinind termenii, acest tip de magie deci e un exemplu cotidian de postmodernism pentru uzul maselor. Refugierea în discurs, „făcutul” din pix sau din vorbă al realității, a dus la slăbirea autorității statului și a insti­tuțiilor lui, printre care și școala. Există un vid de autoritate a școlii, a profesorilor, umplut cu agresivitate de tot felul de „experți” și „antreprenori educa­ționali”, de „motivational speakers” și chiar de părinți care aspiră la „tot ce e mai bun pentru copilul lor”, dar a căror înțelegere a lumii și a rigorilor unui sistem de învățământ este evident limitată și, în multe cazuri, vag antrenată scolastic. Această evaporare a autorității este un simptom al slăbirii autorității meta-na­rațiunilor luate ca țintă de către o întreagă rețea de formatori de opinie postmoderni, adică demitizatori cu program. Această autoritate era apanajul moder­nității, construită nu pe dărâmarea trecutului premodern, ci pe grijulia lui preluare de către un secol, al XIX-lea, care a descoperit virtuțile istoriei și ale conti­nuităților culturale. Modul în care modernitatea Conservatoare și Liberală (adică cea a lui Tocqueville sau Benjamin Constant, de exemplu) a prețuit și continuat moștenirea nobiliară și aristocratică a Evului Mediu e cunoscut. Modul în care aceste conti­nuități istorice au dat, în spațiul românesc, naștere la continuități și coeziuni sociale e mai puțin cunoscut.

Sistemul de învățământ pe care l-am avut în România până la mijlocul anilor ’90 era un produs al Europei moderne. Nu era un sistem comunist, așa cum cred unii astăzi, ci un produs european modern, născut în secolul al XIX-lea. Învățământul de masă, mai întâi pentru ciclul primar, s-a născut la noi cu întârziere motivată istoric, dar tocmai de aceea a fost construit, la vremea lui, după cele mai solide principii, primit cu mare entuziasm și folosit cu sete. Cu toate defectele lui, acest sistem de învățământ, pus pe roate de Gh. Asachi,
Cuza/Kogălniceanu, Spiru Haret și C. Angelescu, a oferit României, în doar o sută și ceva de ani, mai întâi, o elită funcționărească necesară administrării statului român modern, și apoi un ve­hicul, neîntrecut încă, al mo­bilității sociale bazate pe muncă și merit, oferind copiilor de țărani șansa ascensiunii sociale prin combustie intelectuală. Acest sistem ne-a dat generații întregi de academicieni, de profesori universitari, de mari specialiști și intelectuali ridicați din familii de țărani. După cum spunea academicianul Bogdan Simionescu, mai bine de jumătate din academicienii români din toate timpurile au provenit din familii de țărani.

Acest tip de mobilitate socială a fost posibil datorită unui sistem de învățământ riguros, care democratiza cunoașterea, care așeza copilul pe tărâmul certitudinilor. Să nu uităm că, înainte de a avea un sistem de învăță­mânt public în limba română, în Moldova și Țara Românească se învăța acasă, cu dascăli străini. Ca atare, învăța cine își permitea. Ponosirea post­modernă a autori­tății statului nu a avut drept urmare democratizarea învățămân­tului, ci tocmai reprivatizarea lui, trecerea lui în zona nebuloasă a „medi­tațiilor”, a nesiguranței achizi­țiilor culturale școlare, a devalorizării actului educațional, a statutului profesorilor și, în cele din urmă, a valorii elevului. În acest sistem postmodern, bazat pe modele occidentale expirate, pe idealul școlii ca joacă, fără predare tradițională, fără învățare clasică, fără teme, fără disciplină, fără busolă în cele din urmă, orizonturile se închid, nu se deschid, iar școala postmodernă nu e o cultivare a verticalității, ci o lă­bărțare pe orizontala mlaștinei.

 

Un articol de: Augustin Păunoiu - Ziarul Lumina, 03 Noi, 2019

 

 

După ce am pus temelia „Bisericii Online” continuăm proiectul cu un set de bune practici privind conținutul unei pagini de Facebook parohiale și recomandări referitoare la publicarea lui.

Conținutul pe care-l va posta administratorul unei pagini parohiale va fi atât propriu cât și din alte surse spre a întruni un minim de două postări pe zi, așa cum recomandă specialiștii.

Desigur, conținutul propriu va avea un impact mai mare asupra urmăritorilor. Fotografiile și imaginile cu text au menirea de a atrage atenția asupra mesajului transmis.

Conținutul din surse externe trebuie contextualizat și introdus publicului propriu în funcție de relevanță și context. La preluarea materialelor trebuie avute în vedere drepturile de autor și indicată sursa.

Link-uri

Postarea unui link se poate face în două moduri:

1. Lipind adresa web în spațiul de scriere și ștergerea lui după ce generează preview (previzualizare); În acest caz, în mod normal, va apărea titlul articolului respectiv însoțit de o imagine reprezentativă. După ștergerea link-ului, trebuie făcută o introducere a materialului. Nu este indicat să transmiți un material fără caption.

În cazul în care sunt probleme cu previzualizarea generată de Facebook, poți utiliza unealta pentru Debug pusă la dispoziție de platformă.

1. Prin scurtarea link-ului cu ajutorul unor unelte online (precum Bitly, TinyURL, Rebrandly ș.a.), lipirea lui în postare și eliminarea preview-ului generat de Facebook. Este indicat să atașezi o fotografie postării pentru a o face mai atractivă. Caption-ul va fi mai explicit în acest caz, luând în considerare faptul că nu mai apare titlul resursei web.

Specialiștii recomandă ca o pagină să aibă postări la ore specifice, nu aleatoriu (ex. 21:15, 22:15, nu 12:04, 22:23).

Timpul optim pentru postări este subiectiv și poți urmări în acest sens când este activ publicul paginii tale în secțiunea de Insights oferită de Facebook.

Totuși, pentru a spori expunerea pe Facebook este necesară adoptarea unei strategii privind postările și distribuirile apărute pe pagină, astfel încât ele să apară la ore de vârf, când traficul este la apogeu.

Un studiu realizat de Compania Buzz Sumo pe 777 de milioane de postări din 2018 arată că cele publicate între orele 21:00 și 23:00 au avut cele mai bune rezultate. Iar cele mai bune zile în acest sens sunt duminica și apoi sâmbăta.

Fotografii

Sunt mai multe tipuri de imagini care pot reprezenta conținut pe pagina de Facebook a parohiei: fotografii de la evenimente ale comunității parohiale, conținut grafic (propriu sau extern): meme, infografice ș.a.

Ca orice material, fotografiile trebuie însoțite de o descriere potrivită. În funcție de scopul postării, caption-ul poate fi mai lung sau mai scurt, creativ, care stârnește curiozitatea, care invită la o acțiune, mai ludic sau oficial.

Postările scurte (12-14 cuvinte, maximum 50 de caractere) au obținut mereu cele mai bune rezultate.

Nu este indicat ca o postare să conțină mai mult de patru fotografii. Pentru o cantitate mai mare, poate fi utilizată crearea de albume.

Pentru indicarea autorului fotografiilor poate fi scris explicit „foto credit” urmat de numele persoanei/instituția fie poate fi utilizat semnul de Copyright „©” sau emoticoanele Facebook reprezentând o cameră foto.

Video

Potrivit studiului citat, și în 2018 materialele video au fost cel mai eficient format de postare pe Facebook. Utilizatorii Facebook au preferat într-o majoritate covârșitoare video-uri motivaționale/inspiraționale și clipuri amuzate.

Deși presupune mai multe resurse atât din punct de vedere tehnic, cât și al cunoștințelor în domeniu, conținutul video atrage un public numeros și nu trebuie exclus din strategia paginii tale.

Poți crea clipuri scurte cu diferite explicații, îndemnuri din predică, imagini de fond de la diverse evenimente, detalii, dar și din conținut foto cu ajutorul unor unelte disponibile online. Formatul recomandat este MP4.

Lungimea ideala a unui video pe Facebook este între 3 și 5 minute.

Videoclipurile trebuie, la fel, însoțite de o descriere atractivă, de un titlu clar și de etichete semnificative.

Story

Nu uita de secțiunea Story unde poți adăuga diferite imagini și/sau text vizibile timp de 24 de ore. Acest lucru semnalează publicului faptul că este o pagină actualizată zilnic.

În ce privește calitatea conținutului de pe pagina parohiei, indiferent de tipul de postare, nu uita respectul pe care îl porți publicului țintă, dar și instituției pe care o reprezinți!

În spiritul înțelegerii Bisericii ca organism viu format din toți membrii săi, vă recomandăm ca pagina parohială de Facebook să nu fie centrată pe preot, ci în special pe credincioși, pe întreaga comunitate.

Următorul capitol din „Biserica Online” este intitulat „Roluri pe pagină și interacțiunea cu publicul”.

Vezi și articolul anterior: Paşii pe care trebuie să-i urmeze o parohie pe Facebook

Basilica

 

 

În 2017, Food and Drug Administration (FDA) a aprobat experimental o terapie genică inovatoare pentru leucemie. În 2018, Cancer Genome Atlas a lansat analiza regiunilor de codificare a proteinelor pentru 33 de tipuri de tumori. În același an, s-au publicat rezultatele unor studii clinice, privind 5 terapii genice indicate în urmatoarele boli: amauroza congenitală Leber, epidermoliză buloasă, atrofie musculară spinală de tip 1, hemofilia A și hemofilia B. Astfel, a fost readusă în discuție o terapie controversată – terapia genică. Terapia genică nu reprezintă un domeniu nou. Primul transfer al unei gene la om cu scop terapeutic a fost realizat în mai 1989 de către William French Anderson. După anii’ 90, numărul studiilor clinice de fază I, vizând terapiile genice, a crescut exponențial. Lumea medicală era entuziasmată. Apoi au apărut surprize. În 1999, terapia genică a suferit o lovitură majora odată cu moartea lui Jesse Gelsinger în vârstă de 18 ani. Jesse a participat la un studiu de terapie genică pentru deficitul de ornitină transcarboxilază (OTCD). A murit din cauza leziunilor multiple ale organelor la 4 zile după începerea tratamentului. Moartea sa a fost declanșată de un răspuns imun sever la vectorul purtător – un adenovirus. Apoi, în ianuarie 2003, FDA a întrerupt toate testele de terapie genică folosind vectori retrovirali în celulele stem din sânge, după ce un copil tratat într-un studiu a dezvoltat o afecțiune asemănătoare leucemiei. Prin urmare, terapia genică a fost retrimisă (în 2004) înapoi în laborator.

Ce este terapia genică?

Atunci când genele sunt modificate, astfel încât proteinele codificate nu pot îndeplini funcțiile lor normale, rezultă tulburări genetice. Terapia genică este o tehnică prin care se încearcă corectarea genelor defecte responsabile de dezvoltarea bolii. Există mai multe metode pentru corectarea genelor defecte: o genă normală poate fi introdusă în genom pentru a înlocui o genă nefuncțională; o genă anormală poate fi modificată prin recombinare omologă; o genă anormală ar putea fi reparată prin mutație inversă selectivă etc.

Cum se realizează terapia genică?

În majoritatea studiilor, gena „normală” este introdusă în genom pentru a înlocui o genă „anormală”, care cauzează boala. Se utilizează o moleculă purtătoare numită vector (cel mai frecvent un virus, care a fost modificat genetic pentru a transporta ADN-ul uman normal). Celulele țintă sunt infectate cu vectorul viral. Vectorul descarcă materialul său genetic, care conține gena umană terapeutică, în celula țintă. Diferite tipuri de virusuri sunt utilizate ca vectori: Retrovirusuri, Adenovirusuri. Viruși asociați cu adeno (cu ADN mic, monocatenar), Herpes simplex virus – etc.

Există și metode nonvirale de transfer a genelor. Cea mai simplă este introducerea directă a ADN-ului terapeutic în celulele țintă. Această abordare poate fi utilizată doar cu anumite țesuturi și necesită cantități mari de ADN. O altă tehnică implică crearea unei sfere lipidice artificiale cu miez apos (lipozom).

Factori care au împiedicat terapia genică să devină eficientă în bolile genetice:

1. Efectul de scurtă durată. ADN-ul terapeutic introdus în celulele țintă trebuie să rămână funcțional, iar celulele, care conțin ADN terapeutic, trebuie să fie longevive și stabile. Divizarea rapidă a altor celule împiedică terapia genică să obțină beneficii pe termen lung.

2. Răspuns imun. Riscul de stimulare a sistemului imunitar într-un mod care reduce eficacitatea terapiei genice este întotdeauna un risc nu numai potențial, dar și real. Răspunsul sistemului imunitar la invadatorii (vectorii) pe care i-a identificat anterior face dificilă repetarea terapiei genice la pacienți.

3. Vectorii virali. Virușii prezintă o varietate de probleme potențiale pentru pacient: toxicitate, răspunsuri imune și inflamatorii, probleme de control și de țintire a genelor. În plus, există teama justificată că vectorul viral, odată ajuns în interiorul pacientului, își poate recupera capacitatea de a provoca boli.

4. Terapia genică ridică probleme etice care încă nu și-au găsit soluții acceptabile.

a. Ce este normal și ce poate fi considerat un handicap sau o tulburare? Orice mutație genică trebuie tratată? Cine decide?

b. Căutarea unor vindecări prin terapie genică nu afectează viața persoanelor afectate de o mutație genică? Dacă da, cum?

c. Este terapia genică somatică (care se realizează în celulele adulte ale persoanelor cunoscute ca având boala) mai mult sau mai puțin etică decât terapia genică germinală (care se face în ovule și spermatozoizi și împiedică transmiterea trăsăturilor către generațiile viitoare)? În cazurile de terapie genică somatică, procedura poate fi repetată în generațiile viitoare?

d. Încercările preliminare de terapie genică sunt exorbitant de scumpe. Cine va avea acces la aceste terapii? Cine va plăti pentru utilizarea lor?

În concluzie, terapia genică este în stadiul în care vinde iluzii și nu vindecări.

 

de Dr. Vasile Astărăstoae, Facebook

 

 

Doamne, ajută!

Invitație la o nouă seară specială la Biserica „Șerban Vodă” din București, str. Petre Țuțea nr. 1, sector 4
Duminică – 17.11.2019, ora 18:00 îl avem invitat pe scriitorul MIHAI GHEORGHIU, Președintele Platformei civice și creștine „Împreună” din București, la conferința cu tema „Modele cruciale. Sfinții închisorilor”.

Vă așteptăm, intrarea este liberă.

HARTA Biserica „Șerban Vodă” din București, str. Petre Țuțea nr. 1, sector 4

Mai multe informații utile puteți citi si pe site-ul Fundația Creștin[ă Părintele Arsenie Boca

 

 

Reduceri permanente

 

Prezentare La școala bunicii :

Dragi copii, pesemne că sunteţi sătui de școală şi de teme… Dar la școala bunicii este altfel: trântorii, curcanii, purceii, florile ne învaţă o lecţie de viață, despre cum trebuie şi cum nu trebuie să ne purtăm. lar rezumatul acestei lecţii este cea mai frumoasă şi cea mai iubită rugăciune pe care o spunem cu toţii în Postul Mare: Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Gândesc prea mult. Cum să îți gestionezi fluxul neîntrerupt de gânduri:

Îți faci prea multe griji? Te întrebi încontinuu ce cred ceilalți despre tine? Când ai de luat o hotărâre îți pui o mie de întrebări? Nesiguranța te blochează? Mintea nu îți dă pace, fiind invadată de întrebări, îndoieli și detalii care scapă majorității oamenilor? Te simți, de cele mai multe ori, ca de pe altă planetă, ești emotiv și sensibil la extrem? Suferi pentru că îți dai seama că ești diferit și, mai ales, neînțeles de ceilalți? Pe scurt, crezi că a gândi prea mult poate duce la suferință și nefericire?

Ei bine, iată o veste bună: aparții unei categorii aparte de persoane creative, intuitive și hipereficiente care își folosesc cu precădere emisfera dreaptă a creierului, au o gândire de tip arborescent și sunt, de multe ori, deosebit de inteligente.
Și încă o veste bună: poți înceta să mai suferi și te poți bucura de viață chiar și atunci când mintea îți este hiperactivă.

Christel Petitcollin, specializată în abordarea și consilierea persoanelor hipersensibile, oferă soluții practice care te vor ajuta să îți optimizezi fluxul neîntrerupt al gândurilor, sensibilitatea exacerbată, fără a te mai simți rupt de ceilalți. Vei afla cum să faci față criticilor celor din jur și cum să-i înțelegi și să te faci înțeles de ei, cum să îți mărești stima de sine și cum să stabilești și să dezvolți relații profunde și satisfăcătoare.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă:

Coordonator serie: Pr. dr. Liviu Barbu

Cu un cuvânt înainte de Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

Postfaţă de Maxime Egger

„Pavel a văzut o lumină care nu avea sfârşit nici în jos, nici în sus şi nici împrejur; o lumină fără de ho­tar i‑a apărut, strălucind în jurul lui, ca un soare infinit mai luminos şi mai mare decât universul; şi, în mijlocul acestui soare, el însuşi sta, devenit nimic altceva decât un ochi.” Aceasta este vederea slavei de care ne putem a­pro­pia prin chemarea numelui lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus face ca strălucirea Schim­bă­rii la Faţă să pătrundă în toa­te ungherele vieţii noastre.
Mitropolitul Kallistos Ware

Prin stăruinţa în Rugăciunea lui Iisus, cugetul atinge o stare de dulce liniştire şi pace... Cu cât cade mai multă ploaie pe pământ, cu atât el devine tot mai moale; tot astfel, cu cât chemăm mai mult sfântul nume al lui Iisus, cu atât se pogoară în pă­mântul inimii noastre tot mai multă bucurie şi veselie. Când soarele răsare deasupra pământului, se face lumină; când slăvitul şi sfântul nume al Domnului nostru Iisus Hristos străluceşte neîncetat în minte, se nasc nenumărate cugetări strălucitoare ca soarele.
Sfântul Isihie Sinaitul

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sfânta Matrona din Moscova. Vă văd, vă aud și vă ajut:

Sfânta Matrona s-a născut oarbă, dar a fost înzestrată încă din copilărie cu numeroase harisme precum darul înainte-vederi și cel al facerii de minuni. Ea a fost un sprijin și o călăuză pentru semenii săi în vremurile tulburi în care a trăit și continuă să fie grabnic mijlocitoare către Dumnezeu pentru toți cei care aleargă la ea pentru sprijin și ajutor.

Sfânta Matrona este una din cele mai cunoscute sfinte ale Rusiei. În fiecare zi, sute de creştini vin la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului (Pokrovsky) din Moscova pentru a se ruga, fiecare căutând mângâiere și consolare pentru durerea sa, iar Fericita Matrona îl sprijină și îl ajută pe fiecare, așa cum a făcut-o și în timpul vieții sale.

“Toți, toți să veniți la mine și să-mi povestiți necazurile voastre, de parcă aș fi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi și vă voi ajuta.”

Sfânta Matrona din Moscova

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Creștinism și cultură:

Creștinii nu sunt condamnați la negarea culturii. Trebuie doar să fie critici cu privire la orice situație culturală și să măsoare totul prin măsura lui Hristos. Creștinii sunt fiii eternității și cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Totuși, problemele și nevoile "acestui veac" în nici un caz și în nici un fel nu pot fi evitate și neglijate, din moment ce creștinii sunt chemați și obligați să slujească tocmai "în această lume" și "în acest veac". Numai că toate aceste nevoi, țeluri și probleme trebuie văzute într-o perspectivă nouă și mai largă, care este deslușită de revelația creștină și iluminată de lumina ei.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Iisus Hristos, Iubirea trădată. Vol. I :

Unii cercetători sunt revoltați de pretenția creștină că sacrificiul lui Iisus Hristos îi revendică pe toți oamenii. Aceștia ori sunt proști, ori fac pe proștii. Căci dacă o singură Persoană din univers s-a sacrificat în numele și pentru toți oamenii, această Iubire absolută îi revendică pe toți și i-a câștigat pe toți la belciuge.

Iubirea nu are nevoie și nu cere aprobare de la nimeni pentru a iubi: n-am nevoie de aprobarea ta ca să mor pentru tine. Peste iubirea care a murit pentru tine nu poți trece: n-o mai poți contesta, evita sau ignora.
Iar cine nu recunoaște Iubirea care s-a sacrificat pentru el nu este un ignorant, ci un trădător și un mișel.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Regina unei țări mici:

Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să le fie dragă; de aceea ascultați câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schițe așa cum le-am văzut cu ochii întâi, apoi cu inima.

N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țării mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țăranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi:

Asemenea unui mare luceafăr de dimineață și purtător al unor harisme mai presus de fire, Cuviosul Porfirie rămâne farul duhovnicesc prealuminat și locașul cel înmiresmat al Sfântului Duh care va îndruma peste timp nenumărate generații viitoare.

Călăuză, sfetnic, dascăl și păstor nerătăcit al miilor de suflete de oameni săraci și bogați, celebri și neștiuți, educați și neștiutori de carte, Sfântul Porfirie călătorea în timp și în spațiu, învingând toate legile fizicii.
Reducând la zero distanțele, ajungea la cealaltă margine a planetei, în adâncurile mării, în străfundurile pământului, în abisul celest, în nemărginirea spațiului cosmic… pretutindeni! Și vedea totul, fără să‑i rămână nimic ascuns… Sub insuflarea Sfântului Duh „alerga” în viitor și prezicea, conștient de răspunderea sa, cele ce aveau să vină, iar scopul său nu era altul decât zidirea sufletelor în Hristos.
Ca un bun păstor preschimba sufletele omenești și le aducea la pocăință, spre a le călăuzi la Hristos, atingea și vindeca, făcea de la distanță semnul crucii și tămăduia, înălța o rugăciune și ea se împlinea. Cu puține cuvinte, aprindea flacăra dumnezeiască în inimile oamenilor. Nu certa, ci îmboldea tainic, însuflețea, trezea dragostea de Dumnezeu.

Sfântul Porfirie s‑a născut la 7 fe­bruarie 1906 în insula Évvia.
La vârsta de 12 ani a plecat fără știrea nimănui în Sfântul Munte, pe care a fost silit să‑l părăsească șapte ani mai târziu, din pricina sănătății precare.
În 1926, la vârsta de 20 de ani, a fost hirotonit preot. În 1940, în preajma celui de‑al Doilea Război Mondial, se stabilește în Atena, slujind ca preot și duhovnic la paraclisul Policlinicii din Atena.
În vara lui 1979 se stabilește la Milesi, unde va înălța o mănăstire.
Va reveni în Sfântul Munte, prima sa dragoste duhovnicească, abia spre sfârșitul vieții, când va avea să treacă la cele veșnice pe 2 decembrie 1991, în ziua prăznuirii Prorocului Avacum (după calendarul nou) și a Prorocului Avdie (după calendarul aghiorit). Asemenea unui alt profet, este prăznuit și el cu puțin înainte de Crăciun.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Din an în an. 77 de colinde și 7 scenete religioase :

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Constelații familiale pentru cupluri:

Crizele apărute în relația de cuplu sunt adeseori legate de identificări cu familia de origine, fără ca partenerii să conștientizeze acest lucru și fără ca vreunul dintre ei să poată fi făcut responsabil. Cei doi suferă, deși se iubesc. Caută soluții, convinși fiind că, dacă se străduiesc îndeajuns, totul se va rezolva. Eforturile lor nu au însă sorți de izbândă, pentru că aceste crize își au originea în altă parte.

Prin exemple concrete de constelații familiale, bazate pe cazuri reale, Bert Hellinger ne arată cum să descoperim adevăratele motive ale crizelor conjugale și cât de simplă devine rezolvarea lor atunci când le cunoaștem. Dinamica fiecăreia dintre constelațiile prezentate aici poate servi drept exemplu și pentru alte cupluri care se confruntă cu probleme, oferindu-le speranță și putere și ajutându-le să redescopere ce anume permite fluxului de iubire să curgă din nou în sistemele lor familiale.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Cum să depășim crizele familiale:

Căsătoria nu înseamnă numai relații ideale, reușite, câtă vreme oamenii nefericiți în existența lor familială sunt tot mai mulți. Astfel că a vorbi de­spre nereușitele vieții de familie, de­spre cauzele acestora, este absolut necesar – doar se știe că a fi prevenit înseamnă a fi pregătit.

Cauza primară a problemelor se descoperă în lipsa de înțelegere a propriei persoane și a celuilalt, a motivelor, dorințelor și nevoilor specifice fiecăruia. De aceea, pentru a se elucida cauzele problemelor tipice, va fi nevoie să începem ca diagnosticieni și, stabilind diagnosticul familial, adică urmărind originile problemelor, să analizăm cauzele apariției neînțelegerilor din punct de vedere psihologic și teologico‑duhovnicesc, cu exemple reale, din viață, iar apoi, ca terapeuți de familie, va trebui să trasăm planul (algoritmul) salvării familiei și membrilor ei. În acest context vom dezbate problemele (impasu­rile) tipice din viața de familie și vom vorbi despre mijloacele rezolvării lor.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Rețete istorice: fursecuri și biscuiți de Crăciun :

În fiecare an, Sărbătoarea Nașterii Domnului ne umple sufletul de speranță, de dragoste și de bucurie. Ne dorim cu tărie să împărtășim această curată emoție cu cei dragi. Așadar, să îmbrăcăm căminul nostru în aroma sărbătorilor de iarnă și să ne bucurăm familia, prietenii și colindătorii cu biscuiți și fursecuri făcute în casă, urmând aceste rețete istorice, rețetele străbunilor: de la gustări sărate, la biscuiți și fursecuri simple, cu ciocolată sau umplute cu marmeladă sau rahat până la aromata turtă dulce.

Să readucem în sufletele noastre mângâierea străbunilor oferind celor dragi gusturi autentice și clipe care vor deveni de neuitat!

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Fundamentele spirituale ale crizei ecologice:

Chiar dacă problemele ecologice impun într‑adevăr măsuri politice şi economice urgente din partea statelor, sunt tot mai multe voci care subliniază că la o soluţionare profundă şi deplină a acestora nu se poate ajunge decât printr‑o schimbare radicală a mentalităţii şi a modului nostru de viaţă, pentru că problemele ecologice au în fond cauze spirituale – legate de felul în care omul percepe şi concepe natura, de felul în care se apropie şi se foloseşte de ea –, şi prin urmare se impun soluţii spirituale.

Iar aici Biserica Ortodoxă – cu o lungă tradiţie de reflecţie (teologică, cosmologică, antropologică) şi de practică (liturgică şi spirituală) referitor la valoarea creaţiei şi cuvenita relaţie a omului cu ea – poate să ofere, în cadrul crizei actuale, principii călăuzitoare pentru reflecţia şi acţiunea tuturor celor care se străduiesc să salveze natura, acum şi în viitor.
Jean‑Claude Larchet

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sfântul Apostol Andrei:

Știți că sunt minunate cuvitele care se pun în seama Sfântului Andrei, acela ca: "Am aflat pe Domnul!" și "Vino și vezi!". Și voi L-ați aflat pe Domnul! Mergeți și spuneți și celorlalți să vină și să-L vadă cu noi sau faceți în așa fel încât să-L vadă prin noi pe Hristos, Dătătorul de Viață! Sărbătoarea de astăzi este sărbătoarea acelui "Vino și vezi!", adică a acelui "Vino, lasă tot și vezi ceea ce este esențial, adică pe Hristos Domnul și Dumnezeul nostru."

Luați seama că în spatele fiecăruia dintre noi, în veacul acesta, la ceasul acesta al istoriei, șade umbra Crucii prelungită peste noi. Și dacă nu vom ști să o purtăm cu credință, cu nădejde și cu dragoste, ne vom face vinovați și pentru misiunea aceasta minunată a lui Andrei pe teritoriul românesc. Sigur noi suntem urmele Sfântului Apostol Andrei în sufletul strămoșilor noștri. SIgur suntem roada lacrimilor lui la ALtarul Ceresc al Tatălui.

Părintele Profesor Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Iisus Hristos în conceptia filosofilor Renan si Nietzsche:

A încerca astăzi, la peste 2000 de ani de la naşterea lui Iisus Hristos – Mesia, a vorbi despre Cel Care „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria și S-a făcut om”, aşa precum mărturisim în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan, nu este un lucru tocmai uşor și lipsit de dificultate. În decursul timpului, nu puţini au fost cei care au vrut să spună câte ceva despre „Dumnezeul înomenit”. Chiar dacă am păstra cuvenitul respect faţă de toate aceste încercări, va trebui să remarcăm, totuși, că, nu întotdeauna respectivele încercări s-au dovedit a fi încununate de succes; mai mult, unele scrieri ar putea fi considerate ca tendenţioase şi lipsite de obiectivitate istorică şi teologică.
De fapt, consensul în materie de hristologie, așa cum l-au stabilit Părinţii Bisericii, readuce în prim plan hristocentrismul tradiţiei dogmatice ortodoxe, tradiţie care se observă în dogmele Sinoadelor Ecumenice. Acest hristocentrism are, însă, două părți inseparabile: particularitatea istorică a Întrupării și universalitatea cosmică a mântuirii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă
taina tainelor credinţei creştine.

Preot Lucian D. Colda

CUPRINS

Partea I

 

Prezentare Tâlcuirea Luceafărului lui Mihai Eminescu:

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Și era una la părinţi
Si mândra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastra, unde-n colț
Luceafărul aşteaptă.

……………………………..

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!

Povestea de dragoste dintre preafrumoasa fată de împărat și Luceafăr nu este altceva, în interpretarea părintelui Marcu, decât atracția dintre suflet (Cătălina) și conștiință (glasul lui Dumnezeu), zădărnicită însă de o altă atracție a sufletului, aceea către trup (Cătălin), către cele muritoare. Conștiința se desparte cu durere de suflet, dragostea sa, pentru a rămâne atașată de Creator.

Dar menirea conștiinței este de a fi veșnic împreună cu sufletul pe care îl iubește, veșnicia fiind foarte grea în absența iubirii. De aceea Luceafărul (conștiința) este gata să renunțe la atributul nemuririi, punând iubirea mai presus de nemurire. Creatorul refuză însă moartea conștiinței, supunerea ei în fața sufletului.

Dragostea trupească aduce moartea sufletului (Cătălinei), noaptea păcatelor, când Cătălina își aduce din nou aminte de dragostea dintâi:

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând
Norocu-mi luminează!

O cântare a cântărilor în versiune eminesciană!

Detalii despre carte / COMANDA

 

 

Prezentare Rugăciunile Sfîntului Ioan din Kronstadt:

„Doamne, trage inima mea la Tine cu Duhul Tău Cel Sfînt! Doamne, abate inima mea de la deşertăciunea pămîntească! Doamne, fără Tine nu pot face nimic!”

„Cu ochii cei înţelegători ai inimii văd cum, în chip înţeles cu mintea, Îl trag pe Hristos în inima mea aşa cum trag văzduhul în plămîni, văd cum El intră într‑însa şi deodată o linişteşte şi o îndulceşte. Să nu rămîn singur, fără de Tine, Dătătorule de viaţă, răsuflarea mea, bucuria mea, că rău îmi e fără Tine.”

Sfîntul Ioan din Kronstadt

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Anne, cea de pe Insulă vol. 3:

În acest al treilea volum, Anne îşi părăseşte casa dragă, Green Gables, părăseşte Avonlea şi chiar şi Insula Prinţului Eduard, pentru a merge să-şi continue studiile, la Universitatea din Redmond, pe continent. „Plecând din casa aceea, care îi era atât de dragă, intuia că, de acum înainte, căminul ei nu va mai fi pentru ea decât un refugiu de vacanţă. Lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte; să te întorci la Green Gables, în vacanţă, nu e totuna cu a trăi aici. Şi cât de mult iubea acest loc, mica odăiţă de deasupra pridvorului, adăpostindu-i visele de adolescentă, bătrânul măr, Regina Zăpezilor, de la fereastră, pârâul din vale, Izvorul Zânelor, Pădurea Bântuită şi Drumul Îndrăgostiţilor, cele o mie şi unul de colţuri unde se piteau amintirile ei din copilărie! Va mai găsi undeva, în altă parte, o asemenea fericire?“ Ca să aflăm răspunsul la întrebare, trebuie să călătorim, împreună cu Anne, şi printre rândurile cărţii de faţă…

 

Prezentare Îndumnezeirea omului după învățătura Părinților răsăriteni:

Myrrha Lot‑Borodine (1882‑1954) – medievistă de renume, doctor în litere, cu teză de doctorat în literatura medievală și specialistă în teologia patristică ortodoxă, soția marelui medievist francez Ferdinand Lot – își caracteriza astfel propriul itinerar spiritual: „Nu doar erudită sau istorică, nici doar filosofică sau teologică, opera care‑mi poartă numele este în esență experiența unui suflet înflăcărat în căutarea Adevărului.”

Roadele acestui itinerar sunt cunoașterea aprofundată a scrie­rilor Părinților răsăriteni și a marilor mistici ai Ortodoxiei, și ­valorificarea acestei Tradiții, pe care s‑a străduit s‑o facă cunoscută teologilor apuseni.
***
„Excepționala valoare a operei sale constă în faptul că nu s‑a concentrat pur și simplu pe o cercetare savantă, ci a regăsit expresia vie a misticii bizantine și a știut să o transmită mai departe. Astăzi, când credința atâtor creștini este șovăielnică, scrierile Myrrhei Lot‑Borodine, prin faptul că unesc trăirea duhovnicească cu rigoarea intelectuală, te fac parcă să atingi realitatea suverană a misterului teandric și risipesc îndoielile și penumbrele. Întreaga sa operă se mișcă în sfera sacrului – dar nu a oricărui fel de sacru, ci este vorba de transfigurarea firii omenești de către energiile divine, prin lucrarea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt.”

Jean Danielou

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Munca binecuvântată:

CUPRINS

Succesul (şi tocmai către el tinde atât omul credincios, cât şi cel necredincios, şi în sfera pământească, şi în cea cerească) – nu este o cale de mijloc, ci o coincidenţă între scop şi rezultat. Societatea propune criteriile sale în ceea ce priveşte succesul. De exemplu, se spune: „Rău este acel soldat care nu vrea să devină general” – dar este destul de clar că cei mai mulţi dintre soldaţi nu urmăresc deloc să devină generali şi mulţi dintre ei, fiind soldaţi de rând, îşi stabilesc ca obiectiv: să obţină gradul de fruntaş.
Pe lângă criteriile exterioare, există şi părerile lăuntrice ale omului cu privire la succes şi armonia dintre ele ajută la formarea obiectivelor în viaţă.
Astfel, în mod conştient sau inconştient omul îşi stabileşte obiective şi tinde să le realizeze. Dacă totul se aranjează sau iese chiar mai bine decât şi-a dorit el, omul îşi spune în sinea sa că a dobândit succes şi tot aşa spune despre el şi societatea. Dar mai există o unitate de măsură, care este cea mai importantă: pentru omul credincios este necesar ca obiectivele sale să coincidă cu Pronia lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Pseudoortodoxia (Falsa ortodoxie):

CUPRINS

 

Prezentare Povestiri la Naşterea Domnului:

CUPRINS

Clopotele pline de veselie începeau să bată, trimiţând mesajul armonic. Băteau, băteau agale. Trezeau zidirea adormită şi chemau pe cele cereşti şi pe cele pământeşti să se unească în sfinţitul şi luminosul locaş al bisericii ca să asculte şi să vadă unde S-a născut Hristos. Băteau clopotele în Lefkohori, iar sunetele  alergau repede, în valuri, să cheme şi celelalte sate din împrejurimi, care şi ele la rândul lor binevoiau a răspunde cu aceleaşi dangăte de sărbătoare.
Era mare sărbătoare în noaptea aceasta pe pământ. De aceea şi cerul, vrând să ia parte la bucuria lui, a dat tot ce a fost mai bun. Mii de stele lucitoare licăreau pe boltă cu mândrie, odată o stea a fost cea care le-a arătat calea magilor înţelepţi. Oare ai mai îndrăzni să stai într-o noapte ca aceasta în pat şi să nu zbori ca o pasăre uşoară, să alergi precum păstorii cei simpli, să vezi şi să te închini dumnezeiescului prunc înfăşat, culcat în iesle?

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Haina sufletului:

CURINS

 

Prezentare Văzătorul - Viața și petrecerea Prorocului Samuil:

Când vorbim despre sfinți, nu avem în vedere oameni în afara lumii, oameni ce au viețuit cândva, în trecut, ci pe cei ce viețuiesc și astăzi, care se împărtășesc de energia‑lucrarea curățitoare și, mai cu seamă, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Prorocii sunt numiți „văzători”, „cei ce văd” deoarece ei le văd pe toate lămurit. Văd lămurit voia lui ­Dumnezeu, Îl trăiesc pe Dumnezeu, văd limpede energia‑lucrarea pronia­toare a lui Dumnezeu, prin care El ține lumea, Îl văd pe Dumnezeu în istorie și în natură. În vreme ce noi, din pricina întunecării minții noastre, le vedem pe toate întunecate, văzătorul le vede pe toate luminoase, ca unul ce are mintea (νοῦς) luminată.
Trebuie să prețuim și să ne uimim de acest nume, „Văzătorul”, dat de popor lui Samuil. Prorocul Samuil era un om îndumnezeit și cu el se împlinea cuvântul lui David: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi‑ai arătat mie” (Psalmi 50:8).
Sfinții văd și răutatea care există în inima noastră, precum și Harul lui Dumnezeu. Văd gândurile care ne chinuiesc, și de multe ori ni le vădesc pentru a ne îndrepta. Văd și boala minții și a inimii noastre, iar ca unii ce au știința de a tămădui și cunosc care sunt metodele terapeutice potrivite, fac tot ce le stă în putință, cu dragoste, pentru a ne vindeca. „Văzătorul” este un nume strâns legat de știința tămăduirii.

Mitropolitul Ierótheos,
al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Rugăciunile Sfîntului Ioan din Kronstadt:

„Doamne, trage inima mea la Tine cu Duhul Tău Cel Sfînt! Doamne, abate inima mea de la deşertăciunea pămîntească! Doamne, fără Tine nu pot face nimic!”

„Cu ochii cei înţelegători ai inimii văd cum, în chip înţeles cu mintea, Îl trag pe Hristos în inima mea aşa cum trag văzduhul în plămîni, văd cum El intră într‑însa şi deodată o linişteşte şi o îndulceşte. Să nu rămîn singur, fără de Tine, Dătătorule de viaţă, răsuflarea mea, bucuria mea, că rău îmi e fără Tine.”

Sfîntul Ioan din Kronstadt

Detalii despre carte / COMANDA