Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 4086

De la etica argumentării și a credinței, la etica vieții

Pr. Dr. Savu Popa
Tags: etică; ora de religie; educaţie; școală;
De la etica argumentării și a credinței, la etica vieții

 

Cei care susțin critica, intensificată și insterizată din această perioadă, îndreptată împotriva "orei de religie" din școală, vin cu posibile "soluții" compensatorii de a se oferi, în schimbul orei de educație religioasă cel mult ore de "educație etică". De parcă etica ar putea exista prin sine, fiind considerată numai o disciplină "umanitară".

Etica nu poate fi despărțită de Religie. Etica derivă din puterea harică a Religiei, însumând codul legilor moral-religioase, având și înțelesul de aplicație practică a acestor principii. Etica nu poate fi separată și, prin aceasta, ruptă din "trunchiul comun" al Religiei. A preda etica fără religie este asemenea predării geometriei fără matematică.

Trăim într-o lume în care reperele existențiale sunt serios și grav afectate și zdruncinate. Avem în fața ochilor aproape în fiecare moment cotidian, dar mai ales prin intermediul mass-mediei, tot mai mulți "confrați" care își justifică, susțin, argumenteaz și impun orice părere, opinie, convingere, știință sau chiar concepția de viață. Se poate astfel, zice orice, prin simpe înșirără de cuvinte "pretențioase", dar fără conținutul sau sensul pretins, aducându-se argumentații exclusiv subiective. Nu se respectă criterii, argumentațiile nu se construiesc pe principii logice și raționale, dar mai ales pe principii fundamentale morale. Nici, cel puțin, de bun simț. Fiind bine știut că așa cum există un minim și elementar bun simț al propriilor fapte și al felului de a te comporta, există și un bun simț ale felului în care gândești și "te rostești". Astfel fiind, poți aparține culturii minore sau subculturii, sau, dimpotrivă, unei așa-zise culturi majore. Cultura religios-morală te recomandă ca pe un ins educat, civilizat și rațional, ca pe un om care impune prestanță și seriozitate.

Referindu-se la necesitatea reclădirii unui sistem educațional-formativ prin școală, ce reclamă "revenirea la cultura majoră a României", profesorul Andrei Marga, într-un interviu publicat în ziarul "Lumina de Duminică", arăta că trebuie "să se asume că există o etică a cunoașterii, a argumentării, a democrației, fără de care fiecare dintre acestea se trădează pe sine" ("Revenirea la valorile ferme este soluția veritabilă pentru o educație optimă", interviu cu prof. Andrei Marga, rectorul Univ. Babeș-Boyai din Cluj-Napoca, în Ziarul Lumina de Duminică, nr.37, an. VII, din 18 septembrie 2011).

Așadar, există mai întâi o etică a cunoașterii.

Ceea ce știi, trebuie să fie bine și temeinic cunoscut. Cunoașterea ține de însuși felul tău de a fi. De aceea, știind că exiști, trebuie să cunoști și pentru sau de ce exiști. Această cunoaștere determină propriul tău sens de a exista. Descoperirea propriului sens de viață este determinată de cunoașterea sau știința despre Dumnezeu, Cel de la care primim cunoașterea și viața. El este adevăratul și unicul principiu (izvor) de la care ne vine viața.

În cadrul Bisericii, chiar în miezul Săpătămânii Sfinte a Patimilor, în Sfânta Evanghelie din Joia Mare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă sensul adevăratei cunoașteri, zicând: "Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). În cadrul liturgic, la fiecare Sfântă Liturghie, în rugăciunea Antifonului al treilea, cerem darul cunoștinței adevărului dumnezeiesc ("...dăruindu-ne nouă în veacul de acum, cunoștința adevărului Tău"), împreună cu darul veșniciei ("iar în cel ce va să fie, viață veșnică dăruindu-ne").

Nu poți cunoaște "oricum" și "orice". Cunoașterea presupune o etică. Ea este rezultatul unui drum, al unui parcurs, fiind un proces anevoios și sfânt, pentru că presupune o lucrare susținută din partea omului angajat permanent în procesul de a cunoaște, de a cunoaște în duhul Adevărului. Există o școală a cunoașterii, și ne aflăm permanent în această școală. Cunoașterea trebuie să fie în spiritul Adevărului. Și dacă ai cunoscut Adevărul, atunci cunoștința ta trebuie să-ți devină adevăr de viață și îndreptar de gând și faptă. Nu poți dovedi numai că știi, fără să făptuiești în conformitate cu adevărul propriei tale cunoașteri. La fel cum nu-ți poți prezenta, justifica sau argumenta propriile convingeri și opinii, spunând orice cuvânt sau invocând orice motiv sau raționament. Acestea țin, cel puțin, de trebuința de a fi rezonabil, cuviincios și respectuos în relația cu ceilalți. Există o rezonabilitate în ceea ce spui și în felul în care expui cuvintele. Dar, maia les, trebuie să existe un spirit al discernământului sau al bunei-cuviințe, în ceea ce opinezi sau argumentezi. Nu poți rosti, despre tine și despre propriile tale convingeri, exprimându-te față de ceilalți, decât în spiritul adevărului.

Ca să fii convingător și veridic, trebuie să posezi etica argumentării.

Cuvintele tale rostite trebuie să aibă puterea devărului. Cuvântul nostru izvorăște din puterea Cuvântului divin, iar la modul desăvârșit, cuvintele noastre omenești trebuie să devină cuvintele lui Hristos. Pentru asumarea acestei răspunderi supreme, ne îndeamnă și Sfântul Apostol petru, în Epistola I Sobornicească, zicând: "dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu" (I Petru 4,11).

De aceea etica argumentării se bazează pe această "etică" a cunoașterii. Cunoașterea, în sens etic, se susține și se împlinește numai prin credință. În acest înțeles, am putea spune că există și o etică a credinței.

La acest nivel trebuie să te angajezi cu întreaga ta ființă, și numai sub aspect intelectual sau rațional. În acest demers existențial, trebuie să fii susținut și de lucrarea dumnezeiască a harului Duhului Sfânt. Poți, mai apoi, spune cuvinte și opinii și poți mărturisi adevăruri convingătoare pentru că ai rigoarea, siguranța, încredințarea și certitudinea rostirirlor. Reperele și croteriile spuselor tale devin adevăruri de netăgăduit, pentru că ele se sprijină pe adevărurile credinței, care devin propriile tale trăiri, fiind daruri și lucrări ale Duhului Sfânt.

Prin credință, etica cunoașterii, fundamentată pe etica argumentării, te angajează a etica faptei.

Cu aceasta intrăm deja în "inima" sistemului de valori morale. Nu este vorba doar de o credință genrică și de o etică limitată la o necesară făptuire a binelui în scopul protejării vieții umane, în înțelesul ei strict terestru. Ci este vorba de o angajare cu întreaga noastră ființă în lucrarea și slujbabinelui, prin săvârșirea faptelor bune și a virtuților, lucrare izvorâtă din credința și comuniunea noastră c Hristos, Mântuitorul nostru, așa cum ne arată Părintele Dumitru Stăniloae spunând: "Credința în Hristos e credința în Hristos cel din noi", care "ne umple de iubire față de El, prin iubirea Lui față de noi", iubire care "ne dă putere să ne facem asemenea Lui: să murim față de păcat, să ne manifestăm cu iubire față de oricine" (Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al BOR, vl. II, Buc., 1978, p.366).

Această credință lucrătoare, permanentizată prin fapte bune și virtute, ca împlinire continuă a săvârșirii binelui, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, creează ordinea morală a existenței umane. Ordinea morală este condiționată și susținută de ordo amoris – ordinea iubirii. Astfel, etica se cuprinde în morală, iar morala desăvârșește etica.

De aceea putem vorbi și de o etică a vieții.

Etica vieții este starea harică de săvârșire continuă a binelui și de revărsare iubitoare și dăruitoare a binelui, ca dar, față de semenul nostru. Acest lucru este posibil prin împreuna noastră lucrare cu Dumnezeu, după învățătura Sfântului Apostol Pavel.

Poți avea și dovedi, cu adevărat, cunoașterea și argumentarea, în apirit etic, în măsura în care acestea sunt dovezi ale unei autentice mărturii că propria ta viață este conformă cu adevărata cunoaștere, care se argumentează și se confirmă prin însuși felul de a fi și a trăi.

Cuvintele și faptele omenești, acre devin propriile tale argumente, trebuie să "ardă" în mintea și inima ta, dar și a interlocuorilor tăi, ca vorbe pline de "duh și de viață", asemenea cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, Așa cum au mărturisit Sfinții Apostoli Luca și Cleopa în drumul Emausului, călătorind și vorbind cu Iisus cel Înviat: "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32).

De aceea, Etica nu poate exista fără Religie. Iar desprinsă din cadrul religios, etica poate rămâne doar un pretins sistem de valori raționaliste, susținut de o dispoziție, foarte limitată potențial, care ține de capacitatea și înțelegerea fiecărui om.

"Ora de religie" este o veritabilă "oră de etică" și de aceea, nici la nivelul unor "discipline didactice", ele nu pot fi reduse sau separate.

 

Pr. Dr. Savu Popa, Consilier cultural

Arhiepiscopia Sibiului

Telegraful Român/ 5-8/ 1și 15 feb. 2015

 

 

04-07-2015
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu