Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 252

Armoniile lui Dumnezeu și disonanțele lumii (Andrei Drăgulinescu), editura Agaton, 2021 - extrase

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu
Tags: muzica; muzica psaltica;

 

„Cel mai frumos și sfânt prinos pe care un om îl poate aduce lui Dumnezeu este cântarea”1 (IC, p. 7), aprecia Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, regretatul Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului, trecut la cele veșnice în 2016, la vârsta de 95 de ani. Și adăuga: „Toată făptura cântă. Cântă Îngerii din Cer, cântă vântul și apele cântă. Cântă păsările codrului, cântă greierii pământului, dar mai presus de toate cântă omul. Omul cântă și la bucurie și la supărare, el cântă, cântă...” (IC, p. 7)

Ce este muzica? Dicționarul o definește ca „arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică.” (DEX 2009) Omul de cultură și filologul sârb Boșko Obradovici dădea muzicii o întreită definiție: este o trăire a sufletului, o creație artistică și un mod de viață. (AM, p. 7) Și detalia:

„1. Fără îndoială, muzica este trăire. Şi una dintre cele mai fine trăiri țâșnite din sufletul omenesc. Ne gândim, spunând acestea, atât la procesul de creaţie al compozitorilor, cât şi la receptarea muzicii de către ascultători. Muzica vine din adâncurile fiinţei omeneşti şi se întoarce în ele.

2. Și, firește, muzica este creație. Cea mai înaltă dintre creaţiile omeneşti. Dintre toate artele, poate cea mai desăvârşită, mai intimă şi mai puternică. Asemenea, cei care o ascultă sunt mai ales oameni cu o sensibilitate rară, cu o aşezare emoţională osebită, căci muzica va căuta mereu sufletele blânde. Ce putem spune însă despre muzica modernă, a cărei agresivitate este cel mai bun indicator al stricării sufleteşti prin care a trecut omului contemporan...

3. Un lucru este sigur. În faţa muzicii, nu putem rămâne indiferenţi. Nimeni nu poate spune vreodată despre vreo creaţie muzicală că ar fi neutră din punct de vedere al emoţiilor transmise. Căci orice melodie aduce cu sine lumea spirituală a creatorului ei, mişcările lăuntrice ale cugetului său şi trăirile inimii sale. […] Cu toţii suntem muzica pe care-o ascultăm: îi respirăm duhul, tindem către idealurile pe care ni le oferă şi vibrăm la trăirile ascunse în ea.” (AM, pp. 7-8)

De unde și când a apărut muzica? „Începuturile muzicii se află la Dumnezeu – scria părintele Dan Bădulescu. În rai îngerii cântau imne de slavă lui Dumnezeu: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!» (Isaia 6, 3) și cântă în coruri la crearea lumii văzute (Iov 38, 4-7). Cum suna această muzică celestă și cu ce tonuri rămâne desigur o taină pe care nici nu are sens a o iscodi.” (DB, p. 1) Deși nu putem ști cum sună muzica îngerilor, totuși avem parte de o reflectare a acesteia, pe măsura puterii noastre de înțelegere, în muzica bisericească. După cum observa un cercetător modern al muzicii bizantine (Egon Wellesz), pornind de la cartea sfântului Dionisie Areopagitul, „Ierarhia bisericească”: „Imnele și cântările Bisericii sunt o reflectare a cântărilor duhovnicești, transmise de către Ierarhia cerească oamenilor și adaptată urechii omenești sub forma Psalmilor.” (EW, p. 58)

Î.P.S. Iustinian consideră cântarea „un dar pe care Dumnezeu i l-a dat omului ca pe o mângâiere.” (IC, p. 7) „Pe Adam Îngerii l-au învățat să cânte”, iar „primul cântec l-a cântat omul când a fost alungat din Rai. Atunci sufletul omului a început să cânte de dorul lui Dumnezeu, de dorul Raiului și al Îngerilor, de dorul fraților lui și al tuturor Sfinților, și așa a început să întocmească slujbele, ca să le cânte în fața altarelor și a icoanelor.” (IC, p. 7)

Dar omul nu cântă doar la biserică, ci și în împrejurările vieții zilnice: „Cântă mama cea bună când își leagănă copilul. Cântă bărbatul când se află departe de casa lui, de satul lui, de familia lui. Cântă tânărul îndrăgostit și omul când se simte singur.” (IC, p. 7) Omul cântă și când este întristat, „la despărțirea de cei dragi, care pleacă pe calea de unde nu se mai întorc niciodată”, dar și în momentele fericite din viață, „la nuntă sau când se întâlnește cu prietenii care nu-l uită.” Și nu doar omul cântă, ci întreaga creație are cântul său tainic: „Cântă soarele și luna, cântă stelele și lumina. Întreg spațiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde.” (IC, pp. 7-8) Toate elementele naturii înalță laude lui Dumnezeu, după cum spune și Psalmistul: „Focul, grindina, zăpada, gheața, viforul […]; munții şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare; împărații pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului; tinerii şi fecioarele, bătrânii cu tinerii” (Psalm 148, 8-12).

Părintele Dan Bădulescu observa (DB, p. 1) că muzica este menționată în Biblie pentru prima oară în Vechiul Testament, în cartea Facerii, capitolul al patrulea. Adam și Eva au avut primii doi fii, pe Cain și Abel. Cunoaștem istoria lor și cum Cain l-a ucis pe fratele său. Urmașii lui Cain au continuat și amplificat păcatele acestuia. Printre acești urmași se numără și Iubal, cel care a inventat instrumentele muzicale, „tatăl celor ce cântă din chitară şi din cimpoi” (Facerea 4, 21). Sunt două instrumente diferite (căci cântul la chitară și la celelalte instrumente cu coarde se poate acompania și vocal, spre deosebire de cimpoi și, în general, de instrumentele de suflat), dar amândouă, aflăm de aici, au aceeași origine. Instrumentele muzicale, încăpute în mâinile necredincioșilor, oricât de talentați artiști ar fi (sau cu cât sunt mai talentați), pot aduce mult rău, căci „linia lui Cain va da naștere idolatriei, magiei, vrăjitoriei”, ei fiind „strămoșii ereziilor şi alunecărilor înspre lumesc.” (DB, p. 1)

Pe de altă parte, avem linia unui alt fiu al lui Adam și al Evei, Set, născut după moartea lui Abel, și a fiului lui Set, anume Enos. Din vremea sa, citim în cartea Facerii, ,,au început oamenii a chema numele lui Dumnezeu” (Facerea 4, 26). Cum se aduceau cântările de slavă Domnului? Părintele Bădulescu presupune că, „sub forma recitativului liturgic, se psalmodiau cântări spre slava lui Dumnezeu.” (DB, p. 1)

Dar muzica nu avea un rol doar în cult, ci și o funcție terapeutică. (DB, p. 1) Atât muzica vocală, cât și cea instrumentală. Știm, astfel, că păstorul David, viitorul rege al Israelului, era un înzestrat cântăreț la harpă. Regele Saul, chinuit de un duh necurat, îl asculta pe David cântându-i și „duhul cel rău se depărta de el” (I Regi 16, 23).

De altfel, efectele benefice ale muzicii fuseseră observate în Antichitate și de vechii greci. Astfel, Pitagora credea în terapia prin muzică. (NBC, p. 502) El susținea că, prin muzică, oricine se poate vindeca de felurite boli sau își poate păstra o sănătate bună. Mai mult, el însuși inventase melodii „foarte de ajutor împotriva patimilor sufletești, a deznădejdii și a durerilor mari”, precum și altele „care potolesc furia, mânia și orice altă mișcare nepotrivită a sufletului.” (NBC, p. 502) Conform biografilor săi, Iamvlih și Porfirie, filosoful Pitagora, întrebuințând melodiile potrivite, „putea să transforme tristețea, invidia și pasiunile puternice, desfrâul și lenea în virtuțile opuse.” (NBC, p. 502)

Platon considera că muzica pătrunde în suflet și îl influențează profund. Muzica bună este în consonanță cu virtutea omului bun, în timp ce oricine ascultă muzică imorală va fi vătămat de aceasta, dacă îi va plăcea. Motivul, explică Platon, este că, atunci când cuiva îi place o melodie, o va accepta și o va înscrie adânc în memorie, deci în lumea sa lăuntrică. Măsura acestei acceptări va avea un impact asupra modului în care gândește și se comportă. (NBC, p. 502)

În unele aspecte, Sfinții Părinți ai Bisericii sunt de acord cu vechii filosofi greci în privința efectelor benefice ale muzicii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ,,nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge dintre cele pământești, nu-l eliberează din legăturile trupești, nu-i inspiră înțelepciune dumnezeiască, nu-l face să disprețuiască cele de jos precum muzica și accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.” (RO, p. 82) Iar Sfântul Vasile cel Mare sfătuia să „ne închidem auzul la cântecele care corup mintea. Căci patimile se nasc în urma ascultării acestui fel de muzică. Pe de altă parte, se cuvine să folosim acel fel de muzică ce este bun în sine și care conduce la lucruri mai bune, precum a făcut David psalmistul, care a potolit nebunia regelui. O atât de mare diferență este cu adevărat atunci când cineva își pleacă urechea la muzica sănătoasă sau la cea păcătoasă.” (NBC, p. 506) Părinții Bisericii recomandă ca, în măsura posibilului, să ascultăm doar cântări duhovnicești. Muzica bisericească, dăruită de Sfântul Duh, alături de rugăciunea neîncetată, pot umple sufletul de înțelesuri dumnezeiești, care rămân pururea în mintea oamenilor și pot îndemna spre bine în feluritele împrejurări ale vieții. În perioada bizantină, aceste concepții au fost puse în practică în Spitalul Pantocrator din Constantinopol, în care muzica a fost încorporată în tratamentele medicale. (NBC, p. 503)

În perioada contemporană, terapia prin muzică a fost redescoperită și practicată cu succes în diferite clinici și spitale. A luat naștere chiar o nouă disciplină, neuromuzicologia, care cercetează impactul neuropsihologic al muzicii și posibilitățile de tratament al bolilor prin muzică. (NBC, p. 501) În cadrul studiilor, s-a observat de exemplu că muzica poate îmbunătăți somnul, respirația, reflexul de supt și liniștea bebelușilor născuți prematur și, totodată, poate reduce semnificativ teama și anxietatea părinților. (JL; DD; JS2) De asemenea, s-a constatat că muzica reduce semnificativ anxietatea mamei în timpul îngrijirii pe care o primește după ce a născut (AS; JCEM) Alte studii au observat rolul muzicii în încetinirea declinului cognitiv la persoanele vârstnice. (CYW; NCB, p. 504) Diverse studii (citate în (NCB, pp. 510-511)) au constatat efectele terapeutice ale muzicii în tratamentul a numeroase boli și afecțiuni neurologice și psihice, precum boala Alzheimer, demența, boala Parkinson, scleroza multiplă, schizofrenia și tulburările din spectrul autist. Totodată, se pare că muzica are un efect pozitiv asupra presiunii sangvine, a ritmului cardiac, a ratei respiratorii, a reducerii durerii și anxietății la pacienții cu boli coronariene, astfel reducând riscul apariției unui infarct miocardic. (NCB, p. 504) O ilustrare a acestor efecte benefice asupra creierului poate fi observată în figura de mai jos.

 

 

Au fost efectuate și o serie de studii în care a fost evaluată, în mod particular, muzica religioasă, precum și efectele asupra sănătății ale ascultării acesteia. Astfel, un grup de cercetători a descoperit o asociere semnificativă între frecvența ascultării muzicii de factură religioasă și starea de bine în anii senectuții (inclusiv o scădere a temerilor legate de moarte și o sporire a bucuriei de a trăi). (MB, p. 961) Un alt studiu a arătat că persoanele care participă mai frecvent la slujbe prezintă o mai puternică implicare emoțională în ascultarea de muzică religioasă; aceștia au un simțământ mai subliniat al comuniunii și, totodată, sunt mai încrezători în viitor și, conform propriilor afirmații, se bucură de o sănătate mai bună în anii bătrâneții. (NK, p. 47) Studii similare sunt proiectate pentru a evalua, în particular, rolul terapeutic al muzicii bizantine în afecțiunile psihofiziologice. Muzica psaltică bizantină „a fost cizelată de-a lungul secolelor în scopul de a înălța sufletele oamenilor și de a echilibra cu delicatețe lumea mentală a ascultătorilor”, (NCB, p. 505) scria muzicologul Dimitrios Spanoudakis de la Universitatea Aristotel din Tesalonic. Astfel, muzica psaltică „s-ar putea dovedi foarte utilă în îmbunătățirea echilibrului mental, chiar și în cazul persoanelor sănătoase”, (NCB, p. 506) adăuga cercetătorul grec. Și, într-adevăr, avem parcă mai multă nevoie ca niciodată de acest echilibru, în nebunia lumii contemporane...

 

Muzica psaltică: generalități

Cum era cântarea primilor creștini? Câteva presupuneri enunță părintele Petre Vintilescu: „Primii creștini fiind recrutați dintre iudei, veneau în biserică cu vechea manieră a cântării lor de la templu și de la sinagogă, pe care, precum știm, le-au frecventat încă câtăva vreme chiar după convertirea lor. Astfel, psalmul, care forma în cultul iudaic elementul sau, mai bine zis, materialul cântării religioase, a trecut o dată cu dânșii în Biserica creștină, împreună cu alte câteva cântări biblice.” (PI, p. 155) Așadar, muzica bisericească de astăzi își are originea în cea a poporului iudeu și, în special, în psalmii din Vechiul Testament, în cea mai mare parte alcătuiți de regele-proroc David. „De la psalmi avem termenul de «psalt», desemnând cântărețul de muzică bisericească ortodoxă, dar și termenul de «psaltichie», care este de fapt știința și arta interpretării muzicii bisericești” (ȘM), lămurea părintele Florin Bucescu (1936-2019), bizantinolog și profesor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

Chiar dacă psalmii fuseseră preluați din cultul iudaic, totuși maniera de a cânta se pare că era diferită – mai simplă, fără o artă sau măiestrie ieșite din comun. Explica părintele Vintilescu: „Începuturile Bisericii creștine erau modeste și deci lipsite de aparatul extern somptuos al unui cult public oficial și cu trecut; cantori vestiți și în mare număr nu puteau fi ispitiți de perspective materiale în noua Biserică creștină, care, pe deasupra, vibra de scrupulele unei spiritualități de multe ori disprețuitoare față de decorul extern. Era doar religia închinării «în duh și în adevăr». Nu era, deci, deloc imposibil ca psalmodia primilor creștini să fi fost ceva mai simplă decât a sinagogilor părăsite de noii creștini. În aceste condiții, o neoprimitivitate muzicală n-ar fi ceva de contestat în chip absolut în prima Biserică creștină. Așa chiar pare să fi fost situația cântării bisericești din primele veacuri, dacă ne gândim că Fericitul Augustin o descrie ca mai apropiată de vorbire decât de cântare.” (PI, p. 161)

Totuși, de ce Sfinții Părinți au hotărât ca slujbele bisericești să fie cântate, și nu doar rostite? De ce au ales ca dogmele și învățăturile dreptei credințe să fie însoțite de muzică? Este o întrebare asupra căreia s-au aplecat mai mulți Părinți ai Bisericii. Astfel, sfântul Vasile cel Mare scria în omilia sa la Psalmul 1:

„Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură; face la fel ca doctorii cei înţelepţi; aceştia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt îşi instruiesc sufletul.” (SV, p. 183)

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur abordează aceeași temă în explicația sa la Psalmul 41:

„Dumnezeu, văzând că cea mai mare parte dintre oameni erau nepăsători, puțin dispuși să citească lucrurile spirituale și să îndure cu plăcere osteneala, a voit să le facă munca mai plăcută; El a adăugat la cuvintele profetice melodia, pentru ca, atrași de ritmul cântării, să-I înalțe toți cu căldură imnele sfinte. Căci nimic pe lume nu deșteaptă atât de mult sufletul, dându-i aripi, liberându-l de cele trupești [...] ca o melodie și o cântare divină adaptată ritmului.” (PI, pp. 182-183)

Din aceste motive, cu excepția rugăciunilor propriu-zise și a unor psalmi, „aproape tot cultul ortodox este cântat, începând cu binecuvântarea, ecteniile și ecfonisele acestora și continuând cu imnele bisericești.” (NN, p. 56)

Cum se cuvine să fie interpretate cântările bisericești? Părintele Nicolae Necula nota că Sfinții Părinți „nu pun accentul pe calitatea, intensitatea, tăria, înălțimea sau frumusețea vocii, ci pe inteligibilitatea textului.” (NN, pp. 57-58) Astfel, în ceea ce privește o executare corectă și cuviincioasă a recitativului liturgic, părintele Necula considera că acesta se cuvine să fie „întotdeauna simplu, cursiv, firesc, natural, ca și vorbirea, nu împopoțonat cu modulații artistice sau cu variații melodice ori cu lamentări tânguitoare, care îl denaturează. El trebuie rostit pe o notă dominantă, în funcție de înălțimea vocii executantului,” (NN, pp. 58) care poate fi ori cântărețul care rostește Apostolul, ori preotul care citește Evanghelia sau rostește ecteniile. În ultimul caz, consideră pr. Necula, preotul „trebuie să țină seama și de cei care dau răspunsurile liturgice, cântăreți sau cor, pentru a nu-i forța să execute chinuit aceste cântări. Când intervin asemenea situații, este bine să ne fixăm pe o notă convenabilă pentru cor sau cântăreți.” (NN, pp. 58) În rezumat, „recitativul nu trebuie să fie strident, țipat, forțat și nici să nu fie încărcat cu multe modulații, căci cu cât este mai simplu și mai drept, cu atât este mai frumos, gustat și apreciat de ascultători. El trebuie să fie o rugăciune.” (NN, pp. 58)

Diferite reguli au fost stabilite și în ceea ce privește modul de interpretare al imnelor bisericești de către psalți. Din cauza influențelor negative pe care le aducea muzica profană în stilul de interpretare al cântărilor din Biserică, precum și din considerente de ordin moral, binecredinciosul împărat Iustinian al Bizanțului (482-565) stabilea, în novelele și legile sale, că niciun cântăreț bisericesc nu poate fi, totodată, și cântăreț la teatru. În ciuda acestei măsuri, se pare că în vremea Sinodului VI Ecumenic (680-681) „exagerările teatrale în executarea imnelor bisericești” erau încă întâlnite. De aceea, canonul 75 al Sinodului stipula: „Cei ce vin în biserică spre a cânta, voim de la dânșii să nu întrebuințeze nici strigări necuviincioase, silind firea spre răcnire, nici să zică ceva din cele nepotrivite și improprii bisericii, ci cu multă luare-aminte și cu umilință să aducă lui Dumnezeu, Privitorul celor ascunse, psalmodii...” (PI, pp. 199-200)

Totodată, cântarea bisericească se cuvine să se deosebească fundamental de orice cântare a lumii acesteia, oricât de artistic ar fi aceasta realizată. Explica arhimandritul Vasilios Gondikakis (cu referire la deosebirea dintre o pictură religioasă și o icoană, ce poate fi extinsă la deosebirea dintre o cântare a unui compozitor laic și o cântare liturgică): „Una este o creație a talentului artistic, cealaltă un vlăstar și un reflex al vieții liturgice. Una este din lumea aceasta. Vorbește despre lumea aceasta și te lasă în lumea aceasta. Cealaltă îți aduce un mesaj simplu, liniștit și purtător de viață, care coboară de sus. […] Se adresează firii universale a omului și setei lui de ceva de dincolo.” (IÎ, p. 81) Pornind de la acest text, părintele Florin Botezan conchidea: „Arta liturgică este o artă inspirată de Duhul Sfânt, fiind rodul rugăciunii și al curățirii simțurilor prin asceză, într-o viață trăită în Biserică, în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, realizarea ei nu este lăsată la bunul plac al artiștilor, ci se împlinește în formele indicate de Biserică.” (FB, p. 184)

 

Dacă muzica bisericească a căpătat, în Imperiul Bizantin, influențe din partea muzicii grecești, în spațiul românesc muzica interpretată în biserici a fost, la rândul ei, influențată de folclorul autohton, deoarece cântarea de la strană era „interpretată de omul simplu” (ȘM), explica părintele Barnea. La noi în țară muzica bizantină a pătruns mai târziu. Adăuga pr. Barnea:

„Cei care au păstrat, au cultivat şi au promovat cântarea românească pentru prima dată au fost reprezentanţii şcolilor de la Neamţ şi Putna, cum ar fi Eustatie Protopsaltul, Domitian Vlahul şi Teodosie Zotica. Ei, chiar dacă au fost instruiţi în greceşte sau în slavoneşte, au scris româneşte. Avem transcrieri şi până astăzi, dar nu ştim exact cum suna. Putem doar presupune, în urma cercetărilor acestor transcrieri. Cred că ar suna puţin ciudat astăzi. Nu ştiu cum ar fi dacă s-ar cânta astăzi în biserică creaţiile lui Filotei sin Agăi Jipăi, care a elaborat pentru prima dată un manuscris psaltic în româneşte, «Psaltichie românească». Sună altfel decât cântările de astăzi.” (ȘM) Chiar dacă nu știm cum sunau aceste cântări, se păstrează consemnări ale unor episcopi ai vremii care afirmau că în Valahia se slujea cu mai multă măreție chiar decât la Constantinopol și că cei mai buni psalți greci călătoreau adesea în Moldova și îi educau pe psalții locali. (EG, p. 160) Mai mult, într-un codice din 1635, la finalul căruia se menționează: „acesta a fost scris în Valahia”, ieromonahul Meletie își însoțește cântările cu indicația „după cum se cântă la Constantinopol.” (EG, p. 160) Astfel, muzica bisericească în Țările Române „era asemănătoare cu cea a celorlalți ortodocși din Balcani: o monodie, însoțită sau nu de ison, cântată aproape întotdeauna de bărbați, singuri sau în coruri de foarte mici dimensiuni, dispuse în cele două abside laterale ale bisericii.” (CM2, p. 10)

Ulterior însă, în epoca fanariotă, grecii „au adus formule ritmico-melodice şi cu semne ornamentale foarte multe. Atât de multe erau, încât nu se mai putea distinge melodia adevărată. Erau influenţe melodice din muzica laică, turcească, de la cafenelele de pe malul Bosforului, cum spunea Macarie Ieromonahul. S-a simţit nevoia de readaptare, de corectură, de simplificare şi de aceea, în 1814, s-a petrecut reforma hrisantică, când Patriarhia de Constantinopol a delegat trei specialişti: mitropolitul Hrisant, Hurmuz Hartofilax şi Grigorie Lampadarul. Aceştia au reevaluat sistemul de notaţie şi s-a ajuns la ceea ce se cântă astăzi” (ȘM), lămurea părintele Barnea.

Această nouă teoretizare a muzicii bizantine, realizată în cadrul reformei hrisantice, a fost făcută cunoscută foarte curând și în Țările Române, fiind adusă de Petru Manuil-Efesiul († 1840). Acesta a înființat la București, la biserica Sfântul Nicolae-Șelari, o școală de muzică bizantină, unde au învățat, printre alții, renumiții Anton Pann și Macarie Ieromonahul. (GO; NM, pp. 55-56) Totodată, Petru Efesiul reușește în 1820, în tipografia nou înființată de la București, să tipărească „două cărți de muzică bisericească, Noul Anastasimatar și Scurt Doxastar, fiind considerate de muzicologi a fi primele cărți de muzică bisericească tipărite din lume.” (GO) Acestea au fost scrise în limba greacă; Macarie Ieromonahul a tradus și adaptat Noul Anastasimatar în limba română. Cartea va fi tipărită la Viena, în 1823, alături de alte două (Teoreticonul și Irmologhionul), aparținând tot lui Macarie. Acestea vor fi primele tipărituri de muzică bisericească în limba română. (EC, p. 49)

După acest avânt al muzicii bisericești la noi în țară în prima jumătate a secolului XIX, începe un declin, datorat în mare parte reformelor din vremea domnitorului Alexandru-Ioan Cuza: averile mănăstirești au fost secularizate, „școlile de cântăreți de pe lângă mitropolii și episcopii au fost desființate, muzica bisericească rămânând a se preda numai în seminarii candidaților la preoție, care însă, devenind preoți, nu mai puteau cânta la strană; cântăreții [...] nu-și mai puteau asigura traiul, astfel că trebuiau să-și câștige existența din alte domenii; [...] au fost înființate corurile armonice, crezându-se că prin înlăturarea muzicii bizantine din școli și biserici se înlătură limba greacă din cult (grecismele), un lucru total eronat” (GO), considera arhid. lect. univ. Gabriel Oprea. Anul 1864 marchează înființarea a două Conservatoare de muzică, la București și la Iași. Acestea, afirma arhid. Gabriel Oprea, „sunt incontestabil instituții de o mare valoare culturală, însă nu au fost înființate și catedre pentru muzică bisericească bizantină. Astfel, începând cu anul 1865 au început a se întrebuința în Biserica Ortodoxă Română două feluri de cântare bisericească: una folosind neumele bizantine, cântarea monodică, și una armonică, ce folosea notația occidentală.” (GO) În 1882, într-o conferință pe care a ținut-o în fața Sfântului Sinod, episcopul Melchisedec al Romanului, membru titular al Academiei Române, „ajunge la concluzia că psaltichia de la strană trebuie păstrată cu orice chip, dar că ar trebui să se încerce transcrierea acestei muzici și pe notația liniară, pentru uzul maselor populare, această notație fiind mai cunoscută și mai mult întrebuințată.” (NL, p. 4)

În secolul XX, în anumite regiuni ale țării: centru (Ardeal), vest (Banat) și nord-vest (Maramureș) „a fost acceptată o altfel de exprimare muzicală, aceea numită muzică cunțană, după cel ce a teoretizat-o, Dimitrie Cunțan. Este tot o muzică cu specific religios, însă conține eminamente influențe populare.” (GO)

După anul 1944, odată cu instaurarea comunismului în România, au fost desființate atât școlile de cântăreți bisericești, cât și secția de muzică religioasă de la Conservatorul din București. Au mai rămas doar cinci instituții în care se mai preda muzică psaltică: cele patru seminarii teologice rămase, precum și Institutul Teologic de Grad Universitar din București (noul nume al Facultății de Teologie, după 1948). Însă cei ce absolveau aceste instituții „deveneau – în majoritate – preoți, nu cântăreți.” (CM1, pp. 9-10)

Impactul desființării școlilor de cântăreți a fost semnificativ. Este adevărat că, până atunci, tradiția interpretării muzicii psaltice nu se transmitea exclusiv în cadrul sistemului de învățământ, ci cel mai adesea pe cale orală, de la cântăreții pricepuți la copiii cu înclinații muzicale și doritori să învețe psaltichie. Această situație s-a schimbat însă în comunism. Din ce în ce mai puțini oameni mergeau la biserică, iar cei ce doreau să devină cântăreți de strană erau tot mai rari. Muzicologul Costin Moisil explica într-una dintre cărțile sale că exista teama că „orice acțiune contrară ideologiei comuniste putea avea consecințe extrem de neplăcute, uneori chiar ani grei de închisoare. A fi cântăreț de strană în noul context era mult mai puțin tentant decât fusese în timpurile de dinainte. Veniturile erau mai mici, iar riscurile mari.” (CM1, p. 10) Mai mult, nici mediul monahal nu mai era propice transmiterii meșteșugului cântării psaltice, în special începând din 1959, anul decretului care i-a alungat din mănăstiri pe majoritatea monahilor.

În aceste condiții dificile, când se punea acut problema lipsei cântăreților și a posibilității de a sluji în continuare Dumnezeiasca Liturghie în lăcașurile de cult, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus două soluții:

1. cântarea în comun – în special la Liturghie

2. uniformizarea cântărilor – pentru aceasta a fost desemnată o comisie, sub conducerea profesorului și compozitorului Nicolae Lungu (1900-1993), care să alcătuiască o singură serie de cărți de slujbă pentru întreaga țară, în locul diferitelor cărți după care se cânta până atunci. Astfel, între anii 1951 și 1954 au fost tipărite patru volume: unul de teorie muzicală („Gramatica muzicii psaltice”), iar celelalte trei cu cântările celor trei slujbe mai importante: Sfânta Liturghie, Vecernia și Utrenia. (CM1, pp. 10-11)

În pofida acestor dificultăți, se poate constata că „sfârșitul secolului al XX-lea devine destul de promițător. Acest lucru se întâmplă odată cu ieșirea de sub regimul comunist, care a ținut în umbră muzica bisericească psaltică.” (GO) Astfel, se înființează secția de Muzică bizantină la Universitatea de Muzică din București (în 1990) și se constituie mai multe formații de muzică bizantină (Tronos, Stavropoleos, Nectarie Protopsaltul, Anton Pann, Psalmodia etc.).

 

Bibliografie (referințele citate în aceste extrase din carte)

AM = Arsenie Monahul, Între Dumnezeu și Rockn’roll, trad. Ionuț și Sladjana Gurgu, Editura Predania, București, 2012.
AS = A. Schlez, I. Litmanovitz, S. Bauer, T. Dolfin, R. Regev, S. Arnon, Combining kangaroo care and live harp music therapy in the neonatal intensive care unit setting, Israel Medical Association Journal, vol. 13, nr. 6, pp. 354-358, 2011.
CM1 = Costin Moisil, Românirea cântărilor: un meșteșug și multe controverse. Studii de muzicologie bizantină, Editura Muzicală, București, 2012.
CM2 = Costin Moisil, Geniu românesc vs. tradiție bizantină. Imaginea cântării bisericești în muzicologia românească, Editura Muzicală, București, 2016.
CYW = C. Y. Wan, G. Schlaug, Music Making as a Tool for Promoting Brain Plasticity across the Life Span, Neuroscientist, vol. 16, nr. 5, pp. 566–577, 2010.
DB = Preot Dan Bădulescu, Scurtă privire teologică asupra muzicii, http://archive.org/details/DanBadulescu-ScurtaPrivireTeologicaAsupraMuzicii-CarteOrtodoxa.
DD = D. Discenza, Prematures and feeding therapy: new lullaby-powered research, Neonatal Network, vol. 32, nr. 6, pp. 429-430, 2013.
DEX 2009 = Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.
EC = Ph.D. Elena Chircev, The Research of Byzantine Music in Romania. Questions and Answers, Journal of Musicology Papers, vol. XXX, nr. 1, pp. 47-66, 2015.
EG = Emmanouil Giannopoulos, The Cultivation and Fruitful Spread of Psaltic Art in the Black Sea Areas, Actae Musicae Byzantinae, vol. IX, Centrul de Studii Bizantine Iași, pp. 156-167, mai 2006.
EW = Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, ed. a doua revizuită și adăugită, Editura Oxford University Press, Oxford, 1961.
FB = Preot Florin Botezan, Sfânta Liturghie – cateheza desăvârșită, ediția a doua revizuită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016.
GO = Arhid. lect. univ. Gabriel Constantin Oprea, Muzica bisericească în România, http://nectarie.ro/wp-content/uploads/2011/10/Despre_muzica_psaltica.pdf.
IC = Î.P.S. Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Mănăstirea Rohia, 2010.
IÎ = Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în Biserica Ortodoxă, trad. Pr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
JCEM = J. Caine, The effects of music on the selected stress behaviors, weight, caloric and formula intake, and length of hospital stay of premature and low birth weight neonates in a newborn intensive care unit, Journal of Music Therapy, vol. 28, nr. 4, pp. 180-192, 1991.
JCRM = J. Cranwell, R. Murray, S. Lewis, J. Leonardi-Bee, M. Dockrell, J. Britton, Adolescents' exposure to tobacco and alcohol content in YouTube music videos, Addiction, vol. 110, pp. 703-711, 2014.
JL = J. Loewy, K. Stewart, A. M. Dassler, A. Telsey, P. Homel, The effects of Music therapy on vital signs, feeding, and sleep in premature infants, Pediatrics, vol. 131, nr. 5, pp. 902-918, 2013.
JS2 = J. Standley, Music therapy research in the NICU: an updated meta-analysis, Neonatal Network, vol. 31, nr. 5, pp. 311-316, 2012.
MB = M. Bradshaw, C. G. Ellison, Q. Fang, C. Mueller, Listening to Religious Music and Mental Health in Later Life, The Gerontologist, vol. 55, nr. 6, pp. 961-971, 2015.
NBC = Dimosthenes Spanoudakis, Neuromusicology and Byzantine Chant. An interdisciplinary approach with multiple benefits. Preliminary study, goals and prospects, Proceedings of the 1st International Interdisciplinary Musicological Conference, Volos, Grecia, pp. 501-512, 9 iunie - 3 iulie 2014.
NK = N. Krause, R. D. Hayward, Religious Music and Health in Late Life: A Longitudinal Investigation, The International Journal for the Psychology of Religion, vol. 24, nr. 1, pp. 47-63, 2014.
NL = Prof. Nicolae Lungu, Pr. prof. Grigore Costea, Prof. Ion Croitoru, Gramatica muzicii psaltice. Studiu comparativ cu notația liniară, Editura Partener, Galați, 2007.
NM = Pr. prof. univ. dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români. Curs pentru studenții, masteranzii și doctoranzii teologi, Universitatea din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 2007.
NN = Pr. prof. univ. dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 2004.
PI = Preot prof. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, ediția a doua revizuită, Editura Partener, Galați, 2006.
RO = Daniel-Marius Cergan, Radu Ungureanu, Vasile Bogus, Elena-Mariana Bălan, Maria-Luiza Ungureanu, Violeta-Marinela Bălan, Religie – cultul ortodox, clasa a VIII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2020.
SV = Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâia: Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 1986.
ȘM = Ștefan Mărculeț, Muzica psaltică – parfumul slujbelor ortodoxe, Ziarul Lumina, 18 noiembrie 2007.
1 Pentru simplificare, am renunțat în cartea de față la notele de subsol, pe care le-am înlocuit cu un sistem de citare prescurtat. Astfel, de exemplu referința (IC, p. 7) se referă la un pasaj de la pagina 7 din cartea desemnată prin acronimul IC, care se regăsește în bibliografia de la finalul cărții: IC = Î.P.S. Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Mănăstirea Rohia, 2010. Am folosit acest sistem pentru toate referințele bibliografice.
13-04-2022
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu