Icoana Învierii Domnului sau despre Crucea Paştilor

Icoana Învierii Domnului, acest "praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor", este, de fapt, icoana Pogorârii la iad, ultima treaptă a scării smereniei Mântuitorului, a drumului Crucii, atingere a adâncului în care zăceau drepţii Vechiului Testament, împreună cu Adam şi Eva. Este icoana în care Dumnezeu-iubire se pogoară la nivelul omului pentru ca pe om să-l ridice la înălţimea Sa.

Temeiuri şi izvoare ale icoanei

Spre deosebire de alte icoane praznicare, cea a Pogorârii la iad nu-şi află un suport canonic în Sfintele Evanghelii. Faptul că marele eveniment al iconomiei mântuirii, în fond încoronarea sa, este învăluit în tăcere nu face decât să atragă atenţia asupra faptului că ne aflăm în faţa unei taine de nespus, a unei anume manifestări a iubirii dumnezeieşti. Toţi sfinţii evanghelişti ne dau mărturie despre aflarea mormântului gol, despre cele rostite de îngeri şi despre arătările Domnului Iisus Hristos de după Învierea Sa. Doar în epistole întâlnim referiri la această pogorâre a Mântuitorului, după cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Petru: "Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…" (I. Petr. 3, 18-19), idee completată de Sfântul Apostol Pavel: "Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor". Iar aceea că "S-a suit" - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. (Ef. 4, 8-10).

Această pogorâre în adâncurile iadului constituie subiectul multor scrieri patristice ale Sfântului Irineu, Sfântului Efrem Sirul, Sfântului Chiril al Ierusalimului, acesta din urmă inspirându-se dintr-un text apocrif, Acta Pilati sau Evanghelia lui Nicodim, scriere în care sunt descrise cu multe amănunte lumina care asemenea soarelui a străbătut întunericul, desfiinţarea porţilor de aramă şi eliberarea drepţilor de sub tirania morţii şi a iadului. (Michel Quenot, Învierea şi icoana, traducere şi prefaţă preot prof. dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 96-99)

Iisus Hristos, centrul şi temelia icoanei

Există o mare deosebire între iconografia catolică şi cea ortodoxă. Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui atlet sau cavaler biruitor ce iese semeţ purtând un steag ca semn al biruinţei, în cea răsăriteană El este întotdeauna reprezentat în relaţie directă cu omul. Icoana mărturiseşte această profundă dovadă a iubirii dumnezeieşti care L-a determinat să Se pogoare şi să parcurgă această ultimă treaptă a dialogului cu omul cel căzut şi care nu se putea ridica singur.

În mare, iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziţionale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam şi Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o poziţie frontală, se află între cei doi protopărinţi, întinzându-le fiecăruia câte o mână. În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientală, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifică lumii greceşti, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam şi Eva, în timp ce în cealaltă El pare că se adresează direct şi nouă, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoşi din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.

Veşmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământeşti, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum şi demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii. Este momentul din care putem rosti: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit" (Irmosul cântării a 9-a din Utrenia Învierii). Tot un atribut al slavei dumnezeieşti este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizează atenţia asupra lui Iisus Hristos, Care a mărturisit: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar în icoanele Schimbării la faţă şi ale Înălţării, întotdeauna de formă circulară, perfecţiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecţiunii divine şi a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalităţii, traseul drumului de la cer la pământ al slavei şi foarte rar circulară.

Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mişcă aici cu o extraordinară energie fizică, trăgându-i pe Adam şi Eva din mormântul lor, astfel încât ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin.

În mâna Lui Iisus Hristos se află un filacter, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită moartea. În toată imnografia ortodoxă, Crucea şi Învierea sunt intim legate: "Învierea lui Hristos văzând să ne închinam Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat." Aşa se explică şi de ce şi icoana Învierii este structurată pe coordonatele orizontale şi verticale ale Crucii, ca o mărturie a biruinţei doar prin acest semn.

Braţul orizontal al icoanei Învierii

Omenirea care Îl înconjoară pe Mântuitorul reprezintă, de fapt, icoana iubirii divine, o rememorare a gestului de pe Cruce în care El, murind cu braţele deschise, a îmbrăţişat întreaga lume. Întotdeauna apar protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, pe care Mântuitorul îi apucă efectiv de mână, cu un gest plin de forţă, şi îi ridică din mormintele în care zăcuseră până atunci şi din care nu puteau ieşi singuri. Ei sunt reprezentaţi întotdeauna foarte în vârstă, ca unii ce au aşteptat îndelung izbăvirea. Uneori, Hristos îl trage de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre "Adam cel vechi", cel care a căzut, şi "Adam Cel Nou", Care a venit să-l ridice. Astfel, icoana devine întâlnirea tulburătoare a celor doi Adam, care coincid acum şi se identifică nu atât în kenoza Întrupării, cât în slava Parusiei.

În rândul drepţilor se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care după moarte a ajuns în iad, binevestind şi aici apropiata venire a lui Hristos. Mai sunt prezenţi şi unii din profeţii Vechiului Testament, David, Solomon (ca fiind unii ce au aşteptat şi vestit izbăvirea), Moise (ca unul care îi anunţase pe evrei că "Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi", Deut. 18,15), dar şi Abel, ca primă jertfă umană.

Braţul vertical al icoanei se regăseşte în însuşi sensul cuvântului anastasis, însemnând ridicare, înălţare. Uneori, chiar veşmântul Mântuitorului sugerează această coordonată verticală. Dorind a vizualiza puterea cu care El S-a pogorât la iad, iconarii au pictat uneori o parte a veşmântului fluturând în sus, urmând firesc legile fizicii, ca o indicare a drumului străbătut, dar şi o subliniere a celui de întoarcere, de ridicare.

La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt." (Irmosul Cântării a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citeşte chipul morţii, legată de mâini şi de picioare şi cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porţi ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desfiinţate, scoase din ţâţâni. După cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: "Ridicaţi-vă porţile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei…", la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: "Închideţi porţile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte". Şi din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: "Deschideţi porţile, daţi de o parte porţile veşnice, ca să intre împăratul slavei…". În unele icoane apar mai multe detalii legate de această înfrângere definitivă a morţii, lanţurile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.

Cum nu doar omul a fost restaurat, ci şi cosmosul întreg, e firesc ca şi el să fie prezent în icoană sub forma munţilor ce încadrează în partea superioară întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnităţii împărăteşti, explică prezenţa slujitorilor Împăratului cerului şi al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicaţi, oamenii, ci şi de îngeri - "Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim" - motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor.

Paştele, trecere de la robie la libertate, de la moarte la viaţă

"Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă porţile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii." Pentru evreii Vechiului Testament, Paştele însemna trecerea de la robie la libertate. Pentru noi, el înseamnă trecerea de la robia păcatului la libertate, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, ca un nou Exod, un drum identic cu cel al Crucii, întrucât acesta este singurul care duce către bucuria Învierii, fapt care explică prezenţa Crucii în această icoană. Prof. dr. Mihaela Palade

(sursa: Ziarul Lumina )