Să mărturisim prin viaţa noastră cine suntem iar rugăciunea să fie fundamentul vieţii

Textul alocuţiunii (în traducere) a PS Serghie, arhiepiscop de Ternopol şi Cremeneţ în faţa clericilor, mirenilor şi monahilor care au participat la Conferinţa „Învăţătura eshatologică a Bisericii”, desfăşurată la Sala cu Orgă din Chişinău.

Judecând după lucrurile care s-au spus aici înţeleg că starea de spirit în Moldova este oarecum neliniştită, îngrijorată. Dar mă bucur că aveţi curajul să spuneţi aceste lucruri în public, aveţi puterea să mărturisiţi Domnului şi unul altuia această situaţie îngrijorătoare. Cred că este mila lui Dumnezeu să putem vorbi despre aceste lucruri. Şi mai este o milă a lui Dumnezeu faptul că trăind în aceste vremuri, putem vorbi pe faţă, fără frică despre ce se întâmplă. Aceasta vorbeşte despre faptul că Dumnezeu aşteaptă de la noi să facem dovada credinţei, a trăirii noastre în El, a vieţii noastre. Este foarte greu să supravieţuim în aceste timpuri omeneşte: acest lucru îl vedem, îl simţim şi îl cunoaştem cu toţii. Dar noi ştim că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Ştim că Dumnezeu prin binecuvântările Lui biruie totul, a învins vrăjmaşul. Şi vreau să-i îndemn pe toţi cei prezenţi să fie cu luare aminte la experienţa Bisericii. Ce făceau Părinţii Bisericii în primul rând? Se rugau. Noi până astăzi trăim prin această minune; când ni se adresează oamenii să sfinţim casele, apa, noi citim rugăciunea şi se săvârşeşte o minune. Botezăm un om nou – iarăşi se săvârşeşte o minune. Şi aşa la fiecare pas. Şi iată în aceste timpuri trebuie în mod deosebit, în fiecare caz, să ne rugăm cu încredere în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. E uşor de spus, dar ştim cu toţii cât de complicat este să facem acest lucru. Trebuie să conştientizăm însă că nu avem o altă cale. Nouă ni s-a dat o armă de neînvins, puterea Crucii, puterea sfinţirilor, puterea binecuvântării şi milei Domnului prin care vieţuim. Şi această putere este, probabil, principalul lucru pe care trebuie să-l folosim cu înţelepciune ca să trăim.

Rugăciunea trebuie să fie fundamentul vieţii noastre, indiferent dacă suntem clerici, mireni sau monahi. Îmi amintesc cuvintele părintelui Paisie Aghioritul. Îl întrebase cineva: „Ce să facem? Cum să trăim?” Bătrânul i-a răspuns: „Fiţi ceea la ce aţi fost chemaţi. Episcopul să fie episcop în sensul deplin al cuvântului; eşti preot – fii preot adevărat; mirean – fii mirean binecredincios”. Dar noi spunem că trebuie reforme, proteste şi încă nu ştiu ce … e nevoie ca viaţa noastră să mărturisească cine suntem noi, acolo unde ne-a rânduit Dumnezeu, în condiţiile în care a binevoit să ne aşeze El. „Sunteţi în condiţii de schismă – trebuie să trăiţi după voia lui Dumnezeu; în condiţii de  desfrâu – păstraţi-vă în curăţenie; în condiţii de persecuţii – nu vă temeţi!” Ştiţi, cuvintele acestea ale bătrânului, parcă sânt simple şi clare … şi ele ţin de viaţa noastră.

Un episcop a întrebat: „Cum să trăim mai departe cu invazia aceasta protestantă?” iar el îi răspunde: „Ai făcut şcoală?” Am făcut  seminar. „Şi atunci de ce îţi faci griji? Învaţă copiii ce este Adevărul. Învaţă-i Adevărul lui Hristos. Învaţă-i. Nu atrage atenţia la ce se întâmplă în jurul tău, învaţă-i. Şi dacă ei vor învăţa şi vor trăi în conformitate cu cele învăţate, atunci oamenii vor vedea unde este Adevărul şi puterile sectarilor vor slăbi”. La fel întreba un egumen: „Cum să trăim? Mănăstire, oameni diferiţi care vin din lume … Sigur, cei care vin din lume nu sânt îngeri. E greu de trăit azi. Şi în mănăstire, şi în lume, oriunde. Nu este ascultare, nu este smerenie, uneori nici dorinţă de a face binele nu este. Ce să facem? Bătrânul îi zice egumenului: „Dar tu ştii cum trebuie să trăieşti?” Da, părinte, ştiu. „Uite tu trăieşte aşa cum trebuie şi asta îţi va fi de ajuns”.

Ştiţi, fraţilor, se pare că şi noi am ajuns la vremea când trebuie să mărturisim cu viaţa noastră. Atâta timp cât avem această posibilitate, avem biserici cu Taine şi avem libertate, nu trebuie să ne depărtăm de altar. Nu trebuie să ne concentrăm la slujirea socială, la mersul în lume şi altele… Monahii trebuie să se roage, dar nu să se ocupe de munci agricole sau altfel de munci, dacă nu există necesităţi urgente. Noi doar nu-i cerem chirurgului să strângă porumbul din câmp ca să nu pierdem roada. El are lucruri mai importante de făcut. Cu atât mai mult lucrul nostru este mai important decât orice lucru pe pământ. Iar rugăciunea noastră poate să facă totul. În asta trebuie să credem, fraţilor. De aceea, în primul rând, noi, păstorii, trebuie să ne străduim mult în rugăciune, pentru că multe depind de noi. Sigur şi noi suntem oameni, suntem neputincioşi, avem şi noi familii… Dar, înainte de toate noi suntem păstori ai lui Hristos şi dacă noi vom plăcea Domnului, dacă mirenii noştri vor trăi după legea Domnului, oare Dumnezeu nu ne va proteja?

Am fost la muntele Athos şi am văzut că acolo rugăciunea bisericească nu este o ascultare, este o  parte indispensabilă a vieţii. Am remarcat că la ei rugăciunea este principala nevoinţă duhovnicească. Puteţi spune că e vorba, totuşi, de Athos, călugărimea din Muntele Sfânt. Noi i-am întrebat pe bătrânii de acolo: „Cum să facem noi, în condiţiile lumii contemporane?” Şi ei ne-au răspuns: Rugaţi-vă! „Când să ne rugăm, dacă noi mereu avem audienţe, preoţi care vin cu fel de fel de pricini, raporturi, dări de seamă?” Cu atât mai mult, rugaţi-vă. „Păi, când să mă rog că nu am timp?”. Taie din timpul pentru somn, pentru că fără rugăciune nu se poate!

Iată fraţilor, care trebuie să fie lucrul nostru principal: rugăciunea. Să ne dea Dumnezeu tuturor să folosim cu  înţelepciune acest timp, această putere pe care o aşteaptă păstoriţii noştri şi pe care o aşteaptă, în taină, chiar şi neprietenii noştri. Ca pe urmă aceştia să nu ne osândească, să nu zică: „Bine, noi murim pentru că nu ştiam ce să facem, dar voi ştiaţi, de ce nu vă rugaţi? De ce nu vă rugaţi şi pentru voi şi pentru noi?” Şi acuzaţia lor va fi dreaptă. De aceea noi trebuie să ne bucurăm că ni s-a dat să trăim în astfel de timpuri. Să ne bucurăm că avem posibilitatea aceasta şi să înţelegem că noi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că nu avem în cine nădăjdui, omeneşte vorbind. Nu avem duhovnici de care am vrea, noi nu suntem cum trebuie, dar „Dumnezeu este acelaşi ieri şi azi şi în veac”.

Acum noi trebuie să învăţăm cum să ne adresăm direct lui Dumnezeu: aşa cum era în primele secole ale creştinătăţii, cum a fost întotdeauna. Şi chiar în ceea ce priveşte aceste probleme ce ţin de codificare ş.a.m.d. … creşte responsabilitatea personală a fiecărui om în parte. Dumnezeu ne spune tuturor clar: „Iată calea spre mântuire şi iată calea spre pierzare!” Tuturor ne vorbeşte Dumnezeu, toţi ştiu aceasta. Dar noi nu mergem toţi pe calea mântuirii. De aceea, dacă, de exemplu, Biserica va spune: „Primiţi codurile!” nu toţi le vor primi. Şi dacă Biserica va spune: „Nu le acceptaţi!”, unii le vor accepta. Adică fiecare va face aşa cum îi va spune conştiinţa. Trebuie să simţim astăzi această responsabilitate pentru noi înşine.

Noi astăzi trebuie să învăţăm cum, în orişice situaţie să ne adresăm direct şi imediat Aceluia Care ne va da totul. Avem nevoie de o pregătire practică în acest sens şi astăzi, se pare, suntem învăţaţi cu încetişorul să facem acest lucru. Nu trebuie să descoperim tot ce avem în inimile noastre. Doar încă nu a venit Antihrist, nu a venit pecetea, sunt doar nişte lucruri premergătoare. Asistăm la o operaţiune de cercetare, de recunoaştere şi trebuie să ne întrebăm: unde se află detaşamentul de bază al inamicului? Unde este acel care urmează să ni se înfăţişeze nemijlocit? De aceea cred că nu trebuie să ne concentrăm foarte mult la aceste lucruri, pentru că, uneori, din cauza acestora, ne învrăjbim unii cu alţii. „Acela a primit, acela n-a primit”. „Acela e creştin adevărat, iar celălalt este fals”. Trebuie să păzim dragostea.

Despre aceste lucruri ne-au atenţionat în acest an bătrânii din Sfântul Munte: să trăim în dragoste unii cu alţii şi chiar cu neprietenii noştri. Să păstrăm unitatea dintre noi pe orice căi, mai ales noi, păstorii! Trebuie să acoperim cu dragoste dumnezeiască neputinţele noastre, slăbiciunile noastre omeneşti. Şi dacă avem neînţelegeri mici între noi, trebuie să ne rugăm: „Doamne izbăveşte-ne, depărtează de la noi răul acesta!” Pentru că un rău, în aparenţă, mic - ascunde şi poate provoca un rău mai mare, catastrofal. Cum spunea părintele Ioan Krestiankin, noi trebuie să facem măcar puţine fapte bune. Înţelegem cu toţii că nu suntem capabili de reforme grandioase nici în Biserică, nici în societate. Dar şi acest puţin, acest fir de nisip făcut de noi cu rugăciune, nevoinţă şi curăţenie sufletească, cu sinceritate, cu trăire şi mărturisire a credinţei ortodoxe - şi acesta va fi considerat foarte mult.

Trebuie să păzim familiile, trebuie să păzim copiii şi, mai cu seamă, iertaţi-mă, să păzim fetiţele noastre. De ce? Pentru că ele sânt viitorul. Prin ele se naşte omul pentru viaţă pământească şi pentru viaţă veşnică. Sfântul Nectarie Romanul, un nou sfânt al bisericii Eline scria multe epistole guvernului ţării sale în care sfătuia să se atragă atenţia la educarea fetelor. În primul rând - învăţaţi-le despre legea lui Dumnezeu şi frica de Dumnezeu. În rândul al doilea, învăţaţi-le istoria statului şi celelalte. Şi atunci viitorul va fi mai bun. Amintiţi-vă perioada ateistă. Cine ne educa? Mamele şi bunicele noastre. Şi am păstrat credinţa, slavă Domnului! Astăzi trebuie să avem în atenţie familia omenească, familia păstorului şi a păstoriţilor, familia eparhială. Să păzim unitatea cu orice preţ, iar greşelile apropiaţilor noştri să le acoperim cu dragoste şi cu rugăciune jertfelnică.

În ceea ce priveşte comportamentul nostru în viaţa cotidiană, în viaţa în care întâlnim păcatul…Aceasta vorbeşte despre puţina noastră pocăinţă. Pocăinţa este darul lui Dumnezeu care face minuni: transformă păcătosul în drept. Dacă noi nu avem pocăinţă adevărată, dacă noi, păstorii, nu ne putem pocăi cu adevărat, ne va veni foarte greu. Timpul de faţă ne este dat pentru pocăinţă, pentru întărirea în credinţă. Am citit recent că Fericitul Augustin a recunoscut că abia spre sfârşitul vieţii sale a înţeles de ce îi venea aşa de greu să se despartă … să biruiască, cu mila lui Dumnezeu păcatul. Pentru că el, în adâncul sufletului, undeva departe, departe lăsa, totuşi, o mică dorinţă de a păcătui. În general s-a pocăit, dar a rămas pe undeva o legătură mică, aproape insesizabilă cu păcatul … Şi acest puţintel care rămâne în noi necurat este o problemă pentru  toţi. Cum s-a mai vorbit azi aici: nouă nu ne trebuie minuni! Minunea principală e să ne vedem păcatul, să conştientizăm că pierim, să ne grăbim spre pocăinţă şi să urâm păcatul. Şi să ne dorim să rămânem în cele bune, iată, iarăşi, o regulă creştinească simplă.

Şi mai avem ceva. În această situaţie specifică în care suntem, deseori se fac auzite voci care spun, şi acest lucru a fost remarcat şi la conferinţa de la Moscova, că ne adresăm lui Dumnezeu doar pentru a cere lucruri pământeşti. Noi trebuie să înţelegem că este important să ne izbăvim de toate lucrurile rele, straşnice pe care le avem, de ele trebuie să ne temem. Pentru că noi într-adevăr Îl aşteptăm pe Hristos. Ne aminteam că primii creştini care-L aşteptau, spuneau: ”Când va veni Hristos?” Apostolii răspundeau: „Aşteptaţi, că asta va fi degrabă”. Iar noi, astăzi, după două mii de ani spunem: „Asta va fi nu degrabă. Vom mai trăi poate zeci de ani. Şi apoi încă trei ani în timpul lui Antihrist. Mai avem timp de pocăinţă”. De aceea, fraţilor,  noi trebuie să-l aşteptăm pe Hristos. Trebuie să-l aşteptăm, să ne pregătim pentru întâlnirea cu El. De ce ne învaţă părinţii: „Să ai în minte moartea! Aminteşte-ţi de cele de pe urmă ale tale!” Care-i scopul vieţii noastre? Într-adevăr vrem să-l întâlnim pe Hristos sau vrem să ne izbăvim de neplăceri şi să ne acomodăm la vremurile contemporane pentru a trăi normal?

Poate că trebuie să ne gândim mai des la VEŞNICIE. Doar ea este inevitabilă! Ştiţi, nu trebuie să mergem prea departe, e suficient să arătăm cu degetul fiecare la sine: parcă ni se pare că am rupt-o cu o patimă, pe urmă însă realizăm că ne-am întors iarăşi şi iarăşi la ea. De ce? Pentru că nu ne gândim la principal. Omului îi este neplăcut din cauză că a făcut o faptă rea. Dar nu ne gândim care vor fi consecinţele acestei fapte în veşnicie. Dacă am realiza că riscăm să pierdem Veşnicia, ne-am pocăi altfel. Am trăi altfel. Ne-am concentra atenţia asupra acestei probleme. Şi dacă noi pentru Veşnicie trebuie să răbdăm, pentru Veşnicie trebuie să biruim ispitele. Dumnezeu ne va ajuta!

Dumnezeu ne va ajuta! Cum să facem: să acceptăm codurile? să nu le acceptăm? e greu să decizi. Dar dacă noi vom încerca să trăim o viaţă dumnezeiască, o viaţă liturgică, cum spunea un părinte, o viaţă de pocăinţă, o viaţă de rugăciune, dacă ne vom teme de păcat, ne vom teme să ne jignim unul pe altul, dacă ne vom grăbi să facem binele, Dumnezeu nu ne va lăsa. Haideţi să stăruim în acestea, ca mărturisirea noastră să fie o mărturisire prin viaţa noastră, prin felul trăirii. Îşi amintea un predicator că în timpurile Sfântului Apostolul Petru după o predică se pocăiau 3000 de oameni, 3000 îl primeau pe Hristos.  Înainte la cuvântul  apostolilor răspundeau mii de oameni.

Şi dacă azi constatăm şi alte lucruri, înseamnă că noi înşine nu trăim aşa cum trebuie viaţa de creştin. Fraţilor, aceasta nu este o acuză, eu spun aceasta în primul rând pentru mine şi vă amintesc şi vouă, să ne străduim să fim ceea la ce ne-a chemat Domnul. Şi, în primul rând, să-I mulţumim Domnului că mai avem conştiinţă, că mai avem timp, că mai avem binecuvântarea lui Dumnezeu; acest timp se scurge foarte repede, nu va fi aşa mult timp. Şi dacă nu vom reuşi astăzi să ne întărim în credinţă, dacă astăzi nu vom câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, va trebui să răspundem în curând. Noi trăim într-un timp de aur, într-un veac de aur.

Să ne dea Dumnezeu să ne păzim şi să ţinem minte că „Credinţa fără fapte, moartă este”. Îmi vin în minte cuvintele părintelui Tihon Africov, poate îl ţine minte cineva, a fost în Lavră, pe urmă a fost în exil mai mult de 30 de ani … schiarhimandritul Pantelimon, cum i se spunea în monahism, a trecut la cele veşnice nu demult. Printr-o minune mi s-a întâmplat să fiu alături de el în ultimele ceasuri înainte de moarte. Stătea la pat, respira cu greu, avea ochii semideschişi  … Am venit la el şi am început vorba: Părinte mă cunoaşteţi? Da, te cunosc. Alţi părinţi mă îndemnau: Întrebaţi-l, întrebaţi-l ceva. Eu nu ştiam ce să zic …nu mă gândeam că va muri curând, dar vedeam că este grav bolnav … Eu zic: „Cum părinte, cum să trăim în timpurile noastre? Ce să facem? Cum să rezistăm? Avem neputinţe, suntem în declin spiritual mereu …

Părintele a tăcut cam un minut, pe urmă pe un ton răspicat şi clar a spus: „Domnul tărie poporului Său va da, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace!” (Psalmi 28,11) Eu i-am sărutat dreapta şi am plecat. Peste vreo două ore, când monahii slujeau utrenia, în timpul slavosloviei, părintele mai fredona cântarea slavosloviei, după care sufletul lui s-a înălţat la ceruri. De aceea zic că Dumnezeu ştie cum să ne apere, dar trebuie să ne pregătim pentru a putea primi binecuvântarea lui Dumnezeu, s-o putem auzi, s-o putem simţi, ca acest haos lumesc să nu ne sustragă …

Îmi mai stăruie în memorie o întâmplare din Evanghelie. Vă amintiţi, pe timp de furtună Apostolul Petru îl recunoaşte pe Mântuitorul şi-i spune: „Doamne, tu eşti? Porunceşte să vin la tine”. O spune din fierbinţeală. „Vino”, îi spune Mântuitorul. Şi a mers apostolul liniştit pe apele învolburate ale mării ca pe uscat. Pentru că Îl vedea în faţa sa pe Hristos. Dar numai şi-a întors privirea de la Hristos să vadă pe unde merge şi … a şi judecat logic, drept, doar el mergea pe ape, iar asta e imposibil …şi a început să se scufunde. Şi i-a zis Domnul: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”.

Tot aşa şi noi, suntem în mare pe timp de furtună, e un tablou real, nu e o nălucă. Vedem că duşmanul vrea să ne înghită, dar nu-i va reuşi, pentru că îl avem pe Hristos. Noi trebuie să-l vedem în faţa noastră pe Hristos, trebuie să mergem spre Hristos. Chiar dacă ni s-ar împotrivi toată lumea, trebuie să mergem spre Hristos. Dacă suntem cu Hristos nu ne este frică. Iar dacă noi ne ţinem pe picioare, atunci şi altcineva, văzându-ne, va rămâne şi el în picioare. De aceea să ne ţinem cu putere de calea lui Hristos, să mulţumim pentru că avem revelaţia dumnezeiască, să aducem roadele pocăinţei şi să ne ţinem strâns de braţul salvator al Mântuitorului. Şi să dea Dumnezeu să nu ne fie viaţa zadarnică, dea Domnul ca acest început bun care se realizează în întâlnirea de azi să se încununeze cu succes.

Iarăşi amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului: „Când veţi vedea toate acestea săvârşindu-se …” Ce zice Domnul? „…Ridicaţi capetele voastre şi bucuraţi-vă, pentru că se apropie izbăvirea voastră!” Nu vă temeţi! Aşadar, să nu ne temem; lor să le fie frică. Iar noi ne îngrijorăm să nu ne molipsim de acest duh de lâncezeală. Dar dacă ne vom încrede cu tot sufletul nostru în Dumnezeu şi înţelegând că fără El nu putem face nimic, vom spune: „Doamne, fă cum ştii tu, dar izbăveşte-mă, salvează-mă!” Dacă vom avea o astfel de atitudine, Dumnezeu nu ne va lăsa.

Îmi amintesc iarăşi cuvintele părintelui Paisie Aghioritul. Mergea într-o maşină şi şoferul a deschis radioul. După un timp şoferul a dat radioul mai tare şi s-a uitat spre bătrân; bătrânul tăcea. Scena s-a repetat până când şoferul s-a dumirit că muzica lui îl deranjează pe părinte. „Părinte, de ce tăceaţi, de ce nu reacţionaţi?”,  l-a întrebat el. „Eu înţelegeam că trebuie să mă concentrez mai mult la rugăciune”, i-a răspuns bătrânul. Tot aşa şi noi, fraţilor, cu cât mai mult ne apasă nevoile şi grijile, cu atât mai mult şi mai cu putere să ne rugăm. Să mărim nevoinţa noastră duhovnicească, să renunţăm la ceva. Trebuie să ne nevoim, doar suntem ostaşi, nu trebuie să ne relaxăm. Lumea contează pe noi, lumea are încredere în noi; de aceea, să ne ajute Dumnezeu să fim ai Lui. De toate celelalte, de poporul, de neamul nostru, de păstoriţii noştri se va îngriji Dumnezeu care ne este credincios. Dumnezeu să vă mântuiască pe toţi!  (traducere şi adaptare: Igor Pânzaru; http://www.mdn.md/ortodoxal.php?rubr=2264)