Mărturii despre Pr. Teofil, Părintele Bucuriei

Vineri, 29 octombrie, s-au împlinit patru ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. „Monahul bucuriei“, cum mai era cunoscut, a fost îndrumătorul a nenumărate generaţii de tineri care s-au apropiat, prin el, de viaţa duhovnicească. Nu în ultimul rând, părintele Teofil Părăian s-a aflat de nenumărate ori în rândul tinerilor, susţinând zeci de conferinţe pe teme teologice. Tinerii au ţinut să fie aproape de Părintele lor drag la slujba parastasului, astfel că la Mănăstirea Sâmbăta de Sus s-au adunat membri şi simpatizanţi ASCOR (Asociaţia Sudenţilor Creştin Ortodocşi) din Sibiu, Braşov şi Timişoara.

Amintirea vie purtată părintelui Teofil Părăian este demonstrată şi prin mulţimea credincioşilor care vin zilnic la mormântul acestuia pentru a aprinde candele şi lumânări, şi pentru a lăsa buchete de flori celui care le-a adus bucurie, speranţă şi lumină. Obştea monahală de la Sâmbăta de Sus se roagă neîncetat pentru cel care le-a fost duhovnic, iar duminică, 3 noimebrie, părintele Teofil Părăian a fost pomenit la slujba Parastasului, care a avut loc după Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au fost oficiate un sobor de preoţi şi diaconi conduşi de Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. (Ziarul Lumina)

Cei care l-au preţuit pe Părintele şi i-au fost apropiaţi şi în timpul vieţii se străduiesc să îi păstreze vie amintirea şi să îl facă în continuare cunoscut prin opera pe care Părintele ne-a lăsat-o. În acest sens a fost înfiinţat Curatoriul „Părintele Teofil Părăian”, au fost organizate expoziţii de fotografii, au fost tipărite cărţi, iar acolo unde Părintele obişnuia să fie prezent în tabere şi conferinţe, tradiţia a fost continuată spre pomenirea sa.

Cei cărora dragostea şi povaţa Părintelui le-au schimbat viaţa, dau mărturie. Vă invităm să parcurgeţi rândurile de mai jos cu gândul la imaginea zâmbitoare şi luminoasă a Părintelui Teofil, Părintele Bucuriei!

***

„Pe mine cel mai mult m-a impresionat la Părintele Teofil tocmai această transparență a lui Dumnezeu în el. M-a ajutat să-l înțeleg pe Dumnezeu, să înțeleg cum ar putea fi El. Pentru că citim despre Dumnezeu, ne informăm, dar El poate să rămână doar o idee. Or, Părintele Teofil a reușit să arate ceva din bunătatea lui Dumnezeu, ceva din dragostea părintească a lui Dumnezeu. În prezența Părintelui Teofil te simțeai ocrotit. Și atunci, într-adevăr, te gândeai că și Dumnezeu este un Părinte, nu este un procuror din tribunal, ci este un Părinte în prezența Căruia te simți ocrotit, Care îți este favorabil - cum zicea Părintele Teofil, că Dumnezeu ne este favorabil. Simțeai bunătate, simțeai liniște, simțeai pace. Și eu zic că noi, astăzi, după asemenea oameni tânjim: după oameni care să ne dea sentimentul de pace, să ne aducă pace sufletului, să ne aducă liniște sufletului, să ne mângâie inimile”. (student, Timişoara)

***

„Cunoaşteţi dialogul Micului Prinț cu vulpea? Când aceasta îi spune Micului Prinț că lucrurile cu adevărat importante nu se văd cu ochii, se văd cu inima? Aceasta este foarte important. Prea mult ne oprim la ambalaj, la interfață, și e foarte important să ai un om care are o privire de pe un munte înalt și face niște conexiuni și vede niște adâncimi; te ajută foarte mult. Pentru noi Părintele Teofil Părăian a fost un astfel de om, care ne-a arătat lucrurile cu adevărat importante, care ni L-a arătat pe Dumnezeu. N-am simțit niciodată că Părintele nu vede, ci dimpotrivă!” (ASCOR Timişoara)

***

 „Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.” Astfel vorbea părintele, sincer şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent… Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”.” Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură. (Bogdan Grecu, Belfast)

***

 „Numai bucurie”. În anul întâi la arte m-am împrietenit cu Sebastian Şuşnea (astăzi părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa, pe atunci student şi el la pictură). El mi-a propus abrupt să vin să îl întâlnesc personal pe Părintele Teofil, să mă spovedesc lui chiar, dacă vreau. Nu îmi imaginasem că poate avea loc o astfel de întâlnire. Perspectiva spovedaniei nu era de loc comodă. Conferinţele la care asistasem dezvăluiau un om al bucuriei dar şi un om vertcal şi hotărât în credinţă. Obişnuinţa de a urma cu gândul spusele sale, stând relaxat şi camuflat într-un scaun de amfiteatru, căpăta altă conotaţie, o cu totul altă perspectivă. Credeam că nu sunt pregătit pentru o schimbare a modului meu de viaţă dezordonat. A urmat spovedania însoţită de ceva neaşteptat. Nu ştiam că cel mai adesea Părintele sfârşeşte taina spovedaniei printr-o strângere la piept deopotrivă prietenoasă şi frăţească. Un gest direct, viu, departe de orice rutină sau convenţie. Nu insist asupra efectelor despovărătoare imediate sau pe termen lung ale tainei spovedaniei, îi invit pe cei ce vor citi aceste rânduri să le descopere ei înşişi. Părintele a reuşit însă atunci să mă încredinţeze, fără construcţii apologetice, doar prin prezenţa sa nemijlocită, vie că Hristos lucrează. Pe acea zi, nu pe vreun argument, se întemeiază credinţa mea până azi.”

„În ultima perioadă a vieţii sale l-am întâlnit la Deva, în spital. Iată gândurile de atunci scrise câtorva prieteni din ţară prin e-mail în data de 4 septembrie 2009:

“A insistat asupra gândului care îl preocupa de câţiva ani izvorât din una din traducerile psalmilor (cred că era vorba de cea realizată de Patriarhul Nicodim) referitoare la faptul că Dumnezeu ne zâmbeşte negreşit. Şi că noi trebuie să-i răspundem în primul rând cu zâmbetul nostru. Ţine cred de concluziile sale duhovniceşti. Spune Părintele că atunci când era în şcoală la Timişoara îi auzea pe oameni salutându-se uneori cu formula: “Am onoarea să vă salut”. “De ce să nu îi spunem şi noi lui Dumnezeu astfel? Atunci când te întâlneşti cu cineva pe care îl iubeşti primul lucru pe care îl faci înaintea altor gesturi sau schimburi de cuvinte este zâmbetul.” A mai insistat şi asupra unui alt gând. ” Noi, zice Părintele, suntem procupaţi
în primul rând de încadrarea oamenilor în rânduieli exterioare din care tragem şi concluzii de fond: dacă te rogi dimineaţa, dacă mergi la biserică, dacă posteşti… Sunt şi acestea importante, însă, de fapt, două întrebări rămân fundamentale şi
prin filtrul lor trebuie să ne preocupe cei din jur:  Crezi tu în Mine? Mă iubeşti tu pe Mine?
Întrebări pe care ni le adresează desigur Dumnezeu şi la care răspundem fiecare în felul nostru.” (Andrei Rosetti, Deva)

***

„Părintele Teofil – părintele nostru. Noi, ca mănăstire, ca obşte, suntem o ctitorie a Părintelui Teofil. Am stat mult în preajma Sfinţei Sale şi pentru noi Părintele Teofil a fost ca un soare. Ne-a luminat existenţa de când eram studenţi. Faptul de a fi călugări i-l datorăm în primul rând, pentru că el a fost pentru noi un model care ne-a inspirat. Pentru noi a fost providenţial Părintele Teofil şi nu numai pentru noi, ci şi pentru o întreagă generaţie de tineri. Toţi tinerii care au încăput pe mâna Părintelui s-au realizat şi au făcut ceva, n-au rămas nişte anonimi. Cei care l-au urmat pe Părintele Teofil, care si-au însuşit principiile lui de trăire creştină, au ajuns departe şi cred că aceasta cu darul şi puterea Părintelui Teofil, pentru că, dincolo de toate, Părintele Teofil avea o putere foarte mare, o putere pe care o exercita asupra celorlalţi. De multe ori ne-am întrebat de unde vine această putere de atracţie a Părintelui Teofil. Şi ne-am dat seama că ceea ce dădea putere cuvântului său era viaţa; viaţa pe care el o ducea.” (text extras din albumul documentar al Mănăstirii Oaşa îngrijit de Pr. Pantelimon Şuşnea, 2013)

***

„O viaţă frumoasă. Părintele Teofil Părăian s-a cuprins pe sine şi ni s-a dăruit în multe cuvântări pe care le păstrăm în scris sau pe suporturi electronice. Unii ostenitori au întocmit colecţii de ziceri ale Părintelui Teofil, adevărate podoabe de gând, spre folosul şi bucuria celor care vor lua aminte la ele. În ce mă priveşte, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor şi vesel”; nici altfel decât recomanda preoţilor să fie: „cu inimă de părinte, de frate şi de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm şi eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări şi nicio ieşire, pentru că Părintele şi-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veşnicie”.

(…)

L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câţiva prieteni. La vremea respectivă, deşi eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător şi nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenţia precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înţeles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neaşteptată şi nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie. M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoţia unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorinţa şi nădejdea de a revedea acelaşi Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puţin timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelaşi Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci şi în toate întâlnirile de mai apoi şi în toate împrejurările vieţii. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic şi de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci şi una întărită de harul lui Dumnezeu. (Pr. Cătălin Cordoş, Lyon )

***

„Fără lumină, dar luminat”. Duminica Orbului ne vorbeşte nu atât despre „minunata vindecare” a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea, condiţionată de mândrie, a celor ce – spun ei – „văd şi nu sunt orbi”. Deşi nevăzător (cu ochiul dinafară), Părintele Teofil – Părintele Bucuriei – a înţeles că problema adevărată pentru un om este să caute să-şi păstreze bucuria (chiar atunci când este „orb din naştere”), să se pregătească pentru „vacanţa cea mare”, pentru „noaptea morţii” când nu se mai poate însoţi cu lumină. Spunea Părintele Teofil că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal, într-o lume din ce în ce mai puţin normală: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică à Dieu. Să nu-i mai „scoţi de la inimă” pe cei care s-au cuibărit acolo.

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil – mereu mi-am spus asta – nu părea să sufere de vreun „beteşug”. Altfel nu se explică explozia de lumină pe care – el, care nu văzuse niciodată lumina zilei – o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această „îngrădire”, această „infirmitate”, această „limitare”. Bucuria de a I se supune – mărturisea el, spre uimirea noastră – chiar şi „dincolo”, dacă El va voi să-l ţină tot fără văz.

„Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi – Lui şi oamenilor”. Minunat motto trăit, nu doar rostit din vârful buzelor, al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care – pentru cei ce cred – le rânduieşte spre bine pe toate. (Marian Rădulescu, Timişoara) 

Mai multe mărturii, amintiri şi cuvinte de învăţătură puteţi citi pe blogul creat în memoria Pr. Teofil Părăian: http://parinteleteofil.wordpress.com/