Mozaicul, vesmantul nemuritor al catedralelor

Creativitatea umană, din toate timpurile, este atât de vastă și variată încât e imposibil să n-o consideri ca o năzuință supremă de asemănare cu Dumnezeu. Din această perspectivă, omul, făptură vulnerabilă, compensează enorm în „ambiția” sa de a se întrece cu nemărginirea stihiilor, a vântului ori a valurilor impecabile și nemuritoare, aproape atotputernice, dar care nu au creat vreodată ceva, afară doar de „cântările” acelea care fac de rușine orice muzică omenească. Totuși, din când în când, dacă luăm vistieria istoriei la bani mărunți și privim lucrurile din perspectivă inversă, adică a oamenilor care trăiau când nimic din ce au născocit până acum nu se inventase, înțelegem că anumite invenții, înrădăcinate astăzi atât de bine în mentalul colectiv încât par la fel de firești ca apa și aerul, sunt cel puțin ciudate și te întrebi, ca și cum ți s-ar fi luat brusc un văl de pe ochi, oare de unde le-o fi venit oamenilor ideea să creeze tocmai asta? Una dintre aceste invenții este, fără îndoială, arta mozaicului, care, dacă stai să te gândești bine, pare mai degrabă rodul unei imaginații de copil și, în orice caz, cu totul nepractică. Cine altcineva decât un copil s-ar gândi să facă un desen din bucățele (din bucățele atât de mici!), cine ar avea curiozitatea și răbdarea să alăture atâtea „pietricele” într-un „puzzle” gigantic?

Cele mai importante născociri din istoria omenirii au autori anonimi, căci nici măcar Edison sau Bell nu s-ar putea lăuda cu o operă atât de importantă cum e roata. La fel, nici în lumea artei, nu știm cui să-i mulțumim pentru jocul sublim de copilăresc care este mozaicul și fără de care nimic din ceea ce înțelegem azi prin arta creștină nu ar exista. Fragmentarea aceasta a unei imagini în mii și mii de piese (deși imaginea rămâne una singură și întreagă) este atât de fascinantă pentru ochiul tuturor timpurilor și percepută, în general, ca superioară picturii propriu-zise, nu neapărat, aș zice eu, pentru raritatea ei și nici măcar pentru gradul incomparabil de dificultate, ci mai cu seamă pentru efectul pe care îl trezește la nivel inconștient, tehnica însăși dând naștere unor antinomii vizuale foarte apropiate de paradoxurile dogmatice ortodoxe.

Ideea de unitate perfectă, alcătuită însă din părți distincte, ne duce cu gândul la celebrul cuvânt al Mântuitorului, Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele și (de ce nu?) la Biserica unică, dar formată, în integralitatea ei, de mulțimea credin­cioșilor. De aceea cred că mozaicul, o artă plăsmuită parcă anume ca să complice lucrurile, este contemporană aproape cu zorii civilizației, deoarece corespunde cu aspirația fundamentală a omului spre unire deplină și plenitudine, dar și cu dorul său de a despica firul în patru, atât de întâlnit în toate strădaniile sale științifice și înscris în însuși ADN-ul lumii. Imaginea una, dar nenumărată în propria sa alcătuire, amintește, într-un fel, de complexitatea unei constelații sau de mulțimea aparent infinită de celule ale unui organism.

Omul este deopotrivă material și imaterial, ca să le unească pe acestea toate între ele, dar și cu Făcătorul lor. Iată motivul pentru care nu trebuie cu nici un chip disprețuită venerarea lui Dumnezeu prin mijloace materiale, arta concretă, pipăibilă prin care I se construiește „casă”, atât de importantă nu fiindcă El ar avea nevoie de ea, ci fiindcă este singurul mod prin care materia, lipsită de suflet, poate căpăta dimensiunea metafizică de care omul a înstrăinat-o în momentul căderii sale. Obiectele au atât suflet cât pune omul în ele, nici mai mult, nici mai puțin. Prin urmare, salutăm în epoca modernă, epoca lipsei de timp par excellence, orice dovadă că timpul și mai ales omul mai au încă răbdare.

Sigur, când vine vorba de mozaic, sistemul de referință este, inevitabil, Constantinopolul bizantin. Capitala de pe Bosfor era atât de influentă prin arta sa, încât la sfârșitul secolului al XII-lea, un rege normand catolic, William al II-lea al Siciliei, ctitorea la Palermo o spectaculoasă catedrală ce avea să fie decorată exclusiv cu mozaicuri de cea mai pură artă bizantină și un magnific Pantocrator deasupra Altarului, al cărui nume este scris în grecește. Numai lipsa catapetesmei și forma triunghiulară a tavanului ți-ar putea semnala că Santa Maria Nuova di Monreale nu e ortodoxă.

Dar rege între mozaicuri rămâne magnificul Deisis de la Hagia Sophia, realizat la comanda lui Mihail al VIII-lea Paleologul, după ce bizantinii și-au recucerit orașul din mâinile latinilor. Privindu-l, îți dai seama că ce se află în fața ta nu este o simplă icoană, ci Apocalipsa însăși sau, mai bine zis, esența ei: Hristos, la capătul timpului, judecându-l, nu după crunta dreptate, ci după mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu și ale celui ce L-a botezat. Iar tu, tu vezi efectiv veșnicia, primul moment de dincolo de timp, în acest mozaic profetic, realizat în urmă cu 800 de ani (deci mai actual ca niciodată), care nu arată ceva ce a fost, ci ceea ce va să fie. Și, în sfârșit, îți vine să zici și tu: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor. Acolo - când toate popoarele se vor aduna în Valea lui Iosafat, aici - înaintea feței bizantinilor care și-au recuperat împărăția, a latinilor care o cuceriseră, a turcilor care o vor cuceri, a varegilor care și-au înveșnicit numele pe zidurile Sophiei și a rușilor creștinați pentru fru­musețea ei. Și acum, înaintea românilor. Catedrala Mântuirii Neamului transmite, în fond, același mesaj și a fost zămislită din același vis ca Deisisul bizantinilor - din visul libertății. Pentru Mihail Paleologul și bizantinii săi, mântuire din mâinile latinilor cotropitori și întoarcerea lor în orașul făgăduinței, pentru noi, mântuire prin independență și unitate, dar poate și un alt fel de mântuire, care iese de sub jurisdicția timpului. Care nu poate fi pierdută iarăși, precum cea vremelnică a bizantinilor.

De altfel și noi, și ei n-o căutăm decât la tronul Hetimasiei.

Un articol de: Maria Anastasiu  pentru Ziarul Lumina