(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 42

Medicina si crestinism (III, IV si V)

Dr. Vasile Astărăstoae
Tags: medicina; crestinism;
 
Medicină și creștinsim III

Primii creștini au fost remarcați pentru îngrijirea bolnavilor și a celor infirmi, iar accentul creștin pe caritatea practică a dat naștere asistenței medicale comunitare sistematice. Teologia practică spune că grija, sacrificiul și comuniunea sunt și astăzi la fel de vii ca întotdeauna printre creștini. Pentru a găsi resursele morale pentru a aborda actuala pandemie și mai ales teama care ne urmărește mai presus decât boala propriu zisă, trebuie să ne uităm la resursele construite în trecut. Asta înseamnă să examinăm modul în care creștinii au gestionat urgiile trecutului.

Implicarea creștinismului în îngrijirea comunitară

Creștinismul se ocupă de îngrijirea comunitară de 2000 de ani. Ioan Gură de Aur/ Ioan Hrisostom (347 d.H – 407 d.H), considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, a desfășurat numeroase activități de asistență medicală comunitară, fiind considerat, de exemplu protector al bolnavilor de epilepsie.

Istoria Europei a fost dominată de problemele de sănătate comunitară și de numeroasele epidemii / pandemii. Acestea au influențat dezvoltarea continentului.

Bolile epidemice au inclus ciuma bubonică, lepra, variola, tuberculoza, erizipelul, antraxul, holera, tifosul exantematic etc. Cercetări recente estimeaza că, printre problemele de sănătate publică medievale, ciuma a fost probabil a 7-a-10-a ca importanță generală deși aceasta este cea mai menționată. Deși letală și perturbatoare, ciuma a apărut doar periodic și de aceea a avut consecințe umane pe termen lung mai puțin cumulative decât afecțiunele endemice cronice (de exemplu: infecții bacteriene și virale, care cauzează moartea sugarului și copilului, tuberculoza și alți agenți patogeni).

Cele mai cunoscute epidemii de ciuma: Ciuma de la Atena (429 – 426 î.Hr.), Ciuma Antonină (165 – c. 180/190 d.Hr.), Ciuma lui Cyprian (250 – 266 d.Hr.), Ciuma lui Justinian (541 – 542 d.Hr. și mai departe), Ciuma romană (590 e.n.), Moartea Neagră (1347 – 1352 d.Hr.).

A doua pandemie de ciumă a fost în secolele XIV-XVII, cu focare în Anglia (Moartea Neagră din 1360 – 1363, 1471, 1479 – 1480, Marea Ciumă din Londra din 1665 – 1666), Italia (Veneția în 1576 – 1577, întreaga Italie în 1629 – 1631, Neapole în 1656 – 1658 ), Spania (Castilia în 1596 – 1599, sudul Spaniei în 1647 – 1652), Franța (întreaga Franță în 1628 – 1631, Marsilia în 1720), Austria (Marea ciumă din Viena în 1679 – 1680), Polonia (Marele focar de ciumă al Războiului Nordului, 1704 – 1710) etc. În intervalul 1600 – 1839, Țările Române s-au confruntat cu 21 de epidemii de ciumă. În iunie 1659, în București izbucnește prima epidemie de ciumă. O epidemie de ciumă cunoscută la nivelul Principatelor este și cea din 1716-1718, când însuși domnitorul Ioan Mavrocordat moare de ciumă. În iulie 1738, se consemnează o nouă epidemie de ciumă în Țara Româneasca, iar în 1813–1814, ciuma lui Caragea, care este ultimul focar de ciumă bubonică în Europa.

Abordarea distinctă a epidemiilor pe care creștinii au adoptat-o de-a lungul timpului merită să fie urmată.

În Roma, până în 251 d.H Biserica creștină împărțise orașul în șapte districte, fiecare sub responsabilitatea unui diacon. Potrivit lui Eusebiu din Cezareea (c. 260 d.H – c. 330 d.H), Biserica a sprijinit 1.500 de văduve și bolnavii (Eccles. Hist. 6.43). Unii istorici au estimat că Biserica creștină romană a cheltuit în acel moment o sumă între 500.000 și 1 milion de sesterți în fiecare an, în sprijinul misiunii sale caritabile. Alte biserici din marile orașe ale Imperiului Roman au cheltuit sume similare pentru organizații de caritate, care erau administrate de episcopi sau de preoți.

În secolul al II-lea, când ciuma a lovit orașul Cartagina, gospodăriile păgâne au aruncat bolnavi pe străzi. Întreaga comunitate creștină, condusă personal de episcopul lor, a răspuns. Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (200 d.H – 258 d.H) spunea: „Ce merit avem noi, creștinii, dacă doar îi ajutăm pe creștini? Oricine poate face asta. Trebuie să ajutăm nu doar gospodăria credinței, ci și pe toată lumea.” Acești oameni nu aveau capacitatea de a vindeca boli ca ciuma, dar aveau capacitatea de a ajuta victimele să-și facă ultimele ore cât mai ușoare pentru a le aduce consolare și confort. Creștinii au fost văzuți pe străzi, oferind ajutor și ducându-i în propriile case pentru a fi îngrijiți.

Începând din 250 d.H, orașele Imperiului Roman au cunoscut o ciumă majoră, care a durat între 15 și 20 de ani și a atins proporții epidemice. Deoarece autoritățile nu au făcut (la fel ca în zilele noastre) prea mult pentru a face față ciumei, bisericile creștine s-au angajat atât în îngrijirea sistematică a victimelor păgâne și creștine, cât și a înmormântării morților, în ciuda faptului că, la acea vreme, creștinii erau o minoritate persecutată. Avem scrisori de la unii dintre cei mai mari lideri creștini ai vremii și ceea ce au scris ei este una dintre cele mai inspirate literaturi pe care o citim vreodată despre ciumă. Dionisie al Alexandriei (190 d.H – 265 d.H) scrie „ciuma ne dă ocazia să trăim la înălțimea Evangheliei. O ciumă este un timp al școlii, un timp al educației. Este un fel de martiriu. Ne dăm viața pentru alții”. Creștinii au ieșit în cartierele afectate de ciumă și boli, dădeau mângâiere și ajutor bolnavilor, deși știau foarte bine că vor lua ei înșiși boala, aceste acțiuni au arătat lumii păgâne că credința creștină era un nou mod de a trăi.

Există descrieri ale organizării îngrijirii bolnavilor în Roma, Cartagina și Pont. În Alexandria, a fost format un corp medical cunoscut sub numele de parabalani pentru a transporta și îngriji bolnavii sub jurisdicția patriarhului Alexandriei. Deși parabalani sunt menționate pentru prima dată în secolul al V-lea, aceștia pot data de pe vremea unei ciume anterioare. În timpul unei ciume din 312, creștinii din multe orașe din Est au desfășurat acte de caritate publică medicală similare celor desfășurate ulterior de parabalani. Grupuri precum parabalani și, mai târziu, philoponoi (iubitorii muncii) și spoudaioi (cei zeloși), au apărut în marile orașe din estul Mediteranei. Compuse din laici creștini au înflorit în secolele VI și VII, oferind asistență bolnavilor, în special celor săraci din oraș. Aceste ordine laice au fost atașate bisericilor și au ajuns să fie recunoscute de-a lungul timpului ca un ordin intermediar între clerici și laici.

Altruismul acestor inițiative a fost testat în epidemiile ciumă, de holeră și febră. Spitalele laice mari își închideau adesea ușile de teama infectării. În timp ce medicii bogați au părăsit orașele pentru propria lor siguranță, medicii și personalul unităților creștine, conduși de compasiunea creștină, au rămas să aibă grijă de bolnavi și muribunzi. Răspunsul creștin la urgii începe cu unele dintre cele mai faimoase învățături ale lui Iisus: „Fă altora așa cum vrei să-ți facă vouă”; „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”; „Dragostea mai mare nu are alt om decât acesta, ca să-și dea viața pentru prietenii săi.”. În mod clar, etica creștină, într-o perioadă de epidemie, consideră că propria noastră viață trebuie întotdeauna privită ca fiind mai puțin importantă decât viața bolnavului.

Chiar și cruciații s-au implicat în asistența comunitară,de exemplu: Ordinul Cavalerilor Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim, cunoscut sub numele de Cavaleri Ospitalieri, care a avut sediul în Regatul Ierusalimului până în 1291, pe insula Rodos din 1310 până în 1522, în Malta din 1530 până în 1798 și la Sankt Petersburg din 1799 până în 1801.

Și ulterior există numeroase exemple de devoțiune a creștinilor față de alții. Deoarece am vorbit despre ortodocși, voi prezenta câte un exemplu din alte ramuri ale creștinismului.

Sfânta Ecaterina de Siena (Caterina Benincasa, 1347 – 1380) a fost canonizată pentru că i-a ajutat pe alții – în timpul celei mai devastatoare ciumă din istoria omenirii. În 1374, alături de alte douăzeci şi şapte de femei, îngrijeşte pe ciumaţi, cară în spate trupurile celor morţi, ajută la îngroparea lor.

În epoca Reformei Protestante, în august 1527 ,când un focar de ciumă a lovit Wittenberg, Martin Luther (1483 – 1546) și soția sa Katharina, care era însărcinată, au rămas în oraș pentru a-i trata pe cei infectați. În ciuda apelurilor către el să fugă de la Wittenberg împreună cu familia, Martin Luther era hotărât să-i ajute pe cei infectați. În această perioadă de imensă provocare și incertitudine, Luther a scris o scrisoare către Johann Hess și colegii săi creștini din Breslau, intitulată „Dacă cineva poate fugi de o ciumă mortală”.

Între 1542 și 1600, Geneva a fost terorizată de ciuma de cinci ori. În timpul primului focar, în 1542, Jean Calvin (1509 – 1564) a condus personal vizite în casele infectate cu ciumă. Păstorii au continuat acest efort eroic și mulți și-au pierdut viața în această cauză.

Charles Haddon Spurgeon (1834 – 1892), un predicator baptist englez, a construit orfelinatul Stockwell și și-a încurajat congregația să se angajeze activ pentru a ajuta săracii din Londra victoriană. A fondat Spurgeon’s College, care a fost numit după el postum. Charles Spurgeon i-a admirat pe slujitorii puritani, care au rămas în urmă să aibă grijă de bolnavi și muribunzi în timpul Marii Ciume a Londrei din 1665. În toamna anului 1854, a apărut un focar major de holeră în cartierul Broad Street din Londra. Spurgeon a îngrijit acești bolnavi.

Creștinii și-au dat seama de legătura dintre sănătate și igienă. Girolamo Fracastoro (1476 – 1553), filozof, medic, poet, matematician, geograf și astronom, a început să investigheze răspândirea bolilor contagioase. În secolul următor, lucrarea sa a fost continuată de Thomas Sydenham (1624 – 1689). Creștinii au pledat pentru igiena personală. John Wesley a spus „Curățenia este lângă Evlavie”.

În activitățile de îngrijirecomunitară, o influență majoră au avut-o ordinele monahale și organizațiile laice afiliate Bisericii.

Biserica Ortodoxă nu are ordine monahale. În cadrul Ortodoxiei, mănăstirile au fost întotdeauna privite ca depozite de spiritualitate, sfințenie și înțelepciune. Asceții credeau că Evanghelia le cerea să urmărească activ îngrijirea caritabilă a celor bolnavi. Biserica Ortodoxă a acționat prin călugări, măicuțe și credincioși laici. Aceștia desfășurau numeroase acțiuni caritabile în comunitate. De exemplu, Sfântul Cuvios Paisie (Velicicovschi) (1722 – 1794), care a fost, în secolul al XVIII-lea, îndrumător al vieții monahale din Moldova și înnoitor al monahismului ortodox, este cunoscut pentru susținerea financiară a diferitelor activități medicale în comunitate.

Ordinele religioase (specifice Bisericii Catolice) au adoptat una dintre cele patru mari reguli religioase: Regula Sfântului Vasile, Regula Sfântului Benedict, Regula Sfântului Augustin și Regula Sfântului Francisc. Un număr mare de ordine religioase (benedictini, trapieni, cistercieni etc.) respectă Regula Sfântului Benedict, o colecție de precepte pentru ceea ce se numește viață religioasă contemplativă; alții respectă Regula Sfântului Augustin, care recomandă moderația și grija pentru cei nevoiași, în timp ce Regula Sfântului Vasile, una dintre primele reguli pentru viața religioasă creștină, tinde să fie urmată de comunitățile monahale ale Bisericilor Ortodoxe. Cele mai cunoscute ordine sunt:

  • Ordinul Sfântului Benedict (Benedictini) fondat de Sfântul Benedict în 529 în Subiaco, Italia. Are deviza „Toți oaspeții care se prezintă trebuie să fie întâmpinați ca pe Hristos”. Regulă benedictină susține că „îngrijirea bolnavilor trebuie pusă deasupra și înaintea oricărei alte îndatoriri, ca și cum într-adevăr Hristos ar fi slujit direct așteptându-i”.
  • Frații Sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmel (carmeliți), fondat în secolul al XII-lea pe Muntele Carmel, nordul Israelului. Inima carismei carmelite este contemplarea, pe care o consideră triplă. În primul rând, o viață de rugăciune pentru a construi o legatura cu Dumnezeu. În al doilea rând, trăirea în comunitate, să-L iubească pe Dumnezeu prin aproapele lor. În al treilea rând, vieți de slujire, pentru a fi mâinile lui Dumnezeu în lume.
  • Ordinul fraților minori (franciscani) fondat în 1209 în Assisi, Italia. Franciscanii cred că dragostea extraordinară a lui Dumnezeu se aplică celor mai simple creaturi și sunt cunoscuți pentru dragostea lor profundă pentru săraci.
  • Ordinul predicatorilor (dominicani) fondat în 1216 de Sf. Dominic de Guzmán. Deviza: Compasiune înseamnă îngrijorarea pentru cei mai săraci, iar milostivirea este calea. Sărăcia, ascultarea și castitatea ne fac oameni care încercăm să ne consacrăm pentru aventura Împărăției lui Dumnezeu.
  • Catolicismul post Conciliul de la Trent (1545 – 1563) și-a păstrat și lărgit aplecarea spre filantropie medicală. Surorile Carității, fondate de Sfântul Vincent de Paul (1580 – 1660), au devenit o forță importantă în îngrijirea bolnavilor.

Activitatea comunitară creștină continuă și astăzi.

Creștinii au excelat în organizarea și instituționalizarea organizațiilor de caritate medicale, majoritatea fiind menținute de organizatii religioase ale femeilor. În mod similar, misionarii au inclus adesea o componentă medicală și o mare parte din munca lor s-a concentrat pe fondarea spitalelor, a leprozeriei și a altor instituții legate de sănătate. La izbucnirea crizei Ebola în Liberia, în 2014, complexul misionar al ELWA a devenit punctul zero pentru tratament medical, iar mulți creștini liberieni și misionari precum Nancy Writebol, i-au servit cu curaj pe alții, cu riscuri și costuri mari pentru ei înșiși. În timpul focarului de Ebola din 2015, arhimandritul ortodox Themistocles Adamopoulos a fost printre oamenii din Sierra Leone, un epicentru al focarului.

El scria: „Oamenii din străinătate mă sună în permanență și mă întreabă: „Părinte, de ce nu pleci și te salvezi de o potențială infecție și chiar de moarte?” Răspunsul este foarte simplu. În prezent, Dumnezeu m-a plasat aici, în Africa de Vest. Ca păstor al turmei din Sierra Leone, este de datoria mea să stau cu ei, să-i îngrijesc, să-i instruiesc, să-i consolez, să-i călăuzească și să-i ocrotească de un rău care ucide fără milă”.

Lumea modernă s-a trezit dintr-o dată cu cel mai vechi partener de călătorie al istoriei omenirii: teama existențială și teama de moartea inevitabilă. Niciun vaccin sau antibiotic nu ne va salva. Deoarece această experiență a devenit străină oamenilor moderni, suntem, în general, subechipați din punct de vedere psihologic și cultural pentru actuala pandemie. Trebuie să ne aplecăm și asupra credinței nu numai asupra științei. Succesul instituțiilor religioase creștine în mobilizare, mesajul lor și capacitatea lor de a influența comportamentul uman la un nivel foarte profund reprezintă un model, care merită imitat. Religiile sunt, de asemenea, remarcabile pentru că sunt intergeneraționale, oamenii de multe vârste se închină adesea unul lângă altul. De aceea organizațiile creștine sunt astăzi printre cei mai mari furnizori de servicii medicale comunitare caritabile.

Medicină și creștinsim IV

Apariția creștinismului schimbă cursul istoriei omenirii atât de mult încât dezvoltarea ulterioară și, în consecință, înțelegerea istoriei omenirii devine imposibilă fără a lua în considerare și a analiza creștinismul însuși.

Afirmației că istoria europeană (inclusiv istoria științelor) este inseparabilă de dezvoltarea creștinismului i se opune un curent (promovat mai ales de o serie de intelectuali „progresiști și antiteiști”) potrivit căruia între creștinism și cercetarea științifică există o contradicție ireconciliabilă. Plecând de la incidente din Europa creștină, cum ar fi procesul lui Galileo Galilei, John William Draper (1811 – 1882) în History of the Conflict between Religion and Science, și Andrew D.White (1832 – 1918) în A History of the Warfare of Science with Theology in Christiandom postulează o teză conflictuală, susținând că religia și știința au fost în conflict din punct de vedere metodologic, faptic și politic de-a lungul istoriei. Richard Dawkins (născut 26 martie, 1941) și Lawrence Krauss (născut 1954) actualizează această teză. Episodul Galilei trebuie însă analizat cu atenție. Teologul luteran și eticianul Ted Peters (n. 1941) în Encyclopedia of Religion scrie că, deși există ceva adevăr în povestea „condamnarea lui Galileo”, prin exagerări, a devenit „un mit modern perpetuat de cei care doresc să vadă război între știință și religie despre care se presupune că cercetatori au fost persecutați. de o autoritate ecleziastică atavică și legată de dogme”.

Autorii atei omit să precizeze un aspect esențial din procesul lui Galileo Galilei: sentința s-a dat pe baza afirmațiilor „știintei oficiale”. Este un fapt cunoscut că „știința oficială” se osifică, lucrează cu dogme și se apară de contestatari – inovatori nu cu argumente, ci cu instrumentele puterii temporale. Și în zilele noastre (la sute de ani de la Recursul la metoda al lui Descartes) constatăm aceeași atitudine: opiniile contrare „științei oficiale” sunt cenzurate, iar politicieni, polițiști și tot felul de organizații guvernamentale sau neguvernamentale pedepsesc pe cei care se abat de la așa-zisul „adevăr științific”.

Teza conflictului rămâne populară doar în cercurile ateiste, ea și-a pierdut audiența în rândul majorității istoricilor științei.

Pierre Duhem (1861 – 1916) îi consideră pe matematicienii și filozofii creștini medievali precum John Buridan, Nicole Oresme și Roger Bacon drept fondatorii științei moderne. În Les précurseurs parisiens de Galilée, el enunța o teză îndrăzneață: până și lucrările lui Galileo erau rezultatul unei moșteniri creștine medievale: „Când vedem știința lui Galileo triumfând asupra încăpățânării filozofiei peripatetice a cuiva, credem, deoarece suntem prost informați despre istoria gândirii umane, că suntem martorii victoriei științei moderne și tinere asupra filosofiei medievale creștine. În realitate, asistăm la triumful științei născute la Paris în secolul al XIV-lea asupra doctrinelor lui Aristotel și Averroes, restaurate de Renașterea italiană”.

Cei mai reprezentativi istorici moderni ai științei, cum ar fi J.L. Heilbron (născut la 17 martie 1934), Alistair Cameron Crombie (1915 – 1996), David C. Lindberg (1935 – 2015), Edward Grant (1926 – 2020), Thomas Eugen Goldstein (1913 – 1997), Stanley L. Jaki (Jáki Szaniszló László, 1924 – 2009), au revizuit noțiunea conform căreia creștinismul medieval a avut o influență negativă în dezvoltarea civilizație și știință. În opinia lor, creștinii nu numai că au salvat și cultivat rămășițele civilizației antice în timpul invaziilor barbare, dar biserica medievală a promovat învățăturile și știința.

În cartea Știință și religie, Sfântul Ierarh Luca al Crimeii (Valentin Voino-Yasenetsky, 1877 – 1961) – un chirurg remarcabil, om de știință, profesor creator de școală, dar și un episcop –mărturisitor, care a supraviețuit arestărilor și deportărilor în Siberia, demontează teza privind incompatibilitatea științei și religiei, atingând și mult mai multe subiecte: umanismul creștin, etica creștină etc., etc. Sfântul Luca respinge direct și clar acuzațiile obișnuite aduse creștinismului. Esența creștinismului este umanismul în sensul cel mai înalt și ultim, condamnă orice rău, cheamă să lupte activ împotriva răului și de aceea istoria lumii creștine este istoria umanismului, a progresului științific și social etc.

Adevărul, recunoscut de majoritatea cercetătorilor, este că, din punct de vedere istoric, creștinismul a fost și este încă un patron al științelor. Acest fapt este evident în evoluția medicinei. Creștinismul și medicina, oferind diferite metode, rezolvă o singură problemă – vindecarea și salvarea vieții.

În literatura creștină, putem găsi două atitudini opuse față de medicină.

a) Ignorarea medicinei se regăsește mai ales în scrierile și biografiile sfinților călugări asceți, precum Macarie cel Mare, Varsanufie cel Mare, Serafim de Sarov. Ei i-au sfătuit pe ucenicii lor „în prezența unei credințe suficiente, în caz de boală, să nu fie tratați de medicii pământești, ci să ne predăm în întregime Domnului”. Dar Sfinții părinți înșiși au recunoscut că o astfel de atitudine față de medicină nu este absolută și în general obligatorie pentru toți creștinii – este „un ideal care poate fi atins numai de cei care au dobândit desăvârșirea și care, prin urmare, nu poate fi imputat altora” (Larcher. J.C. Boala în lumina crezurilor ortodoxe). Numai o persoană care a atins culmi spirituale poate refuza medicina, pentru majoritatea creștinilor este mai prudent să folosească cunoștințele medicale.

b) Atitudinea pozitivă față de medicină este cea mai frecventă. Se exprimă în cuvintele Sfintelor Scripturi: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul/ Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar/ Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat/ Domnul a zidit din pământ leacurile, și omul înţelept nu se va scârbi de ele/…./ Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate” (Sir 38: 1-4,6). Este de remarcat faptul că mersul la medic este un semn de prudență și este aprobat de Dumnezeu. În secolul al V-lea, episcopul Nemesius De Emesa, în tratatul său Despre natura omului, afirma că natura acționează ca un meșter divin, producând (cu voia lui Dumnezeul) plante medicinale în folosul umanității. Vindecarea exterioară vine din acțiunile medicilor și medicamentelor, dar izvorul vindecării este Dumnezeu.

Se subliniază unitatea dintre credința creștina și medicina ca expresie a unei singure vindecări: a sufletului și trupului uman.

Avansarea cunoștințelor medicale

Creștinii au jucat un rol foarte important în dezvoltarea cunoștințelor medicale. Creștinii au colectat și copiat manuscrisele din toată Europa după incendierea Marii Biblioteci de la Alexandria. Acest lucru a salvat multe cunoștințe medicale pentru generațiile ulterioare.

Din secolul al VI-lea, au fost traduse în latină texte medicale grecești, inclusiv cinci sau șase tratate ale lui Hipocrate și ale lui Galen în special în mănăstirea Vivarium din Calabria-Italia, fondată în 554 d.H de Cassiodorus (c. 485 d.H – c. 585 d.H).

În secolele al XI-lea şi al XII-lea, erudiții au început să traducă în latină unele texte medicale arabe printre care si Canonul medicinei a lui Avicena, îndeosebi în Toledo (Spania), în Monte Cassino (unde s-a remarcat Constantin Africanul, 1020-1087) și Salerno (Italia), Sudul Germaniei (Abația Reichenau), în Franța (școala de Chartres). Textele medicale vechi au fost editate din nou, în timp ce altele, compuse inițial în greacă sau arabă, au fost nou traduse. Călugări precum Arnaldus de Villanova (c. 1235 – 1311) au tradus lucrările lui Galen.

Descoperiri importante, în domenii medicale, au fost făcute de oameni care au avut un puternic angajament creștin. Oamenii de știință-preoți ai Bisericii, călugări sau credincioși mireni au fost printre cercetatori de frunte în medicină, devenind „părinții” unor domenii. Nu este loc să le menționăm pe toate aici, dar câteva exemple sunt relevante.

  • Sfinții Cosma și Damian sunt creditați cu operația de amputare a șoldului și efectuarea primului transplant alogen de membru.
  • Pavel din Eghina (625 d.H – 690 d.H) a redactat o celebră Enciclopedie medicală și a dat cancerului numele care îl poartă și astăzi, datorită prelungirilor tumorii, care seamănă cu ghearele unui rac (cancer).

Începând cu secolul X, avem mai multe informații despre progresul medicinei.

  • Sfânta Hildegard von Bingen (1098 – 1179), călugăriță și stareță benedictină, scriitor, compozitor, filosof, mistic, vizionar și practician medical, considerată drept fondatoarea istoriei naturale științifice în Germania, în cartea sa, Causae et curae, prezintă diagnosticul, tratamentul și prognosticul multor boli și retete a medicamentele pe bază de plante (rețetele ei sunt utilizate și azi).
  • Trotula sau Trota din Salerno, (a trăit în jurul anului 1200),  este considerată primul medic ginecolog din lume. A scris multe lucrări medicale. Cea mai faimoasă a fost Passionibus Mulierum Curandorum, (cunoscută ca Trotula Major).
  • Theodoric Borgognoni (1205 – 1298), episcop dominican și medicul papei Inocențiu al III-lea, a fost unul dintre cei mai importanți chirurgi ai perioadei medievale. A scris untratat, Cyrurgia, care cuprinde inovații – forme timpurii de practică antiseptică și anestezie (folosind un amestec de opiacee și ierburi).
  • Guy de Chauliac (c. 1300 – 25 iulie 1368), a fost medic la trei papi la Avignon. Lucrarea sa Chirurgia magna (1363) bazată pe observație și experiență, a avut o influență profundă asupra progresului chirurgiei din Europa medievală târzie.
  • Jean de Roquetaillade / Ioan de Rupescissa (cca. 1310 – 1370), călugăr franciscan, a prescris elixire utilizate pentru înnobilarea metalelor și pentru păstrarea sănătății, acesta fiind începutul chimiei medicale.
  • Paracelsus (Teofrast, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, 1493 –1541) alchimist, astrolog teolog, filozof și celebru medic elvețian, a fost inițiatorul mișcării iatrochimice și un pionier în utilizarea chimicalelor și a mineralelor în medicină. A infirmat teoriile umorilor ale lui Hipocrate, Galen și Avicenna. A susținut folosirea a cinci metode în medicină (medicamente, dar și credință).
  • Andreas Vesalius (1514–1564), medic și anatomist din Brabant, considerat cel mai mare anatomist din istoria medicinei. Opera sa scrisă este foarte abundentă. Dintre acestea cea mai cunoscută carte este De humani corporis fabrica, o lucrare monumentală de anatomie descriptivă, urmare a nenumărate disecții. La sfârșitul carierei sale, a fost medicul împăratului Carol al V-lea și al Regelui Filip al II-lea al Spaniei. A murit de tifos pe când se întorcea dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă.
  • William Harvey (1578–1657) a fost primul care a descris corect circulația sistemică și proprietățile sângelui precum și modul în care inima îl pompează în corp. În 1628 a publicat cartea sa clasică Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus, iar, în 1651, a doua sa carte Exercitationes de Generatione Animalium a pus bazele embriologiei moderne
  • Marcello Malpighi (1628 – 1694), un medic creștin italian considerat părintele histologiei, este fondatorul anatomiei microscopice, anatomiei vegetale și fiziologiei comparative. A completat teoria circulației sanguine descriind capilarele în 1661, în cartea sa De pulmonibus observationes anatomicae, una dintre cărțile fondatoare ale medicinei moderne.
  • Thomas Sydenham (1624 – 1689), medic englez, supranumit fie Hippocrate al Angliei, fie „părintele medicinei engleze”, este celebru pentru observațiile sale epidemiologice și descrierile amănunțite ale malariei, scarlatinei, rujeolei. A fost un om cu o profundă credință creștină în tradiția puritană.
  • Antony van Leeuwenhoek (1632 – 1723) este considerat părintele microbiologiei. Deși nu a fost primul care a construit un microscop, l-a perfectionat și a descoperit lucruri pe care ochiul uman nu le văzuse vreodată: protozoare, bacterii, paraziți, globule roșii și albe și chiar spermatozoizi. Leeuwenhoek a adus dovezi împotriva teoriei generației spontane. Provenea din tradiția reformată olandeză și considera studiul naturii ca pe slava lui Dumnezeu în beneficiul omului.
  • Gregor Johann Mendel (1822 – 1884), călugăr augustin, este considerat părintele geneticii moderne. Cercetările sale au avut loc între 1856 și 1863, când a efectuat experimente pe aproximativ 29.000 de plante de mazăre și a descris legile moștenirii genetice care îi poartă numele. Munca sa nu a primit recunoaștere în timpul vieții, dar la începutul secolului al XX-lea lucrarea sa a fost redescoperită.

Nu putem să nu amintim și de Ambroise Paré, Leonardo da Vinci, Athanasius Kircher, Miguel Servet, René Laennec, Jan Swammerdam, Niels Stensen, Albrecht von Haller, Abbe Spallanzani, Joseph Lister, Louis Pasteur, Stephen Hales, Marshall Hall Michael Foster etc., care erau cu toții oameni de puternică credință creștină și care au avut o contribuție decisivă la dezvoltarea medicinei.

Din 100 Years of Nobel Prizes, (o analiză a premiilor Nobel între 1901 și 2000), aflăm că 62% dintre laureații Premiilor Nobel pentru Medicină au identificat creștinismul (în diferitele sale forme) ca preferință religioasă și doar 11% s-au declatat atei.

Geneticianul Francis Sellers Collins (născut la 14 aprilie 1950) cel care a descoperit genele asociate cu o serie de boli, a condus Proiectul Genomului Uman și a fost până anul acesta director al National Institutes of Health (NIH) din Bethesda, în cartea sa The Language of God (2006) afirma compatibilitatea și interacțiunea pozitivă dintre știință și creștinism, dintre creștinism și medicină.

Mediciă și creștinsim V

Istoria educației medicale, în Europa, este legată de evoluția creștinismului. În Politica lui Aristotel, medicii erau împărțiți în trei clase: meșteri, maeștri medici și laici, care au studiat medicina ca parte a educației lor generale. Aceste trei categorii reprezintă, de fapt, trei tipuri de educație medicală: 1) educația meșterilor simpli prin experiență practică; 2) educația de tip superior de medic prin instruire formală; și 3) studiul de către laici cultivați a medicinei teoretice împreună cu artele liberale.

Deși este dificil de identificat originea educației medicale în Europa, istoricii consideră că aceasta a început odată cu metoda rațională a grecilor antici, care au introdus practica observației și raționamentului cu privire la boală și formarea unor școli precum cea de la Kos, unde Hipocrate a predat în secolul al V-lea î.H..

Religia creștină a contribuit decisiv atât la învățarea, cât și la predarea medicinei prin înființarea de instituții în care erau tratați bolnavi și unde erau încurajate observarea, analiza și discuția între medici, oferind oportunități de educație. Medicii au fost instruiți în două moduri, individual sau în grup (la școală).

O primă consemnare legată de educația medicilor este Școala de Nisibis (acum Nusaybin, Turcia), fondată în 350 d.H. Aceasta a fost un important centru spiritual al Bisericii timpurii din Răsărit și este uneori menționată ca prima universitate din lume. Școala avea departamente de teologie, filozofie și medicină. În 363 d.H, când Nisibis a căzut în mâinile perșilor, Sfântul Efrem Sirul, însoțit de un număr de profesori, a părăsit școala și au mers la Școala din Edessa.
 
Formarea de ucenici în infirmeriile și spitalele monahale a dominat învățământul medical în timpul Evului Mediu, deoarece doar în mănăstiri exista șansa ca învățarea și știința să continue. Adesea, călugării erau aproape singurii oameni, care știau să citească și să scrie. În secolele VIII – IX, călugării au privilegiul de a practica și preda medicina, cu excepția intervenției chirurgicale și obstetrică. Cronicile ruse ne-au lăsat descrieri ale faptelor extrem de umane ale primilor doctori – călugării Mănăstirii Kiev-Pechersk, unde cel mai cunoscut doctor era Anton Pecherski, primul stareț al mănăstirii (983-1073).
 
Secolul al XI-lea a văzut apariția unei dimensiuni uitate: doctor bun este, de asemenea, un filosof și teolog. El este cel care aduce pacientului său tot ce este mai bun din fiecare lume: sfaturi și tratamente pentru sănătatea trupească, dar și spirituală; o viziune globală, care integrează cunoștințele medicale și credințele religioase, o viziune unificată holistică asupra ființei umane (corp și suflet) și a cosmosului (natural și supranatural).
 
Prima școală de medicină (ceva asemănător cu forma actuală) a existat la Salerno, în sudul Italiei, între secolele IX și XI, care a devenit cea mai importantă sursă de cunoștințe medicale din Europa de Vest la acea vreme. Școala avea sediul inițial în dispensarul unei mănăstiri. Prin sosirea la Salerno a lui Constantin Africanus (în 1077) și beneficiind de susținerea lui Alfano I, Arhiepiscopul de Salerno devine cunoscut drept Hippocratica Civitas sau Hippocratica Urbs. Școala s-a bazat pe sinteza tradiției greco-latine completată de noțiuni din culturile arabe și evreiești. Abordarea s-a bazat pe practica și cultura prevenirii mai degrabă decât a vindecării, deschizând astfel calea metodei empirice în medicină. În 1050, unul dintre profesorii săi, Gariopontus, a scris Passionarius, una dintre cele mai vechi lucrari scrise ale medicinei occidentale. În 1231, autoritatea școlii a fost întărită de împăratul Federic al II-lea. Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Roman (1194 – 1250), fiul împăratului Henric al VI-lea și Constanței de Sicilia, împărat după moartea lui Otto al IV-lea (1175 – 1218), a fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”) pentru că era un om învățat, vorbind mai multe limbi (italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă). În constituția din Melfi, s-a stabilit că activitatea de medic putea fi desfășurată numai de medici care dețin diplomă eliberată de Școala de Medicină Salernitana.
 
Din 1100 până la mijlocul secolului al XIX-lea, au existat două niveluri de medici: medici academici – absolvenți a unei scoli și medici pregătiți practic cu un îndrumător.
 
Sistemul formal de educație medicală din Europa a început în Evul Mediu, odată cu apariția universităților din: Constantinopol (fondată în anul 425 d.Hr., de împăratul Teodosie al II-lea, refondată în 1046 de Constantin IX Monomachos), Bolognia (în1170), Paris (în 1200), Oxford (în 1214), Salamanca (în 1218), Montpellier (în 1220), Cambridge (în 1221), Padova (în 1222), Napoli (în 1224), Toulouse (în1229), Siena (în 1241), Lisabona (în 1290), Praga (în 1348), Cracovia (în 1364), Viena (în 1365), Heidelberg (în 1386), Köln (în 1388), Leipzig (în 1409) etc.
 
În Răsarit, direcția o dă Bizanțul.
 
Medicina bizantină creștină cuprinde practicile medicale comune și educația medicală în Imperiul Bizantin din anul 400 d.Hr. până în 1453 d.Hr. Bărbații și femeile practicau medicina. Predarea teoretică a fost cuplată cu un stagiu practic într-un spital. Medicii erau bine pregătiți. Unii au urmat cursurile Universității din Constantinopol.
 
Una dintre absolvente a fost prințesa Anna Comnena (1083 – 1153), fiica împăratului bizantin Alexios I Comnenos (1056/1057 – 1118), care era cărturară, medic, administrator de spital și istoric. Ea s-a remarcat nu numai în domeniul terapiei și a teoriei medicale, ci și în chestiuni practice, administrative. A condus 45 de ani un mare spital și orfelinat (s-a spus că spitalul ar fi avut paturi pentru 10.000 de pacienți și orfani). Anna a predat medicina la spital, precum și în alte spitale și orfelinate. Era considerată expertă în gută.
 
În Occident, termenul „universitas” apare pentru a desemna grupul format din profesori și elevii acestora. La începutul secolului XIII, Universitățile sunt recunoscute oficial și încurajate de papalitate, care le conferă protecție, privilegii și autonomie. De exemplu, din 1200, regale Franței Philippe Auguste (1165 – 1223) a acordat maeștrilor și studenților parizieni privilegii legale. În august 1215, Robert de Courson (c. 1160/1170 – 1219), cardinal legat al papei si cancelar al universității, acordă profesorilor și „elevilor” (termen folosit pentru studenți) de la Paris, o primă cartă, care stabilește organizarea studiilor. Statutele din 1215 recunosc noua instituție universitară: autonomia ei este garantată de papalitate în aspectele ei esențiale: accesul la funcția de predare, organizarea liberă a predării și examenelor, privilegii judiciare. În 1231, o bulă a Papei Grigore al IX-lea (c. 1170 –1241) a decretat că maeștrii și studenții parizieni sunt de acum înainte sub protecția sa.
 
La început, universitățile medievale aveau patru facultăți: una pregătitoare și trei principale. Obligatorie pentru toți studenții era facultatea pregătitoare unde se predau șapte arte (septem artes liberales). După programul trivium (gramatică, retorică, dialectică) și promovarea examenelor relevante, studentul primea o diplomă de licență în arte. După promovarea cursului de quadrivium (aritmetică, geometrie, astronomie, teoria muzicii), studentul primea o diplomă de master în arte și dreptul de a-și continua studiile la una dintre facultățile principale: teologie, medicină sau de drept, la finalul căreia studentul primea o diplomă de master/doctor. La Montpellier, la începutul secolului al XIV-lea, nu era necesară o diplomă în arte liberale pentru admiterea la studiile medicale, dar acolo, ca și în alte universități, a avea o diplomă permitea un curriculum mai scurt. Erau necesari șase ani pentru a deveni doctor sau cinci ani când studentul avea deja o diplomă de master în arte. După cei cinci sau șase ani de prelegeri, urmau șase luni de experiență practică. Studentul poate susține examenul pentru gradul de licență în medicină după trei ani. Dacă promova acest examen și ar alege să nu-și continue pregătirea, ar putea practica în mediul rural, dar nu în Montpellier, și nu ar fi eligibil să preda în facultate. La Paris, în 1270, programa medicală necesita șase ani fără o diplomă de arte liberale și cinci ani cu diploma. Până în 1350, a avea o diplomă de master în arte, economisea 12 luni din perioada de pregătire medicală. La Bologna, studiile academice au fost puțin mai scurte: cinci ani fără o diplomă în arte și patru ani cu această diploma.
 
Predarea în universitățile medievale era de natură dogmatică axată pe lucrările lui Galen, Hipocrate și Ibn Sina (Avicena). Medicii au fost instruiți în arta diagnosticului. De fapt, în secolul al VI-lea, Cassiodorus (c. 485 – c. 585) scria că „pentru un medic priceput, pulsația venelor dezvăluie [degetelor] boala pacientului, așa cum o indică ochilor apariția urinei”. Observarea, palparea, simțirea pulsului și examinarea urinei ar fi instrumentele medicului de-a lungul Evului Mediu. În aceste universități, au fost efectuate disecții ale corpului uman, așa că oricine dorea să studieze medicina în Evul Mediu nu era total ignorant despre corpul uman. Studenții au fost încurajați să disece porcii, deoarece anatomia lor a fost considerată a fi cea mai strâns legată de oameni. Un mit popular despre Evul Mediu a fost că medicii nu ar folosi cadavrele pentru disecții din cauza opoziției Bisericii. Istoricii din secolul al XIX-lea au indicat Edictul de la Tours din 1167 sau o bulă (De detestanda crudelitate) a Papei Bonifaciu al VIII-lea (1235 – 1303), care avea să condamne disecția cadavrelor umane și să-i excomunice pe făptuitori. În realitate, Biserica nu s-a opus acesteia în scopul predării anatomiei și medicinei. Edictul de la Tours se referă la interzicerea preoților de a efectua operații (din cauza misiunii lor spirituale). Bula lui Bonifaciu al VIII-lea nu privește disecțiile de natură medicală, ci „tăietorii de cadavre”, adică practica stabilită în timpul cruciadelor de a tăia în bucăți cadavrele nobililor cruciați pentru a prăji carnea și a aduce carnea și oase înapoi în patria lor. Sancțiunile invocate se referă la cazuri specifice (de exemplu, furtul de cadavre din cimitire pentru disecții clandestine). În 1348, Papa Clement al VI-lea (1291 – 1352) nu numai că a autorizat, dar a ordonat să fie efectuată o autopsie victimelor ciumei din Siena. Disecția era încă rară în Evul Mediu, deoarece puțini oameni ar fi dispuși ca membrii familiei lor decedați să fie folosiți ca cadavru. La rândul lor, medicii laici nu par foarte interesați de această practică. Cea mai probabilă sursă de cadavre a venit de la criminali condamnați. Istoricul bizantin Theophanes (752d.H. – 818 d.H.) descrie o astfel de situație. Cei interesați de anatomie îi căutau și pe săraci și bătrâni, care nu aveau familie cărora le promit o înmormântare creștinească (după disecție). Leonardo da Vinci însuși a efectuat peste 30 de disecții, inclusiv pe cea a unui bărbat de 100 de ani cu care se cunoscuse într-un spital florentin și cu care se împrietenise.
 
În perioada în care universitățile începeau să se dezvolte, Biserica s-a preocupat de activitățile seculare ale călugărilor. Într-o rezoluție a Conciliului de la Clermont din 1130, călugărilor li se interzicea studiul jurisprudenței și medicinei „în scopul câștigului temporal”. Același edict a fost repetat la conciliile mai importante din Reims și Lateran II, în 1131 și 1139. Accentul a fost împotriva practicii pe o bază profesională si contra cost, mai degrabă decât pe eradicarea oricărei implicări în medicină. La Conciliul de la Tours (1163), călugărilor li s-a interzis să-și părăsească mănăstirea mai mult de două luni o dată și li s-a interzis să practice și să predea medicina înafara mănăstirii. Papa Inocențiu al III-lea (1198 – 1216) a emis un edict la Sinodul Lateran IV (1215), care era adresat călugărilor diaconilor și preoților, interzicându-le să participe la operațiile în care era vărsat sânge. Decrete ulterioare ale papilor Bonifaciu al VIII-lea și Clement al V-lea la începutul secolului al XIV-lea au separat în mod oficial practicile chirurgiei de cele medicale. Mulți clerici au continuat să practice medicina și chirurgia, cu binecuvântarea bisericii, dar au făcut acest lucru în mod predominant pentru caritate. Exemplul remarcabil este Petrus Hispanus (1205 – 1277), care a predat, a scris și a practicat medicina în timpul unei cariere ecleziastice de mare succes, care a culminat cu alegerea sa ca Papă Ioan al XXI-lea (1276 – 1277). La mijlocul secolului al XIV-lea, unele dintre aceste restricții au fost puse eliminate prin dispensii papale, dar laicizarea medicinei a devenit și a rămas în mare parte un fapt realizat.
 
După căderea Constantinopulului, creștinii din Estul Europei s-au îndreptat către universitățile din Polonia, Cehia, Italia, Franța sau Rusia (începând cu secolul XVIII). De exemplu:
 
Francis Skaryna (1470 – 1552), filozof-umanist, scriitor, antreprenor, medic, traducător al Bibliei în versiunea belarusă a limbii slavone, a urmat medicina la Padova.
 
Piotr Postnikov (1666 – 1703) – primul rus medic-fiziolog și diplomat, care a primit gradul de doctor în Filosofie și Medicina la Padova.
 
Georgius Drohobicz de Russia (1450 – 1494) – medic, filozof, bibliofil și umanist. A fost profesorul lui Nicolaus Copernic la Cracovia. Între 1481 și 1482 – rector al Universității din Bologna, iar din 1488 – profesor la Universitatea din Cracovia.
 
La începutul secolului al XVIII-lea, a fost înființată prima școală de medicină rusă. Nikolai Bidloo (Nicolaas Bidloo; 1669 – 1735) – olandez, doctor în medicină la Leiden, medic de curte al lui Petru I a fost fondator și (aproape 30 de ani) șeful primei instituții de învățământ medical de stat din Rusia (1707).
 
Până în secolul XIX, universitățile nu au pregătit suficienți medici pentru a se ocupa de nevoile populației. Medicii formați la universitate au rămas în orașe, de obicei în orașul în care absolviseră și, prin urmare, fuseseră autorizați. Țărănimea sărăcită nu își permitea să fie tratată de medici autorizați. Clasa de mijloc era prea mică pentru a folosi mulți medici. Prin urmare, acest segment de elită al profesiei de vindecare a tratat practic doar stratul îngust, cel mai de sus al societății, nobilimea ecleziastică și seculară, iar numărul de medici care veneau de la universități ar fi putut fi adecvat pentru aceasta. Pentru restul populației s-a oferit soluția medicilor formați prin ucenicie, singura modalitate de a dobândi suficientă practică pentru a obține dreptul de a profesa. Licența de a profesa putea fi, de fapt, acordată fără titlu universitar, cu condiția trecerii în fața unui „juriu” de maeștri competenți. Aici (mai ales în Estul Europei) Biserica a fost prezentă prin instituțiile sale.
 
Educația medicală a început încet-încet să-și asume aplicarea cunoștințelor din ce în ce mai mari ale științelor naturale la îngrijirea efectivă a pacienților. Pregătirea medicală, de la breslele medievale până la universitățile de azi a fost influențată pozitiv în Europa de creștinism.
 
(va urma)
11-11-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu