Ultimul tulnicar din Arieseni: despre lemn, mostenire, cantare
Carmen Cristina Oltean
- Întâlnire cu meșterul Ioan Gligor la Centrul Etnografic din Alba -
„Lemnul cunoaște rugăciunea mai dinainte ca omul.”
– inspirat din spiritul poeziei lui Lucian Blaga
Aseară am întâlnit ultimul tulnicar din zona Arieșeni. Se numește Ioan Gligor. Abia acum realizez că am stat de vorbă cu un om care sfințește lemnul. Ședea tăcut pe o bancă și șlefuia un tulnic așa cum un călugăr se roagă lui Dumnezeu; atingea lemnul cu taină, dăruindu-i o nouă viață. O nouă cântare prindea glas, o pomenire veșnică, dar și o incantație: „Voi trăiți prin mine; vă cânt ca să vă reînviu.” Era mesajul lui pentru toți moții ce dorm în pământul strămoșesc.
Cântul cucului
Visul cerului
Sărutarea ploii
Mângâierea lunii”
Ioan Gligor purta veșmânt de sărbătoare, o haină simplă, dar aleasă cu mândrie și har. Nu era smerit de neputință, ci demn în tăcere. În privire i se citea o mândrie tăcută, a celui care știe cine este, fără să strige. Făurea cofe de apă, ciubărașe, cu un cuțitaș care nu tăia, ci mângâia lemnul.
L-am rugat să cânte. Apoi, din tulnic s-a auzit glasul îngerilor.
Tulnicul, acest instrument de suflat, este asemănător cu alphornul elvețian, dar în Țara Moților, el are glas de munte și duh de rădăcini. Confecționat din lemn de molid, lipit cu rășină și strâns cu cercuri de brad sau jneapăn, tulnicul poate ajunge până la doi metri și jumătate.
Cândva, numai bărbații îl foloseau, ca să anunțe adunarea satului, năvălirea dușmanului, sau chemarea la răzmeriță. Însuși Avram Iancu a dat semnalul revoluției din 1848 printr-un sunet de tulnic care a urcat din vale spre cer.
Se zice că, demult, prin toate cătunele moțești, nu era casă fără două-trei tulnice rezemate de grindă. Glasul lor rostea ce nu puteau spune cuvintele. Când murea cineva, tulnicul vestea din deal în vale. Când era târg ori nuntă, chema lumea cu sunetul lui legănat. Ciobanii se înțelegeau prin el de pe o culme pe alta, iar fetele îl foloseau să-și cheme drăguțul. Pe timp de război, punea pe fugă fiarele și dădea semn de primejdie. În timp de pace, ținea loc de clopot și vestea sărbătorile.
Tradiția zice că tulnicul se cântă dintr-o singură suflare, de o singură femeie. Dacă-s mai multe, doar una dă tonul, iar celelalte îi urmează. Dar pentru asta, tulnicele trebuie potrivite bine, se taie câte un deget din lemn, până ce sunetele se îmbrățișează.
Când bărbații au plecat la război, femeile au rămas să țină rostul casei și al satului, suflând din vârf de deal în vârf de dor. Așa s-au născut cântecele tainice care azi sunt cântec străbun. Se mai spune că, în trecut, sunetul tulnicului alina. Era auzit ca un descântec de lemn, o rugăciune pentru bolile fără leac. Vibrația sa, ca o taină din altă lume, legăna inima și tămăduia tăcut.
Înainte de cântare, tulnicul se pregătește cu grijă. Se udă cu apă sau cu zer, ca lemnul să rămână etanș și să nu crape sub duhul care vrea să cânte prin el.
În Avram Iancu, doamna Maria Coroiu, trecută de 80 de ani, a dus mai departe moștenirea profesorului Mihai Duma și a învățat peste 30 de fete să cânte din tulnic. La Vidra și Câmpeni, Mariana Gligor a fost recunoscută Tezaur Uman Viu și a călătorit cu grupul „Apusenii” în Belgia, Franța, Israel și Canada. La Câmpeni, grupul „Moațele” a dus cântecul Apusenilor până la Summitul NATO, la carnavalul de la Veneția și în zeci de locuri în care glasul moțesc a răsunat ca o inimă.
Dar la Pătrăhăițești, tulnicul nu răsună pe scene mari. Se naște în liniște, din mâini maiastre, cu daltă și foc. Ioan Gligor nu e doar un meșter. Este numitul lui Dumnezeu să dăruiască mai departe un meșteșug de care parcă nimeni nu mai este interesat. El nu face doar instrumente, ci scrie cu sunetul un testament sacru din vremea dacilor.
Are o clasă mică de elevi, cărora le transmite meșteșugul nu doar cu vorbe, ci mai ales cu răbdare și dragoste. Știe că nu din prima vor reuși, căci și el, la rândul lui, a așteptat zeci de ani primul tulnic care să cânte cu adevărat.
Tulnicul – chemare, memorie, dăruire
Povestea lui nu este doar a sunetului, ci a unui neam care a știut să păstreze tăcerea cu rost. Dacă odinioară era strigăt de veghe, semnal de adunare sau chemare la luptă, astăzi tulnicul e rugă muzicală, prin care moții își poartă mai departe dorul.
Din Arieșeni, Vidra, Avram Iancu, Câmpeni și până pe scenele lumii, sunetul tulnicului a fost purtat cu sfințenie de femei care au învățat nu doar să cânte, ci să îndure, să păstreze, să poarte în piept o moștenire grea și sfântă. Elena Pogan, Maria Coroiu, Mariana Gligor, Mihai Duma – sunt doar câțiva dintre cei care au făcut ca acest cântec străbun să nu se piardă.
Tulnicăresele din Avram Iancu au fost răsplătite, în timp, cu premii naționale, titlul de Tezaur Uman Viu, distincții de excelență, iar grupurile lor au dus ecoul munților până la Zagreb, Bruxelles, Macedonia, Grecia, Austria, Germania și Canada.
Festivaluri precum „Cultură pentru Cultură”, „Cântarea României”, „Târgul de Fete de pe Muntele Găina”, Festivalul Internațional EUROPALIA și-au deschis porțile cu sunetul acestui corn de lemn.
Astăzi, în clasele populare din Apuseni, în atelierele de ciubărit, în glasul fetițelor care suflă pentru prima dată în lemnul moale, tulnicul trăiește. Nu s-a stins; s-a mutat în sufletele celor care știu că tăcerea cântă uneori mai adânc decât orice orchestră.
Cum se face un tulnic – Mărturia lui Ioan Gligor din Pătrăhăițești
Transcriere fidelă după materialul video publicat pe platforma Apuseni.info
https://apuseni.info/video-maestrul-ionel-gligor-si-secretele-confectionarii-tulnicelor-si-ciuberelor-in-arieseni-in-inima-muntilor-apuseni/
Transcriere realizată de autoare cu respectarea graiului autentic moțesc dintr-un film realizat de Centrul Județean Augustin Bena din Alba Iulia. Punctuația și spațierea au fost adăugate doar pentru claritate, fără modificarea expresiilor orale.
România, Transilvania, județul Alba, satul Pătrăhăițești este un sat ce aparține comunei Arieșeni, sat ce se găsește la poalele Vârfului Curcubăta Mică din masivul muntelui Bihor. În acest sat se găsesc meșteri populari care confecționează tulnice, donițe, ciubere și alte obiecte de lemn. Aici îl putem întâlni pe unul dintre tulnicarii care păstrează și transmite mai departe această frumoasă tradiție.
De asemenea, pentru iubitorii muntelui, aici se găsește cascada Buciniș, un mic muzeu, un atelier de ciubărit, iar de pe creastă, unde este vârful Curcubăta Mică, se deschide o panoramă superbă spre Valea Arieșului Mare și Valea Arieșului Mic.
De aici, tulnicarul Ioan Gligor își deapănă povestea lui despre meșteșug.
“Tulnicul în Apuseni provine din moși strămoși și eu așa m-am trezit și am auzit la bunici, de la părinți. S-o folosit aicia ca și un înlocuitor al telefonului mobil de azi. Se anunțau, își dău fel și fel de semnale: când să vină de la pădure acasă, când era o problemă în sat, când se întâmplă ceva. Aveau fiecare cântări specifice, ca să știe despre ce este... pentru ce-i cheamă acasă.
De mic copil veneam la atelierul la un unchi și la un văr, care au și muzeu acuma, și mă uitam... atâta-mi era de dragă meseria aia și mă uitam și mereu le ziceam să mă lase să lucrez și eu. Bineînțeles că nu puteam, dar încercam și tot așa am încercat, de mic copil am încercat și uite acuma îmi place ceea ce fac. Îi o meserie care o îndrăgesc.
Așa, numai ca să îl faci de obiecte de vânzare e una, și pentru casă faci un tulnic ca să cânte, să fie bun la trăbă. Să fii foarte atent la dinato, să nu spargi, să îl dinezi subțire, ca să dea tonul, să nu rămână scame pe interior. Îs multe, foarte multe... mare atenție.
Etapele: trebe să mergem în pădure, ne alegem lemnul. Întotdeauna trebuie să suce lemnul după soare, că dacă suci în aialaltă parte, ăla îți creapă îndărăpt și nu creapă bine. Suce, care-i după soare, ăla întotdeauna creapă lemnul bine, îi dus în dreapta așa. După aia îl secționăm la cât pleacă tulnicul: de la 20 centimetri, 40, 60, 80, un metru, un metru jumate, și ajunge până la doi metri jumate. Trăbă ales să nu aibă noduri. Dacă are noduri, nu cântă. Nodurile alea sar.
No, după aia, să creapă, să direje. Intră la făișit, cum mere a la dreaptă. După aia, la faișit și cu mergeala rotundă, la dinat. Se pune la uscat, după aia să cercuiește cu cercuri de pe brad. După ce ai cercuit, să dă gaură cu fierul roșu ca să dea tonul.
(Pauză în film de crăpat lemnul cu securea)
Se creapă în două și după aia îl facem exact cât îi tulnicul, cât trăbă mărimea lui. Acuma după ce le-am crepat, intră la dires. Le diregem, le șupurim cum s-ar zâce, le ascuțim... Faza asta îi cu securea. Merem cu iele înăuntru. Să le intrăm la mezeală.
No, după ce l-am dires afară, intrăm la făișit. Intrăm la faza de făișit cum mergeam la dreapta. Trăbă să rotunjim aicea, la partea unde îi mai largă, unde-i mai gros, și după aia merem la aialaltă parte unde se jupurește.
Acuma se face opt... părți. Ca să iasă mai drept.
Așa, acuma cu mezeala asta am terminat. Intrăm cu mezeala rotundă. Aicia-s dimensiuni de la mic la mare, după cât îi tulnicu' de gros. De la doi jumate lucrăm cu asta mare la partea groasă și după aia cum se ascute, se jupurește tulnicu'. Vinim tăt din mai mică în mai mică, pân' la mai mic.
La tulnice de astea mici, o luăm pe asta (arată cum procedează). Făcitoare rotundă.
Intrăm la crepat, și faișit tulnicu', s-o făcut rotund. Acuma îl crepăm. Nu-l crepăm așa cum îi fibra lemnului. Îl crepăm așa... să zice doștește. Nu crepăm așa, îl crepăm în ciozvârte, că se dinează mai ușor...
Punem aicia. Urmărim... are, unde are partea asta cum mere. I se ascute fibra, uitați aicia...
(arată partea opusă diametral, arată cum pune crăpătoarea, în timp ce acționează să crepe lemnul)
Și la astalaltă parte, jumătatea din asta parte, unde de urcă fibrele astea, punem crăpătoarea și îi dăm...
(Crapă lemnul)
No, acuma s-o terminat faza crăpatului. Intrăm la dinat. Îi o mezeală specială, făcută pentru a dina, a scobi interiorul tulnicului. Are o adâncime care să intre și să scobească.
(Arată mezeala)
Mare grijă, mare atenție, că după ce se subțirează se poate sparje. Foarte ușor o sparji. Asta îi faza cea mai grea la tulnic. Și mai sensibilă. Și mai mare grijă.
(Arată mișcări repetate cu grijă, de scobire cu mezeala)
Cu cât îi mai subțire aicia, cu atâta cântă mai bine tulnicul. Dacă îl lași gros aicia, nu are rezonanță, nu cântă. Nu dă tonul... cum trăbă. Da nici subțire tare, că trece și îl sparge. Aicia... îi un pic mai greu. Un lucru mai gingaș. Foarte multă îndemânare. Jumate l-am făcut.
(Scobește)
Așa, și s-o terminat și faza asta. Numa' îl punem la cleit și la uscat. Aicia se mai ia cu custura, se mai egalizează, se face uniform. După ce îi punem cercurile de fier. Facem loc ca să băgăm fierul roș, se face cu custura, să taie în lemn, și după aia se găurește cu fierul roș, după ce îi uscat tulnicu' și cercuit.
Acuma le lipim, le cleim cătră 'olaltă, și să pune cercuri de fier, și se pune la uscat... și după ce îi uscat, intră la cercuit. Și aicia jos să face tot cu custura, tot așa, tot verde. Numa' după ce îi punem cercurile de fier, se ia ca să fie uniform.
No, acuma intrăm după ce tulnicu-i uscat, la cercuit, faza de cercuit. Se pune din ramuri de brad. Se curăță, se cioplește, se fac cercurile, și trăbă să fie muiate, că altfel nu țân. Ș-acuma punem cercuri pe ea.
Aicia are o mușcătore făcută, și îi mai fac una ca să-l îmbin.
(Arată cum procedează)
Uitaț, se prinde de aicia, se duce în fața cercului, se întoarce, se aduce aicia, și acuma se îmbină capetele, se aduce unu peste altul... și mușcătorile să pară într-o 'laltă. Se pune aicia așa, și îl întoarcem, și îl strângem.
(Explică și arată cum se îmbină capetele) (Folosește unealta și mâinile cu dibăcie)
Se pune o mușcătore într-o parte, una în astalaltă. Nu se pune toate pe o direcție.
Acuma băgăm fierul. Îl băgăm în foc că să se înroșască, să dăm gaura la tulnic.
(Stă aplecat cu fierul în jarul încins)
Fierul s-o înroșit și îl bag aicia la tulnic ca să îi dau gaură.
(Arată cum răsucește fierul în interiorul tulnicului, suflă în interiorul lui)
Uitați, gaura cum o faci: partea finală, finisatul, șmilguitul...
(Arată cum acționează de pe scaun deasupra tulnicului, mișcări circulare cu pânză de șmirghel)
(Suflă suprafața tulnicului să dea la o parte praful lemnului)
Îi finisat gata. Tulnicu' îi finalizat. Toate operațiunile îs gata. Îmi place ceea ce fac. E o meserie care o îndrăgesc și sunt mândru că am putut să obțin această meserie.
Și, ca urmare, vreau să las această moștenire mai departe. Am o clasă de elevi în care să-i învăț să ducă tradiția asta mai departe. Să poată să avem cu ce să ne mândrim. Sunt foarte curioși. Și să te întorci acasă... să învețe, să își dea silința. Acuma din prima dată nu o să reușească, că eu ani de zile, zeci de ani am încercat, până când am reușit să fac tulnice să și cânte.”
Tulnicul – chemare, memorie, dăruire
Povestea tulnicului nu este doar una a sunetului, ci a unui neam întreg care a știut să învie cântecul sufletului în lemnul copacilor. Dacă la începuturi era semnal de adunare, strigăt de veghe ori chemare la luptă, astăzi tulnicul a devenit o rugă muzicală prin care moții își duc mai departe amintirea, apartenența și verticalitatea.
Iar acolo, la capăt de drum și de răbdare, Ioan Gligor nu este doar un meșter. Este făuritorul care, din tăcere și foc, suflare și lemn, împlinește o moștenire nevăzută. Ceea ce el oferă lumii nu este doar un instrument, ci o trezire.
Tulnicul încă trăiește. Nu s-a stins, doar s-a mutat în sufletele celor care știu că uneori, tăcerea cântă mai profund decât orice orchestră.
Tulnicul nu este doar patrimoniu, ci lumină vie. Nu doar chemare, ci memorie. Nu doar meșteșug, ci har. Iar cântul lui este un testament de frumusețe, lăsat în seama celor care știu să asculte muntele.
Acest eseu a luat naștere în urma întâlnirii cu meșterul Ioan Gligor, precum și prin documentare atentă în surse culturale și etnografice, unele informații fiind inspirate din articole publicate despre tradiția tulnicului și păstrătorii săi.
Alba Iulia, 17 mai 2025
| Citeste si: | |
Adaugati un comentariu:
Tulnicar, Arieseni, Mostenire,
