Copilul care a vrut să zidească punte până la Cer

- Încă puţin şi voi fi mai aproape de Cer!

Sufletul curat şi fraged al copilului cu ochi senini, tresaltă de bucurie, aşteptând nerăbdător întâlnirea cu Dumnezeu.
Nu ştia că cineva îl urmăreşte din pragul casei... şi nici nu-i prea păsa.

- Ce faci, neastâmpăratule?

Copilaşul se opreşte din munca sa asiduă, privind nedumerit la persoana care îndraznise să-i tulbure visarea. La scurt timp, un zâmbet molipsitor îi luminează chipul.

- Punte spre Cer! Răspunde încrezător.

Zâmbind naivităţii copilaşului ei, frumoasa mamă se apropie.

- Punte spre Cer? Dar nu prea seamănă a punte şi... pare cam nesigură.

- Încă nu este gata, de aceea pare nesigură.

Surâzând uşor, mama îl întreabă ce vrea să facă cu acea punte.
Cu două steluţe strălucitoare în priviri, copilul, apropiindu-se de femeie, spune în şoaptă:

- Vreau să urc în Cer şi să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Iar seara, când voi dormi, Dumnezeu va coborî pe această punte, însoţit de un alai de îngeri şi mă va veghea întreaga noapte.

- O, dragul meu copil... nu e nevoie să ajungi în Cer pentru a te întâlni cu Dumnezeu şi nici ca Dumnezeu să coboare pe această punte...

În ochii limpezi, steluţele pălesc, scufudându-se în oceanul de lacrimi ameninţătoare.

- Nu, nu e adevărat! Vreau să fac ceva pentru ca Dumnezeu să coboare mai uşor pe pământ şi voi face!

- Dar...

Simţind că nu are sorţi de izbândă, mama cedează în faţa unei insistenţe şi intenţii atât de nevinovate.

- Să nu rămâi mult.

Sărutându-l pe frunte, se îndreaptă spre casă; în suflet i se citea o uşoară îngrijorare… ştia că dorinţa copilaşului ei nu se va îndeplini.

    Cu sufletul întristat, ştergându-şi cu mânecuţa lacrimile de pe obraji, copilaşul încearcă să creeze puntea sa mult-dorită. Orele trec cu repeziciune, dar dorinţa nu i se concretizează.
    Se lasă seara, aducând cu ea răcoarea şi întunericul. Cu lacrimi în priviri şi cu sufletul îngreunat, copilul abătut merge în cameră şi, ascunzându-şi faţa în pernă, începe să plângă sfâşietor până când, istovit fiind, adoarme.
    Trec zece minute, trece o oră, trec trei ore. Deodată, un vânticel cald începe să adie, aducând cu el duioase cântări angelice. Crengile copacilor se apleacă în jos, într-o inchinăciune mişcătoare, iar Regina-nopţii dă de veste şi celorlalte flori somnoroase să se pregătească de sosirea neaşteptată ce va avea loc.

Un fascicul de lumină, la început timid iar apoi tot mai îndrăzneţ, apare de nicăieri, îmbrăcând puntea într-un veşmânt luminos şi preafrumos. Puntea se mişcă uşor, Cineva păşea pe ea.

Paşii erau singura mărturie a prezenţei Cuiva atât de minunat, încât întreaga natură se închină Lui; stelele străluceau cu atâta putere, încât întunericul nopţii, înspăimântându-se, a fugit din calea luminii lor.

Dar… numai florile, cerul şi copacii erau martorii tăcuţi ai acestei neaşteptate veniri. Oamenii dormeau nestingheriţi în paturile lor mari şi comode, sau se îndeletniceau cu alte activităţi, rămănând nepăsători la ceea ce se întâmpla în jurul lor.

Însoţit de cântările duioase ale îngerilor, El păşeşte încet şi smerit spre camera copilului.

În camera micuţului, domnea o lumină nelumească şi o pace de nedescris. Copilul, suspinând încet, varsă o lacrimă pe mânuţa sa, suferind şi în vis din cauza dorinţei pe care o credea neîndeplinită. Inima sa tresare şi începe să bată ca o nebună, şoptind la urechea sufletului: ,,Trezeşte-te, suflete al meu! Domnul e de faţă”

Copilaşul, auzind parcă glasul tainic al inimii, deschide încet ochişorii şi... încremeneşte. Deşi nu Îl mai văzuse niciodată, ştia că este El, simţea aceasta.

Dumnezeu stătea în prag şi, privindu-l cu o iubire nemărginită, îl binecuvânta. Atât de curată era privirea sfântă încât, copilaşul, îşi astupa chipul cu plapuma. O teamă sfântă îl cuprinse.

,,Dumnezeu... Dumnezeu este în camera mea. ’’

Îşi lasă plapuma până la guriţă, privindu-L pe Dumnezeu. Era atât de minunat, încât nu se mai sătura să Îl privească. Zâmbeşte duios şi, cuprinzându-l un sentiment de cutezanţă, întreabă:

- Doamne, dar... puntea... Tu...

Nu îşi mai găsea cuvintele însă Dumnezeu, citindu-i în inimă, Îi răspunde:

- Am coborât pe puntea pe care Mi-ai facut-o.

- Dar e atât de nesigură...

Apropiindu-Se de copilaş, Dumnezeu îi zâmbeşte suav şi îl mângâie pe creştet.

- Credinţa, iubirea şi bunătatea sufletului tău au transformat-o în cea mai sigură punte. Drag copil, tu ai atins Cerul.

- Eu? Dar cum, dacă nici măcar nu am terminat puntea?

- Ai terminat-o şi această punte nu ţi-o va putea distruge nimeni, înafară de tine. Această punte se află în sufletul tău şi pe ea cobor nu doar noaptea, pentru a te veghea, ci tot timpul… cobor şi rămân în sufletul tău, atâta timp cât îmi permiţi.

Un zâmbet larg se conturează pe chipul micuţ.

- Doamne, acum sunt în Cer şi m-am întâlnit cu Tine. Camera mea a devenit Cer…

- Nu… îl întrerupe Dumnezeu

- …sufletul tău a devenit Cer.