Copilărie după gratii (versuri)

Copilărie după gratii

Priviţi vă rog la mine, sunt delicventul juvenil,
Sunt cel ce udă lumea cu lacrimi de copil,
Mă joc cu alte jocuri, am alte jucării,
Terenul meu de joacă e-nchis în puşcării.

În loc să am ca paznic un înger păzitor,
Pe mine mă păzeşte un supraveghetor,
Îmi mângâi printre gratii bucata mea de cer,
Căci cerul lumii mele e îngrădit de fier.

Eu nici măcar în vise nu mă mai văd zburând,
Cel mai adesea noaptea, eu mă trezesc plângând,
Copilăria toată mi-e scrisă-n cazier,
Eu nu mai am nimic, nimic la care să mai sper.

Nu vreau să cred de acum că sunt bătrân,
Mai vreau să cred în zâne, să cred în Moş Crăciun,
Mai vreau încă patine, vreau să mă scald în iaz,
Vreau raza mea de soare, să-mi umble pe obraz.

Aici e noapte lunii, cum puneţi flori în ea?
Cum pot să-nveţe aici copii de vârsta mea?
Trăind în întuneric cum aş putea să cresc
Crezând că anormalul este ceva firesc?

Cam ce poveşti voi spune, atunci când voi fi tată?
Ce grozăvii urmează după... A fost odată?
O să mai poată oare ca mâna să-mi alinte?
Voi şti să-mi cresc copiii? Voi şti să fiu părinte?

Sunt totuşi ani de zile, de stăm aici atât,
În locul frumuseţii, noi vom vedea urât,
Nu căutaţi la noi, în altă parte-i vina,
De vreţi să-mi ştergeţi răul, găsiţi-mi rădăcina.

Din nuca cea mai tare sădită iese pom,
Deci căutaţi în mine, sămânţa mea de om,
Găsiţi pământul bun, în care s-o sădiţi,
Udaţi răsadul bine, dar grădinari să fiţi.

Cătaţi-vă în suflet atunci când judecaţi,
Aveţi copii ca mine, la ei să vă uitaţi,
Gândiţi-vă mai bine, băgaţi mai bine seamă,
Măcar fie-vă milă, mi-e tare dor de mama.

Copilărie zdruncinată

Priviţi vă rog la mine, sunt delicventul juvenil,
Sunt cel ce udă lumea cu lacrimi de copil,
Aici n-am multe jocuri, n-am alte jucării,
Terenul meu de joacă e-nchis în puşcării.

Eu n-am crezut vreodată că am să ajung aici,
N-am crezut niciodată că iadul este aici,
La Domnul întind mâna, cu greu el mi-o primeşte,
Mă rog la el într-una cu lacrimi să mă ierte.

Am doi copii pe lume, îi iubesc cu ardoare,
Malvina e fetiţa, cu chipul ei de soare,
Iar Alion băiatul ce-mi seamănă leit,
Nu-i las pe aceşti copii, să crească chinuiţi.

Crescut-au prin străini de când sunt eu închis,
Nu au ştiut ce-i bine, ci mereu au tot plâns,
Noi suntem vinovaţi, cei ce i-am părăsit,
Eu cu soţia mea, atunci când n-am gândit.

Mă rog la Domnul într-una pe ei ca să-i ajute,
Pe mine ca părinte, îl rog ca să mă ierte,
Sunt doi copii lăsaţi ca două poame crude,
Crescând printre străini, le voi mai fi părinte?

Acolo unde sunt se bucură de toate
Că cea ce-i îngrijeşte le oferă tot ce poate,
Eu cu soţia mea am greşit îndeajuns,
Vom da mult socoteală acelui Cel de sus.

Acum la încheiere îmi cer iertare lor,
În primul rând la Domnul păzind asupra lor,
Să-mi ierte neglijenţa ce-o am faţă de ei.
Dar va veni şi timpul şezând mereu cu ei.

Cinsteşte pe tatăl tău
 
Când sunt copiii noştri mici,
Noi pentru ei suntem tătici.
Ce gingaş e şi sună bine:
„Tăticule, mi-e dor de tine!”
 
Dar anii trec şi, deodată,
Nu mai eşti tătic, acum eşti tată.
Dar şi aşa, tot sună bine:
„Tată, îmi este dor de tine…”.
 
Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,
Din tată, tu devii babac;
Şi vorba sună trist şi gol:
„Babacule, mai dă-mi un pol”.
 
Dar viaţa e un foc de paie
Şi, vrei-nu vrei, ajungi tataie,
Iar vorba ta în râs e luată,
„Tataie, ia mai las-o baltă!”
 
Şi-n anii care-ţi mai rămân,
Te vor numi doar… ăl bătrân,
Şi vorba lor te năuceşte:
„Bătrâne, ce-ţi mai trebuieşte?”
 
Copile, tu să ai ştiinţă:
Am fost un tată cu credinţă,
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie.
 
Dar fă-mi, te rog, o bucurie,
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici ca în copilărie
„Tăticule, mi-e dor de tine!”

Mama mea

 Mamă, azi e ziua ta,
Te iubesc mămica mea,
... ... împlineşti,
Mamă vreau să întinereşti.

Părul ţi-a încărunţit,
Pentru noi ai suferit,
Inima te-a cam lăsat
De atâta dor şi oftat.

 Acum nu mai suntem mici,
Am ajuns şi noi tătici,
Datorită dumitale
Am crescut, m-am făcut mare.

 Am ajuns la vorba ta,
Ştim ce înseamnă familia,
Exact cum ne-ai învăţat,
Dar noi nu te-am ascultat.

 Avem şi noi copilaşi,
Dar au crescut neînvăţaţi
C-au crescut printre străini,
Numai lacrimi şi suspini.

 Chiar de sunt eu oaia neagră,
Pentru mine îmi eşti mamă,
M-ai crescut, m-ai protejat
Şi de rele m-ai scăpat.

 Şi acum la încheiere,
Eu îţi zic să ai putere,
Sănătate, „La mulţi ani!”
La cei ... ... de ani.

Necuprinsa Ta iubire

De la ieslea cea smerită
Pân l-al Golgotei altar
Vieţuirea Ta slăvită
A fost un izvor de har.
 
            Ca soarele-n strălucire
            Şi ca luna-n noaptea grea,
            Astfel sfânta-ţi vieţuire,
            Scump Iisuse se vedea.
 
Neclintita-ţi ascultare
Pe-al Tău drum nespus de greu,
Mi-e model de comportare
De-a mă-ncrede-n Dumnezeu.
 
            Mai ales în răstignire,
            Văd Iisuse, mult mai clar,
            Necuprinsa Ta iubire,
            Bogăţia Ta de har.
 
Tu mi-eşti pildă de umblare,
Dar şi sursă de putere,
Căci în orice-mrejurare
Îmi dai har şi mângâiere.
12-08-2013

 Biblia

Carte sfântă, nesecată, glas divin dumnezeiesc,
Tu îmi eşti lumina vieţii şi prin tine eu trăiesc;
Mort aş fi fără nădejde şi pe veci aş fi pierdut,
Dacă ale tale pagini, eu nu le-aş fi cunoscut.

Dar cuvântul tău cel sacru, mi-a aprins în pieptul meu,
O nădejde, un foc tainic, care creşte tot mereu.
Pe ale tale pagini scrise, răspândind mereu iubirea,
Ai aprins în mii de inimii, focul sacru, fericirea.

Celor slabi şi umiliţi, tu le dai mereu putere,
Iar bătrânului ce crede, îi alini orice durere.
Celor ce sunt prinşi de pofte, furt, beţie şi omor,
Pe cei lacomi de avere, care au şi tot mai vor,
Pe cei mândri plini de fală şi pe toţi cei răi - Mereu -
Tu îi chemi, le-arăţi iubirea şi le spui de Dumnezeu.

Stai de vorbă cu săracul, îl mângâi, îi dai tărie,
Şi la tine el găseşte, frate, soră, tată, mamă,
Stai de vorbă cu oricine şi de-a pururi dai poveţe,
De la tine şi copilul, şi moşneagul, toţi învaţă.

Celor mari şi celor mândri tu le-arăţi neveşnicia,
Pe când cei care ascultă, au în faţă veşnicia
Carte sfântă, veşnic vie! Mulţi  credeau că eşti învinsă,
Dar lumina ta cea mare, nu putea să fie stinsă,
Sângele a curs pe cruce ca să-ţi lumineze mersul,
Să-ţi mărească strălucirea, să-ţi împodobească versul.

Tu mi-ai arătat iubirea, necuprinsă de hotar,
Şi mi-am îndreptat privirea pentru veci, înspre calvar,
Prin cuvântu-ţi plin de viaţă, am urcat şi urc în sus,
Şi în versurile tale, eu am găsit pe Iisus.

Tatăl meu

Tatăl meu cu suflet bun,
Din tot sufletul ţi-o spun,
Cât am fost în libertate,
Nu te-am ştiut de stăpân.

Dar când am ajuns la rău,
Fără nici o mângâiere,
Am ajuns la disperare
Şi-am chemat numele Tău.

Tată, sfinte, unde eşti?
Hai şi scapă-mă odată,
Că satana m-a vrăjit,
Şi mă termină îndată.

Ca răspuns, Tăticul meu,
Ai trimes pe Fiul tău
Pe Golgota sus la cruce,
Ca să-mi facă viaţa dulce.

Eu Părinte-ţi mulţumesc,
Şi din suflet te slăvesc!

O stea pe cer

Întregul soare joacă-n stropi de rouă,
Şi tu în inimi poţi să locuieşti
E o minune, ce e veşnic nouă,
Mărirea ta, ce bine-o mărgineşti.

Pe cer ai scris cu slove arzătoare,
Mărirea ta ascunsă-n nesfârşit,
Deşi nu pier, sunt totuşi trecătoare,
Dar glasul tău rămâne-n veci iubit.

Se mişcă tot cum nu se poate spune,
Uimit ascult şi cu nesaţ privesc
Dar eu în tine am găsit pe acela,
Ce-mi împlineşte noul simţ ceresc.

Atâtea legi nespus de felurite,
Urzesc mereu veşminte de-ntâmplări,
Dar tu te-mbraci cu haine neurzite
Şi doar pe noi cu veşnice schimbări.

Te-ai îmbrăcat în omenească fire
Şi-ai ispăşit călcâiele de legi
M-a copleşit Iisuse a ta iubire
Acuma poţi cu orice să mă legi.

Liber în Domnul

Zdrobit în lanţuri, mort în păcate
Păşeam pe cale însingurat,
Chemat de şoapte, lacom de moarte
Până ce Domnul m-a vindecat.

Liber de lanţuri, liber de moarte,
Merg înainte cu Dumnezeu,
Liber sub soare, liber de noapte,
Cânt pe cărare, cântecul meu.

Liber de ură şi de mânie,
Iubesc din suflet, sunt fericit
Liber de teamă şi de mândrie
Stau lângă Domnul şi-s mântuit.

Liber de grija zilei de mâine,
Aştept cetatea cea dinspre zări,
Chiar de-i furtună sau zi senină
Domnu-mi zâmbeşte peste-nserări.

Această lume tristă nu e casa mea,
Comoara mea e-n cer, în cer mi-e inima,
M-aşteaptă Iisus într-o ţară de vis,
M-aşteaptă îngeri mii, la porţi de paradis.

Prin lume sunt străin, sunt numai călător,
Las totul în urma mea, spre cer purtat de dor,
Curând pe norul alb voi merge cu Iisus,
Printre stele şi sori către ţara de sus.

Adevăratele comori

Nu vă adunaţi comoară,
Pe pământ cu gând lumesc
Unde moliile-o strică,
Şi tâlharii o pândesc.

Ci v-o strângeţi sus în ceruri,
Unde molii nu pătrund,
Şi n-o roade nici rugina,
şi nici hoţii ce se ascund.

Unde-i deci comoara voastră?
Sus în cer s-au pe pământ?
De-o veţi strânge prin credinţă
Veţi găsi-o în cerul sfânt.

Ochiul tău este fereastra
Către cerul luminos,
Când privirea ţi-e curată,
Trupul tău e sănătos.

Dar de ai în ochi o bârnă
Tu şi-n trup vei suferi,
Lipsa bucuriei sfinte,
Şi-a odihnei zi de zi.

Ce va fi atunci lumina,
Ce-o doreşti ca pe o stea
Dacă mii de umbre-n noapte,
Prin păcat te va lega?

Fapta dragoste-i comoară,
Umblă-n ea voios şi blând,
Căci cununa răsplătirii,
Vei primi-o în curând.

Deci cu-o sfântă lăcomie
Strângeţi bunuri ce nu pier
Chiar de-aţi pierde-n lume totul,
V-adunaţi comori în cer!