Cateheză despre Sfânta Taină a Pocăinței

(...) Cuvântul "pocăință", de origine slavă, indică starea de căință, de regret, de părere de rău în urma unei greșeli săvârșite, sau a păcatelor prin care se încalcă voia lui Dumnezeu sau neîmplinirea poruncilor Lui. Această stare de regret atrage, în mod firesc, pentru omul înțelept, sau pentru credinciosul practicant al credinței active, hotărârea de a evita greșeala săvârșită, spre a nu repeta neajunsurile sau neplăcerile pe care le-a pricinuit aceasta.

Pe de altă parte, ideea de pocăință are un caracter de profunzime vizând schimbarea vieții, înnoirea ei. Acest fapt se realizează, în primul rând, prin schimbarea de mentalitate, știut fiind că din gândul omului pornește, potrivit voinței sale libere, atât păcatul, cât și virtutea... Iar schimbarea de mentalitate atrage după sine înnoirea vieții, a comportamentului, a faptelor savârșite. De aceea, Evanghelia evidențiază faptul că Mântuitorul, începându-și activitatea mesianică de eliberare a firii omenești de sub dominația păcatului și de sub robia patimii, prin instaurarea în sufeltul oamenilor și în lume a împărăției lui Dumnezeu, "spune: s-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie" (Marcu 1, 15). În această situație, pocăința nu este un simplu regret, o simplă părere de rău, ci un act de schimbare sau de înnoire duhovnicească, fiind termenul, în originalul grecesc, folosit de evanghelist - "metanoeite" ("pocăiți-vă") – definește tocmai schimbarea de mentalitate, care atrage după sine schimbarea de comportament, adică schimbarea firii omenești prin restabilirea chipului lui Dumnezeu în om și deschiderea drumului spre desăvârșirea acesteia.  Și cum omul nu poate ajunge singur la această schimbare a firii, Dumnezeu ne oferă harul Său ca lucarre a Sfântului Duh, care ne transformă viața, făcând ca "Hristos să ia chip în noi" (Galateni 4, 19b). Această primire a harului, care "pe cele slabe le ntărește și pe cele nepuncioase le vindecă", ne determină să facem deosebirea între Sfânta Taină a Pocăinței și simpla pocăință ca regret al păcatelor săvârșite. Întâlnită, sub diferite forme, la toate religiile și mai ales în predica Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Vedem această deosebire și din faptulcă Sfânta Taină a Pocăinței, ca iertare a păcatelor și regenerare a firii prin harul Sfântului Duh, a fost la început doar făgăduită de Mântuitorul în acdrul activității Sale mesianice, când a spus, cu un anume prilej, Sfinților Apostoli, în calitatea lor de continuatori ai activității Sale în lume: "Amin grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer" (Matei 18, 18; 16, 19). Apoi, Evanghelia ne arată că puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor a fost acordată de către Mântuitorul Sfinților Apostoli abia după ce au câștigat harul sfințitor. Și aceasta se întâmplă după învierea Sa, când, adresându-se Sfinților Apostoli, "a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute" (Ioan 20, 22-23).

În acest context, se cuvine să evidențiem faptul că lucrarea sfințitoare a harului primit prin Taina Pocăinței în scopul regenerării firii omenești nu exclude, ci implică și împlinește lucrarea harului prin adeziunea voinței noastre libere, adică a strădaniei depuse de cei ce primesc această Sfântă Taină, de aface mereu vie rodirea harului în viața personală și comunitară în care își desfășoară viața. În această situație, ca act de voință, Taina Pocăinței trebuie cultivată și ca virtute creștină, sub forma pocăinței continue, ca strădanie de neîntreruptă depășire a stării de păcătoșenie.

Sub aspect duhovnicesc, Sfânta Taină a Pocăinței face vie și activă lucrarea harului divin în urma examenului de conștiință, mai ales când precede împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului; motiv pentru care ea hotărăște primirea cu vredncie sau nevrednicie a Dumnezeieștii Euharistii, după cuvântul Apostolului: "... Așa că oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănâncă și își bea osândă, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci de ne-am fi judecat noi singuri, nu am mai fi fost judecați, dar fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți" (I Corinteni 11, 27-32).

Se cuvine să precizăm, în continuare, că examenul de conștiință nu reprezintă o simplă inventariere a greșelilor săvârșite, ci este o realitate de adâncă cunoaștere de sine, de analiză atentă a stării de păcătoșenie  care oprește lucrarea harului divin în viața duhovnicească.

În această situație, examenul de conștiință, ca recunoaștere a stării de păcătoșenie, sesizează păcatul ca un rău ce nu aparține firii umane create de Dumnezeu, ci este un adaos impropriu; este boala care degradează natura umană, ducând-o la pieire prin nocivitatea împătimirii. Iar împătimirea este înrobirea ce duce la moartea spirituală. În același timp, păcatul, în complexitatea lui trebuie interpretat ca un dezastru pe care îl aduce, prin tensiuni, conflicte și dezordine, vieții comunitare...

Examenul de conștiință conduce, în mod firesc, la mărturisirea păcatelor, care cuprinde în sine trei aspecte duhovnicești: recunoașterea stării de păcătoșenie, regretul sau căința pentru păcatul săvârșit și hotărârea de îndreptare a vieții. Aceste aspecte le putem vedea mai bine din pilda fiului risipitor, când ni se spune că acesta "și-a venit în sine", căindu-se de situația în care l-a dus păcatul și, luând hotărârea ridicării, va mărturisi cu zdrobire de inimă: "Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău... ". La fel și Zaheu, după ce se căiește de păcatele sale, mărturisindu-le Mântuitorului, ia hotărârea de a se îndrepta...

Înaintea mărturisirii păcatelor, și anume după citirea "rugăciunilor de dezlegare" de către părintele duhovnic, cel ce se spovedește este atenționat de acesta asupra sincerității cu care se cuvine să facă mărturisirea tuturor păcatelor, în urma examenului de conștiință: "Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea de umilință. Deci nu te rușina, nici nu te teme să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei ertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Și eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele tale îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme cei avenit la doctor, să nu te întorci nevindecat".

De aici vedem că mărturisirea păcatelor se înscrie și ca un act de curaj duhovnicesc, în sensul că așa cum nu ți-a fost rușine să săvârșești păcatul, nu trebuie să te rușinezi nici a-l recunoaște și a mărturisi spre a primi harul iertării lui Dumnezeu și puterea de a nu-l mai săvârși.

Dacă prima fază a Tainei Pocăinței rezidă, după cum am vazut, în mărturisirea păcatelor, cea de-a doua fază este rugcăciunea de dezlegare, rostită de către preotul duhovnic și care are următorul conținut: "Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (numele), și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată,te iert și te dezleg de toate păcarele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin"

Cea de-a treia fază a Tainei Pocăinței este canonul sau epitimia, dată de preotul duhovnicesc cu scopul de a ajuta pe cel ce a luat hotărârea îndreptării să împlinească acest lucru, prin anumite exerciții duhovnicești. Canonul este, astfel, asemenea unul leac ajutător, și nu o pedeapsă asemenea unei sancțiuni juridice. Epitimia sau canonul constă din rugăciuni, postiri, acte de binefacere etc. Ele se dau de către preotul duhovnic în urma unei atente deliberări, în funcție de păcatele săvârșite.

1. Din cele de mai sus putem stabili că săvârșitorul Tainei este episcopul sau preotul duhovnic, ca succesori direcți și autorizați ai Sfinților Apostoli.
2. Primitorul este orice credincios al Bisericii care, simțindu-și conștiința împovărată, simte nevoia dobândirii iertării din partea lui Dumnezeu și a eliberării din păcat.
3. Partea văzută a Tainei Pocăinței este însăși mărturisirea păcatelor. La început, această mărturisire era publică, în fața întregii obști a credincioșilor, apoi a devenit particulară, în scaunul spovedaniei, sub epitrahilul preotului, la icoana Mântuitorului și în prezența Lui nevăzută, care ascultând mărturisirea păcatelor, acordă prin cuvintele preotului dezlegarea.

Partea văzută a Tainei este pronunțarea dezlegării de păcate pe care o săvârșește preotul în urma mărturisirii pe care o face penitentul, deodată cu hotărârea de îndrepatte a vieții duhovnicești.

1. Efectele Tainei Pocăinței sunt: iertarea acordată și primirea împăcării cu Dumnezeu și cu semenii, redobândirea harului divin mântuitor, a păcii și a liniștii duhovnicești.

Este momentul și locul potrivit să arătăm că sunt unii creștini de nuanță neoprotestantă care, deși le place să se numească "pocăiți", nu acceptă totuși Taina Pocăinței. Ei spun că mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu, așa cum a făcut psalmistul (Psalmul 50, 3-5; 32, 5), fiindcă numai Dumnezeu poate ierta păcaele. Făcând însă o analiză substanțială a a cestei obiecțiuni, remarcăm faptul că mărturisirea făcută direct lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu se referă la Taina Pocăinței, fiindcă aceasta a fost instituită de către Mântuitorul. În Legea Veche nici nu exista. Cât despre iertarea păcatelor, într-adevăr, numai Dumnezeu iartă păcatele. De fapt, preotul este doar un mijlocitor care administrează darul de a lega și dezlega, cu care Mântuitorul i-a împuternicit pe Apostoli, iar aceștia, la rândul lor, l-au lăsat episcopilor și preoților, ca unii care sunt continuatorii activității lor. Pe drept putea spune Sfântul Ioan Gură de Aur în acest sens: "Câte fac preoții jos, le întărește Hristos sus, și judecata robilor confirmă Stăpânul".

Mai spune apoi că cei ce nu acceptă Taina Pocăinței că mărturisirea trebuie să fie făcută de către credincioși între ei, conform spuselor Sfântului Apostol Iacob: "Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul..." (Iacob 5, 16). Citind însă contextul vedem că "unul și altul" reprezință tocmai pe preot și pe credincios (vezi versetele 15 și 15).

Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma

TelegrafulRomân Nr.33-36/sept 2014