Părintele Arsenie Boca, vrednic de a fi canonizat

     L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, de lângă Făgăraş, în vara anului 1945. La iniţiativa şi sub îndrumarea Părintelui Arsenie, stareţul mănăstirii, s-a organizat o tabără. Au participat în special elevi şi studenţi, dar şi credincioşi, mai ales intelectuali. Au fost cam 30 – 40 de persoane: făgărăşeni, sibieni, braşoveni, bucureşteni. Am participat şi eu – absolvisem liceul. Tabăra a durat două săptămâni.
     Luam parte zilnic la sfintele slujbe şi în rest la anumite lucrări: amenajări de terenuri, construirea unor lacuri, îndreptarea cursului unui râu. Părintele era mereu cu noi, ţinea predici, ne dădea sfaturi, ne supraveghea, ne îndruma pe calea credinţei şi a vieţii în societate.  Eram  foarte mulţumiţi şi fericiţi că eram sub ocrotirea unui dascăl despre care auzeam atâtea lucruri minunate: că era înainte văzător, că ştia gândurile şi faptele oamenilor, că le înţelegea necazurile, le alina suferinţele sufleteşti şi bolile trupeşti; că era puternic cu duhul, dar şi cu trupul. Forţa fizică a Părintelui am văzut-o şi eu într-o zi. Amenajam un teren lângă o pădure de fagi, fiind cu noi şi Părintele. La un moment dat trece prin pădure un car încărcat cu lemne. Carul s-a lovit de un fag şi nu putea să treacă mai departe. Cei doi oameni care erau cu carul au încercat să-l dea la o parte cu un par, dar n-au reuşit. Atunci au luat securile să taie fagul. Părintele şi noi toţi urmăream ce făceau ei. Când Părintele a văzut că vor să taie fagul a strigat la ei să se oprească. A mers la ei, a luat parul şi singur a dat carul la o parte. Lor le-a dat un ajutor iar nouă ne-a făcut o bucurie, arătându-ne cine este.
     Mama mea mergea mult la mănăstire. Cum era cam firavă şi bolnăvicioasă, uneori se gândea să nu meargă, că drumul era destul de lung, 12 km, dar simţea un îndemn să meargă să-l asculte pe Părintele şi pleca pe jos bolnavă şi se întorcea sănătoasă.
     O mătuşă a mea avea multe necazuri în familie şi se ducea uneori la ghicitori. Odată, când a mers la mănăstire, Părintele i-a zis, fără ca ea să-i spună că a fost la ghicitoare: „Cheamă-mă pe mine doctor, nu te duce la vrăjitori!” iar băiatului ei, care era cam de 15 ani şi care era cu ea, i-a spus „măi, să nu-l mai baţi pe moşul tău”.
    Unor credincioşi din Voivodeni le-a zis Părintele: „mergeţi repede acasă, că la voi e foc”. Şi aşa era, se aprinseseră câteva case.
     Părintele Dimitrie Mamina mi-a povestit: am fost la Sâmbăta, la Părintele Arsenie. Aveam intenţia să-i pun 10 întrebări. Ca de obicei Părintele era in curtea mănăstirii şi vorbea pentru toţi cei prezenţi. Când a terminat, câte unul mergeau la Părintele pentru probleme personale. Părintele s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Hai Mamina, că la nouă întrebări ţi-am răspuns, să-ţi răspund şi la a zecea”. Şi într-adevăr, cele nouă le înţelesesem eu din vorbirea lui şi mi-a răspuns acum şi la a zecea. Nu-i spusesem despre nici una, dar le cunoscuse pe toate.
    Vorbea cu multă înţelepciune şi putere de convingere, predica lui era atât de pătrunzătoare încât fiecare din cei prezenţi simţea că lui îi vorbeşte, iar forţa mesajului său mişca şi cele mai împietrite conştiinţe. Era o linişte deplină, nu mişca nimeni, nu se auzea nici un murmur, decât la urmă „mai spuneţi Părinte, mai spuneţi ceva”. „V-am spus, mă, m-aţi ascultat, dar să faceţi ce v-am spus, că nu vorbesc degeaba. Eu dau socoteală de voi. Veţi fi întrebaţi: unde aţi fost, la Arsenie? Păi nu v-a învăţat? Eu vă învăţ, măi, dar trebuie să ascultaţi şi să faceţi ce vă spun.”
     Aşa ne-am străduit, două săptămâni să ne folosim de cuvântul Părintelui Arsenie, cuvânt care, plin de har şi putere aprindea în noi dorinţa de a îndeplini cât de puţin din învăţătura sa cea îndrumătoare spre mântuire.
Pe Părintele Arsenie Boca nu l-am mai văzut de când am terminat liceul, dar am simţit ajutorul lui în încercările prin care am trecut. L-am căutat la mănăstirea Prislop, unde am mers să ne închinăm la mormântul lui. Mulţi credincioşi l-au căutat când era în viaţă şi îl caută şi azi. Am văzut bătrâni evlavioşi lăcrimând în faţa crucii, am văzut tineri cu dorinţe în suflet şi cu flori în mâini; am văzut bolnavi în cârje rugându-se cu nădejde, zeci de mii de credincioşi merg din toate părţile ţării, vin unii cu bucurie să-i mulţumească, alţii cu necazuri şi-i cer ajutorul. Toţi pleacă mângâiaţi, întăriţi în credinţă, rugându-se: „sfinte părinte Arsenie, ajută-ne!” Se roagă închinătorii părintelui Arsenie, numindu-l sfânt. Credem că este drept să-l numească sfânt pentru că credinţa lui, slujirea sa preoţească, minunile pe care le-a făcut în viaţă şi după moarte, mucenicia lui pentru credinţă îl arată vrednic de a fi canonizat.
     Soţia mea Ileana s-a născut infirmă, cu deformaţie la tălpile picioarelor. A suportat multe operaţii, dar totuşi mergea foarte greu, doar sprijinită de cineva. Pe la vârsta de 13 ani a fost dusă la Părintele, la Prislop, de o mătuşă. Credincioşii care erau acolo s-au aşezat în rând, aşteptându-l pe Părintele Arsenie să-i binecuvinteze. Când a ajuns Părintele în dreptul soţiei, ea a zis în gând: Părinte, ajută-mă să pot umbla! Părintele ridicase mâna s-o binecuvinteze, dar a lăsat mâna jos, s-a dat un pas înapoi, a măsurat-o de sus până jos şi de jos până sus şi a zis: Bine, mă, fie! Apoi a binecuvântat-o. Soţia a simţit un fior prin şira spinării şi din clipa aceea a putut să meargă singură, foarte bine şi fără nici un ajutor. 
     Când eram preot la parohia Turda Nouă şi se făceau lucrările de extindere a bisericii am trimis-o pe fiica noastră la Drăgănescu, unde se afla Părintele. I-am dat fiicei o scrisoare s-o dea Părintelui. In acea scrisoare l-am rugat pe Părintele să vina să ne picteze şi noua biserica la Turda. Când a ajuns fiica noastră la Drăgănescu, acolo era atât de multă lume, că n-a putut să vorbească cu Părintele, dar s-a apropiat de dumnealui şi i-a întins plicul. Atunci Părintele i-a spus: „Nu, nu-mi fac de lucru cu aşa ceva”. Deci i-a dat răspunsul, fără să-i spună ce scrisesem in scrisoare.
     Mihai, fiul unei nepoate din satul meu, Voivodeni, la vârsta de 3 ani avea probleme la un ochi. Părinţii lui l-au dus la Bucureşti, dar nu l-au putut trata şi i-au scos ochiul. După scurt timp a început să-l doară şi celălalt ochi şi atunci părinţii l-au dus în Germania, sperând să-i salveze măcar un ochi. 11 drumuri au făcut în Germania, dar zadarnic, copilul vedea tot mai puţin, până şi-a pierdut vederea, şi mai avea şi dureri îngrozitoare de cap, ziua şi noaptea.  Pe la vârsta de 10 ani l-au dus la Prislop, la mormântul părintelui. Mihai a îngenunchiat, a îmbrăţişat crucea şi s-a rugat: „Părinte Arsenie, ajută-mă şi pe mine, cum ai ajutat pe atâţia!” - din acel moment a încetat durerea, nu l-a mai durut capul niciodată. Ajutorul părintelui l-a însoţit în continuare, are o inteligenţă deosebită, a urmat o scoală de nevăzători la Cluj unde a fost tot timpul premiant, făcea şi câte doua clase într-un an. Acum (anul 2012) este student la drept in Cluj, are o firmă şi este foarte apreciat de cei care îl cunosc.
     Cu doi ani în urmă, într-o duminică, după ce am ieşit din biserică am fost întrebat de un credincios pe nume Paul dacă l-am cunoscut pe Părintele Arsenie şi eu i-am răspuns că l-am cunoscut. Atunci mi-a spus ca timp de 17 ani s-a luptat să obţină carnetul de revoluţionar, dar fără rezultat. A auzit de Părintele Arsenie, s-a dus la Prislop şi s-a rugat stăruitor să-i ajute. După o săptămână a primit carnetul de revoluţionar. „Mare putere are Părintele Arsenie!” a zis Paul.
     Minunea cea mare sunt zecile de mii de pelerini care la Mănăstirea Prislop îl cinstesc pe Părintele Arsenie şi cer canonizarea lui. (extras din cartea "De dincolo am să vă ajut mai mult. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca")