Minunea de la Prislop

Întâmplarea a avut loc în data de: 27.10. 2012. „Sfântul Ardealului”, aşa cum este numit Părintele Arsenie, ne cheamă mereu şi mereu, ca să ne purificăm sufletul încărcat de poverile vremurilor grele prin care trecem, să respirăm şi să-l încărcăm cu aerul plin de duh dumnezeiesc, pe care îl emană Sfântul la Prislop. O energie pozitivă, momente de linişte şi uşurare luăm cu noi acasă, de acolo, de la mormânt. În această toamnă cu un grup de copii şi profesori, aveam să mă reîntorc a opta oară într-un an, în acest loc plin de magnetism. Era o zi mohorâtă, chiar friguroasă, în care foarte mulţi oameni (era cu o zi după Sfântul Dimitrie – Izvorâtorul de mir) stăteau zgribuliţi la rând, dar cu bucuria în suflet că puteau să se roage şi să atingă pentru câteva momente Sfânta Cruce, cu nădejdea că, prin mijlocirea Părintelui, Bunul Dumnezeu le poate tămădui uneori, chiar pe loc, suferinţele trupeşti şi sufleteşti. Mi-am găsit un loc acolo, locul meu cum îmi place să spun, lângă o băncuţă foarte aproape de mormânt şi parcă îmi este special. Deşi este foarte multă lume, eu îl găsesc liber de fiecare dată. Şi acum mă îndrept repede, repede, spre el găsind în jurul lui, doar măicuţele care îngrijesc mormântul. Am îngenunchiat şi cu lacrimi în ochi, i-am spus Părintelui că am ajuns. Sfântul mi-a răspuns imediat printr-o linişte şi o bucurie, care mi-au cuprins întreaga fiinţă şi care m-au introdus profund în rugăciune, ridicându-mi sufletul la înălţimi măreţe. În acest timp preţios în care simţeam că sunt numai eu cu El, la un moment dat am simţit că ceva mă trage din acea magie. Am constatat că spatele îmi era îngheţat şi paltonul meu era ud leoarcă; mi-am dat seama că ploua. Repede am închis ochii şi am spus Părintelui: ”Te rog să opreşti ploaia că nu vreau sa plec, aşa de bine este lângă tine...”. După câteva minute ploaia a încetat, bucurăndu-mă nespus că mai pot sta acolo, hrănindu-mă cu atâta pace... Dar nu a durat mult şi am simţit prezenţa măicuţelor pe lângă mormânt şi pe mulţi oameni, cerându-le sticluţe cu ulei.

            Era timpul să plec, aşa că, înainte de a mă ridica, i-am mulţumit Părintelui Arsenie pentru tot şi l-am rugat pentru ultima oară să mă ajute să ajung şi eu la Bucureşti ( o problemă de sănătate făcea ca dorinţa mea să nu fie îndeplinită), pentru că acolo erau aduse din Grecia, moaştele Sfântului Nectarie, un mare Sfânt, pe care eu, de asemenea, îl iubesc foarte mult. Iar înainte de a pleca am rugat-o pe măicuţă să-mi dea şi mie o sticluţă cu ulei. Răspunsul ei m-a lăsat mască: ”Bine, doamnă, staţi aici de două ore şi abia acum v-aţi gândit să-mi cereţi, când s-au terminat?”  Stupefiată, i-am răspuns că nu am stat mai mult de douăzeci de minute. Ea şi-a susţinut ceea ce a spus. Am privit-o neîncrezătoare şi, în acel moment, printre noi, spre o băncuţă se îndrepta o altă măicuţă în vârstă. S-a aşezat sprijinindu-şi braţele într-un baston, a ridicat privirea şi m-a fixat. Acea privire pătrunzătoare m-a făcut să rămân neclintită. S-a ridicat imediat şi a spus că vrea să meargă la chilie. O măicuţă tânără a luat-o de braţ şi i-a răspuns ca o însoţeşte. Atunci ea a ridicat bastonul către mine şi a spus:  ”Vreau să mă ducă ea!”. A venit spre mine, m-a luat de braţ şi am plecat. După câţiva paşi m-a întrebat cum mă cheamă, i-am rostit numele, iar ea mi-a spus că o să se roage pentru mine, dar cu condiţia ca şi eu, când ajung la Bucureşti, să mă rog pentru maica Varvara, la moaştele Sfântului Nectarie şi să mă rog şi să fac trei închinăciuni la moaştele Sfinţilor Constantin şi Elena, care erau aduse, de asemenea, acolo. Am înţepenit! De unde ştia că eu îmi doream să ajung la Bucureşti? (bineînţeles că am ajuns şi am făcut întocmai cum mi s-a poruncit). Culmea, că în acele momente nu poţi să reacţionezi, parcă eşti condusă de un impuls, totul e în ceaţă, nu poţi să gândeşti, să conştientizezi... ce ţi se întamplă.

            Câţiva trecători se opreau şi luau câte o binecuvântare de la măicuţă. Coboram încet, încet şi la un moment dat m-a tras într-o parte, mi-a aplecat puţin capul spre ea şi mi-a spus: ” Tu când vii aici la mormânt sa te rogi aşa: ”Preacuvioase Părinte Arsenie, roagă-te pentru noi păcătoşii, când vei veni cu Domnul nostru Iisus Hristos întru Împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Aoleu, mi-am zis în gând, păi nu o mai ţin minte şi dacă întreb nu mi-o mai repetă. Nu am apucat să termin fraza că a spus: ”Ţi-o mai zic o dată ”. Şi-a dat seama că nici atunci nu am priceput-o şi cu o voce calmă m-a îndemnat să spun odată cu ea. Şi a treia oară, după ce am rostit-o, mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Ne-am continuat drumul şi înainte de a ne despărţi, m-a lăsat cu lacrimi în ochi şi cu nostalgia acestei întâmplări, pe care o trăiesc cu o emoţie de nedescris de câte ori mi-o amintesc. M-a strâns de mână şi, fără să mă privească de data asta, mi-a spus  ”ceva ” ce numai eu şi Dumnezeu ştiam. Am rămas... lemn ! Era o greşeala pe care..., deşi îmi mustra conştiinţa, uneori o făceam, dar mi-a spus-o cu atâta dragoste şi blândeţe, fără să mă certe, încât de atunci i-am pus capăt definitiv. Am plecat bulversată.

            Am început să-mi caut grupul cu care venisem şi am constatat că nu ajunseseră să atingă crucea Sfântului. I-am întrebat de cât timp stau la rând şi a venit acelaşi răspuns: ”Cam de două ore!” Pentru mine spaţiul şi timpul s-au oprit în loc. Am coborât de la mormânt la biserică. Înainte de a pleca acasă ne-am îndreptat la magazinul de suveniruri. În dreapta magazinului, la o masă, am zărit-o pe măicuţa cea misterioasă, care de data aceasta vindea lumânări. Am fugit spre ea, i-am zâmbit şi i-am spus în glumă: ”Măicuţă, ce faceţi? Aţi spus că mergeţi la chilie să vă odihniţi şi acum vă văd aici, stând în picioare?” Măicuţa s-a uitat ciudat la mine. Nu mai avea nimic din acea privire. A continuat să vândă lumânări. Puţin încurcată am insistat: ”Măicuţă,  sunt eu..., uitaţi vă las nişte bănuţi să vă rugaţi mai mult timp pentru mine, ştiţi, cu mine aţi coborât de la mormânt”. Vindea şi fără să mă privească,  a spus categoric, că nu a coborât cu nimeni şi să îmi iau banii, era chiar indignată. În acel moment mi-a  pierit zâmbetul, dar în acelaşi timp inima mea a început să tresară, pentru a câta oară în acea zi?

            Nu era măicuţa... dar cine era? Sfântul meu, caruia îi vorbisem două ore? Oare de ce mai aveam nevoie de înca o confirmare... ?! Îmi venea să plâng de bucurie, imi venea să îngenunchez, să-mi plâng păcatele, îmi venea să strig şi să povestesc tuturor, dar am ales să-mi trăiesc bucuria în tăcere. Cuvintele nu însemnau nimic, erau prea sărace, ca să poată descrie ceea ce simţeam. Şi numai aşa, în tăcere, puteam să îi înţeleg mai bine mesajul Părintelui meu Sfânt. 

            P.S. Să mă ierte Sfântul, că de patru luni am tot amânat să scriu această minunată întâmplare, care s-a petrecut la el, la Prislop.  

                 16.02.2013