Deniile – mireasmă a sufletelor curate

Tresărim la cântările dulci ale deniilor din Săptămâna Mare și la mirosul zambilelor, al lalelelor și ghioceilor galbeni din vremea copilăriei, când le duceam la biserică în Vinerea Mare pentru mormântul Domnului Hristos, întruchipat de Sfântul Epitaf. Murmurăm cu emoție la începutul slujbei deniilor: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. O altă cântare deosebit de frumoasă care ne cheamă la priveghere în primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până în Joia cea Mare, este Luminânda sau Svetilna Deniilor: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, vorbind despre Sfintele Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice: ,,În timpul Patimii (Domnul Iisus) a fost slăvit pentru că a purtat cununa răbdării. Nu şi-a dat viaţa în chip silit, nici n-a fost omorât prin constrângere, ci de bunăvoie. Ascultă ce spune:  “Am puterea să-Mi dau sufletul meu şi iarăși am puterea să-l iau” (Ioan 10, 18). (...) Nu S-a ruşinat de Cruce, pentru că mântuia lumea. Cel Care a suferit nu era ca toţi oamenii, ci Dumnezeu întrupat, Care S-a nevoit în lupta răbdării (...). Prin urmare, El, Care era Dumnezeu, a îngăduit să sufere El mai întâi acestea de la oameni, pentru ca apoi noi, oamenii, să nu ne ruşinăm când suferim de la semeni pentru El unele ca acestea”.

Ce sunt deniile

Părintele profesor Nicolae Necula ne învață că "denie" vine de la slavonescul "vdenie" și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă, iar slujbele deniilor se săvârșesc doar în două dintre săptămânile Postului Mare, în săptămâna a cincea și a șaptea. Deniile rememorează patimile și răstignirea Mântuitorului Hristos, rămas singur, părăsit până și de ucenici sub povara crucii și a ocărilor. Numai femeile mironosițe au îndrăznit să se apropie de Domnul pentru a-i mai alina suferința. Când Domnul nostru Iisus Hristos și-a dat sufletul în mâinile Tatălui, la picioarele crucii rămăseseră doar Maica Domnului și ucenicul iubit, Sf. Evanghelist Ioan. Prin participarea la slujbele deniilor cu dragoste și durere în suflet, ne asemănăm Sf. Ioan și Sf. Fecioare Maria, retrăind pătimirea lui Hristos ca martori și mărturisitori ai Lui. Deniile reprezintă un urcuş abrupt şi intens spre Înviere, sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, dar și ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii. Participarea la deniile induce o dispoziţie sufletească aparte, fără de care nu am trăi deplin bucuria Învierii.

Începând cu Duminica Floriilor, de cu seară, intrăm în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, când se săvârşesc Deniile. De fapt, Deniile sunt slujbe de dimineaţă (Utrenie), care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei. Zilele de luni, marţi şi miercuri din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ne pregătesc pentru a înţelege sensul venirii Mântuitorului Hristos în lume, al pătimirii şi morţii Sale, anume acela de a birui păcatul şi moartea şi de a ne reaşeza în comuniune cu Dumnezeu. În săptămâna premergătoare marelui praznic al Învierii Domnului, a Sfintelor Pătimiri, numită în popor și Săptămâna Mare, trăim intens din punct de vedere duhovnicesc. Postim mai aspru, ne rugăm mai mult, mergem la spovedit. E foarte important să nu uităm de spovedanie, dacă nu am mers până acum, să mergem în această săptămână, chiar şi dacă nu am postit. Constituţiile Apostolice prescriu pentru această săptămână următoarele: „În Săptămâna Patimilor ajunaţi, începând de luni până sâmbătă, şase zile, mâncând numai pâine, sare, fructe uscate şi bând numai apă şi vă abţineţi atunci de la vin şi carne, căci acestea sunt zile de întristare... ”. Vinerea Mare, numită și Vinerea Seacă este zi cu ajunare desăvârșită. În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.sursa

Să eliminăm superstițiile legate de participarea la denii

Unii credincioşi, în special la deniile din Joia şi Vinerea Mare, îşi îndreaptă atenţia spre anumite superstiţii care nu au niciun fundament liturgic sau dogmatic, dimpotrivă trebuie descurajate. De exemplu, la denia din Joia Mare preocupările unor credincioşi se îndreaptă spre împletirea unor noduri corespunzătoare cu numărul celor 12 pericope evanghelice rânduite, urmând ca acestea, la momentele de cumpănă din viaţă, să fie dezlegate, existând credinţa că prin acest gest problemele dispar pur și simplu. Dincolo de naivitatea acestui act există pericolul transformării credinţei în magie sau vrăjitorie.

Ce facem cu florile de la Prohodul Domnului?

În multe biserici se obişnuieşte ca la sfârșitul slujbei Prohodului Domnului, florile care au împodobit Sfântul Epitaf să fie împărțite credincioșilor. Aceștia le duc la casele lor, punându-le la icoane, iar când se usucă, dându-le foc și aruncând cenușa într-un loc curat. Din păcate, unii folosesc aceste flori în scopuri oculte, la descântece şi practici vrăjitoreşti. Acesta este un sacrilegiu și o profanare. Este bine de știut că rostul acestor flori este doar acela de împodobi Mormântul Domnului în Vinerea Mare și nu aduc o binecuvântare specială în casele credincioșilor.  Așa cum nu luăm flori de la mormintele celor dragi ai noștri pentru a le aduce acasă, așa ar fi mai bine dacă am lăsa în biserică și florile din Vinerea Mare. Minunatele ghirlande și buchete de flori care împodobesc Sfânta Cruce sau Epitaful, să ne ducă cu gândul la virtuțile și faptele bune pe care trebuie să le împlinim din dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos.

Semnificația deniilor din Săptămâna Mare pe zile

La denia zilei de luni, Biserica ne aduce aminte de patriarhul Iosif, care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, ca preînchipuire a lui Hristos, Care a fost vândut de Iuda. Reflectăm și la pilda smochinului blestemat de Domnul, pentru a ne îndemna la pocăinţă. Învățătura acestei denii este că Dumnezeu ne iubește, dar este şi Drept, iar că la Judecată El nu doar va răsplăti, ci va şi pedepsi pe cei ce nu au rodit fapte bune.

La denia zilei de marţi, purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit ca să se facă pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim pregătiţi să ieşim în întâmpinarea Mirelui Iisus Hristos, având fapte bune, mai cu seamă milostenia.

La denia zilei de miercuri, se face pomenire de femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei adevărate şi al îndreptării omului păcătos. Tot miercuri, în ziua de 12 Nissan, după calendarul evreiesc, Mântuitorul a fost vândut de Iuda Iscarioteanul, pentru suma de 30 de arginţi (Matei 26, 14-15; Marcu 14, 10; Luca 22, 3-6).

La denia zilei de joi, specifică este citirea celor 12 Evanghelii şi scoaterea Sfintei Cruci în naosul bisericii. Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească şi începutul pătimirilor, prin vinderea Domnului. Trebuie să ştim că la această ultimă cină sau masă pe care o ia Mântuitorul cu ucenicii nu s-a mâncat azima şi nici mielul pascal, aşa cum făceau evreii, în amintirea eliberării lor din robia egipteană, ci s-a mâncat pâine dospită. De reţinut este şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos Îşi începe marea cuvântare recomandând  iubirea, ca principiu suprem al Legii celei noi: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul“ (Ioan 13, 34-35).

La denia zilei de vineri, se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi Înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu Iisus Hristos.

În Vinerea Mare se cântă Prohodul Domnului în trei stări, preoţi şi credincioşi, purtând lumânări aprinse şi întristându-ne de pătimirile înfiorătoare ce Le-a suferit Domnul „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“.  Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, in semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot aşa Pătimirile pe Cruce sunt minunate, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. “Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându-Te s-a cutremurat, temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii Tale, luminătorii s-au ascuns, şi catapeteasma Templului s-a rupt; munţii s-au cutremurat şi pietrele s-au despicat, şi tâlharul cel credincios grăieşte cu noi, Mântuitorule: Pomeneşte~ne intru Împărăția Ta”.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că după moartea pe Cruce a Domnului Hristos, ca să vadă dacă Iisus mai trăieşte sau nu, „unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Această mărturie a ucenicului iubit, care se afla lângă Crucea lui Iisus în acel moment, a fost integrată de Biserica Ortodoxă în Rânduiala Proscomidiei, ca pregătire a Sfintei Euharistii, iar în vechile icoane ortodoxe ale Răstignirii Domnului sângele care curge din coasta străpunsă a lui Hristos este luat de un înger într-un vas în formă de potir, arătându-se astfel legătura între jertfa lui Hristos Cel răstignit şi mort pe Cruce şi jertfa euharistică din Biserică, iar Maica Domnului, icoană a Bisericii, stă lângă Crucea lui Iisus, în dreapta Sa, chiar aproape de coasta străpunsă din care iese sânge şi apă, semne şi lumini sfinte ale tainei Bisericii, în care se săvârşeşte Botezul ca participare la moartea şi Învierea lui Hristos şi ca poartă spre Sfânta Euharistie, spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. – spicuiri din sursa

Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul, cel ce este cel mai apropiat de Hristos la Cina cea de Taină este şi cel mai aproape de El lângă Cruce, fiind şi primul care a ajuns la mormântul lui Iisus în dimineaţa Învierii Sale, ne învață Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în predica la Sfânta şi Marea Vineri (Denia de Joi seara) - Taina iubirii divine răstignite de lumea păcatului - din lucrarea Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului, apărută la Editura Basilica, Bucureşti, 2010. De aceea, şi hirotonia slujitorilor Sfântului Altar (episcop, preot şi diacon) are loc pe colţul drept al Sfintei Mese, unde la sfințirea bisericii se fixează icoana pe pânză a Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul iubit, martorul cel mai fidel al legăturii dintre Cina cea de Taină, jertfa Crucii şi lumina Învierii lui Hristos. Acolo, pe icoana pe pânză a Sfântului Evanghelist Ioan, cel ce devine ucenic şi slujitor al lui Hristos pune capul peste mâinile unite în rugăciune, aşa cum la Cina cea de Taină Ioan, ucenicul iubit, a pus capul pe pieptul Mântuitorului.

Tâlcuind cuvintele lui Iisus, rostite pe Cruce înainte de a muri: ,,Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu", Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Aceste cuvinte au pus un început şi o temelie a nădejdii noastre celei bune. Căci socotesc că trebuie admis în modul cel mai cuvenit că sufletele sfinţilor, când pleacă, se predau, prin bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în mâinile unui Tată Preaiubitor, şi nu intră în morminte, aşteptând pământul aruncat peste ele, cum au gândit unii, şi nici nu sunt duse ca şi cele ale păcătoşilor in locul chinurilor nemăsurate, adică in iad, ci trec mai degrabă în mâinile Tatălui tuturor, pe calea cea nouă pe care ne-a deschis-o Mântuitorul nostru Hristos”.

Părintele Stăniloae explică legătura dintre taina morţii jertfelnice a lui Hristos, motivată de iubirea Sa faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi taina Sfintei Euharistii prin care El ne împărtăşeşte nouă această iubire jertfelnică: „întrucât El (Hristos) a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale omeneşti lui Dumnezeu - Tatăl, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spuneam că El e în veci in starea de jertfă in faţa Tatălui. Iar puterea acestei stări ne-o comunică şi nouă, unindu-Se cu noi în dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi şi in momentul morţii noastre, să nu ne fie moartea spre moarte, ci trecere la viaţă, spre identificare deplină a voii noastre cu voia Tatălui, cum a fost şi moartea Lui”.

Cazând din cer ori coborând din lună,

ne așteptau caișii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreună,
și ne-nchinam ca ramurile lor.

Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc in ochii Lui adânci,
și înviam în orice răstignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .

( din Denie – poezie de Radu Gyr)

sursa foto: patriarhia.ro

a consemnat Cristina Roman