Credința, în tot ceea ce ține de ea, rupe legăturile legilor cunoașterii. Cunoașterea nu are puterea de a face nimic fără cercetare și investigație. Iar credința cere un mod de gândire curat și simplu, departe de orice inventivitate și căutare de căi. Casa credinței este o înțelegere copilăreascăși o inimă simplă. Cunoașterea întinde capcane simplității inimii și a înțelegerii și se opune acesteia. Cunoașterea este rânduiala firii, în timp ce credința își realizează lucrarea deasupra legilor firii. Cunoașterea este însoțită de frică, iar credința – de nădejde.
În măsura în care o ființă umană este condusă de căile cunoașterii, este legată de frică și nu poate scăpa de ea. Dar Cine urmează credința devine curând liber și autonom și, ca fiu al lui Dumnezeu, se bucură de toate. Aceste moduri de trăire au condus lumea timp de cinci mii de ani, dar omul nu și-a putut ridica capul dinspre pământ și nu a putut înțelege puterea Creatorului său, până când credința noastră nu a strălucit și nu ne-a eliberat din întunericul robiei pământești și al supunerii deșarte, cu o minte stearpă și aburindă. Între timp, chiar și acum, când am găsit o mare netulburatăși o comoară neexploatată, tânjim din nou să ne retragem la izvoarele sărace. Nu există cunoaștere care să nu fie sărăcăcioasă, oricât de mult ar fi îmbogățită, iar comoara credinței nu încape nici pe pământ și nici în cer” (Cuvântul XXV)