Duhovnic şi duhovnicie

          Mă bucur şi mă cutremur să pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un număr de duhovnici, fiindcă în mâinile noastre, ca duhovnici, este cheia puterii de a săvârşi această mântuire, pornind de la însuşi sentimentul şi nucleul vieţii noastre.

            Zic putere - înainte trebuie comentat ce înseamnă putere. Putere - de la verbul "a putea". A putea ce? Simplu: Pilat se credea ca are putere să dea moarte sau putere să renunţe la moarte. În noi, s-a adeverit de câteva ori că n-avem nici una, nici alta, precum îi spusese Mântuitorul. Dar noi avem, prin hirotonia şi hirotesia noastră, avem putere de a da viaţă, nu de a lua sau de a se răzgândi şi a nu o lua, ca Pilat şi ca puternicii lumii acesteia. Ci avem putere de a da viaţă şi nu noi, ci ne place să spunem ca Sfântul Pavel, că Hristos în noi [dă puterea de a da viaţă].

           

Cum este un duhovnic bun

          Aş vrea să încep prin a da un cuvânt care sper că va fi ca încurajare pentru toţi fraţii şi părinţii mei întru Domnul şi mângâiere Preasfinţitului [n.n. acum Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ]. Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun? Voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere cam îndrăzneaţă: Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum. Duhovnic bun eşti tu, părinte. Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este, cum spune Sfântul Pavel, acum este clipa mântuirii. Nu citez prea bine, pentru că eu am citit Biblia în alte limbi, numai în română nu, mă iertaţi, Prea cuvioşiile voastre şi Preasfinţiile voastre, dar cunoaşteţi la ce fac aluzie. Acum, şi în virtute, de ce poate duhovnicul să fie bun? În virtutea hirotoniei şi hirotosiei, în virtutea lui Hristos, care creşte în noi şi nu a înţelepciunii noastre. Nu dezic nicicum toate ce le-a spus Preasfinţitul şi avem nevoie de pregătirile spuse, dar uitaţi că pentru şcoala de duhovnici trebuie o clădire, trebuie bani pentru clădire, trebuie vreme pentru a pregăti. Şi cum spunea şi Preasfinţitul nu este sigur dacă iese un duhovnic bun până să nu cadă şi el pradă amăgirilor lumii acesteia, nu că este neapărat să se întâmple, doar că ştim că se întâmplă lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta, dar pregătirea, oricât de bună este, trebuie timp, trebuie bagajul lumii ăsteia, trebuie multe greutăţi. Şi totuşi, aş vrea să atrag atenţia la momentul şi la felul în care duhovnicia începe acum.

            De ce? Ce este duhovnicia? Aş vrea să zic că nu este numai psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic încercat şi cu experienţă. Toate experienţele sunt necesare, şi totuşi, este o lucrare care se poate începe acum şi despre lucrarea asta vroiam să zic acum. Nu dezmint ce s-a zis şi ce înţelegem noi, ca oameni, dar aş vrea să atrag atenţia la alt moment.

            Duhovnicia nu este psihologie, nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istorie, duhovnicia nu este, aş zice, etică şi maniere sau manierisme. Duhovnicia este duh şi duh este Dumnezeu. Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu, acum, poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine păcătosul şi pe care trebuie să îl aduc la Hristos.

           

Păcatele personale ale preoţilor şi duhovnicia

          Şi îmi vine un gând – şi vă spun că poate e o învălmăşeală de gânduri, dar poate mă ajută Dumnezeu să spun ce e esenţial – de câţiva ani, de când sunt eu duhovnic îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu că zic că altul e păcătos, mi-e ruşine să zic, eu ştiu că nu este nici unul drept înaintea lui Dumnezeu şi ştiu că şi fraţii mei, şi părinţii mei sunt mai buni ca mine, dar au conştiinţa păcatului, fiindcă văd că cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi. Deci de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Adică, eu văd aici o taină mângâietoare, anume că dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora, eu nu mă gândeam când şi eu aveam duhovnic, când mă spovedeam la el, nu mă gândeam dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu, aveam încredere, nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, probabil, dar nici nu-mi puneam problema, aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic. Acuma este rândul meu - şi tremur. Cum, mântuirea unui suflet trebuie să depindă de mine? Şi atunci cum să nu fac un rău, cum să pierd un suflet pentru care s-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mântuirea mea este că dacă Dumnezeu a pus ca mântuirea robului păcătos să fie făcută printr-un om păcătos, înseamnă că pot să zic: de ce păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi neputinţei mele? E erezie gândul ăsta, că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu sau cum se mărturiseau şi cei mai mari sfinţi - din acest motiv îndrăznesc să vorbesc aşa - decât dacă Dumnezeu ştie că poate să săvârşească această mântuirea păcătoşilor prin păcătoşi.

           

Duhovnicia este puterea lui Dumnezeu

          Deci, trebuie să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră nu este lucrare în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească. Într-un fel înainte, fiindcă poate toţi sunteţi de mult timp duhovnici şi aveţi experienţă mare, dar potenţial unul sau doi dintre fraţii mei au putut fi hirotesiţi duminica asta. Ce experienţă puteţi avea până astăzi? Dar totuşi suntem duhovnici, de alaltăieri sau de mai mulţi ani, dar suntem duhovnici. Deci puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să o venerăm înainte de formaţia şi experienţa noastră. Experienţa şi formaţia noastră este bună pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a bisericii noastre, fiindcă omul este şi el împreună lucrător în mântuirea omului cu Dumnezeu, dar până la urmă tot puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte. Deci, înainte de lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi pe mine şi pe cei care vin către mine.

            Cum putem face ca puterea lui Dumnezeu să intre în noi sau a o invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum putem interpreta lucrul acesta. Adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: „Ce caut eu ca duhovnic, să fac pe un ucenic de al meu întru chipul şi asemănarea mea? Ce, anatema!” Eu trebuie să intru în duhovnicie, şi aici citez pe părintele nostru Sofronie – dacă-mi îngăduie Dumnezeu şi Preasfinţiile voastre să traduc şi cartea aceasta, a treia a părintelui Sofronie despre duhovnicie şi despre rugăciune – şi să arăt că lucrarea duhovniciei este o lucrare de mântuire care se săvârşeşte şi prin om, dar numai cu puterea lui Dumnezeu.

           

Rugăciunea şi duhovnicia

          Pentru a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că trebuie noi să învăţăm, dacă vrem astăzi să fim duhovnici buni, să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune să nu ne dezlipim de Dumnezeu, prin rugăciune să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre un cuvânt pe care să-l dăm celui ce-l caută. Un cuvânt de îndrumare, ba chiar şi un cuvânt de rugăciune. Sfântul Serafim spune, şi Sfântul nostru Ioan, că atunci când vorbim omeneşte putem greşi. Iar Sfântul Siluan adaugă: „şi greşelile pot fi mici, dar pot fi mari”. Şi Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor, din Caucaz, Stratonic, spunea: „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?”. Şi Stratonic nu a ştiut să răspundă iar Sfântul Siluan zice: „cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul”.

            Uitaţi că, într-un fel, desăvârşirea, cel puţin la nivelul ăsta, nu e aşa de grea, fiindcă nu noi trebuie să născocim o desăvârşire a cuvântului, ci să o căutăm de la duh. Şi, zicând asta, mă rog lui Dumnezeu ca să ne-o dea tuturor, dar nu numai duhovnicilor, ci fiecărui creştin care vorbeşte cu un creştin, să ne dea el cuvânt de mântuire, fiindcă, şi ăsta e un lucru important cred, mântuirea nu e ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume şi pentru fiecare suflet este alt cuvânt. Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un Ava cutare şi cere un cuvânt. Şi Ava cutare zice „păstrează-ţi chilia, mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „cum să mă mântuiesc Ava?”. Si Ava îi zice: „păstrează postul până la ora 6 sau cât era”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, dar postul să-l păstreze. Altului îi spunea ceva despre gânduri, altului îi spunea altceva, alt lucru. Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu e vorba de teologie, nu e vorba de o doctrină scrisă într-o carte, e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege, fiindcă duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia pentru omul acesta e punctul ăla, întăreşte-ţi armata pe punctul ăla, dacă pe punctul ăla te dăruieşti, pe celelalte o să-ţi fie relativ uşor, mântuirea ţi-e deja asigurată. Dacă toate punctele le întăreşti şi acolo unde e o spărtură mare în peretele cetăţii tale îl laşi liber, acolo vor năvăli armatele vrăjmaşilor şi nimic nu ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete, pe unde pot năvăli armatele.

            De aceea avem nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire, dar numai atâta timp cât le avem cu frică, cu cutremur, să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi adevăr. Aş vrea să spun că duhovnicia nu este istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc, ci înglobează toate acestea, iar duhovnicia este duh şi este adevăr. Cuvintele Mântuitorului sunt duh şi sunt viaţă, precum şi Mântuitorul spunea de cuvântul care îl dădea Apostolilor. Iar acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune trebuie să fie primit şi căutat de către ucenicii noştri.

           

Despre duhovnicia înaltă – responsabilitatea ucenicului

          Aş vrea să vă zic în câteva cuvinte un lucru despre care ne-a vorbit în ultima vreme părintele nostru Sofronie şi pe care, mai desluşit, am început să-l înţeleg în ultima vreme. Adică, cum duhovnicia sfinţiilor voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă? Tot ce e lucrare omenească este periferie sau este un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi pe ucenicii sfinţiilor voastre să vină la spovedanie, cu rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic special, ci să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama, şi ei şi noi, că, conversaţia noastră este cu Dumnezeu şi nu cu omul. Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Pavel, care atunci când L-a văzut pe Hristos, nu a mai dialogat cu omul, ci s-a dus în pustie să se pocăiască şi s-a întors în puterea duhului, oarecum ca şi Mântuitorul după 40 de zile de pustie, ca să devină apostolul neamurilor. Evanghelia nu de la om a luat-o, nici de la om nu a fost dată, ci de la Hristos.

            Multe primim de la om şi îmbogăţim lucrul acesta şi pe noi înşine şi pe cei care vin în contact cu noi, dar este lucru dumnezeiesc. Deci, să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Conversaţia lui ca ucenic nu este cu mine. Eu nu sunt un guru, eu sunt un duhovnic şi pe un duhovnic nu trebuie să îl definesc, poate nici nu e cazul, ci vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei.

            Ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: „Doamne, tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău”. Vă voi da un exemplu mai uşor. Nu ştiu ce cale să aleg în viată: să aleg lucrul ăsta sau să aleg lucrul ăstalalt. Doamne, miluieşte-mă şi deschide-mi ochii. Mă duc la slujitorul tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt.” Slujitorul, nu gândeşte atâta în sensul omenesc, aici e lucru pe care trebuie să-l învăţăm: că este gândire şi gândire. Dar noi, ca şi duhovnici, trebuie să căutăm prin rugăciune. Rugăciunea noastră ca duhovnici trebuie să fie mai ales o rugăciune zilnică şi poate o stare de rugăciune în toată clipa, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt, ca nu eu să spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea. Şi am mai auzit pe un duhovnic: „Doamne, dă-mi ca măcar din greşeală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine”. Şi mă bazez acum şi pe cuvântul spus de Sfântul Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi.

            Vine un om la el şi îi spune lucruri nemaipomenite. Îi spune: surorii tale, Tatiana că nu ea trebuie să se căsătorească, tu te vei căsători, ea să devină călugăriţă. Eu inventez acum, dar au fost multe cazuri din acestea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de un nume ca Tatiana şi că vroia să devină călugăriţă? Şi un om întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: „Părinte, cum ştii aşa de limpede, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi toată viaţa mea?”. Şi Sfântul Serafim a mărturisit: „eu nu văd nimic, eu nu ştiu nimic, eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl ştiu ca şi cuvânt de la Dumnezeu şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale. Eu sunt numai un duhovnic.” Îl parafrazez pe Sfântul Serafim, dar nu cred că spun greşit: ăsta este rolul pe care trebuie să ni-l însuşim. Ca noi, ştiut sau neştiut, intelectiv nouă înşine, să putem da celui care vine la noi cuvânt venit din inima noastră, din rugăciune. 

           

Ce este un duhovnic bun?

          Ce este un duhovnic bun? Şi zic în contextul ăsta că un duhovnic este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului, adică căutând ca Dumnezeu să pună în inimă cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau mai puţin bună, înflăcărată sau neînflăcărată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult vă veţi uimi sfinţiile voastre.

            Iertaţi că vorbesc aşa. Nu ştiu, poate vorbesc ceea ce deja ştiţi prea bine, dar am întâlnit totuşi în viaţa mea pe mulţi, chiar preoţi, care nu ştiau tainele acestea şi aş vrea totuşi să le împărtăşesc cu sfinţiile voastre şi să le subliniez.

            Revin din nou. Intervine o nouă greutate în a fi un duhovnic bun. Intervine ca în toate tainele bisericeşti. Cum se săvârşesc tainele bisericeşti? În virtutea vredniciei noastre de om? Şi biserica de la început şi până azi spune că nu pentru vrednicia preotului să îl mângâie pe credincios, pentru că pe preot n-ai nevoie să-l critici sau să-l ataci dacă îl vezi nevrednic, ci pentru credinţa ta.

           

Pentru rugăciunea ucenicului se naşte un preot vrednic sau nevrednic şi cu cuvânt de la Dumnezeu.

          Pentru rugăciunea ucenicului se naşte un preot vrednic sau nevrednic şi cu cuvânt de la Dumnezeu.

            Aş vrea să aduc două cuvinte. Unul este de la Sfântul Siluan. L-a întrebat un tânăr pe Sfântul Siluan de ce sunt aşa de puţini duhovnici vrednici astăzi. Sfântul Siluan îi dă un răspuns probabil neînţeles de tânăr şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvoltăm acum e din ce în ce mai înţeleasă, deci, Sfântul Siluan spune: „fiindcă nu sunt ucenici buni.”

            Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe rusă, ucenic, mai ales în cadrul mănăstiresc, înseamnă ascultător. Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune ascultătorul. Există stareţul şi există ascultătorul. Deci, de ce nu sunt stareţi buni? Fiindcă nu sunt ascultători buni. Părintele Sofronie şi el cita, nu ştiu dacă e vorba de Iezechel proorocul, sau poate e cineva care să ştie mai bine decât mine că nu îmi amintesc acum exact, care spune ceva de felul acesta: dacă proorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, înseamnă că eu, Domnul Dumnezeu, L-am întunecat pe acel prooroc. Contextul în care este dat, că nu îmi amintesc exact cum vine, dar îmi amintesc de context, spune: „pentru îndărătnicirea poporului meu, fiindcă poporul meu a căutat cu o inimă făţarnică, un cuvânt de la Dumnezeu, Eu, Domnul Dumnezeul, întunec pe proorocul meu cel mare, drept şi adevărat, şi el va spune minciună. De ce? Fiindcă poporul meu este cu inimă făţarnică.” Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am venit la Părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci în duhovnicie este fiul care-l naşte pe tatăl". Şi l-a pufnit râsul pe părintele Sofronie. Şi a spus: „Aşa e! Este fiul care-şi naşte pe tatăl”. Adică dacă tu, ascultătorule, tu, ucenice, vii cu rugăciune şi cu inima nefăţarnică şi vrei să ştii [să cunoşti], eu chiar dacă sunt Iuda, care mâine îl voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic. Şi asta e şi încurajare şi înfricoşare pentru dumneavoastră, fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine.

            Încurajare: pregătiţi-vă ucenici în felul acesta: nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu. Bine, poate nu de prima oară. Vorbesc acum un pic formal. Nu pot să vorbesc de fiecare caz, dar aici Dumnezeu ne dă înţelepciune ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbim de generalităţi, care, după cum bine ştiţi, sunt limitate. Dar cazurile sunt fără de limită. În general, pregătiţi să chemaţi pe ucenici, ştiind că nu cu mine vorbesc [cu duhovnicul], deci, nu cu mine vorbeşti fiule duhovnicesc, sau fiică, ci cu Dumnezeu să vorbeşti. Şi eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu; de la Dumnezeu cer, de la Dumnezeu prin rugăciunile mele de dimineaţa şi seara, cer ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să spun cuvânt nefolositor, darămite cuvânt dăunător mântuirii tale. Şi atunci începe să fie o duhovnicie adevărată.

           

Şi mirenii trebuie să păstreze taina sau secretul spovedaniei?

          Încă un amănunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Ştim că preoţii trebuie să ţină taina spovedaniei, dar să nu credeţi că asta e numai ca să ocrotim de durere şi de ruşine şi ca să încurajăm sufletul care vine la noi să se deschidă fără frică. Nu este numai asta. Este o lucrare mult mai mare.

            În taina duhovniciei, precum probabil că toţi ştiţi, mai ales în cea a spovedaniei, nu poate să pătrundă diavolul. Dar diavolul, care ştie, care e viclean, ştie el cum să învârtă lucrurile ca să ghicească. Cu cât îl lăsăm să ghicească mai mult, cu atât să avem răgaz să se întărească tot mai mult sufletul nostru.

            Aş vrea totuşi să adaug că, în Rusia ţaristă era o lege civilă: în Drept, mărturia preotului era fără valoare. Era multă persecuţie şi de la Petru cel Mare împotriva bisericii, dar acesta era un lucru într-adevăr minunat, fiindcă prin asta legea încerca să ocrotească taina duhovniciei. Preotul să nu aibă dreptul să dea mărturie nici bună, nici rea, fiindcă nu e vorba de asta în preoţie. Ci e vorba de a păstra taina duhovniciei, dar nu numai preotul, ci şi credinciosul. Nu este numai a păstra, nu este numai o etică profesională, ca pentru doctori. Este o lucrare în duh.

            Dacă ucenicul nu păstrează taina, taina este aproape anulată, fiindcă dacă începe ucenicul să zică „duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo”, două lucruri se întâmplă: ucenicii consideră că tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitură acestuia şi bici celuilalt pentru acelaşi păcat. După înţelepciunea ta de duhovnic însă, care ştii cum se va mântui, fie unul dintre ei, fie celălalt (că este din nou nevoie ca duhovnicul să dea viaţă), trebuie să ai libertate, să dai unuia prăjitură şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitură se va mântui şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Dar şi la Ava Pimen avem o semi-smintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca să se smintească. Că a auzit că duhovnicul lui îi spusese lui: „lasă gândurile să intre şi luptă-te cu ele în inimă”. Dar altuia I-a zis: „nu lăsa gândurile să-ţi intre în inimă şi leapădă-te de ele cum vezi că au venit”. Şi tânărul Pimen s-a dus înapoi la Ava şi I-a spus: „Ce înseamnă asta, că-mi spui mie una şi celuilalt altceva?”. Duhovnicul spune: “fiule, m-ai pus să-ţi vorbesc ca sufletului meu, ca sufletului meu ţi-am vorbit, eu ţi-am vorbit ce fac eu”. Călugărul celălalt, hai să zicem o erezie: un călugăr de rând, om de rând nu există, fiecare e diferit – dar totuşi există un adevăr şi în asta – nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie. Dacă ar fi lăsat gândurile să intre în inima lui şi-ar fi spurcat inima şi nu se ştie cine ar fi biruit sau s-ar fi slăbit foarte mult în aceste gânduri. Pimen, însă, era aşa de plin de har în tinereţea lui, că, spunea părintele Sofronie, duhovnicul a observat că în orice caz harul ar fi biruit în inima lui. Dar el fiind aşa de plin de har, dacă nu lăsa gândurile să se lupte şi să intre în inima lui, nu ar fi ştiut mai multe elemente omeneşti şi experienţă omenească, care îi vor fi fost de multă valoare în povăţuirea lui a celorlalte suflete. Pimen ştia nu numai calea harului, dar ştia şi vicleşugurile gândurilor cele rele, fiindcă se zbătuse cu ele în inimă. Într-adevăr a devenit un pimin, adică un păstor, aşa cum proorocise unuia: “Pimen, păstorule, de numele tău va răsuna toată pustia”. Nu numai în duh era mare, dar duhovnicul l-a pregătit şi cu arme mai omeneşti, de care este nevoie.

            Acum vreau să revin la temă: că unuia I-a spus albă şi altuia I-a spus neagră şi e nevoie ca duhovnicul să aibă libertatea asta. Dacă ştiţi că ucenicul păstrează taina, puteţi să faceţi cu el ce vreţi - adică mântuire, pe care o căutăm cu toţii. Dacă ştiţi că nu ţine taina, o să fiţi cu mâinile încătuşate în duhovnicia voastră, fiindcă ucenicul nu va ţine taina. Dar nu-i numai asta, e iarăşi o taină mai mare, o taină în duh, când ucenicul risipeşte cuvintele pe care i le-a spus duhovnicul şi povăţuirile prin lumea asta. Vrăjmaşul nostru mai repede prinde de veste ce s-a întâmplat, care e punctul slab şi ştie unde să atace.

            Uitaţi-vă la povestea din rai. Dacă îmi îngăduiţi să parafrazez oarecum, să aduc mai la zilele noastre conversaţia. După ce Dumnezeu îi spune lui Adam: „din toate acestea vei mânca, dar din pomul acesta să nu mănânci, fiindcă în ziua în care mănânci vei muri”, îi dezvăluie tainele acelea din rai. Vine şarpele la Eva că a găsit-o mai slabă – de ce, nu ştiu, dar se vede că asta era – şi îi spune: „nu cumva Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca”, şi astfel o trage de limbă. Mă iertaţi că îndrăznesc, dar el nu i-a vorbit aşa. El e mult mai isteţ. I-a vorbit mult mai la sigur, cum ştia el toate. Şi aşa face înşelătorul şi prin oameni şi prin gânduri. Ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat, îi spune tot. Cum? Fiindcă noi spunem în rugăciune că nu vei spune taina ta vrăjmaşului. Şi Eva spune: „ba nu, că Dumnezeu a spus că din toate putem mânca, numai din pomul ăla de acolo să nu mâncăm fiindcă vom muri”. “A, da? Acum ştiu unde să dau” zise dracul. Şi ştim cum a dat şi ştim unde a dat. Lucrul ăsta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe calapodul acesta. Taina să rămână taină. Pentru că în esenţă, aşa cum făcea biserica la început, spovedania nu este un lucru neapărat tainic. Ca şi cel din Scara, care s-a spovedit public; la început spovedania era publică. Dar ce fel de public? Public format din cei care duhovniceşte ascultă, cei care sunt în stare să plângă cu durere de faptele fratelui păcătos şi care sunt în stare cu plâns să se roage, şi care aud taina spovedaniei cu rugăciune. Dracul nu poate intra în ei, cum nu poate intra în duhovnic. Aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar, am căzut cu toţii. Acum nu mai putem asculta, ba mai mult, ne şi smintim.

            Era o poveste – cred că nici măcar nu este glumă – cum că un duhovnic descoasă pe un copil în spovedanie. Şi după multe întrebări, la un moment dat copilul îi spune: “ nu, asta nu am făcut-o, dar e o idee bună”. Adică i-a băgat în minte ce să facă. Noi ne smintim şi în felul acesta, că mai găsim şi exemple „bune” de urmat. În loc să ne zidim prin rugăciune pentru aproapele ca pentru sufletul nostru, ne smintim gândindu-l de rău pe aproapele ori batjocorindu-l ori imitându-i acţiunea rea.

           

Sensul mărturisirii sau al spovedaniei

          Despre spovedanie aş vrea să mai spun unul sau două cuvinte importante, pe care le-am trăit eu ca fiind foarte importante. Sunt multe, am o învălmăşeală de gânduri… dar, un lucru e important în spovedanie, anume, sensul mărturisirii, al spovedaniei.

            Ce este spovedania? Dacă îmi iertaţi cuvântul acesta, voi spune că a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu este numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut. Acesta e un bun început, pentru un începător. Spovedania e ca tot ce devine duh, devine stare. O stare a firii omului. Preasfinţitul [acum Mitropolitul Andrei al Clujului] spunea de Adam, că nu s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam? Era o închidere a lui Dumnezeu. Dacă ar fi spus „Doamne, am păcătuit, am înfăptuit ce ai spus să nu fac, iartă”. Sau cum avem în rugăciunile noastre, „eu ca om am păcătuit, tu ca Dumnezeu iartă”. Noi ştim că Dumnezeu ar ierta, nu avem nevoie de vreo dovadă, fiindcă dacă noi într-o zi, sau de mai multe ori, am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am zburat. Am auzit asta şi de la copii că s-au spovedit aşa. Un copil de 7 ani, când a sfârşit spovedania, zburda prin biserică. “Părinte, zice, acum pot să fug, nu numai că pot să fug, pot să zbor”. Într-adevăr simţim cum sufletul, cu cât era mai în întuneric, sau să cităm pe Sfântul Pavel, acolo unde s-a înmulţit păcatul, cu atât mai mare e bucuria şi uşurinţa sufletului după spovedanie. Adică, prisoseşte harul.

Ce greutate are Dumnezeu să ierte un păcat. În legătură cu acele trei zile ale Sfântului Sisoe, părintele Sofronie mai adăuga: „de ce trei zile? Dacă un suflet s-a pocăit desăvârşit şi dacă îl doare pentru ce a făcut, de ce nu poate astăzi”. Şi zicea: „fiindcă în pustie vroiau să ţină o viaţă deosebit de riguroasă, aspră”. Şi ca să nu cadă nivelul de rigori, a spus Sfântul Sisoe: „în trei zile sunt sigur că Dumnezeu îl poate mântui”.

                       

Voinţa mea proprie la Spovedanie

          Voinţa mea proprie să fie o voinţă sfântă. Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, nimeni nu mă poate mântui. Aici este încă o greutate a duhovnicului. Cum poate să fie un duhovnic bun? Trebuie ucenicul să fie întâi bun. Dar nu o bunătate din asta pentru care îmi trebuie 60 de ani de rugăciune şi 20 de învăţătură. O înţelegere, o dibuire, dacă îmi iertaţi cuvântul, un chiţibuş duhovnicesc. Şi pentru duhovnic şi pentru ucenic. În ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire aşa încât să poată să spună ce  am auzit eu de la Părintele Sofronie: „Cine poate să se teamă mai mult de mântuirea mea, decât eu însumi?”. Lucrul ăsta nu e adevărat la fiecare. În înţelepciunea noastră omenească şi în pregătirea noastră şi în psihologie, noi trebuie să încercăm să intrăm în relaţii cu cel în a cărui mântuire intrăm noi. În aşa fel încât să putem inspira pe acel suflet ca să dorească, să poftească din toată inima, aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, aşa cu mult mai mult să poftim cele ale duhului, ca nimic să nu ne oprească în goana noastră după duh, ca să ne fie teamă, frică de Dumnezeu, frică de a-L pierde pe Dumnezeu. Că Dumnezeu cu atâta gingăşie se retrage de la mine sau de la fiecare dintre noi, încât nici nu observi, decât la un moment dat observi numai în rugăciune că m-am rătăcit. Ca şi Adam şi Eva, când s-au dezbrăcat de harul pe care îl avuseseră mai adineaori sau cândva. Aşa şi noi, după Liturghie, după împărtăşanie, vedem (constatăm) că nu îl mai avem. Unde am păcătuit? Unde am făcut ceva de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu?

            Din partea duhovnicului aş zice să pregătească pe ucenici să vină cu rugăciune şi duhovnicul să-l întâmpine cu rugăciune, ca Dumnezeu să lucreze în inima mea şi prin inima mea, în virtutea hirotoniei mele şi a hirotesiei şi în virtutea căutării şi rugăciunii ucenicului. Mai mult: mai important este ucenicul decât duhovnicul. Dacă puteţi să dezvăluiţi acest chiţibuş ucenicilor, ucenicii voştri vă vor face prooroci şi voi vă veţi uimi de ceea ce va fi ieşit din gurile voastre. Şi aici am repetat cuvintele Părintelui Sofronie aşa după cum ne spunea nouă în urmă cu mulţi ani.

Duhovnicul spre ucenic

          În al doilea rând, să vorbim şi despre inspiraţie. Trebuie insuflare duhovnicească. Când vedeţi suflet nepăsător, suflet călduţ sau rece, să cerem cuvânt de la Dumnezeu prin care să-l putem râvni în viaţă pe acest suflet. Suflet rece din care dintr-o dată să iasă pară de foc, ca îngerii, ca hierodimile [heruvimii] şi hierozimile [serafimii] lui Dumnezeu. Nu este lucrare omenească. Duhovnicul are puterea asta iarăşi, limitată totuşi de persoana celui care vine. Aş vrea să mai spun un cuvânt despre spovedanie. În legătură cu o pregătire omenească: la un moment dat am presimţit, apropo de Adam, că de ce ni se spovedesc curat de multe ori oamenii. Din mândrie, ruşine, frică? Mândria, într-un fel e un dar aparte, în sensul că mândria a fost primul păcat şi este ultimul păcat pe care îl mai descotorosesc şi cei mai mari sfinţi. E ultimul păcat cu care încă mai au de furcă. Mândria este întotdeauna şi pretutindeni prezentă. Ca duhovnici trebuie să dibuim în Dumnezeu care efect al mândriei trebuie atacat întâi. Mai vorbesc acum de ruşine şi de frică.

            Vin la gândul pe care l-am împărtăşit cu sfinţiile voastre de la început. Cum se face că Dumnezeu îmi îngăduie mie, de a-mi da această cinste sau chiar îmi tolerează ca eu păcătosul să intru în lucrarea dumnezeiască, mântuitoare a lui Dumnezeu şi să dea pe mâinile mele păcătoase un alt păcătos pe care trebuie să-l mântuiesc? În primul rând, tocmai fiindcă sunt păcătos, cum a zis Mântuitorul: „nu judeca, ca să nu fii judecat”. Adică, aşa cum ne-au zis părinţii, cum că, dacă judeci pe cineva, adică osândeşti pe un frate şi nu te pocăieşti, negreşit vei cădea şi tu în acelaşi păcat, mai curând sau mai târziu. Şi de ce? Am înţeles din amară experienţă şi totuşi mă bucur că am înţeles atât. Ca să mă înveţe Dumnezeu pe mine compătimire, adică împreună împătimire. Dacă eu sunt păcătos, nu înţeleg ce înseamnă păcătos? Dacă vorbim de ruşine şi de frică, nu ştiu eu ce-i ruşinea? Deci, trebuie să învăţ eu, păcătosul, şi astfel să am toate elementele să înţeleg. Aici tocmai păcatul e de înţeles, şi asta-i taina înţelepciunii. Îmi pare rău că pe română nu există un cuvânt ca în limba slavă. Cuvântul hâtru, care este cu înţeles de şmecher – cuvintele acestea sunt, iarăşi, nu la nivelul duhovniciei – aş vrea acum să zic cuvântul „şiretenie”, adică o înţelepciune şmecheră, o înţelepciune care ştie să dibuie toate, dar totuşi o înţelepciune iubitoare, o hitrenie dacă îmi îngăduiţi acest neologism.

            Duhovnicul trebuie să aibă gingăşia asta şi înţelepciunea asta şi şmecheria, hitrenia asta, ca să ia păcatul şi să facă ca păcatul să se doboare cu păcatul, precum şi Mântuitorul nu cu viaţă a biruit moartea, ci cu moarte a biruit moartea. Adică păcatul în mine devine un izvor de înţelepciune, un izvor de experienţă cu care pot să mă împărtăşesc cu împreună păcătosul fratele meu care vine la mine. Adică nicicum să nu-l judec. E nevoie de păcat ca să nu-l judec pe frate? Nu-i nevoie, că altfel Maica Domnului ar fi cea mai mică dintre sfinţi şi Dumnezeu ar fi neputincios. Nu-i nevoie de păcat ca să pot să mă împărtăşesc cu fratele meu păcătosul, că de fapt nu mă împărtăşesc astfel, ca păcătos, ci mă împărtăşesc cu firea fratelui meu şi cu sufletul lui. Nu-i nevoie de păcat ca să am înţelepciunea să ştiu ce e păcatul. Dar dacă nu am ştiut trăi mai bine, măcar să ştiu să întrebuinţez păcatul şi spre zidirea aproapelui şi a mea.

            Uitaţi-vă la cei doi fraţi, fiul risipitor şi fratele. La sfârşitul poveştii ştim că fiul risipitor e mântuit. Care om l-ar mai amăgi pe fiul risipitor cu daruri de plăcere? Nimeni. Dar fratele este neîncercat încă. A trăit corect exterior, dar lăuntric se vede că are ceva dăunător în sufletul lui. Este prins de sadism şi pizmă pentru frate. În loc să fie bucuros şi cu dragoste, nu ştie să compătimească. Vede un frate care a risipit banii tatălui său şi uite acum tatăl „îi dă mai mult decât mie”. Tatăl îi spune „ce se întâmplă cu tine, fiule?”. Şi îi spune: „când fiul tău acesta vine înapoi, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele” tu îl mai primeşti?. Şi tatăl îi spune: „fiule, fratele tău acesta – vedem aici compătimire – pierdut a fost şi s-a aflat”, adică s-a întors înapoi. De ce nu s-a dus fratele fiului risipitor să-l întrebe pe tatăl „tată, ce înseamnă asta?”. Şi i s-ar fi explicat. Nu are dragoste sau încredere spre tatăl său, aşa cum fiul risipitor avusese încredere, când căzuse mai jos decât toate, dar „mă voi întoarce către tatăl meu”. „Cum? Sunt eu vrednic să mă numesc fiu? Pot fi ca slujitorii tăi, să lucrez pentru tine, şi cu partea mea îţi voi mulţumi din toată inima”. Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor [nu la Tatăl său] şi îl trage de limbă: ce s-a întâmplat acolo? I se răspunde: fratele tău a venit înapoi teafăr. Ce ştie slujitorul despre acel om!? Tatăl este cel care are gingăşia şi durerea pentru fiul care s-a pierdut, fiului căruia i-a dat liber banii, ştiind ce va putea face cu ei, şi l-a lăsat. Acel tată este însuşi Dumnezeu cu Adam. Tatăl, prin gingăşia şi dragostea lui a putut să nască în acel fiu risipitor încredere la sfârşitul rătăcirii ca să vină către tatăl şi să ceară mântuire. Iată ce mântuire i-a dat, că el venea ca rob şi tatăl l-a făcut mai presus decât toţi şi i-a dat şi covorul şi inelul şi aşa mai de parte. Dacă fratele acelui fiu risipitor s-ar fi dus la tatăl, tatăl i-ar fi spus, nu că a venit teafăr şi că ne bucurăm aşa cum a spus slujitorul -  servitorul numai asta vedea, numai asta înţelegea. Tatăl i-ar fi spus: fiule, în primul rând nu ai de ce să fii gelos, tu întotdeauna cu mine eşti şi nu doar viţelul cel îngrăşat, dar tot ce este al meu, este al tău. Părintele Sofronie adaugă: aici este Dumnezeu care vorbeşte lui Adam. „Tot ce este al meu este al tău”. Nu ca Irod care a făgăduit jumătate din împărăţie. Dumnezeu făgăduieşte toată împărăţia şi pe el Însuşi. Şi zice fratelui: nu atât că a venit teafăr, dar că era pierdut şi s-a găsit, că era mort şi că a înviat.

            Vedeţi care este gingăşia dragostei părinteşti, nu ca cea a robului. Şi noi, ca duhovnici, să fim părinţi şi nu robi, să fim păstori buni şi nu năimiţi [plătiţi, salariaţi] în lucrarea cea dumnezeiască, înfricoşată, încredinţată în mâinile noastre. Şi deci, cunoscând din păcatele noastre, dar cum ziceam, mai prin şiretenie, hitrenie, să punem la dispoziţie experienţa pe care am dobândit-o de-a lungul timpului, spre zidirea noastră şi a aproapelui. Nu ştim noi ce este ruşinea, nu ştim noi ce este frica? Şi când vine un sufleţel la noi, orişicine ar fi, cât de păcătos să fie, nouă să ne fie frică pentru el, noi să ne biruim ruşinea pentru el, îngăduindu-i acestui suflet să se dezbrace, ca Adam, care era gol înaintea lui Dumnezeu. Şi ca sufletului gol înaintea noastră să nu-i fie ruşine, fiindcă noi avem destulă dragoste să-l îmbrăţişăm, urât fiind, gol, ruşinat şi, prin gingăşia acestei dragoste, sufletul care vine la noi va putea să se dezvăluie fără frică, fără pericol. Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, de frică să îngheţăm înaintea lui Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu în devenire, în prefacere, care în felul acesta este în mâinile noastre. Ce vom răspunde dacă pe acest dumnezeu îl vom preface în drac prin brutalitatea noastră, prin nechibzuinţa noastră? Şi asta mă duce la încă o temă cu care mă apropii de concludere. Mă iertaţi, poate v-am ţinut mult.

           

Când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu

            Un cuvânt pe care l-am auzit din nou la rugăciunea de la maslu, cuvânt luat de la Ioil, 2, 12. şi pentru care vreau să mă uit din nou în diferitele biblii. În cele româneşti se zice: „Dumnezeu, căruia îţi pare rău de păcatele noastre”. Îmi vine să pronunţ o almateia a acestei traduceri. „Cela ce te pocăieşti pentru păcatele noastre”, „Tu eşti Dumnezeu care te pocăieşti pentru păcatele noastre” . Întreaga lucrare se defineşte printr-un singur cuvânt. Ce este pocăinţa? Un act moral? Şi cum poţi printr-un act moral să devii duh veşnic? Pocăinţa este un act ontologic, adică al firii, o fire care se preface din firea animalică, în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului se va putea zice din mii de citate din biblie. Câteva poate o să ajungă - nu vreau să prelungesc cuvântul prea mult. Este Dumnezeu care se pocăieşte, El, care nepăcătos fiind şi desăvârşit, compătimeşte cu mine pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu. Şi noi, duhovnicii, dacă nu înţelegem această taină, vom călca cu bocanci cu cuie pe sufletul cel mai gingaş, cel mai delicat. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne povăţuieşte către smerenie, nu fiindcă suntem robi, ci ne povăţuieşte către smerenie numai ca să devenim ca Dumnezeu, ca să devenim dumnezei.

            Dacă nu înţelegem lucrul acesta, într-adevăr degeaba facem duhovnicia. Va deveni numai lucrare omenească: vom încerca să facem un om mai bun, o societate mai dreaptă, să îndreptăm istoria puţin; şi vom da faliment! Dacă însă vom înţelege lucrul acesta şi în acest duh, atunci vom merge mai înainte în duhovnicia noastră, vom face lucrare dumnezeiască şi ne vom putea permite să lucrăm şi cele ale pământului, şi istoria, şi etnia, şi morala şi îmbunătăţirea, căci toate se vor săvârşi, izvorând din duh.

            Cu asta închei: Dumnezeu să ne miluiască! Mă iertaţi, sfinţiţi părinţi şi Prea Sfinţite, poate de prea multa îndrăznire. Nu pretind să ştiu mai mult decât sfinţiile voastre, dar repet că am împărtăşit ce am avut eu mai preţios, pentru că, aşa cum am văzut prin mai toată lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfântul Siluan, prin părintele Sofronie, sunt puţin cunoscute în lume. Să mă ierte cei pentru care a fost de prisosinţă şi să mă ierte şi ceilalţi pentru îndrăznire. Rugaţi-va şi pentru mine, ca să nu fie numai cuvinte în vânt, dar trăiesc şi eu după cuvântul pe care l-am spus şi în care cred.