RUGĂCIUNEA ÎN FAMILIE. Importanţa rugăciunii comune a familiei pentru pacea şi unitatea acesteia

„Într-o căsătorie creştină, de fapt, cei căsătoriţi sunt trei;

şi loialitatea celor doi faţă de al treilea, care este Dumnezeu,

îi păstrează  pe cei doi într-o unitate activă atât între ei, cât şi cu Dumnezeu.”

Pr. Prof. Alexander Schmemann

Familia este denumită şi „Biserica de acasă”, deoarece este mediul în care învăţăm şi evoluăm în rugăciune. În viaţa de familie cu toţii, părinţi şi copii, avem ocazia de a ne cunoaşte şi de a deprinde rugăciunea, buna cuviinţa, curajul şi dispoziţia de a rămâne statornici în bine, de a ne gândi la ceilalţi şi de a-i ajuta întotdeauna. „Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm mereu (I Tes. 5,17). Rugăciunea este respiraţia vieţii duhovniceşti. Aşa cum viaţa trupului încetează odată cu oprirea repiraţiei, tot aşa şi viaţa duhovnicească încetează odată cu părăsirea rugăciunii.

Familia creştină este chemată să-şi împlinească vocaţia de „Biserică de acasă”, prin vestirea şi slujirea Evangheliei vieţii. Referindu-se la importanţa familiei creştine, ca fiind baza comunităţii ecleziale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii: „Taina aceasta – a unirii dintre bărbat şi femeie – mare este, iar eu zic în Hristos şi Biserică” (Efeseni 5, 32).  Din familia creştină credincioasă, spunea Preafericitul Daniel, „copilul învaţă să caute familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos”.[1]

Rugăciunea în perioada pregătirii pentru căsătorie

În momentul hotărârii întemeierii unei familii, tinerii sunt îndemnați de părintele duhovnicesc să ceară binecuvântarea părinților și să se sfătuiască cu aceștia în privința hotărârii lor. Primul pas, înaintea păşirii către Sfânta Taină a Cununiei este alegerea de către viitorii soţi a unui sfânt protector, sfânt apropiat de sufletul lor, sfânt la care au mare evlavie şi care le va fi sprijinitor pe calea vieţii de familie. Această alegere se face sub mantia harului Duhului Sfânt dobândit în urma rugăciunii comune a viitorilor miri. Se dovedeşte, astfel, că rugăciunea comună a familiei începe o dată cu hotărârea întemeierii ei, chiar înainte de a se constitui. În acest moment, rugăciunea comună a viitorilor soţi este o temelie, un fundament trainic şi sigur pe care tinerii îşi pot zidi viaţa de familie şi, înainte de toate, gândul lor bun şi făgăduinţa pe care şi-o împărtăşesc unul altuia: de prietenie curată, de încredere, de iubire curată pe care Dumnezeu să o pecetluiască atunci când cei doi vin înaintea Sfântului Altar şi primesc harul în Taina Sfintei Cununii.

De asemenea, perioada premergătoare Tainei Sfintei Cununii este marcată de învăţarea tinerilor de a se ruga unul pentru altul şi împreună pentru viitoarea familie pe care se pregătesc să o întemeieze. Înaintea căsătoriei, tinerii Îi cer lui Dumnezeu să le arate voia Sa, să îi întărească în lupta cu păcatul şi să îi ocrotească în drumul pe care s-au hotărât să meargă.[2] Rugăciunea viitorilor soţi unul pentru altul este un imbold firesc al iubirii reciproce pe care şi-o dăruiesc, o expresie a purtării în inimă a celuilalt, o purtare protectoare, prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să îl ocrotească mai întâi pe celălalt.

Practicarea rugăciunii comune a viitorilor soţi întăreşte dragostea lor şi îi conferă strălucire prin aceea că cei doi conştientizează că unitatea lor aparţine Cuiva mai mare decât amândoi la un loc. Încet- încet sensibilitatea cuplului va creşte, până când cei doi vor simţi că rugăciunea nu este o metodă de a lua ceea ce cer de la Dumnezeu, ci modalitatea prin care Dumnezeu îi ţine alături de El. Cu timpul vor  ajunge să înţeleagă că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare, ci înseamnă mai mult deschiderea inimii către Dumnezeu, care deja bate la poarta ei.

Tinerii care au practicat rugăciunea comună încă înainte de căsătorie au găsit, astfel, „uşa cea tainică, ce duce către căsnicia ideală”. Mărturia unui consilier pe probleme de familie este grăitoare:  „Analiza mea este cu aproximaţie următoarea: apreciez că în douăzeci de ani de muncă au venit să mă consulte în problemele lor mai mult de 2 000 de cupluri. Numărul acesta îi cuprinde şi pe cei care au venit singuri – doar soţul sau soţia. Şi ţine cont de aceasta: nu mi s-a întâmplat niciodată să mă viziteze cupluri sau soţi singuri, care reuşiseră să se roage împreună. (au existat puţini, vreo duzină, care spuneau că obişnuiau cândva.). Din experienţa mea, pot spune că nici un cuplu nu a stricat iremediabil căsnicia, dacă soţii au reuşit ca prin rugăciune să-şi treacă mâinile lor unite prin mâna lui Dumnezeu.”[3]

Taina Sfintei Cununii

Rugăciunile tinerilor care vor să-şi întemeieze o familie sunt întărite de Sfânta Biserică prin Taina Sfintei Cununii. Solemnitatea momentului unirii duhovniceşti dintre bărbat şi femeie este susţinută de semnificaţia profundă a Cununiei care depăşeşte limitele iubirii omeneşti: „Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.”[4]

Prin Taina Cununiei, unitatea mirilor, care îşi mărturisesc dragostea înaintea lui Dumnezeu, este fortificată de unirea cu Sfânta Treime, conferind iubirii lor caracter jertfelnic. „După cum nimic în lumea aceasta nu are o finalitate şi un scop în sine, nici nunta nu are o finalitate şi un scop în sine, ci prin puterea-i sfinţitoare transcede unirea dintre bărbat şi femeie, făcându-i mire şi mireasă, ducându-i până la unirea cu Dumnezeu Tatăl, prin Fiul întrupat, în Duhul Sfânt. Aceasta este perspectiva care-l poate elibera pe om din cercul strâmt al propriei nimicnicii şi din întunericul propriului mormânt.”[5]

Taina Sfintei Cununii oferă mirilor posibilitatea întăririi unităţii lor prin harul care îi ajută în lupta cu egoismul care stă la baza păcatului: „În Taina Cununiei, harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se căsătoresc ca să poată înfrâna tendinţa spre satisfacerea exclusivă a poftei trupeşti, care coboară pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaş al celuilalt, ca să poată frâna orice fel de egoism şi infidelitate a unui soţ în raporturile cu celălalt; e cerut pentru întărirea răbdării fiecăruia faţă de insuficienţele celuilalt şi a voinţei de ajutorare a lui, ca să facă adâncă iubirea lor în Hristos, care nu e posibilă fără înfrânarea egoismului fiecăruia; în sfârşit, e cerut pentru naşterea de prunci, care echivalează şi ea cu înfrânarea egoismului de toate felurile şi cu înaintarea spre comuniunea deplină.”[6]

Având atâtea beneficii, Taina Sfintei Cununii trebuie înţeleasă de miri pentru a putea să-i pătrundă semnificaţiile şi să fie pătrunşi de darurile Duhului Sfânt revărsate asupra lor. În acest sens, este necesară o minimă catehizare a viitorilor soţi înainte de săvârşirea tainei. Această ocazie poate fi conferită de spovedania mirilor, care se obişnuieşte a se face înaintea nunţii. Mirii vor fi îndemnaţi să se roage în cadrul slujbei Cununiei împreună cu preoţii şi invitaţii, făcându-i să înţeleagă necesitatea implicării duhovniceşti, care va avea rezultate de-a lungul întregii lor căsnicii. Din păcate în societatea modernă, efortul pregătirilor pentru nuntă ignoră latura duhovnicească a mirilor, rezultatul, în acest caz, fiind o abordare formală a Tainei. Este de la sine înţeles că familia porneşte, în acest caz, cu un mare handicap. La polul opus, mirii care se roagă în cadrul Tainei Sfintei Cununii alături de preoţi, familie şi invitaţi se întăresc în dragostea lor, prin primirea Mântuitorului Hristos în sufletele şi familia lor. Ziua în care Mântuitorul Hristos le-a binecuvântat nunta, devine pentru soţi prima zi de binecuvântare reînnoită constant prin rugăciunea comună făcută la Biserică şi acasă: „Ceea ce facem în prima zi a căsniciei noastre înaintea sfântului altar ar trebui să continuăm să facem toată viaţa noastră. Aşa cum L-am invitat pe Hristos să ne binecuvânteze căsătoria în acea primă zi, aşa ar trebui să-L chemăm şi în fiecare zi, prin rugăciune, să fie al Treilea Partener al mariajului nostru. Nu ar trebui să treacă nici o zi fără a ne reînnoi prin rugăciune promisiunile făcute la căsătorie în prezenţa lui Dumnezeu şi a-L chema pe Hristos să ne binecuvânteze căsătoria şi în ziua aceea. (...) Aşa că faceţi-vă o obişnuinţă din a-L invita pe Hristos în căsnicia voastră zilnic, prin rugăciune. Acolo unde este El prezent, acolo vor fi şi iertarea, iubirea, înţelegerea, bucuria. Cu cât doi oameni trăiesc mai aproape de izvorul iubirii, cu atât mai mare va fi dragostea care există între ei. Şi cine altcineva, dacă nu Dumnezeu, este izvorul adevăratei iubiri?”[7]

Taina Mărturisirii

Pacea şi unitatea familiei este asigurată şi de raportarea membrilor familiei la Taina Spovedaniei. Multe probleme îşi găsesc sfârşitul la scaunul de spovedanie şi multe păreri de sine se risipesc la sfatul duhovnicului. Chiar dacă Mântuitorul Hristos lucrează în această Taină, sfinţii părinţi au îndemnat ca întreaga familie să aibă acelaşi duhovnic: „O condiţie indispensabilă pentru întemeierea unei familii creştine temeinice este ca viitorii soţi să găsească un duhovnic bun. Duhovnicul va juca rolul de arbitru, urmărind ca în familie să nu apară conflicte. Când soţii nu vor reuşi să se înţeleagă, vor merge la duhovnic, cu nădejde în Dumnezeu – altfel, familia se va destrăma: se amestecă părinţii soţiei, părinţii soţului, toţi o ţin pe a lor şi distrug familia. Iar atunci când soţii cad de acord să aibă un îndrumător duhovnicesc, nu vor fi în familie asemenea situaţii încurcate”[8]

Nu se poate păstra unitatea şi liniştea în familie fără mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu  în cadrul Spovedaniei. Mărturisirea păcatelor este o dovadă a recunoaşterii deteriorării nostre sufleteşti cauzată de păcatele izvorâte din egoism. A-mi pleca fruntea sub epitrahilul preotului este o mărturisire a nevoii de a-mi îndrepta greşelile care contribuie la neajunsurile familiei. A-mi recunoşte păcatele înaintea duhovnicului este o încetare a acuzării celorlalţi pentru problemele ivite în familie şi o hotărâre de a le rezolva începând cu mine. Paşii spre scaunul de spovedanie sunt rugăciuni pentru unitatea şi pacea familiei mele. În acest sens: „Duhovnicul este foarte important în viaţa de familie. Aşa cum avem nevoie de părinţii noştri trupeşti ca să ne crească de mici, şi să ne povăţuiască pe calea cea bună şi să ne ducă de mână la biserică şi să ne înveţe să ne facem semnul sfintei cruci, aşa avem nevoie de duhovnic în viaţa noastră duhovnicească de zi cu zi. Pentru că duhovnicul este acela care garantează înaintea lui Hristos de mântuirea mea în măsura în care eu îl ascult, căci de duhovnic trebuie să facem ascultare: ascultând de duhovnic, ascult de Dumnezeu. Mergem la duhovnic ca înaintea lui Dumnezeu şi inimile nostre trebuie să fie deschise ca să primească acel cuvânt ca de la Dumnezeu. Şi atunci toate faptele pe care le săvârşim cu sfatul şi cu povaţa duhovnicului sunt ca de la Dumnezeu şi atunci este pace, linişte şi bună înţelegere în familie.”[9]

Sfânta Liturghie

Sănătatea spirituală a familiei se adapă din Sfânta Liturghie. Biserica şi Sfânta Liturghie constituie spaţiul şi, respectiv, timpul sacru al vieţii de familie creştină. Aici membrii ei învaţă cuvântul lui Dumnezeu, auzindu-l propovăduit din Sfânta Evanghelie şi din epistolele Sfinţilor Apostoli. Tot aici descoperă adevăratul spirit comunitar, prin rugăciunea făcută alături de ceilalţi creştini ai obştii, dar şi a lor împreună, unul pentru celălalt, fapt care întăreşte comuniunea intrafamilială. „Prin angajarea vitală în ethosul Sfintei Liturghii, membrii familiei creştine dobândesc vocaţia mărturisirii personale a credinţei ortodoxe în mijlocul societăţii în care trăiesc. În modul plenar, comunicarea euharistică le dă puterea de a birui păcatul şi sădeşte în fiinţa lor sămânţa Împărăţiei veşnice.”[10]

Obligaţia participării familiei, părinţii împreună cu copiii, la sfintele slujbe a fost mărturisită de Biserică din primele veacuri creştine: „Nu-L mâniaţi astfel pe Dumnezeu , când pentru toate celelalte găsiţi timp şi afierosiţi vreme, însă pentru a-i aduce pe copii la lucrurile lui Dumnezeu socotiţi că este lucru învechit şi stânjenitor pentru copii? Să nu se întâmple asemenea lucruri, fraţilor, pentru că înainte de toate, vârsta are nevoie să asculte lucruri de acest fel. Pentru că este neprihănită, absoarbe degrabă toate câte se spun, pentru că cele auzite se întipăresc în mintea copiilor precum pecetea deasupra unei bucăţi de ceară. De altfel, şi viaţa lor acum începe să se încline spre virtute sau spre răutate.”[11]

Pentru a-l obişnui cu rugăciunea trebuie ca, începând de la o vârstă fragedă, să-l ducem pe copil cât mai des la biserică. Nu-i va fi greu să se roage, dacă de mic se va obişnui cu slujbele bisericeşti. Copiii mai mari vor participa la slujbă în fiecare duminică.[12] Cântările minunate şi ritualurile Bisericii noastre Ortodoxe sunt extraordinar de vii şi se întipăresc în inima unui copil pentru totdeauna. Utrenia Învierii cu bucuria cântării troparului Hristos a înviat, cântarea Prohodului Domnului cu ocolirea bisericii din Vinerea Mare, Denia celor 12 evanghelii cu sărutarea Sfintei Cruci pe care este răstignit Mântuitorul Hristos, praznicul Floriilor în care purtăm în mâini ramuri înverzite, colindele Crăciunului, Sfinţirea Aghiasmei Mari în ziua Bobotezei sunt momente pline de încărcătură duhovnicească a căror frumuseţe se întipăresc adânc în sufletul copiilor.

Un incovenient al participării copiilor la Sfânta Liturghie este comportamentul deranjant pe care îl au unii copii în biserică în timpul slujbei. În acest sens, câteva sfaturi utile le găsim în dialogul dintre părintele Constantin Parhomenko şi psihologul Elizaveta Parhomenko: „Important este să obţinem de la copilul nostru o conduită bună în biserică, dar în ce mod o facem, depinde de temperamentul copilului. Pe unii copii este suficient să-i rugăm, de la alţii să pretindem, iar pentru unii ambele metode vor fi puţin eficiente: potolindu-se preţ de câteva clipe, ei o iau de la capăt cu năzbâtiile. O conduită bună, liniştită, evlavioasă în biserică trebuie să fie lege, dar unii copii pur şi simplu nu sunt în stare să se stăpânească şi a le cere acest lucru înseamnă a le cere imposibilul. Atunci părinţii trebuie să se străduiască să organizeze puţina şederea copilului în biserică, astfel încât el să nu se plictisească şi să nu se pună pe ştrengării. În această situaţie cel mai important este să nu lăsăm ca lucrurile să degenereze într-un conflict.

Uneori părinţii cer de la un asemenea copil purtare calmă, dar pentru el acest lucru este imposibil. În cele din urmă, părinţii cedează şi odrasla lor aleargă prin biserică sau se ia cu joaca cu cei de o vârstă. Această atitudine lipsită de evlavie faţă de biserică şi faţă de slujbele bisericeşti este fără îndoială dăunătoare.

Iar unii părinţi nu cedează, îl forţează pe copil să se poarte frumos şi atunci el începe să facă nazuri, capricii şi părinţii sunt nevoiţi să ia anumite măsuri. Ce putem face aici? Să rămânem în biserică este imposibil: copilul trebuie să ştie că omul care se poartă astfel se desparte pe sine de Dumnezeu. Dar şi să-l scoatem din biserică, să nu-i permitem să se împărtăşească, de asemenea, nu este o soluţie. Acest lucru este posibil doar ca o variantă de excepţie, însă noi vorbim despre situaţii care se vor tot repeta. Şi cine a spus că micuţului nu îi va părea mai plăcut să se plimbe în curte decât să se chinuie de plictiseală în biserică?

Repet, aici este important să nu ajungem la conflict, să venim la slujbă pentru o perioadă care pentru copil nu va fi foarte apăsătoare, iar mama va putea să inventeze activităţi interesante şi plăcute, potrivite pentru biserică.

Copilul va creşte, iar activităţi precum discuţia despre icoane, despre sărutarea lor, rugăciunile scurte, aprinderea lumânărilor etc. vor putea fi diluate cu momente de stare liniştită, la început un minut – două, iar cu timpul – mai mult ...”[13]

Altarul familiei

Rugăciunea colectivă din Biserică trebuie completată de rugăciunea particulară de acasă. În acest sens este necesar un efort susţinut din partea părinţilor ca şi copiii, care cresc în sânul familiei, să-şi formeze deprinderea de a se ruga. Părinţii sunt datori de a oferi copiilor atât spaţiul, cât şi timpul dedicat rugăciunii. În privinţa spaţiului, familia are nevoie de un loc în care să se roage, şi acesta este altarul familiei. Acest loc de rugăciune nu trebuie să fie extravagant, dar trebuie să fie special. El este locul în care familia îşi desfăşoară activitatea sa vitală: rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, anunţarea evenimentelor importante din viaţa familiei.

În timp ce fiecare altar de familie va avea ceva unic, al său, majoritatea altarelor împărtăşesc câteva caracteristici comune. De obicei, el este orientat spre est. Din timpuri străvechi, creştinii au văzut în răsăritul soarelui o reprezentare simbolică a venirii lui Hristos, Soarele Dreptăţii. Altarul poate fi un simplu raft montat pe perete, sau o măsuţă acoperită cu o faţă de masă. Indiferent sub ce formă se află, majoritatea altarelor de familie includ câteva componente de bază: nişte icoane pe perete sau pe masă, lumânări, o Biblie şi cărţi de rugăciune. Printre obiectele opţionale se înscriu o căţuie, o mucarniţă şi o sticlă cu aghiasmă.

În privinţa timpului acordat rugăciunii, familia se poate aduna oricând să se roage. Dar, de-a lungul secolelor, creştinii s-au adunat în mod special de două ori pe zi pentru rugăciunea comună: dimineaţa şi seara. Rugăciunea de dimineaţă ne oferă ocazia de a aduce în faţa lui Dumnezeu grijile şi nevoile noastre, înainte de a ne îmbarca în aventura activităţilor noastre de zi cu zi. De asemenea, ea ajută pe fiecare să „caute cele de sus”, făcându-ne să privim agitaţia şi solicitările zilei dintr-o perspectivă spirituală. Pe de altă parte, rugăciunea de seară este o ocazie pentru noi  de a analiza ziua care tocmai se încheie, de a mărturisi păcatele şi de a mulţumi pentru reuşite.

Rugăciunea din aceste două momente ale zilei nu e nevoie să fie foarte lungă: 10-15 minute sunt, în general, suficiente. Important este ca ea să fie consistentă. „Este mult mai bine să petreci 5 minute de rugăciune comună în fiecare zi, decât 15-20 de minute de câteva ori pe săptămână. Principiul general este acela de a deveni constant în mai puţin, înainte de a ne forţa pe noi înşine – şi familia noastră – să devenim constanţi în mai mult.”[14]

Pe parcursul zilei este necesar să rostim rugăciunile dinainte şi după servirea mesei. Este un moment perfect de a-I mulţumi lui Dumnezeu, împreună cu ceilalţi membrii ai familiei, pentru darurile pe care ni le dă cu îmbelşugare. Copiii rostesc cu emoţie rugăciunile şi obiceiul acesta, odată format, se va transforma în moment de mărturisire a credinţei atunci când la masa noastră poposesc musafiri.

Există, de asemenea, şi alte momente de rugăciune. Oricând apare o nevoie specială în familie este bine a ne obişnui să ne oprim din orice activitate desfăşurată atunci şi a ne aduna, pentru câteva clipe, la altarul familiei. Şi în acelaşi mod să procedăm şi atunci când ni se întâmplă ceva cu totul deosebit. Aceste momente de rugăciune spontană sunt mijloace minunate de împărtăşire, alături de copiii noştri, a realităţii prezenţei lui Dumnezeu şi a participării Lui la viaţa noastră.

Din ce rugăciuni ar trebui alcătuită pravila unui copil? „Mi se pare că la fel ca în orice lucrare, pentru părinţi este foarte important să găsească aici calea de mijloc. Pentru a-i aduce folos maxim copilului, pravila lui de rugăciune trebuie să corespundă următoarelor condiţii:

În primul rând, ea trebuie să conţină rugăciuni alcătuite de sfinţi, ele se găsesc în cartea de rugăciuni. Anume această parte a pravilei probabil va atinge sufletul şi mintea copilului cel puţin, dar ea, mi se pare, nu trebuie exclusă în totalitate. Trebuie să alegem rugăciunile cele mai intense şi uşor de înţeles şi să le analizăm pe îndelete, astfel încât fiecare cuvânt, fiece idee să-i fie clară copilului (măcar din perspectivă teoretică).

Chiar dacă acum el rosteşte aceste rugăciuni fără nici un sentiment viu, cândva ele vor avea ecou în sufletul lui. Este mai bine dacă copilul ştie aceste rugăciuni pe dinafară: astfel nu va fi legat de cartea de rugăciuni, va putea să le spună în orice vreme şi în orice loc, iar dacă va fi nevoie, îşi va aduce aminte de ele la orice vârstă. Chiar şi asta este deja o realizare. Să ne imaginăm chiar situaţia tristă în care odrasla noastră a crescut şi s-a îndepărtat cu totul de Biserică. Însă ea nu se va mai afla niciodată în situaţia în care se găseau oamenii educaţi în atmosfera ateismului în timpul puterii comuniste, când adesea se întâmpla că în situaţii dificile de viaţă omul chiar voia să se adreseze lui Dumnezeu, dar nu ştia cum să o facă (...)

În al doilea rând, ar fi bine, din punctul meu de  vedere, ca pravila copilului să includă rostirea de câteva ori a rugăciunii lui Iisus sau „Născătoare”. Asta îi va aduce aminte că trebuie să îndrepte către Dumnezeu nu doar cuvintele, ci şi mintea, şi simţămintele. Că rugăciunea nu înseamnă multe cuvinte, ci concentrare şi dispoziţie sufletească corectă. Această parte a pravilei o va pune în echilibru în mod logic pe cea precedentă.

În cele din urmă, o componentă indispensabilă a rugăciunii copilului trebuie să fie rugăciunea cu propriile cuvinte. Anume această parte va reprezenta rugăciunea personală a copilului, adică o sinceră adresare către Dumnezeu. Rugăciunea cu propriile cuvinte, dacă se va rosti din toată inima, cel mai degrabă îi va permite copilului să audă, să simtă, răspunsul lui Dumnezeu, cercetarea lui Dumnezeu. Copilul se adresează lui Dumnezeu cu cuvintele sale în momente de tristeţe, frică, recunoştinţă şi atunci în  cuvintele lui răsună ceea ce într-adevăr mişcă – bucurând sau întristând.”[15]

Rugăciunea cu propriile cuvinte a copilului conferă o finalitate experienţei sale duhovniceşti , o modalitate de întâlnire cu Dumnezeu prin roadele ei. „Fără conştiinţa că stăm în faţa lui Dumnezeu riscăm să nu ne întâlnim cu El, ci doar să împlinim, formal nişte ritualuri, o anumită rânduială pe care noi am descoperit-o, sau poate care ne-a fost recomandată şi credem că ne este potrivită. Esenţial rămâne acest dialog viu cu Dumnezeu, realmente conştiinţa că stăm în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prezent clipă de clipă în viaţa noastră, nu abstract, nu ca o idee, nu ca un principiu.”[16]

Avem datoria să fim mai atenţi atunci când trăim rugăciunea şi când o împărtăşim celorlalţi, ca părinţi copiilor noştri sau celor care ne cer sfatul sau ne cer să ne rugăm pentru ei. Şi atunci să reuşim să le descoperim că rugăciunea nu este deloc o povară, ci este, poate, cel mai mare câştig. Să le arătăm că rugăciunea nu este o corvoadă şi dacă, pentru unii poate fi o pierdere de timp, să vadă că pentru noi rugăciunea este modul cel mai inspirat în care putem răscumpăra timpul. Să observe că pentru cel care se roagă, un mare câştig este că învaţă să fie atent, să-şi adune gândurile, să aibă răbdare şi să înveţe să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu, fără a cădea în capcana atotsuficienţei.

Concluzie

Rugăciunea este temelia familiei şi liantul care îi asigură pacea şi unitatea. Prin rugăciunea comună tinerii se pregătesc să întemeieze o familie, prin rugăciunea comună mirii îşi întemeiază o familie şi prin rugăciunea comună soţii îşi păstrează familia şi o dezvoltă; deoarece prin rugăciune Dumnezeu este prezent în viaţa familiei aducând unire între soţi şi creştere armonioasă copiilor. Pacea şi unitatea familiei depinde de binecuvântarea lui Dumnezeu, care se dobândeşte prin rugăciune şi, mai ales, prin rugăciunea comună a membrilor ei.

Pr. Ioan Paroş, Biserica brâncovenească „Sf. Nicolae” din Făgăraș

Bibliografie

• BOCA, Protosinghel Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină: Îndrumător duhovnicesc, Editura Agaton, Făgăraş, 2009;
• FILARET, Mitropolit al Moscovei, Învăţături despre viaţa de familie, Editura Sophia, Bucureşti, 2021;
• GAVRILĂ, Pr. dr. Vasile, Cununia – viaţă pentru Împărăţie, Fundaţia “Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004;
• Ghid pentru o căsnicie împlinită: pietre de căpătâi, factori de risc, rugăciuni, ed. îngrijită de Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgăraş, 2016;
• IOAN GURĂ DE AUR, Sfânt, Cuvinte de aur, Egumeniţa, Galaţi, 2012;
• KONANOS, Pr. Andreas, Problemele căsniciei: sfaturi pentru o convieţuire armonioasă, Egumeniţa, Galaţi, 2018;
• PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte duhovniceşti, Vol. 4: Viaţa de familie, Evanghelismos, Bucureşti, 2017;
• PARHOMENKO, Pr. Constantin, Educarea copilului întru credinţă, Egumeniţa, Galaţi, 2018;
• PĂUNOIU, Pr. Georgian, Rugăciunea în familie, emisiune TV Trinitas, 01.03.2022, https://www.trinitas.tv/rugaciunea-in-familie/

• PESTOV, N.E., Cum să ne creştem copiii: calea spre desăvârşita bucurie, Editura Sophia, Bucureşti, 2015;
• SHEDD, Charlie W., Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, Editura Bizantină, Bucureşti, 1998;
• STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003;
• THERMOS, Pr. Vasile, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2009.