Evanghelia are oare dimensiune politica?

Sărbătorile de iarnă, îndeosebi perioada cuprinsă între Crăciun și Bobotează, au fost prilej pentru arhipăstorii noștri (mitropoliți și episcopi) de a ne pune la suflet cuvânt de învățătură prin pastoralele trimise fiecărei parohii. Anul 2014 a fost tumultos prin provocările și atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe venite nu doar din exteriorul, ci și din interiorul ei. Ne referim aici de exemplu, la lupta îndârjită ca ora de religie să fie eliminată din programa școlară, ca sprijinul financiar de la stat pentru culte să dispară, dar și la deserviciile pe care unii clerici le aduc Bisericii, fie printr-o nepotrivită implicare în viața politică, fie printr-o pastorație greșit aplicată. Mai mult, anul 2014 a fost unul al pașilor importanți în domeniul ecumenismului, fiind de notorietate întâlnirea de la Ierusalim dintre papa, patriarhul ecumenic și patriarhul ortodox al Țării Sfinte, întâlnirea de la Constantinopol a papei și a patriarhului ecumenic, urmare căreia papa a declarat că dorește unirea necondiționată cu Biserica Ortodoxă, sau faptul că au început lucrările pregătitoate ale Sinodului Pan-Ortodox programat pentru anul viitor. Aceste lucruri au stârnit reacții numeroase, unele vehemente, atât în mass media, cât și în literatura și blogosfera creștină, simțindu-se pe alocuri un criticism neconstructiv și o radicalizare de limbaj.

Cât de potrivit este în acest context cuvântul profetic al Sfântului Sofronie Saharov, care se întreba retoric: Evanghelia are oare „dimensiune politică”? Și continua: „Orice luptă internațională sau de clasă este legată de violență: „Loviți-i pe vrăjmași”. Însă porunca lui Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Această poruncă nu îngăduie deloc să coborâm Evanghelia la nivelul diviziunii fratricide a bunurilor materiale. Atunci când în rândurile luptătorilor intră episcopii, teologii, credincioșii creștini, în general, aceștia îi consideră mici la suflet și fricoși pe cei care evită să participe la acest fel de acțiuni. Cu cât mai primejdioasă este încăierarea cu opresorii, cu atât mai mult misiunea umanitară este considerată „mucenicie” pentru Hristos.

Evitarea ne este dictată de conștiința că orice schimbare de situație în relațiile sociale care se face printr-o modalitate revoluționară, adică violentă, în cele din urmă va dovedi că o violență se înlocuiește cu alta. Experiența istorică a dovedit aceasta într-un mare număr de cazuri. Deja am observat în cursul vieții noastre cum ideea dreptății i-a însuflețit pe oameni în lupta cu despotismul și exploatarea, pentru libertatea și deplinele drepturi pentru toți. Cu toate acestea, revoluțiile au sfârșit sau s-au preschimbat în regimuri teroriste, care au suprimat uriașe mase de populație, lipsindu-le de cele mai elementare drepturi și cele asemenea. Oricât de profundă ar fi tulburarea noastră pentru nedreptățile vreunui sistem, schimbarea lui trebuie să fie legată de îndelungata procedură de ridicare a nivelului moral al oamenilor în general.

Nu avem dreptul să săvârșim fapte de violență – chiar și asupra celor violenți – în numele lui Hristos. Însă a mustra nedreptatea, trăind cu intensitate, pentru a păzi dreptatea față de toți, o putem face când vedem folos din cuvântul nostru. Săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, care este Jertfă pentru mântuirea tuturor oamenilor, este cea mai înaltă participare dintre toate la greaua slujire adusă umanității. Nu ne este îngăduit să ne abatem de la scopul nostru, care este rămânerea în lumina poruncilor Domnului. Dacă vom deveni una din puterile întunericului care luptă pentru predominarea asupra fraților, vom umbri lumina pe care Dumnezeu a adus-o pe pământ. Și tocmai această crimă este, dintre toate, cea mai vătămătoare pentru noi. Lumea nu are nevoie de „Biserică politică”. Caracterul degradat al Bisericii lui Hristos, observat în ultimele secole a dus la depărtarea de ea a unei mari mulțimi de credincioși. Putem restabili marea strălucire a Bisericii numai prin străduința ostenitoare de a trăi creștinește, evanghelicește, fără să ne abatem luarea-aminte și să cercetăm cum se comportă contemporanii noștri. Dacă creștinii nu vor dobândi harismele duhovnicești autentice, și mai întâi sfințenia, predica cu cuvinte va rămâne un „chimval răsunător”.

Întoarcerea oamenilor către pământ nu le îngăduie să vadă Biserica în adevărata ei esență: ca Împărăție a dragostei Părintelui Ceresc, ca spațiu al strălucirii Sfântului Duh, ca și cale de asemănare cu întru tot desăvârșitul Dumnezeu-Om, Iisus Hristos. Nu trebuie să ne temem de vremelnica depărtare a oamenilor de Biserică. Pilda lui Hristos, Care a fost părăsit cu desăvârșire în ziua Golgotei Sale, să ne întărească să mergem pe urmele Lui. El singur a stat, fiind condamnat de legea statului de drept roman, de către Sinedriul juridic și chiar de către mulțimea poporului. Prin urmare, chiar dacă ne vor părăsi toți, nici atunci nu trebuie să coborâm dimensiunile adevărate ale Revelației nou-testamentare, care ne-a fost dăruită prin Patimile lui Hristos, la nivelul „eticii”, al „umanismului ateu”, la nivelul „oricărui loc și fel de divertisment”. Se poate ca apostazia să ia dimensiuni și mai mari. Nu este exclus ca fiecare dintre noi să fie gata să se împotrivească întregii lumi, pentru a sta în credință. Să fie milioane, să ne considere proști toți intelectualii și neînvățații, răspunsul nostru va fi unul: „Oricât de mic și neînsemnat sunt, însă, în Hristos, eu sunt cel drept, iar nu voi, care sunteți departe de Hristos”. (Sursa: Arhim. Sofronie, „Taina vieții creștine”, Sf. M-re a Sf. Ioan Botezătorul, Essex 2010.)

Pe acest fond, considerăm că spicuirile de mai jos din câteva pastorale ale ierarhilor ortodocși (redate în ordinea succesiunii subiectelor abordate, nu în ordinea de precădere a ierarhilor în Sinod) sunt potrivite acestui început de an, al cărui cuvânt de ordine ar trebui să fie mărturisirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, prin viața și faptele noastre, prin felul în care înțelegem să IUBIM.

Mărturisirea de credință: Biserica este una și aceasta este Ortodoxia

            Biserica nu este în chip simplu o organizaţie religioasă, sau o asociaţie bisericească şi filantropică, ci Trupul lui Hristos, al cărui Cap este Însuşi Hristos. Așa cum trupul are un singur cap, căci dacă ar avea mai multe ar fi un monstru, așa și Biserica are un singu Cap, pe Hristos. Pe Acesta îl primim, în Acesta credem, Acesta este Domnul absolut al vieţii noastre. Şi precum capul are trup, deoarece altfel ar fi un monstru, astfel şi Hristos, Capul Bisericii are un trup, pe cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Opinia care este formulată de către unii cum că s-a scindat Biserica şi că există multe Biserici, care au diferite adevăruri, este o credinţă strâmbă. Biserica este una şi aceasta este Ortodoxia şi câţi s-au îndepărtat de ea, trebuie să se întoarcă să aibă comuniune cu Capul şi cu celelalte mădulare ale trupului, de aceea în Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare ne rugăm: “pe cei rătăciţi îi întoace şi cu Sfânta Ta Biserică cea sobornicească şi apostolicească îi uneşte”. Trăind într-o epocă a confuziei de înţelesuri şi de lucruri, în principal în subiectele teologice, trebuie să învăţăm drept adevărul şi să ne mărturisim credinţa noastră. Un „hristos” care cultivă simplu sentimentul, întăreşte puterea lumească şi promovează comerţul este necunoscut pentru Biserica noastră şi parcă inutil pentru societate. Această realitate  se arată în faptul că există state care se caracterizează ca fiind creştine, care însă trăiesc anticreştineşte şi antievanghelic, şi aceasta se dovedeşte, în afara altora, că furnizează arme partizanilor altor religii din Orientul Mijlociu, cu urmarea că sunt eliminaţi creştinii din regiunea aceea. Cert este că pe cât rămâne cineva în teologia autentică şi trăieşte evanghelic, pe atât laudă şi slăveşte pe Dumnezeul cel Viu. Urez tuturor mulţi ani, să rămâneţi în credinţa ortodoxă şi să vă rugaţi pentru toţi creştinii din Orientul Mijlociu, care îndură chinuri şi sunt ucişi deoarece cred în Hristos, Dumnezeul cel Adevărat. - Mesajul Mitropolitului Ierotei Vlachos la praznicul Naşterii Domnului

Cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero şi au intrat în noaptea minţii

            Irod nu s-a luptat cu pruncii, ci cu Soarele Hristos. A vrut să stingă lumina Soarelui cu sângele pruncilor, lovind cu sabia, fără milă, grumazul lor. Irod deschide poarta unei noi galaxii în univers, galaxia martirilor. Cei ce se luptă cu Dumnezeu au o gândire cu sumă zero şi au intrat în noaptea minţii. Ei nu pot gândi ce se întâmplă dincolo de apusul soarelui şi nu au nicio amintire din viitor. Pendula timpului pentru ei se opreşte deasupra mormântului. Oare şi în spaţiul mental al neamului nostru mai sunt mulţi oameni care se luptă şi azi să stingă Soarele?! Azi se taie, nu capul pruncilor, ci li se taie mintea. De nu le vom păzi mintea, iubite mame, vom deveni în curând un neam cu capul tăiat. Apăraţi mintea pruncilor aşa cum îşi apără pasărea puii în cuib, cu aripile ei, de păsările răpitoare. Mutaţi minţile pruncilor din această lume în lumea Pruncului Iisus. Este singura lume unde vom trăi întru bucuria Duhului Sfânt. (...) Vă îndemn, la acest Praznic Dumnezeiesc, să petreceţi în rugăciune, la care să adăugaţi fapta cea bună, aceasta fiind mărturia dragostei ce o purtăm semenilor noştri. Cercetaţi azi cele mai sărace familii, făcându-le şi pe ele părtaşe bucuriei Naşterii lui Hristos. Hristos S-a născut şi pentru cei din palate şi pentru cei de la o margine de lume. Înmulţiţi dreptatea, bunătatea şi milostenia şi peste toate acestea adăugaţi iertarea. Bucuria cea cerească să vă însoţească toată viaţa! (...) - Pastorala de Crăciun 2014 a ÎPS Ioan Selejan

Preoţii nu sunt bogaţii comunităţii, dar nu trebuie să ajungă nici cerşetorii ei

            Cât de departe sau cât de aproape de răspunsul la chemarea Domnului ne aflăm noi, păstorii de astăzi, numai Dumnezeu ştie şi numai al Lui este a judeca. Fiecare se străduieşte după putere - unul mai mult, altul mai puţin - şi mila Domnului va răsplăti fiecăruia după a Sa bunătate, dar a lua la ţintă pe toţi slujitorii Domnului, pentru slăbiciunile unuia sau altuia dintre ei, sau a denigra întreg trupul Bisericii pentru „boala“ unuia dintre mădularele ei, mi se pare un lucru cu totul nedrept. Generalizarea aceasta, prin care se aruncă în derizoriu întreaga Biserică, din cauza unor căderi izolate, nu denotă decât fie superficialitate şi scuză ieftină pentru propria neurmare a căii Domnului, fie dorinţă expresă de maculare a unei instituţii care nu a făcut, în istorie, decât numai bine acestui neam. Desigur că orice uscătură ştirbeşte frumuseţea şi armonia unei păduri! De aceea, în ceea ce mă priveşte, am cerut nu o dată preoţilor din episcopia noastră ca aceia dintre ei care se simt atraşi de alte tentaţii ale vieţii, şi nu-şi mai resimt chemarea sfântă de păstorire a turmei încredinţată lor, să aibă curajul să facă singuri pasul înapoi, mai înainte de a se lua de la centru măsura extremă a excluderii lor. Căci dacă chemarea de păstor nu întâlneşte în noi, în fiecare, strădanie şi efort propriu pentru cultivarea harului primit prin Taina Hirotoniei, nu poate aduce rodirea scontată.

Preoţii nu sunt bogaţii comunităţii, după cum, în mod tendenţios, încearcă să-i prezinte unii, dar nu trebuie să ajungă nici cerşetorii ei, după cum i-ar dori alţii!... Vocaţia slujirii Domnului este una nobilă prin ea însăşi! Atât de nobilă încât, dacă am fi destul de conştienţi de ea, ne-am simţi noi, cei chemaţi la aceasta, cei mai privilegiaţi oameni de pe pământ! Rugăciunea, propovăduirea învăţăturii sfinte, jertfa şi responsabilitatea unei astfel de slujiri ar trebui să ne umple sufletele de nespusă „bogăţie“ şi mulţumire. Desigur, fără triumfalism sfidător, dar nici copleşiţi de complexul - cu care încearcă unii să ne inhibe în ultima vreme - că, adică, slujim o instituţie mai mult ceremonioasă decât fidelă adevărurilor de credinţă, retrogradă şi inutilă, ceea ce ne-ar conferi mai degrabă statutul de instituţie tolerată decât apreciată de către societatea modernă.

Faptul că am fost întotdeauna şi am rămas, până astăzi, o instituţie autonomă în stat nu îndreptăţeşte pe nimeni să ne izoleze undeva, la marginea societăţii, căci credinţa omului modern că poate trăi tot atât de bine şi fără Biserică nu-i va aduce acestuia decât confuzie şi, într-un final, prăbuşirea spirituală. Întâlnim, în ultima vreme, persoane care încearcă să-L disocieze pe Dumnezeu de Biserică; oameni care Îl acceptă pe Dumnezeu, dar nu şi Biserica! Ei bine, aceasta ar fi o bună temă de reflecţie pentru noi, păstorii de suflete, ca să ne întrebăm: oare unde am greşit? Cu ce i-am dezamăgit atât de mult pe cei care, deşi au credinţă în Dumnezeu, resping totuşi Biserica şi pe slujitorii ei?... I-am smintit? I-am nemulţumit? Le-am înşelat aşteptările? Cât de mult am greşit noi şi cât de mult au căzut aceştia pradă secularismului anticlerical ori manipulărilor vădit concertate împotriva celei mai vechi şi mai sfinte instituţii a statului român?

Acestea, cred, ar fi unele din întrebările îndreptăţite la acest praznic „de hotar“, de un nou început - şi prin semnificaţia lui teologică, dar şi prin situarea lui în pragul Anului Nou. Să medităm cu toţii, cler şi credincioşi, păstori şi păstoriţi, la ceea ce ne uneşte şi la ceea ce pare a ne împiedica tot mai mult să rămânem UNA în Hristos şi în Biserica noastră străbună; la ceea ce vremurile potrivnice de astăzi au reuşit să zdruncine în noi, înstrăinându-ne parcă mai mult decât în trecut şi aruncând în suspiciune şi neiubire viaţa noastră. Pruncul Iisus, născut în ieslea Betleemului, încearcă şi anul acesta, ca în fiecare an de altfel, să spulbere, cu puritatea Sa, rătăcirile şi resentimentele noastre! Putea-vom noi oare să zăbovim o clipă, pentru a ne cerceta fiecare şi a vedea ce nu mai merge în noi?... Ce ne-a afectat dragostea şi frăţietatea de altădată?... Ce ne-a făcut să ne învrăjbim, în loc să luăm model dragostea lui Hristos?... Acestea, cred, sunt întrebările care ar trebui să ne frământe acum, la ceas de sărbătoare, şi să dea Bunul Dumnezeu să aflăm la acestea răspunsul Lui, pentru că El cunoaşte mai bine decât noi cele ascunse şi cele de folos sufletelor noastre. – Pastorala de Crăciun 2014 a PS Sebastian Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

Avem inimi gingașe sau creiere pilotate de o cultură agresivă?

            Fraţi creştini dreptmăritori, avem noi o inimă suficient de gingaşă încât să preţuim lucrurile duhovniceşti, cele mai presus de lume? Suntem noi suficient de înduhovniciţi ca să gustăm sărbătoarea venirii în lume a lui Dumnezeu ca pe un eveniment colosal pentru propria noastră viaţă, cu urmări asupra întreg restului vieţii? Suntem noi pregătiţi pentru eventuala trecere în lumea cea mai presus de materie, când Domnul va hotărî soarta noastră veşnică? Sau, dimpotrivă, suntem sclavii culturii secularizate de astăzi, care este în mare derută axiologică şi care nu mai ştie privi dincolo de aparenţe? Creierele umane, pilotate de această cultură simplistă şi agresivă, au hotărât ca Religia la şcoală să o facă doar cel care o va cere! Aşa că, dacă nu suntem vigilenţi şi nu vom face cerere scrisă, copiii noştri nu vor mai beneficia de ora de Religie. Încet-încet, în lumea noastră, Binele ajunge prigonit şi răul se impune perfid. Încet-încet, se continuă  prigoana contra Pruncului Iisus, venit în lume cu mesajul iubirii. Mama-Biserică ne invită astăzi să ne exersăm în iubire, să fim toleranţi cu defectele altora, dar intransigenţi cu ale noastre, să începem prin a ne schimba noi înşine în bine şi abia apoi să avem pretenţia de a schimba lumea...  – Pastorala de Crăciun 2014 a PS G u r i e , Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Să spargem zidurile despărțitoare ale neiubirii aproapelui cu forța renunțării de sine

            În perioada dintre sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului suntem chemaţi la o mai mare deschidere spre ceilalţi, spre o înţelegere mai adevărată a ceea ce suntem noi în raport cu ei. Pornind de la „zidul despărţitor“ dintre om şi Dumnezeu, înlăturat prin Naşterea lui Hristos, este bine să conştientizăm tragedia zidurilor despărţitoare dintre fraţii de aceeaşi mamă, dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre bogaţi şi săraci, dintre politicieni şi popor, uneori chiar dintre preoţi şi credincioşi, sau dintre arhierei şi preoţi. A fi împreună, a ierta, a fugi de răzbunare, a nu te lăsa cuprins de ispita superiorităţii în raport cu ceilalţi, a avea forţa renunţării la părerea proprie în favoarea viziunii mai bune a celuilalt înseamnă a te lăsa cuprins şi convins de taina Betleemului, de cântarea îngerilor, de bucuria magilor şi a păstorilor. Rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască puterea alegerii celei curate şi să înţelegem că sărbătorile Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei îşi împlinesc rostul dacă sunt trăite în duhul Betleemului şi al Iordanului, nu în duhul Babilonului şi al Sodomei, în duhul păcii lăuntrice şi al familiei, nu în iz de bâlci şi iarmaroc. Rugăciunea noastră se îndreaptă cu stăruinţă către tronul Preasfintei Treimi spre a primi puterea alegerii celei bune. Pentru aceasta, ne încredinţăm milei lui Dumnezeu Tatăl, nădăjduim în iertarea Domnului Hristos şi cerem harul iubirii care ne vine de la Sfântul Duh, Mângâietorul. - Pastorala de Crăciun 2014 a ÎPS Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor

Credința noastră nu este un articol de import, este sufletul poporului român

             „Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos“ (Romani 10, 17). Luând aminte la acest adevăr mântuitor, înaintaşii noştri, cârmuitori de ţară, părinţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoşeşti, urmând pilda sfinţilor dascăli şi ierarhi ai Bisericii creştine, una şi nedespărţită, au rânduit ca tinerii şcolari să primească odată cu cunoştinţele de cultură generală, ştiinţă, istorie şi cunoştinţe de religie, cunoştinţe care sporesc credinţa şi ajută la educaţia lor morală. „Credinţa noastră, scrie unul dintre marii noştri profesori de teologie, nu este un articol de import, ca merele de California. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are de a înstrăina sau profana după gustul timpului acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti“. De aceea, intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat“ la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. Credinţa creştină a fost trăită şi mărturisită înaintea păgânilor şi de copii, cu preţul vieţii lor, începând cu primele veacuri creştine şi până astăzi, aşa cum a fost în timpul regimului comunist-ateu. De aceea, predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi ale civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine. Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici“ ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei. - Pastorala de Crăciun 2014 a ÎPS  Pi m e n Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Istoria dă mărturie desăvârşită despre rolul Ortodoxiei în devenirea noastră ca neam

            Acum, la 25 de ani de la jertfa martirilor din Decembrie 1989, societatea noastră este greu pusă la încercare. Libertatea de credinţă, valorile moral-spirituale pentru care s-a luptat, în care am crezut, pentru care mii de tineri s-au jertfit sunt trecute pe agenda Curţii Constituţionale şi puse sub semnul întrebării. În urmă cu puţine săptămâni, am luat act cu profundă mâhnire de decizia discriminatorie a Curţii Constituţionale a României, îndreptată împotriva existenţei orei de religie în şcoli, o decizie prin care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând evident, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios în ţara noastră este garantat de Constituţie. Uităm, oare, de rolul fundamental al Bisericii noastre, în edificarea Statului Naţional Român, de faptul că, în întreaga ţară, dar mai ales aici, în Transilvania, Ortodoxia a salvat şi înviat fiinţa noastră naţională? Uităm că Şcoala Românească s-a născut în Biserica Ortodoxă, că Sfânta Scriptură şi cărţile de cult au fost cele dintâi manuale de învăţătură, apărute şi ele în tiparniţele mănăstirilor ortodoxe? Uităm, oare, de rolul covârşitor al credinţei, al valorilor morale ortodoxe în creşterea sănătoasă a copiilor şi a tinerilor noştri? Astăzi, la peste 500 de ani de la atestarea primei şcoli româneşti, care-şi desfăşura activitatea la Biserica „Sf. Nicolae“ din Şcheii Braşovului (1495), când istoria dă mărturie desăvârşită despre rolul atât de important al Ortodoxiei în devenirea noastră ca neam, în consolidarea şi dezvoltarea valorilor spirituale ale ethosului nostru românesc, o Instituţie fundamentală a Statului înclină spre secularizare şi indiferentism religios, considerând, asemenea minorităţii atee, că religia discriminează!!

Refuzăm, oare, prin hotărâri constituţionale, învăţământul religios - un dar pe care ni l-a dat Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un drept pe care l-am dobândit? Chiar putem ignora faptul că mii de studii de sociologie şi psihologie arată cât de importantă este educaţia religioasă în viaţa copiilor noştri? Dependenţa de droguri, violenţa, libertinajul sexual, hoţia ş.a. sunt, conform acestor studii, în procente mult mai mari în familiile în care copiii au fost privaţi de educaţie religioasă. Se doreşte, oare, ca generaţii întregi de copii să nu aibă nicio alternativă şi niciun ajutor în faţa tentaţiilor societăţii moderniste, care consideră sinuciderea un act de curaj? Se doreşte, oare, ca în viitor ţara noastră să aibă oameni lipsiţi de orice sprijin spiritual, oameni lipsiţi de cultură religioasă, care urmăresc doar binele personal, nu şi al aproapelui şi al societăţii? Formarea caracterului religios-moral este o necesitate pentru copiii noştri, viitorul de mâine al Ţării, nu numai ai Bisericii. Acest proces foarte important începe în familie, se continuă în şcoală şi se desăvârşeşte în Biserică. În şcoală se face doar educaţie religioasă, nu îndoctrinare confesională, cum pretind cei potrivnici învăţării religiei, se împărtăşesc valori sufleteşti veşnice, nu simple informaţii. Copiii noştri, crescuţi în familii creştine, au dreptul de a cunoaşte spiritualitatea Bisericii şi tainele credinţei noastre, la şcoală să dobândească deprinderi şi aptitudini care să îi ajute în viaţă, pentru ca şi ei, la rândul lor, să poată întemeia o familie reuşită. Considerăm că într-un stat de drept trebuie respectate şi drepturile majorităţii, nu numai ale unei minorităţi, în condiţiile în care credincioşii ortodocşi sunt majoritari între contribuabilii instituţiilor de învăţământ. Astfel, instituţiile Statului nu vor putea neglija acest lucru, încălcând un drept fundamental al familiei creştine. (...) – Pastorala de Crăciun 2014 a ÎPS Dr. Laurentiu Streza Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

Milostenia, garant al rodirii în Împărăția lui Dumnezeu

            Sfântul Sinod al Bisericii Or­todoxe Române a declarat a­nul 2015 drept Anul omagial al mi­siunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfân­tu­lui Ioan Gură de Aur şi al mari­lor păstori de suflete din eparhii. Sfântul Ioan Gură de Aur, Ar­hiepiscopul Constantino­po­lu­lui, a fost cel mai mare predi­ca­tor al Bisericii Ortodoxe. El a a­părat şi a promovat sfinţenia şi dem­nitatea familiei, lumina şi vir­tuţile vieţii monahale şi lu­cra­­rea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un ma­re tâlcuitor al Sfintei Scrip­turi, ci şi un luptător pentru dem­nitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie. Dascăl al pocăinţei, al rugăciunii şi al mi­losteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă cum să ne îm­bo­găţim prin milostenie, adu­nând comori în ceruri. Prin mi­los­­tenie, spune Sfântul Ioan Gu­ră de Aur, facem cea mai bu­nă investiţie, asigurăm darul nos­tru pentru eternitate, deoa­re­ce toate darurile şi in­ves­ti­ţi­i­le lumeşti sunt în orice clipă în pri­mejdie de a se pierde. Nu­mai darurile pe care le oferim lui Dumnezeu şi săracilor nu sunt în primejdie de a fi furate sau distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade cereşti şi lu­mi­nă dumnezeiască, adică via­ţă şi fericire veşnică în Îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu. Din perspectiva lumii secu­la­­rizate de astăzi, în care pri­mea­ză agonisirea de bunuri ma­teriale trecătoare şi indivi­du­­alismul egoist în detrimentul cultivării virtuţilor creştine, ca iubirea de Dumnezeu şi de a­proa­pele, sfinţenia şi smerenia, se simte tot mai mult nevoia u­nei lucrări pastoral-misionare co­mune, pentru a intensifica păs­­trarea identităţii creştine prin cunoaşterea vieţii sfinţilor ca modele duhovniceşti, pentru a spori în credinţă şi fapte bune spre asemănarea omului cu Dum­­nezeu Cel milostiv şi sfânt. - Pastorala de Crăciun 2014 a PF Daniel Arhiepiscopul Bucureştilor și Patriarhul României

Cultura morţii, minciuna, neadevărul, laşitatea, necre­din­ţa - le în­tâl­nim zilnic

            Cultura morţii, minciuna, neadevărul, laşitatea, necre­din­ţa sunt lucruri pe care le în­tâl­nim zilnic. Prezenţa Mântui­torului Hristos în această lume, Biserica Lui, preoţii, cre­dincioşii mărturisitori au în­ceput să deranjeze. Lupta împotriva lor este extrem de evidentă, se caută prilej de denigrare, se urmă­reşte anihilarea sufletului prin tot ceea ce este distrugător şi în­şelător. Asistăm cu durere şi compasiune la promovarea şi susţi­nerea răului sub toate formele, consecinţele înstrăinării de Dumnezeu şi veşnicie vor fi dramatice. Educaţia creştină supără, creează repulsie, se preferă şi se cultivă ura, profitul şi distrugerea vieţii. Naşterea Dom­nului este începutul timpului veşnic care ne trezeşte la adevărata viaţă specifică creş­ti­nilor mărturisitori şi trăitori ai dreptei credinţe. Acum, când cerul s-a milos­tivit spre noi prin venirea în lu­me a Mântuitorului nostru, să a­rătăm bunătate şi blân­deţe celor trişti, uitaţi, bolnavi şi părăsiţi. Anul acesta se apropie de final cu repeziciune, aşa trec zilele, lunile, anii, iar noi, călători pe acest pământ, repede şi sigur ne îndreptăm pe calea veşniciei. Să rugăm pe Domnul şi Stăpânul istoriei ca anul cel nou să fie unul binecuvântat, cu darul cel ceresc, cu puterea credinţei lucrătoare spre fapta cea bună. - Pastorala de Crăciun 2014 a PS Corneliu Episcopul  Huşilor

Să ne rugăm la Dumnezeu ca toate armele să fie date la fier vechi

            Naşterea şi Învierea lui Hristos au fost speranţa neamului omenesc. Crăciunul şi Paştele sunt speranţa şi mângâierea noastră şi acum. Greutăţile vieţii vin şi trec aşa cum vin şi trec norii întunecaţi, dar după furtună vine întotdeauna vreme bună, cerul se înseninează, anii trec, copiii cresc, se schimbă tot ce-i omenesc şi noi întinerim - zic creştinii. Copiii de acum sunt cea mai frumoasă bucurie a noastră, tinerii sunt mândria şi speranţa noastră, bărbaţii din România sunt mândria şi puterea de azi şi de mâine, pentru ţară, pentru pământul acesta pe care l-am moştenit de la străbuni şi pe care l-au râvnit mulţi străini să ni-l fure. Cu încredere că Dumnezeu îmi va asculta şi acum rugăciunile, vă doresc în anul care vine, la voi cei de faţă şi la toţi cei ce sunt departe de casa părintească, să aveţi sănătate trupului şi sufletului, să aveţi sărbători liniştite, sărbători fericite şi bucurii mai multe. Pentru toate acestea se roagă bătrânul vostru Arhiepiscop Justinian din Maramureş. „Să ne rugăm la Dumnezeu ca toate armele să fie date la fier vechi.“ Aşa i-am îndemnat pe toţi tinerii din România. De aceea vă rog şi vă sfătuiesc şi pe voi, aşa cum am sfătuit pe cei 3.500 de tineri, care în zilele de 3-6 septembrie au vizitat ţara şi frumosul nostru oraş Baia Mare, ca în fiecare seară, când puneţi capul vostru obosit pe pernă, gândul să-l îndreptaţi spre Dumnezeu.

a consemnat Cristina Roman