Gheron Iosif Isihastul – Ultimul mare povatuitor al rugaciunii lui Iisus

 

Vârsta copilăriei şi a tinereţii

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Care a împodobit Biserica Sa cu suflete sfinţite prin vieţuire duhovnicească şi nu a lăsat Biserica văduvită de sfinţi nici în vremurile de pe urmă în care apostazia şi fărădelegile au cuprins omenirea. Trăind într-o lume plină de fărădelegi adeseori ne îndoim că mai este cu putinţă să ducem o viaţă curată şi neîntinată ca să dobândim harul lui Dumnezeu. Însă Domnul ne cheamă la El prin dragostea Sa pe care a arătat-o lumii şi în aceste vremuri de pe urmă, pogorând harul Său cu îmbelşugare asupra celor ce nu se smintesc de greutăţile şi slăbiciunile acestui veac, ci cu credinţă năzuiesc spre curăţirea de patimi şi dobândirea Duhului Sfânt. De acest adevăr, cum că ne putem despătimi şi în vremurile noastre, nu doar în primele veacuri de creştinism, ne încredinţează viaţa sfântă a cuviosului Iosif Isihastul, supranumit Gheron Iosif, sfânt ce a trăit în secolul XX.

Gheron Iosif Isihastul, pe numele său de botez, Francisc, s-a născut în Grecia, în satul Levkes din insula Paros. Copilăria sa este simplă şi obişnuită ca a oricărui copil ce se trage dintr-o familie de creştini modeşti. Părinţii lui erau oameni simpli şi săraci, aşa încât copiii lor au fost nevoiţi să muncească încă din fragedă vârstă pentru câştigarea celor necesare traiului. Tatăl său, Gheorghe, nu a trăit destul ca să poată întregi creşterea şi educaţia familiei. Şi astfel, copiii, pe lângă sărăcie, au rămas şi orfani, lucru care nu era atât de neobişnuit la familiile sărace. Mama sa, Maria, era o femeie evlavioasă şi îşi creştea copiii în frica lui Dumnezeu.

Căsuța lor mică de două camere trebuia să îi adăpostească pe toți cei şase copilaşi iar mama să muncească din greu pentru a le oferi hrana necesară. Îi creştea cu drag însă, întreţinând o atmosferă de dragoste şi căldură sufletească. Dar ca o mamă desăvârşită, s-a îngrijit nu numai de hrana cea trupească a fiilor ei, ci şi de cea sufletească, învăţându-i rânduiala rugăciunii, să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtășească.

O mare înrâurire asupra sufletului de copil al lui Francisc a avut-o duhovnicul său, Cuviosul Arsenie Aghioritul, care i-a insuflat dragoste de Dumnezeu şi teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. În acest climat a trăit Francisc timp de 17 ani, timp în care s-a ocupat cu diferite treburi pe lângă casa părintească, încercând să o ajute pe mama sa să întreţină toată familia. Iată cum își amintea stareţul perioada copilăriei sale: „Aveam vreo două găini, le luam ouăle, le dădeam la băcan, iar el ne dădea vreo două sardele, căci oul cine să-l mănânce mai întâi? Uneori, ca un copil ce eram, mergeam la capră şi sugeam lapte”.

De la negustor la Sfântul Munte

„De acum înainte vei sluji aici”

Constrânsă de această sărăcie, mama lor îi trimite pe Francisc şi pe fratele lui mai mic, Leonard, la Atena ca să îşi găsească ceva de lucru. Astfel, în 1914, Francisc ajunge în Pireu, unde rămâne să lucreze în Port până la satisfacerea stagiului militar. După aceea, cu puţinele economii pe care le-a adunat, a început să lucreze singur. La început a făcut-o pe micul vânzător, apoi pe negustorul. Mergea de obicei la diferitele iarmaroace şi în puţin timp a câştigat o sumă importantă de bani, suficientă pentru un viitor economic strălucit. Era energic, dar cu multă omenie, şi din această pricină întotdeauna se scârbea de nedreptate şi de viclenie. Ori de câte ori i se dădeau prilejuri de câştig prin mijloace necinstite, niciodată nu accepta. Atât de corect şi de cinstit era încât, uneori, pe când lucra ca taxator de bilete în tramvai, unii oameni îi dădeau preţul pe bilet dar în graba lor înaintau fără sa ia biletul; cu toate acestea Francisc nu oprea banii pentru sine, ci de fiecare dată rupea biletul şi-l arunca, gândind întru sine: „Întreaga firmă pe bilete se sprijină. Cum să bag în buzunar banii de pe bilete?”

Dumnezeu văzând corectitudinea sa şi inima milostivă pe care o avea faţă de semenii săi, deoarece adesea ajuta pe cei săraci şi bolnavi, l-a chemat către Sine într-un mod mai aparte. Astfel că într-o seară a avut un vis minunat, care i-a schimbat radical viaţa: „Într-o seară am văzut în somn că treceam pe lângă nişte palate. Imediat m-au luat doi ofiţeri ai gărzii palatului şi m-au dus în palat. Nu înţelegeam pricina şi de aceea mă împotriveam. Dar aceia mi-au spus cu bunătate să nu mă tem, ci să merg, pentru că aceasta este voia Împăratului. Am intrat într-un palat foarte frumos şi mai strălucit decât orice palat pământesc. Acolo m-au îmbrăcat cu un veşmânt alb şi de mult preţ şi mi-au spus: «De acum înainte vei sluji aici!». Şi m-au dus să mă închin Împăratului. M-am deşteptat îndată şi am simţit că atât de mult se întipăriseră în mine ceea ce văzusem şi auzisem, încât nu mai puteam să fac sau să gândesc nimic altceva. Am încetat lucrul şi am rămas gânditor. Auzeam mereu înlăuntrul meu vie acea poruncă, repetându-se continuu: «De acum înainte vei sluji aici!». Toată starea mea lăuntrică şi exterioară s-a schimbat. Nu mă mai preocupa nimic din cele ce se aflau pe pământ, dar nici nu ştiam ce era ceea ce văzusem şi ce trebuie să fac”.

Primeşte de la două prietene câteva cărţi din vieţile sfinţilor şi imediat Francisc înţelege mesajul Domnului. Citea însetat vieţile pustnicilor care se nevoiau cu asprime pentru Dumnezeu. O atât de mare dragoste s-a aprins în inima sa pentru Dumnezeu încât de atunci înainte singura lui grijă era cum să Îl mulţumească mai mult pe Dumnezeu şi să îi slujească Lui neîncetat. Nemaisuferind zgomotul oraşului, ieşea adesea la un loc izolat, aflat la periferie şi se ruga în linişte, uneori nevoindu-se şi în copaci, ca un stâlpnic, toată noaptea. Astfel încerca să pună în practică ceea ce citea în Vieţile Sfinţilor şi Domnul l-a ajutat.

Prin iconomia Sa, Francisc întâlneşte în Atena un monah din Sfântul Munte, venit cu treburi pentru mănăstirea sa în oraş şi îl roagă să îl ia şi pe dânsul în Sfântul Munte. Între timp, o parte din economiile lui le-a împărţit milostenie pe unde a crezut de cuviinţă, iar altele le-a lăsat casnicilor săi. Apoi a luat hotărârea de a pleca şi de a rămâne pentru totdeauna în Sfântul Munte, în locurile cele mai îndepărtate şi pustniceşti.

În căutarea unui povăţuitor duhovnicesc

Prima sa oprire a fost la Katunakia, la binecuvântata obşte a Danieleilor. De la stareţul Daniil, Francisc deprinde primele rânduieli monahale, însă râvna sa după o vieţuire mult mai aspră ca a acelora din Vieţile Sfinţilor, îl determină să plece de la Katunakia şi să caute un loc de nevoinţă mai aspră, pe măsura râvnei sale. Ceea ce îl interesa pe stareț nu a putut găsi aşa uşor în Sfântul Munte. Pe el nu îl interesa aşa de mult nevoinţa trupească şi exterioară. Lui Dumnezeu i-a cucerit inima, de aceea Francisc dorea să Îl câştige pe Domnul cu totul în inima sa. Aceasta, în practica ortodoxă, este posibilă prin aşa-zisa rugăciune a inimii, rugăciunea lui Iisus, pe care marii isihaşti o deprinseseră. Ea sună aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, sau în varianta prescurtată: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Prin această rugăciune adevăraţii nevoitori ajung să îşi pogoare mintea în inimă, şi din acest moment rugăciunea se zice de la sine şi izvorăşte nenumărate stări de har, unindu-l pe om cu Dumnezeu. În vremea în care Gheron Iosif a venit în Sfântul Munte nu mai existau povăţuitori duhovniceşti ai rugăciunii inimii şi această practică era considerată de mulţi drept o rătăcire. De aceea Dumnezeu avea un plan cu tânărul Francisc pentru mai târziu, el având să devină un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi dascăl al multora, care aveau să revigoreze viaţa duhovnicească în Sfântul Munte.

Astfel începe să caute povăţuitorul duhovnicesc. „Am căutat, mărturisea stareţul, am strigat, am plâns. Nu am lăsat munte sau peşteră neumblată, căutând îndrumător nerătăcit, ca să ascult cuvintele vieţii, nu cuvinte zadarnice, neroditoare… Eu căutam acolo unde exista viaţă, unde puteam dobândi folos sufletesc”.

Descoperă harul lui Dumnezeu. Puterea rugăciunii inimii

Obosit şi ostenit după atâta căutare, Francisc simte că ajunge la limita puterilor sale şi începe cu disperare să strige Maicii Domnului: „Am plâns mult în acea zi, ne spunea, cât n-am mai plâns niciodată. Mă jeluiam lui Dumnezeu că nu m-a ajutat cum trebuie. Îi ceream şi Îi spuneam că nu voi pleca de acolo, până ce nu-mi va arăta mila Sa şi nu mă va îmbărbăta. M-am adresat şi Maicii Domnului şi m-am rugat mult şi ei”. Iar Dumnezeu care dă darurile sale oricui îi cere cu credinţă, nu a lăsat rugăciunea lui neascultată.

„Pe când mă aflam în această stare şi priveam spre vârful Athonului, unde se vedea bine şi locul în care se află bisericuţa Maicii Domnului, parcă am simţit înlăuntrul meu o tresăltare de bucurie şi îndată am văzut o rază luminoasă care a ieşit din biserica Maicii Domnului şi care, trasând un arc de cerc, a venit şi s-a aşezat deasupra mea. Îndată m-am schimbat cu totul şi am uitat de mine. M-am umplut de lumină atât înlăuntrul inimii mele, cât şi în afară, peste tot, şi nu mai simţeam dacă mai am trup. Rugăciunea a început să lucreze singură înlăuntrul meu atât de ritmic, încât m-am minunat, pentru că nu mă străduiam deloc s-o rostesc, ci doar vedeam şi auzeam în acelaşi timp şi mă minunam. Mi se părea că eram doi, pentru că pe de o parte vedeam starea mea lăuntrică plină de lumină, de bună mireasmă duhovnicească şi de bucurie, împreunate cu neîncetata rugăciune, iar pe de altă parte mă vedeam în întregime cuprins de lumină şi mă minunam de marea milă dumnezeiască. Pe nesimţite, atât cât îi este cu putinţă cuiva să-şi cerceteze gândurile, mă gândeam că acesta este Harul, care mângâie pe cine vrea, potrivit tradiţiei Părinţilor. Nu ştiu cât a ţinut starea aceasta. Dar de la o vreme am văzut că lumina cea albă s-a întors acolo de unde a ieşit. Mi-am revenit şi am văzut că eram tot în locul în care începusem să mă rog… De atunci nu s-a depărtat de la mine acea stare de rugăciune, ci se repeta în inimă fără osteneală, însă nu cu aceeaşi putere ca atunci când a venit prima dată”.

Din acea vreme a început să locuiască prin diferite peşteri şi locuri pe unde, potrivit tradiţiei, au locuit şi au trecut oameni duhovniceşti, care s-au nevoit să ţină înlăuntrul lor Rugăciunea. Făcea mături din ramuri de copaci, precum se obişnuieşte în Athos, şi le ducea la Mănăstirea Marea Lavră. De acolo îi dădeau posmag, care îi ajungea câteva săptămâni, după care iarăşi repeta acelaşi lucru.

Întâlnirea cu Părintele Arsenie, prietenul său de viaţă

În ziua prăznuirii Schimbării la Faţă a Domnului a urcat în vârf împreună cu toţi părinţii. Acolo s-a întâlnit cu monahul Arsenie, cel care avea să-i fie de atunci înainte prieten nedespărţit şi împreună nevoitor. Părintele Arsenie se gândea să afle un loc potrivit unde să se nevoiască în linişte, dar nu voia să înceapă singur şi de multă vreme tot căuta un partener de rugăciune. Astfel a avut loc această întâlnire, la Schimbarea la Faţă, în vârful Athonului. Au vorbit puţin, s-au înţeles, au hotărât să se nevoiască împreună şi au pornit să ceară sfatul bătrânului Daniil de la Katunakia, care era înzestrat cu harisma discernământului.

Părintele Daniil, în înţelepciunea sa, îi sfătuieşte ca mai întâi să înceapă prin a se supune unui stareţ bătrân, şi nu singuri. „Mergeţi la un bătrânel şi supuneţi-vă lui, chiar dacă el vi s-ar părea foarte simplu, iar când va muri şi îl veţi pogorî în mormânt, veţi lua binecuvântarea lui Dumnezeu, ca moştenire, care vă va însoţi şi vă va povăţui în orice lucrare”.

Cu binecuvântarea sa, au găsit foarte repede şi în apropiere, Chilia „Buna Vestire”, unde locuiau bătrânii Iosif şi Efrem. Bătrânul Efrem nu ştia cum să-şi exprime bucuria la venirea şi la cererea celor doi tineri ucenici de a sta sub ascultarea sa. Lăcrima de multe ori de emoţie şi de bucurie, când vedea râvna şi dăruirea noilor săi ucenici, care n-au întârziat să se armonizeze complet cu tot programul şi felul său de viaţă, insistând mai mult pe rugăciunea lui Iisus. Stareţul Iosif era un om hotărât, neînfricat, neînduplecat în respectarea programului şi iubitor de rânduială, pe care totdeauna o respecta, chiar şi în clipele grele ale vieţii sale. Dintre toate nevoinţele sale, pe care le cerea neîncetata sa iubire de osteneală, cea mai importantă preocupare a sa era Rugăciunea. Rugăciunea, în sensul ei duhovnicesc, aşa cum îl învăţase Harul, adică să-şi ţină mintea în inimă. Se îndeletnicea cu multă sârguinţă cu această nevoinţă şi n-o schimba cu nicio altă ocupaţie, fie ea chiar şi programată.

Vedenie minunată

Nevoitorul Francisc nu participa niciodată la hramurile celorlalte mănăstiri, pentru a nu fi nevoit să iasă din chilia sa şi să își lase liniştea. Astfel, într-o zi, în care ceilalți părinţi erau plecaţi la un hram din apropiere, Francisc a rămas singur în peştera unde obişnuia să se nevoiască. Dumnezeu, ca să îl încredinţeze de adevărul lucrării rugăciunii lui Iisus, i-a dăruit o astfel de vedenie. „Mă rugam, fiind adâncit în mine însumi, şi luam aminte la dulceaţa rugăciunii. Deodată m-am umplut de lumină care, încet-încet, s-a mărit, astfel încât s-a revărsat peste tot locul acela. Dar această lumină nu era firească, precum este lumina zilei pe care o vedem. Atunci au apărut înaintea mea trei copii, cam între şase şi opt ani, cu toate trăsăturile şi însuşirile chipurilor lor identice, încât era cu neputinţă să distingi ceva deosebit la ei. Erau atât de plini de Har şi atât de frumoşi, încât privirea lor mi-a robit toate simţurile. N-am mai simţit nimic altceva, ci numai mă minunam… Şi cântau foarte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». După ce s-au apropiat destul de mult de mine, încât cred că i-aş fi putut atinge dacă întindeam mâna, s-au retras iarăşi în acelaşi ritm, fără să se întoarcă cu spatele, continuând aceeaşi cântare. Iar când spuneau «Aliluia» mă binecuvântau cu mânuţele lor, aşa cum face preotul”.

După această vedenie, Harul rugăciunii s-a înmulţit, a crescut şi mai mult setea de linişte, iar mintea sa nu se mai îndeletnicea cu niciun lucru pământesc. Însă s-au înmulţit şi ispitele, iar condiţiile locului nu mai puteau fi suportate. Una din două trebuia făcută: fie să părăsească programul şi modul lor de viaţă şi să se conformeze cerinţelor locului, fie să plece în altă parte, unde condiţiile locului permiteau să slujească scopului lor. Au preferat ultima variantă.

Se călugăreşte în schima mare, cu numele Iosif

Împreună cu bătrânul Efrem s-au stabilit la Schitul Sfântului Vasile, un loc înalt, depărtat şi liniştit. În timpul şederii lor la Katunakia, bătrânul Efrem a îmbrăcat în schima mare pe Părintele Iosif. Călugăria lui s-a făcut la peştera Sfântului Atanasie de către duhovnicul ce se liniştea acolo.

După adormirea bătrânului Efrem, cei doi monahi prieteni, Arsenie şi Iosif, au început să ducă o viaţă mult mai aspră, vieţuind prin peşteri adânci unde se nevoiau cu rugăciunea lui Iisus. Mâncau în fiecare zi numai 75 de grame de pesmet după ceasul al nouălea bizantin, adică cu trei ore înainte de apusul soarelui. Sâmbăta sau Duminica, dacă se aflau în vreo mănăstire sau în vreun ţinut locuit, primeau puţină hrană şi mâncau. Acest fel de viaţă al lor a ţinut cam opt ani.

Lupta cu ispitele. „Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi”?

Pururea-pomenitul Stareţ spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruinţă în linişte şi în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăşi o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minţii din adâncul inimii şi s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi aşezaţi în poziţie de luptă, iar în faţa lor, la o mică distanţă, erau adunaţi mulţime de negri mânioşi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti şi având o înfăţişare înfricoşătoare.

„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofiţer înalt şi slăvit, care îmi spune:

– Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi?

Eu, care doream asta, m-am bucurat mult şi l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simţeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci acel ofiţer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam şi, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostaşi, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit şi mi-a zis:

– Pe cel care vrea să se lupte bărbăteşte cu aceşti întunecaţi nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.

Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înţeleg sensul ei şi mi-am zis: «Smerite Iosife, pregăteşte-te să împlineşti făgăduinţele tale!». Şi într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.

De aici înainte stareţul Iosif avea să ducă un război crunt cu patimile trupului. Pentru a-l încerca în foc şi ispite pe cel căruia îi dăduse harul Său cu multă ușurință şi din belşug, Domnul retrage de la el harul pentru o perioadă, spre a-l lăsa să se lupte singur cu patimile, singur cu puterile sale. Aceasta s-a făcut din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca Stareţul Iosif să dobândească discernerea firii şi a ispitelor, spre a fi de ajutor tuturor celor ce vor dori să se nevoiască duhovniceşte pentru Hristos, pentru a-i putea scoate din greutăţi şi ispitele cele mai puternice pe nevoitorii lui Hristos.

Astfel se trimite asupra sa mai întâi războiul desfrânării. „Aveam cunoştinţa deplină a războiului, ne spunea Stareţul, şi mă nevoiam cu asprime. Când ajungeam la culmea istovirii, Harul mă întărea şi începeam iarăşi. Dar cu scurgerea vremii, războiul devenea mai aspru şi aproape continuu”. Stareţul nu a încetat să lupte cu râvnă biruind patima desfrânării prin aspre nevoinţe ascetice. „Plângeam, suspinam, o rugam pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care de multe ori mă mângâiase, dar nicio uşurare nu simţeam. Uneori războiul înceta pentru puţin timp atât cât să pot răsufla, dar apoi începea iarăşi cu mai multă tărie. Trupul meu începuse să slăbească şi astfel curajul meu să se clatine. Văzând că puterea armelor mele se împuţina, am găsit odihnă în rugăciune, care mi-a fost lucrarea cea mai mângâietoare”.

Găsirea Duhovnicului Daniil. Lupta cu patima desfrânării

Pentru aşa ispitiri la care era supus, Monahul Iosif simţea nevoia unui duhovnic iscusit care să îl ajute. Cu multă osteneală îl găseşte pe Duhovnicul Daniil, care se nevoia într-o peşteră din Marea Lavră şi care stătea mai mult zăvorât. După miezul nopţii începea Liturghia, pe care o săvârşea foarte rar şi cu atenţie. Adesea întrerupea cursul ei din pricina lacrimilor pe care le vărsa la citirea rugăciunilor, şi astfel de multe ori numai Liturghia ajungea să dureze chiar şi patru ore.

„De multe ori, spunea Stareţul Iosif, îl sileam să ne spună vreun cuvânt duhovnicesc ca să ne folosim, dar el evita, aducând ca pretext cuvântul Cuvioasei Singlitichia, care se referă la patima slavei deşarte: «Opaiţul când arde, îi luminează pe ceilalţi, dar apoi îşi arde propriile sale buze»”.

„Spre sfârşitul celor opt ani, am observat că războiul trupesc se mărea şi mai mult. Mijloacele mele de apărare nu mai rezistau mult, pentru că Harul se retrăgea, iar în rugăciune nu mai aflam atâta mângâiere. În astfel de clipe ajută mult mângâierea omenească de la părinţii şi fraţii adevăraţi, care au experienţa războiului şi a stărilor sufleteşti. Pentru noi însă aceasta era foarte greu, fiindcă prin încercarea noastră de a ne depărta de legăturile cu semenii de dragul liniştii, mulţi ne considerau înşelaţi şi de aceea ne evitau. Şi nu era numai asta. Cei care nu cunoşteau bine realitatea, ne ironizau şi ne batjocoreau. Atunci, într-adevăr, s-au împlinit cele spuse de David: «înmulţirea durerilor lui» (Ps. 68, 27). Singura mângâiere ce ne rămăsese era stareţul de la Sfântul Petru, duhovnicul Daniil. Acolo ne găseam scăparea adeseori, căci stareţul ne mângâia, mai ales când ne vedea că încercăm cu sinceritate să ne nevoim pentru mântuirea noastră”.

Şi pentru că se lupta cu osârdie şi nu ceda ispitei desfrânării, diavolul a început să îl lupte cu ură şi mai aprig. Într-o zi se ruga cu osârdie către Maica Domnului, singur în chilia sa, «Stăpâna noastră! Stăpâna noastră!» strigam cu durere. «Păzitoarea celor ce trăiesc în curăţie, tu ştii că niciodată nu m-am învoit cu păcatul trupesc şi după ce L-am cunoscut pe Fiul tău m-am silit spre feciorie atât cât se poate omeneşte. De ce atâta silă şi durere? Va birui oare intenţia mea cea bună?» Deodată am auzit un zgomot ca şi cum s-ar fi deschis uşa, dar nu m-am mişcat, pentru că am crezut că este părintele Arsenie. Însă îndată am simţit că cineva mă aţâţă în părţile de jos ale trupului. Am deschis ochii, şi ce să văd? Era duhul cel necurat al desfrânării, exact aşa cum îl descriu Părinţii noştri. Cu un cap pleşuv, murdar, cu nişte coarne mici şi drepte. Cu faţa palidă, cu ochii rotunzi şi roşii, plini de viclenie, şi cu trupul lui murdar şi acoperit cu peri de porc sălbatic. Îndată m-am năpustit asupra lui cu toată puterea mea, dar, fireşte, era cu neputinţă să-l pot ţine. Numai în palme mi-a rămas senzaţia părului lui şi duhoarea, ca de pucioasă şi mocirlă, ce ieşea din el şi care a umplut tot locul acela. Din clipa aceea, cu Harul lui Hristos şi al Maicii Lui, mi-a dispărut greutatea acestui război, au încetat cu desăvârşire gândurile şi mă simţeam ca un copil mic, fără să mai simt această patimă”.

Împărtășit în chip minunat

În perioada aceea, Stareţul a încercat un fel de zăvorâre, iar părintele Arsenie îi slujea. Nu ieşea deloc din chilia sa şi, fireşte, nici la Sfânta Liturghie nu mergea. La sărbători numai părintele Arsenie mergea în alte locuri, unde de obicei se adunau părinţii. Chiar dacă Gheron Iosif nu mergea nici măcar la Liturghie, povesteşte cum într-o noapte a fost împărtăşit de îngeri. „Toată noaptea aceea, spunea, mi-a stăruit în minte gândul că ceilalţi părinţi se vor împărtăşi, iar eu nu sunt vrednic de acest dar din pricina păcatelor mele… şi am văzut înaintea mea un Înger cu totul luminos, aşa cum îi descrie Biserica noastră, care a umplut tot locul acela de lumină, o lumină din cealaltă lume. În mână ţinea un vas foarte frumos şi strălucitor care era atât de mic cât putea să încapă în palma sa. L-a deschis cu atenţie, s-a apropiat de mine atât cât trebuia şi, cu multă evlavie şi atenţie, mi-a dat în gură părticica Trupului stăpânesc”.

Întemeiază o mănăstire de maici

Uneori stareţii având nevoie să îşi vândă rucodeliile coborau şi până în oraş, pentru a-şi procura ceva provizii pentru iarnă. Astfel, în 1929, trecând prin Tesalonic, Stareţul Iosif a cunoscut nişte văduve şi femei evlavioase, care râvneau după viaţa călugărească. Corespondând cu ele prin scrisori Stareţul Iosif le-a învăţat cum să rostească la chilie rugăciunea lui Iisus şi mult s-au folosit acelea. Văzând râvna lor Gheron Iosif le tunde în schima mare şi întemeiază pentru ele o mănăstire, unde să poată ţine rânduiala isihastă. Mănăstirea au ridicat-o într-un sat părăsit, numit Gheroviţa şi de construcţia mănăstirii s-a ocupat fratele lui din Atena, Leonard. Maicile de aici au ajuns în timp la o înaltă vieţuire duhovnicească, unele din ele dobândind chiar rugăciunea inimii. Doi ani a petrecut stareţul alături de obştea de maici, până când acestea, din invidia diavolului, au fost prigonite în urma unor intrigi şi alungate din mănăstirea lor. Starețul Iosif s-a îngrijit să le găsească mănăstire în Uranopolis şi după ce le-a aranjat toate cele de trebuinţă, împreună cu Părintele Arsenie au hotărât să se întoarcă în Sfântul Munte la dulcea lor chilie, promițându-le maicilor ca le va povăţui prin scrisori, ceea ce s-a şi întâmplat.

Primii ucenici, obştea de la Schitul Sf. Vasile

În ciuda dorinţei de a rămâne neştiuţi şi departe de faima oamenilor, Părinţii au început să fie renumiţi în Sfântul Munte pentru harismele lor. Astfel au început să vină şi alţi călugări din Sfântul Munte sau mireni care doreau să se nevoiască împreună cu ei. La început Stareţul îi primea pe toţi, dorind să îi ajute, dar, datorită neascultării lor şi lipsei de nevoinţă, aceştia mai mult îl tulburau pe stareț şi nu ştia ce să facă. Aflându-se într-o aşa nedumerire, într-o noapte i se arată Mântuitorul venind cu crucea Sa în chilia stareţului şi i-a spus: „Vezi ce am suferit pentru voi, iar voi atât de repede vă împuţinaţi? De îndată ce am auzit acestea, am căzut înaintea Lui strigând cu lacrimi: Doamne, ajută-ne nouă, păcătoşilor şi nu ne părăsi!”

Astfel au început să zidească o bisericuţă afierosită Naşterii Cinstitului Înaintemergător şi se întreţineau din rucodelia mâinilor lor; în special sculptau cruciulițe în lemn. Cât timp au stat la Schitul Sfântului Vasile, Bătrânii au primit în obştea lor trei fraţi: pe părintele Efrem, pe părintele Ioan din Albania (care a rămas la Sfântul Vasile şi după mutarea Bătrânilor la Sfânta Ana Mică) şi pe părintele Atanasie (fratele după trup al Stareţului Iosif). Ceilalți care făceau tulburare nu au putut rămâne datorită nevoinţelor aspre ale Părinţilor şi au plecat de bunăvoie.

Gheron Iosif a început să fie cunoscut şi pentru harisma vindecării de boli. Adesea veneau bolnavi, care, urmând sfaturile Bătrânului, se făceau sănătoşi fără a folosi medicamente.

La Schitul Sfânta Ana. Noua obşte

Deoarece a început să fie din ce în ce mai căutat, Gheron Iosif împreună cu Părintele Arsenie au hotărât să plece singuri în altă pustietate. Au plecat în iarna anului 1938 şi au găsit nişte peşteri lângă Sfânta Ana Mică, unde cu greu şi-au construit chilii şi au amenajat un loc de slujit Sfânta Liturghie, după care Părintele Iosif tânjea foarte mult. Chiar dacă aceste condiţii erau mult mai anevoioase, că nici la Sfânta Liturghie nu se puteau duce undeva, părintele Iosif avea mulţumirea că nu va mai fi deranjat de oameni, în acest loc sălbatic. În cele trei chilii, în care era împărţită coliba stăteau Stareţul, părintele Arsenie şi preotul, atunci când venea pentru Liturghie. Chiliuţele acestea erau foarte mici, atât de mici, încât cu osteneală se putea descurca în ele un om cu pretenţii limitate. Dimensiunile erau de 1,80 pe 1,50 de metri, iar în loc de uşă era o fereastră.

Din când în când mai venea să slujească Părintele Efrem Katunakiotul, un ucenic devotat al Starețului Iosif, pe care îl îndrăgea foarte mult şi câştigase mult har prin rugăciunea lui Iisus. Părintele Efrem locuia împreună cu cei doi Bătrâni doar când venea să slujească Sfânta Liturghie.

Chiar dacă şi aici a început să fie căutat de către oameni, Gheron Iosif nu a mai primit niciun alt ucenic să vieţuiască împreună cu ei. Totuşi, prin rugăciune şi descoperire dumnezeiască, îl primeşte în mica sa obşte pe tânărul Monah Iosif, care avea să devină mai târziu Stareţul Mănăstirii Vatopedu.

Foarte ascultător şi râvnitor, tânărul Iosif sporea cu duhul, lucru ce l-a determinat pe Gheron Iosif să îi lase chilia sa de nevoinţă, iar el şi-a amenajat un loc într-o peşteră la 200 metri depărtare. Acesta era programul lor de obşte, după cum relatează Părintele Iosif Vatopedinul: „Lucram până la amiază la orice era nevoie, după care făceam Vecernia cu şiragul de metanii, fiecare separat, iar apoi puţină citire. Apoi ne adunam pentru prânz, care era mai degrabă cină. La sfârşit luam binecuvântare de la Stareţ şi mergeam la chiliile noastre să ne odihnim. După odihnă, pregăteam ce era nevoie pentru a doua zi, apoi fiecare mergea la chilia sa pentru rugăciune şi priveghere până la miezul nopţii. Dacă urma să se facă Liturghie, aceasta se săvârşea după miezul nopţii, iar dacă nu, atunci se făcea citire duhovnicească. Nouă, tinerilor, ni se îngăduia ca în această vreme să mergem la Stareţ ca să ne spunem gândurile şi să ascultăm sfaturile lui”. Acestuia, pentru ascultarea lui, Gheron Iosif i-a dăruit harul rugăciunii în inima sa şi acesta mai târziu, la rândul său, a povăţuit sute de monahi pe calea rugăciunii, primite în dar de la Gheron Iosif.

Tot prin chemare dumnezeiască avea să vină în obştea stareţului Iosif şi Părintele Efrem, viitorul mare stareţ din Arizona. Părintele Efrem avea să fie hirotonit în Sfântul Munte pentru chilia stareţului Iosif, unde va sluji zilnic Sfânta Liturghie până la adormirea Stareţului. Din descrierea Părintelui Efrem, aflăm câte ceva din însușirile fireşti alea Starețului. „Era mic de statură, cu o constituţie a trupului potrivită, şi ochii mari, albaştri şi plini de pace…. Deşi nu se îngrijea să se spele, să se pieptene, să-şi taie unghiile, totuşi prezenţa sa avea un har deosebit, ceva strălucitor şi plin de slavă. Ar fi spus cineva că este vorba de un împărat… şi nu numai că nu mirosea, dar răspândea o miresmă plăcută… Chipul său era senin iar atunci când spunea un Doamne miluieşte în biserică, vocea sa era foarte dulce”.

Părintele îi sfătuia pe ucenici săi să își dedice toată viaţa, gândurile şi simțirile lui Dumnezeu în orice lucru: „Tot ceea ce nu dăm ca să folosească Dumnezeu, foloseşte vrăjmaşul. Pentru aceasta Domnul ne dă poruncă ca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, ca să nu găsească loc cel viclean înlăuntrul nostru”.

În 1950 acestei obşti li s-a mai alăturat şi Părintele Haralambie, unchiul după trup al părintelui Arsenie. Era un părinte foarte nevoitor şi ascultător, ajungând de asemenea preot al acestui schit. Acest părinte cădea deseori în contemplaţie prin rugăciunea minţii, că adeseori uita să mai spună ecfonisurile la Liturghie.

Bolile şi slăbiciunile trupeşti. Mutarea la noul Schit

Datorită nenumăratelor osteneli, frigului, vântului puternic şi condiţiilor nefireşti în care se osteneau, trupurile lor, chiar şi ale celor mai tineri, au început să slăbească şi să se îmbolnăvească. Pentru aceea Gheron Iosif a socotit de cuviinţă să se mute împreună cu obştea sa într-un loc mai aproape de mare, mai ferit de umezeală. Astfel s-au mutat la noul schit, în apropiere de Mănăstirea Sfântul Pavel, unde au primit ajutor de la Părintele Teofilact care vieţuia acolo. Aici şi-au amenajat chilii din peşteri şi au zidit două bisericuţe, una închinată cinstitului Înaintemergător, iar cealaltă închinată Bunei Vestiri, la chilia Părintelui Efrem. Chiar dacă toate mergeau bine, stareţul intrase în ultima etapă a vieţii sale. Văzând aceasta cu duhul mai dinainte, Gheron Iosif încerca să-i pregătească pe ucenici, astfel încât, aceştia să poată lucra harul lui Dumnezeu şi singuri, după adormirea sa. Astfel, zicea: „Ia să vedem, fiilor! Să zicem că nu mai exist şi că v-aţi despărţit, aşa cum vă veţi despărţi atunci când voi muri şi veţi rămâne singuri. Singuri veţi găti, singuri veţi face rucodelie şi singuri vă veţi ruga şi veţi priveghea”. Aceasta o zicea ştiind că după adormirea sa, ucenicii se vor despărţi, ducându-se fiecare acolo unde Dumnezeu îi va chema.

Harismele sale se înmulţiseră înainte de obştescul sfârşit. Prin puterea rugăciunii lui Iisus reuşea să scoată demonii din sufletele chinuite. Şi adesea stareţul spunea că demonii crapă la auzul acestei rugăciuni, iar pe cei posedaţi de duhuri necurate îi considera nişte martiri.

Părintele suferea din cauza unei umflături la picioare, pricinuită de o boală albuminită, care începea să-i cuprindă tot trupul, încât nu mai putea merge şi sta în picioare. „Moartea care pentru mulţi este mare şi înfricoşată, spunea stareţul, pentru mine este o odihnă, este ceva plin de dulceaţă, care de îndată ce va veni, mă va izbăvi de întristările acestei lumi”.

La sfârşitul lui 1958, părintele Filothei Zervakos a trimis în obştea Cuviosului stareţ pe părintele Timotei, un lucrător iscusit al rugăciunii neîncetate, un liturghisitor care în timpul liturghiei adesea vedea îngeri.

Odată cu trecerea timpului stareţul a început să-i piardă puterile şi să se mişte din ce în ce mai greu. Cea mai mică mişcare îi pricinuia astm, dar chiar şi aşa părintele nu-şi părăsea programul său ascetic. De asemenea nu vroia să primească niciun fel de îngrijire medicală. Avea la gât o umflătură care s-a dovedit a fi o infecţie urâtă numită antrax, ce provoacă septicemie. „Dacă vor Sfinţii doctori fără de arginţi, spunea el, să mă tămăduiască, bine, în orice caz la medic nu merg”. Din pricina rănii, stareţului îi paralizase gâtul şi de aceea nu mai putea să-şi ţină capul. Văzându-i pe ucenici plângând şi istoviţi de durere, a acceptat într-un sfârşit să primească tratament cu antibiotice.

Părintele Haralambie îl îngrijea cu multă dragoste şi-l supraveghea neîncetat. La fiecare jumătate de ceas îl întorcea, iar la două ore îl schimba. Îi curăţa puroiul de la gât, de unde scotea infecţia cu cana.

După o lună de tratament, starea părintelui era mai bună; începuse să mănânce. A rămas însă ţintuit la pat şi 5 luni de zile, părinţii îl întorceau cu cearşaful. În tot acest timp nu a încetat să răspundă la scrisorile pe care le primea, dictându-i părintelui Efrem ce avea să spună. În cele din urmă şi-a revenit uşor, a început să umble cu bastonul. A trecut aproape un an până ce s-a vindecat cu desăvârşire, dar puterile îi erau istovite. Diavolul a încercat să-l războiască punându-i în minte că tot ceea ce a clădit până acum era din înşelare şi din simţiri trupeşti. Acestea le făcea vrăjmaşul încercând să-i clatine credinţa în adevăratul Dumnezeu şi să pună la îndoială toată legătura lui cu Dumnezeu. După această ispită, stareţul scria: „Niciodată să nu-ţi pună cineva încrederea în sine însuşi. Şi aceasta până va ieşi din trup”. Dar nu a trecut mult timp şi părintele s-a îmbolnăvit de inimă. Respira greu, având o insuficienţă cardiacă. Cu cât se înrăutăţea situaţia, cu atât stareţul se bucura mai mult, înfruntând cu vitejie moartea.

Mutarea la cele veşnice

„Rugăciunea merge ceas şi nu văd nicio patimă care să se mai mişte”

Într-o zi aflându-se în chilia sa împreună cu părintele Efrem, deodată uşa bisericuţei s-a deschis, iar apoi şi uşa chiliei. Uitându-se părintele Efrem a văzut un monah cu trupul uriaş, fără barbă şi purtând o camilafcă cu o cruce-n faţă şi schimă cu analav. Chipul său era cu totul luminos, dar şi înfricoşător în acelaşi timp. De îndată ce a deschis uşa, i-a privit în ochi şi a plecat fără să spună nimic. Stareţul i-a spus părintelui Efrem că acela fusese Sf. Arhanghel Mihail care-i spusese: „până la o vreme”.

Cu câteva zile înainte de adormirea sa, stareţul ajunsese la acea stare de nepătimire şi zicea: „Simt înlăuntrul meu tot Raiul. Harul este foarte mare! Rugăciunea merge ceas şi nu văd nicio patimă care să se mai mişte… Dumnezeul meu, atâta bogăţie cerească şi nu este nimeni care să o dorească! Există o întreagă visterie şi bogăţie nemărginită, dar nu sunt oameni care să o moştenească”.

În ziua praznicului luminos al Adormirii Maicii Domnului, stareţul Iosif şi-a încredinţat sufletul Domnului său. Înainte de a-şi da sfârşitul i-a chemat pe toţi ucenicii săi, i-a binecuvântat şi le-a zis: „Nu aveţi binecuvântare să rămâneţi împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur… Aceşti călugăraşi într-o bună zi vor cuceri Sfântul Munte”.

În acea perioadă Sfântul Munte avea un număr mic de călugări, iar stareţul vedea cu duhul refacerea lui duhovnicească. Într-adevăr Părintele Iosif cel tânăr a populat sfânta mănăstire Vatoped cu mulţime de călugări, fiind una dintre cele mai importante mănăstiri ale Sfântului Munte; părintele Haralambie a ajuns egumen la mănăstirea Dionisiu; părintele Efrem de asemeni egumen la mănăstirea Filotheu.

La trei ani după adormirea stareţului fiii săi duhovniceşti l-au dezgropat şi au văzut că moaştele lui aveau culoarea chihlimbarului, semn al sfinţeniei. Fiecare dintre părinţi şi-a luat de binecuvântare o parte din sfintele sale oseminte. Părintele Athanasie, fratele stareţului, a luat mâna zicând: „Această mână m-a mântuit, cu scatoalcele pe care le-am primit”. Părintele Efrem a primit de la părintele Arsenie chiar capul sfântului, şi fiecare a luat ce a vrut. Aceste moaşte oriunde s-ar afla răspândesc mireasmă, săvârşesc minuni nenumărate cu cei care se închină lor. Monahiile pe care Gheron Iosif le povăţuia au primit batista stareţului cu care-şi ştergea lacrimile, iar această batistă răspândeşte o mireasmă nedescrisă.

Gheron Iosif a fost ultimul mare dascăl al rugăciunii inimii, al rugăciunii lui Iisus. În orice veac am fi, bunul Dumnezeu nu vrea să lase niciodată lumea văduvită de această minunată lucrare a rugăciunii lui Iisus. Pe lângă faptul că darurile ei sunt nenumărate şi pline de toată desfătarea, ea are putere asupra duhurilor necurate, mai ales în vremurile de pe urmă, aşa cum ne învaţă mulţi Părinţi ai Bisericii. Această rugăciune este mai puternică decât orice alte rânduieli şi pravile şi ea trebuie rostită nu doar de călugări şi asceţi, ci de către orice creştin evlavios care încearcă să își adune mintea la rugăciune. Zicând cu mintea această rugăciune, ea(mintea) se luminează şi ne îndeamnă să cerem de al Dumnezeu cele ce ne sunt cu adevărat spre folos. Să urmăm şi noi îndemnului marelui Iosif Isihastul şi, nelăsând învăţătura lui despre rugăciune neroditoare, să rostim cu gura, cu mintea, cu inima, fiecare după putinţă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, articol apărut în Revista ATITUDINI NR 25)

 Bibliografie

Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009.

Arhim. Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010.

Monahul Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale Dumnezeiescului Har, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2008.