Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1636

Rolul Brâncovenilor în istoria Bisericii românilor făgărăşeni

Prof. Constantin Băjenaru
Tags: Brâncoveanu; Ţara Făgăraşului;

Având în vedere timpul relativ scurt pus la dispoziţie - altfel necesitând o mai lungă perioadă de cercetare documentară, ca şi existenţa a destul de puţine izvoare inedite care să ilustreze în întregime contribuţia Brâncovenilor la istoria bisericii româneşti din "ţara din inima ţării" (Ţara Făgăraşului), am considerat că pe moment, este suficientă literatura istorică de până acum pentru a ne aduce şi noi modesta contribuţie la punerea in discuţie a acestei relaţii multiple, ce a durat mai mult de un secol.

Primele menţiuni despre biserica făgărăşeană atestă faptul că exista aici o buna organizare bisericească, cu arhierei care îngrijeau ca treburile confesionale să meargă bine. Existenţa unor arhierei de rang superior considerăm că a fost cu putinţa, având în vedere statutul de "ţară" şi faptul că dacă organizarea politică era puternică (având în frunte un voievod) şi cea bisericească trebuie să fi fost identică. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi menţiunea din anul 1466 că la Galaţi (lângă Făgăraş -n.n.) există un episcop Macarie (1), moment în care organizarea politică românească a Ţarii Făgăraşului nu mai era decât o amintire.

Şi în secolul al XVII-lea, când Ţara Făgăraşului a fost supusă unei puternice calvinizări, a existat o ierarhie superioară a Bisericii Ortodoxe, întemeiată de Mihai Viteazul şi supusă Mitropoliei Ardealului. Într-o anumită perioadă a acestui veac, Biserica Ortodoxă de aici a fost pusă sub jurisdicţia Bisericii Reformate din Făgăraş, care-i obliga pe preoţi să facă slujbele şi să spună rugăciunile în limba română. Ulterior, Ţara Făgăraşului a fost scoasă de sub jurisdicţia mitropolitului ortodox şi i s-a dat un episcop calvin, de naţionalitate română (2), neatârnător de nici o episcopie sau mitropolie.

Conform afirmaţiilor lui Gh. Şincai şi T. Cipariu, între anii 1662-1687 ar fi existat la Făgăraş o episcopie ortodoxă, întărind spusele cu diploma emisă de principele Mihail Apaffy I, la 20 aprilie 1662, prin care acesta aşeza ca episcop pe Daniil Panonianul. Însă, un alt element ne-ar permite să afirmăm că această episcopie este şi mai veche este vorba de instituirea ca episcop, de către principele Gh. Rakoczy I, a protopopului Ştefan din Berivoii Mari, căruia i-a succedat Danii1 în 1662 (3).

Imediat ce Transilvania ajunge în stăpânirea austriecilor, încercările de calvinizare a românilor sunt schimbate cu cele de catolicizare. Atenţia noilor stăpânitori s-a îndreptat tot asupra românilor, aceştia formând majoritatea populaţiei şi prin ei sperându-se contracararea influenţei ungurilor calvini; prin urmare, acţiunea de catolicizare n-a avut numai motive religioase, ci şi politice. Pe de altă parte, propaganda catolică a găsit ecou în rândurile preoţimii române nu din cauza vreunei nemulţumiri faţă de credinţa ortodoxă, ci din dorinţa acesteia de a ieşi din situaţia grea social-economică, politică şi culturală în care se afla.

Pe acest fundal istoric nefavorabil românilor, este remarcabilă activitatea domnilor Ţării Româneşti, care au sprijinit permanent Biserica Ortodoxă din Transilvania şi implicit pe cea din Ţara Făgăraşului, tocmai pentru a nu se rupe din trupul poporului român această parte integrantă a sa. Apropierea de Ţara Românească, precum şi numeroasele sate stăpânite în Ţara Făgăraşului de către domni şi boieri munteni, cu importante ctitorii ridicate de aceştia, au constituit un important sprijin pentru făgărăşeni în lupta lor împotriva calvinizării şi a unirii religioase cu Biserica Romei; în rândul acesta lung de domni şi boieri munteni se înscrie şi renumita familie a Brâncovenilor.

În anul 1653, principele ardelean Gh. Rakoczy al II-lea zălogea satul Sâmbata de Sus, pentru suma de 1800 galbeni, vornicului Preda din Brâncoveni (bunicul viitorului domn), care a înălţat la 1656 prima biserică din lemn (4). Mai târziu, în 1681, stăpân al moşiei Sâmbata de Sus ajunge Constantin Brâncoveanu, care în anii următori mai cumpăra: Sâmbata de Jos (de la guvernatorul Transilvaniei Gh. Banffy, cu 1000 de galbeni), Poiana Mărului (cu 3500 galbeni), precum şi alte locuri din satele Cincu Mare şi Şomartin.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească a reprezentat o strălucită perioadă de renaştere culturală, artistică şi spirituală, în ansamblul căreia se înscriu şi ctitoriile sale din Ţara Făgăraşului -Biserica Sf.Nicolae din Făgăraş (1698), Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus (1697) şi Biserica din Poiana Mărului (1707). Aceste aşezăminte religioase au avut un însemnat rol în istoria politică, culturală şi bisericească ulterioară; ele au fost importante focare de cultură, unde se dsfăşura întreaga viaţă spirituală a românilor ortodocşi, adevărate şcoli, dar şi ateliere de caligrafie pentru copiştii făgărăşeni şi nu numai.

După terminarea construirii castelului curţii sale de la Sambăta de Sus, Constantin Brâncoveanu va debuta, la anul 1696, zidirea mănăstirii din pădurea Braniştei, cu meşteri aduşi din Ţara Românească. Odată cu biserica, s-au înălţat şi clădirile din jur pentru călugări, ca şi edificiul şcolii pe care domnitorul o înfiinţează aici. Pentru această şcoală de gramatici şi de zugravi de biserici, Brâncoveanu a adus 15 dascăli din Ţara Românească, printre care nume foarte cunoscute în acea vreme - Nicolae Piltea, Bucur Calugărul, Ionaşcu Pană Mihai ş.a.

Pe lângă opera sa de ridicare a lăcaşurilor de cult pentru românii făgărăşeni, Constantin Brâncoveanu a depus şi o vie activitate întru apărarea ortodoxiei, în momentele divizării confesionale a românilor din Ardeal, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Cel puţin pentru Ţara Făgăraşului şi Ţara Bârsei, acţiunile de împotrivire la unirea religioasă cu Biserica Romei au fost încurajate şi susţinute de către domnitorul muntean: "Aşişderea au răspuns şi Făgărăşenii, fiind de acolo trimişi (la instalarea lui Atanasie ca episcop greco-catolic in anul 1700-n.n.) popa Cârstea şi popa Ioan Făgărăşeanu. Acest răspuns (de împotrivire -n.n.) i-au învăţat Constantin Vodă Brâncoveanul, că aflând Măria Sa de acest lucru, mai înainte au cercat la Beciu (Viena-n.n.) la Curte din prieteni de acest lucru şi aflând că de la împărăţie nu este poruncă, să facă silă la Uniaţie, ci numai cine o vrea de bună voie să se unească, ci aşa făcând ştire acest fericit Domn, cu taină s-au întărit Braşovenii şi Făgărăşenii de nu sau plecat la unire" (5).

Printr-o scrisoare din 5 iulie 1701 către braşoveni, domnitorul muntean îi îmbărbăta pe aceştia, dar şi pe făgărăşeni, să rămână fideli ortodoxiei cum au făcut-o şi până atunci: "Înţeles-am, că şi părinţii de la Făgăraş şi alţi creştini pravoslavnici, iarăş asemenea nimic nu s-au alunecat cu firea, ci s-au păzit cinstea legii sale, care şi de aceasta mult ne-am bucurat, măcar că aşa li s-au căzut a şi face, de vreme ce noi acea sfântă beserecă o am rădicat şi o am făcut cu acea nădejde că o închinăm prea sfinţiei săborniceştii a răsăritului beserici, şi că va fi prăn putinţă preoţii şi creştinii lăcuitori de acolo, de acea pravoslavie să nu se lipsească, şi noi iar zicem, cu ceea ce ne va fi prin putinţă a-i căuta şi a-i păzi nu vom lipsi" (6).

Momente grele pentru ortodocşii făgărăşeni s-au consumat şi în deceniile următoare, prin luarea silită a bisericii Sf. Nicolae din Făgăraş şi cedarea ei confesiunii greco-catolice, spre a servi ca biserică episcopală. Toate demersurile şi acţiunile ortodocşilor făgărăşeni, din acea perioadă, au beneficiat de sprijinul soţiei domnitorului martir, doamna Marica, şi asta deoarece Constantin Brâncoveanu nu numai că se îngrijise de ridicarea bisericii, ci căutase să-i dea şi siguranţa materială pentru viitor. Asfel, prin actul din 17 octombrie 1699, acorda bisericii din Făgăraş dreptul de a lua în fiecare an, la Sf. Dumitru, din veniturile vămilor domneşti de la Rucăr şi Dragoslavele, suma de 250 taleri, "ca să fie preoţilor de hrană şi de îmbrăcăminte, şi acest dar îl vor primi până vor ţinea legea pravoslavnică, iar de care cumva vor schimba legea şi nu ar fi între a răsăritului biserică şi credinţă, să fie lipsiţi de această milă ce am făcut " (7).

Ortodocşii făgărăşeni nu s-au putut deloc împăca cu ideea pierderii bisercii şi au apelat la oricine nădăjduiau că i-ar putea ajuta în acţiunea de redobândire a ei, mai ales la soţia domnitorului ctitor. Prin intermediul acesteia, cei dintâi care au venit în ajutorul lor au fost ortodocşii braşoveni, nu numai cu cărţi şi obiecte de slujbă, ci şi cu însărcinarea delegatului lor, negustorul Christoph Voicul, care avea drum la Viena, să susţină şi cauza făgărăşenilor în privinţa bisericii.

Intervenţia energică a doamnei Marica, din 8 aprilie 1724, la baronul Viechter, directorul cameral al Transilvaniei, a condus la ordonarea unei anchete, în urma căreia episcopul greco-catolic Ioan Pataki era silit să restituie ortodocşilor biserica. Însă, hotărârea aceasta n-a mai fost aplicată, ca urmare a faptului că membrii catolici ai Camerei aulice au "făcut dări de seamă mincinoase la conferinţa ministerială care avea să decidă definitiv cauza. Nici cererile înaintate mai târziu de făgărăşeni nu le-au adus mai multă dreptate" (8).

În această perioadă tensionată, situaţia călugărilor se agravase şi mai mult - ei rămânând apărătorii înfocaţi ai ortodoxiei ,dezlănţuindu-se împotriva lor numeroase atacuri. Cum aceştia persistau în ataşamentul faţă de legea veche, în anul 1728 autorităţile ardelene hotărau ca ei să fie opriţi de la orice funcţie preoţească. Mai târziu, printr-un ordin din 5 mai 1747, tot autorităţile dispuneau expulzarea din ţară a călugărilor „schismatici“ , consideraţi a fi periculoşi din punct de vedere politic, după ce cu un an înainte opriseră intrarea în Ardeal a călugărilor de peste munţi. "Aceste două măsuri din urmă sunt rodul mişcării religioase a lui Visarion Sarai. Cu cât presiunea străinilor era mai grea, cu atât creştea acţiunea îndârjită a călugărilor pentru apărarea legii strămoşeşti şi raporturilor cu fraţii din Principatele române" (9).

S-a mers chiar mai departe - autorităţile observând că statornicia în credinţa ortodoxă a făgărăşenilor avea un puternic sprijin în mănăstiri - , până la ordinul ca toate schiturile şi mănăstirile din zonă să fie arse sau dărâmate. Printre puţinele rămase în picioare s-a numărat şi mănăstirea Sâmbetei de Sus, pentru existenţa sa intervenind nepotul voievodului ctitor, mare spătar sub domnia lui Constantin Racoviţă, care a cerut şi restituirea către ortodocşi a bisericii Sf. Nicolae din Făgăraş. Biserica n-a fost nici acum restituită, însă generalul Bukow a acceptat să cruţe mănăstirea, conştient fiind că până la urmă îi va veni şi ei sfârşitul.

După ce Guberiniul ardelean înainta, la 10 decembrie 1767, Mariei Tereza propunerea ca toate mănăstirile fără rol social să fie desfiinţate, aceasta o aproba la 6 februarie 1768, însă cu rezerva ca suprimarea lor să se eşaloneze pe o perioadă de mai mulţi ani. Probabil că "darurile împărţite de spătarul Constantin Brâncoveanu încă vor fi contribuit la cruţarea lăcaşului..." (10). Totuşi, în 1785 mănăstirea a fost desfiinţată, datorită mai ales întreţinerii unei atmosfere neprielnice împotriva acesteia, pe care n-a mai putut-o înlătura nici intervenţia din 10 septembrie 1785 a fraţilor Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu. Cei doi fraţi Brâncoveni au reuşit în schimb să ridice biserica Sf. Teodor Tiron din Sâmbata de Sus, la anul 1784.

Pagina finală a acestei relaţii Brâncoveanu - făgărăşeni se va scrie totuşi la începutul secolului al XIX-lea. Ultimul vlăstar al acestei familii, Grigore Ghica, mare ban al O1teniei, petrecea foarte mult timp la moşiile sale din Sâmbăta de Sus şi Poiana Mărului, mai ales atunci când tulburările şi războaiele zguduiau Ţara Românească. Grigore Ghica Brâncoveanu, fiul lui Emanuil (Manolachi), împreună cu soţia sa, Safta, "foarte evlavios însă în legea sa răsăriteană, (...) lăsa (în anul 1823 - n.n.) ca, după moarte, nefiind moştenitor din sângele său, moşiile lui din aceste părţi, Sâmbăta de Sus şi Poiana Mărului, să fie spre ajutorul Bisericii Ortodoxe din cetatea Braşovului (…)“ (11).

După cum am observat, Brâncovenii n-au fost numai stăpânitori de moşii, ctitori de lăcaşuri de cult, ci şi apărători ai credinţei ortodoxe a românilor făgărăşeni şi sprijinitori ai lor. Ei au acordat intens, atunci când a fost nevoie, îndemnuri morale, sprijin material, ajutoare în cărţi şi odoare bisericeşti; cu alte cuvinte, au constituit reazemul de nădejde în vremuri de restrişte, pentru românii din Ţara Făgăraşului.

(Lucrare prezentată la Simpozionul Național ”Sfântul Andrei – Apostolul românilor” organizat în anul 2002 la Mănăstirea Brâncoveanu)

Note :

1. Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. a II-a, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.41;

2. George Bariş, Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani în urmă, ed.a II-a, vol.I, Braşov, 1993, p.213-214;

3. I.Lupaş, op.cit., p.89;

4. Şt. Petraru - C. Catrina, Braşovul memorial, Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.129;

5. Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed.aII-a, Ed. Scrisul românesc, Bucureşti, 1941, p.46 (nota 1);

6. Apud Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Schei (1700-1783), vol.I, Tipografia Ciurcu and Comp., Braşov. 1901,p.16;

7. Cuvântarea protopopului Nicolae Borzea ,broşură, Făgăraş, 1923, p.4;

8. Valeriu Literat, Biserici vechi din Ţara Oltului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.161;

9. Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1936, p.LXXXIII (Introducere);

10. V. Literat, Op.cit., p.146;

11. Nicolae Iorga, Neamul românesc din Ardeal şi_Ţara_Ungurească la 1906, Ed.Minerva, Bucureşti, 1939, p.58.

11-10-2014
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu