Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 176

Cum a ajuns (ANTI)BISERICA CATOLICĂ să fie slujitoarea NOII ORDINI MONDIALE

Tags: noua ordine mondiala; anticrestinism; neomarxism;

 

Cuvântul Ortodox:

ARHIEPISCOPUL CARLO MARIA VIGANÒ

Fost nunțiu apostolic în Statele Unite ale Americii
Cum Revoluția Vatican II servește Noii Ordini Mondiale
Conferința “Identitatea catolică”
Pittsburgh, Pennsylvania
23-25 octombrie, 2020 - 

*Aceasta este prima apariție publică televizată a arhiepiscopului Viganò de la emiterea mărturiei sale în August 2018. Traducerea de mai jos a fost revizuită de CO prin raportare la varianta scrisă a prelegerii. În mod evident, avem de-a face cu o teologie catolică (o anume viziune și interpretare a bisericii, purgatoriul, practici de rugăciune etc.). Importantă este analiza privind Conciliul II Vatican și cum a fost infiltrată BC de ideologiile umanist-secularizante și cum este pusă la remorca Noii Ordini Mondiale, proces care ne vizează și pe noi, ortodocșii. – nota Cuvântul Ortodox

 

Dragi prieteni, înainte de a-mi începe expunerea, dați-mi voie să transmit cele mai calde urări vouă tuturor. Pentru prima dată după mai mult de doi ani, vă vorbesc personal prin acest mesaj video, care a fost produs doar cu câteva zile înaintea conferinței “Identitatea catolică”. După cum puteți vedea, sunt bine, perfect sănătos, mai ales spiritual, asta și mulțumită rugăciunilor voastre, a suportului și încurajărilor pe care le-am primit de la voi, precum și de la atât de mulți prieteni și frați din întreaga lume. Împreună suntem cu toții uniți în rugăciune, și în bătălia sfântă în care suntem chemați să luptăm, fiecare pe frontul lui, toți adunați sub mantaua Fecioarei Sfinte, Regina victoriilor, și sub protecția arhanghelului Mihail. În mod special doresc să mulțumesc lui Michael Matt care m-a invitat cu amabilitate și perseverență să vă vorbesc. Cred că acum este un moment oportun pentru a vă transmite următorul mesaj. Subiectul prezentei expuneri va fi: “Cum revoluția Conciliului Vatican II servește Noii Ordini Mondiale”.

Trăim vremuri extraordinare. După cum fiecare dintre noi probabil am înțeles, ne găsim într-un moment istoric. Evenimente ale trecutului, pe care unii le credeau fară legătură, se dovedesc acum categoric conectate atât în principiile care le-au inspirat, cât și în scopurile pe care caută să le atingă. O analiză corectă și obiectivă a situației actuale nu poate decât să exprime perfecta coerență între evoluția cadrului politic global și rolul pe care Biserica Catolică și l-a asumat în instituirea Noii Ordini Mondiale. Pentru a fi mai precis, vorbim de rolul acelei aparente majorități din Biserică care este de fapt în număr mic, dar extrem de puternică, și pe care pentru a fi concis, o voi rezuma ca fiind “Biserica Paralelă (Subterană)”. Evident nu există două Biserici, ceva ce ar fi imposibil, blasfemator și eretic. Nici Biserica Adevărată a lui Hristos nu a eșuat în zilele noastre în misiunea ei, pervertindu-se într-o sectă. Biserica lui Hristos nu are nimic de-a face cu cei care în ultimii 60 de ani au executat un plan de a o ocupa. Suprapunerea ierarhiei catolice și a membrilor “Bisericii Paralele” nu are un aspect teologic, ci este mai degrabă o realitate istorică care sfidează categoriile obișnuite și trebuie analizată ca atare.

Știm că proiectul Noua Ordine Mondială consistă în instituirea tiraniei prin masonerie. Un proiect care datează din timpul Revoluției Franceze, a epocii Iluminismului, a sfârșitului monarhiilor catolice, și a declarației de război împotriva Bisericii. Putem spune că Noua Ordine Mondială este opusul societății creștine. Ar fi realizarea “orașului diavolului” opus “orașului lui Dumnezeu”, în eterna luptă dintre lumină și întuneric, bine și rău, Dumnezeu și Satan. În această luptă Providența a plasat Biserica lui Iisus și în special pontifii supremi, cu rol de “katechon”, adică cel ce se opune lucrării tainei fărădelegii, menționat în Epistola a doua către Tesaloniceni (2, 6-7). Și Scriptura ne avertizează că la manifestarea Anticristului, acest obstacol “katechon” va fi încetat să mai existe. Este destul de evident pentru mine că vremurile din urmă se apropie sub ochii noștri, întrucât taina fărădelegii s-a împrăștiat în toată lumea în urma dispariției opoziții curajoase a “katechonului”.

Să nu facem greșeala de a prezenta evenimentele actuale ca și cum ar fi ceva normal, judecând ce s-a întâmplat cu parametrii legali, canonici și sociologici pe care această normalitate i-ar presupune. În vremuri extraordinare, și actuala criză din Biserică este cu  adevărat extraordinară, evenimentele depășesc limita obișnuitului cunoscut strămoșilor noștri. În vremuri extraordinare, putem auzi un papă care să înșele credincioșii, vedem capi ai Bisericii acuzați de infracțiuni care în alte timpuri ar fi trezit groaza și ar fi impus pedepse aspre, asistăm în bisericile noastre la ritualuri liturgice care par să fi fost inventate de către mintea perversă a unui Cranmer. Vedem prelați care fac procesiuni cu idoli pachamama (amazonieni – n.n.) în Bazilica Sfântul Petru, și cum vicarul lui Hristos (unul din titlurile papei la care, de altfel, Francisc a renunțat – n.n.) își cere scuze idolatrilor acelui simulacru dacă un catolic îndrăznește să amenințe că îi aruncă în fluviul Tibru. În aceste vremuri extraordinare auzim că un conspirator, cardinalul Godfried Danneels, ne spune că, de la moartea papei Ioan Paul II Mafia Sfântului Gallen complota să pună pe unul de-al lor pe scaunul lui Petru, cel care mai târziu avea să fie Jorge Mario Bergoglio (papa Francisc). În fața acestor revelații concertate, am putea fi uimiți că nici cardinali și nici episcopi nu și-au exprimat indignarea, nici măcar nu au cerut ca adevărul să fie adus la lumină.

Acum voi vorbi despre eclipsa Adevăratei Biserici.

De 60 de ani noi asistăm la eclipsarea Bisericii Adevărate de către o Anti-biserică, ce și-a însușit în mod treptat numele ei, a ocupat Curia Romana, dicasterele (tribunalele bisericești), diocezele și parohiile, seminariile și universitățile, conventurile și mănăstirile. Anti-biserica i-a uzurpat autoritatea, iar clerul ei îi poartă îmbrăcămintea sacră, se folosește de prestigiul și puterea ei pentru a-și însuși comorile, bunurile și veniturile ei. Așa cum se întâmplă și în natură, această eclipsă nu are loc dintr-o dată, trece de la lumină la întuneric, atunci când un corp ceresc se interpune între soare și noi. Acesta este un proces lent dar inexorabil în care luna Anti-bisericii își urmează orbita până când se suprapune peste soare, generând un con de umbră care acoperă pământul. Noi acum ne aflăm în acest con de umbră doctrinară, morală, liturgică și disciplinară. Încă nu ne aflăm într-o eclipsă totală pe care o vom vedea la sfârșitul lumii sub împărăția Antihristului. Dar este o eclipsă parțială care ne permite să observăm coroana luminoasă a soarelui încercuind discul negru al lunii.

Procesul care a dus la eclipsa de azi a Bisericii a început fară îndoială cu Modernismul. Anti-biserica și-a urmat orbita în ciuda condamnărilor solemne ale Magisteriului, care, în acea fază, a strălucit cu splendoarea adevărului. Dar, odată cu Conciliul Vatican II, întunericul acestei entități înșelătoare a coborât asupra Bisericii. Inițial a acoperit doar o mică parte, dar întunericul s-a extins treptat. Oricine a arătat înspre soare, deducând că luna îl va eclipsa cu siguranță, a fost acuzat ca fiind un “profet al pieirii”caracterizat de fanatismul și necumpătarea care ar fi provenit din necunoaștere și prejudecată. Cazul arhiepiscopului Marcel Lefebvre și a altor câțiva prelați confirmă, pe de o parte, clarviziunea acestor păstori și, pe de altă parte, reacțiile incoerente ale adversarilor lor, care, de teama de a nu pierde puterea, și-au folosit toată autoritatea pentru a nega dovezile și au ținut ascunse adevăratele lor intenții.

Pentru a continua analogia, putem spune că pe cerul credinței o eclipsă este un fenomen rar și extraordinar, dar a nega că întunericul se răspândește în timpul unei eclipse, doar pentru că acest lucru nu are loc în condiții obișnuite, nu este un semn al credinței în indefectibilitatea bisericii, ci, mai degrabă, o negare încăpățânată a evidențelor sau rea credință. Biserica Sfântă, conform promisiunilor lui Hristos, nu va fi niciodată biruită de porțile iadului, dar asta nu înseamnă că nu va fi sau nu este deja umbrită de falsurile infernale (ale Anti-bisericii), acea lună pe care o vedem, nu întâmplător, sub picioarele unei femei în Apocalipsă: Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Luna este sub picioarele femeii care este mai presus de orice schimbare, corupție pământească, lege, crez, și de împărăția duhului acestei lumi. Și asta este pentru că acea femeie care este în același timp imaginea Preasfintei Maria și a Bisericii, este “amicta sole”, adică înveșmântată în soarele dreptății care este Hristos,”ferită de orice putere demonică în timp ce ia parte la taina imuabilității lui Hristos”, după cum a scris Sfântul Ambrozie. Ea a rămas nevătămată, dacă nu în împărăția ei militantă, cu siguranță în cea suferindă, în purgatoriu și în cea triumfantă din paradis. Sfântul Ieronim, comentând asupra cuvintelor scripturii, ne amintește că “porțile iadului sunt păcate și vicii, cu precădere învățăturile ereticilor”. De aceea știm că însăși sinteza tuturor ereziilor reprezentate de Modernism și versiunea lui conciliară actualizată nu poate obscuriza definitiv splendoarea Miresei lui Hristos, doar pentru o scurta perioadă a eclipsei pe care Providența, în înțelepciunea ei infinită, a permis-o pentru a extrage din ea un bine mai mare.

Abandonarea dimensiunii supernaturale.

În această expunere aș dori în mod special să mă ocup de relația dintre revoluția adusă de Conciliul Vatican II și instituirea Noii Ordini Mondiale. Elementul central al acestei analize constă în evidențierea abandonării din partea ierarhiei bisericești, chiar și la vârf, a dimensiunii supranaturale a bisericii și a rolului său escatologic. La acest Conciliu, Inovatorii au șters originea divină a Bisericii din orizontul lor teologic, creând o entitate de origine umană asemănătoare unei organizații filantropice. Prima consecință a acestei subminari ontologice a fost negarea necesară a faptului că Mireasă lui Hristos nu este și nu poate fi subiect al schimbării de către cei ce exercită autorități preoțești în numele Domnului. Ea nu este nici proprietatea Papei, nici a episcopilor sau a teologilor și astfel orice tentativă de “actualizare” o coboară la nivelul unei companii care, pentru a face profit, își reînnoiește oferta comercială, își vinde stocul rămas și urmează trendul momentului. Biserica, pe de altă parte, este o realitate supranaturală și divină. Ea își adaptează căile de a predica Evanghelia națiunilor, dar nu poate niciodată să schimbe conținutul ei cu nici măcar o iotă, și nici nu poate nega impulsul său transcendental coborându-se la statutul de simplă organizație caritabilă. Pe partea opusă, Anti-biserica pretinde cu mândrie dreptul de a efectua schimbări de paradigmă, nu doar prin schimbarea modului în care doctrina este extinsă, dar și a doctrinei în sine.

Insistând pe ceea ce învață Magisteriul este inutil. Afirmațiile necuviincioase ale Inovatorilor cum că ar avea dreptul de a schimbă credința urmează cu încăpățânare abordarea modernistă.

Prima eroare a Conciliului constă în principal în lipsa perspectivei transcendentale, rezultatul unei crize spirituale deja latente, și în încercarea de a stabili paradisul pe pământ în limitele unui orizont uman steril. În prelungirea acestei abordări, Fratelli tutti vede realizarea unei utopii pământești și izbăviri sociale prin frăție umană, pace ecumenică între religii și primirea de emigranți.

Sentimentul inferioritățîi și al inadecvarii.

După cum am scris și cu alte ocazii, cererile revoluționare ale Noii Teologii au găsit sol fertil în Părinții Conciliului, datorită unui serios complex de inferioritate vis-a-vis de lume. A fost o vreme în perioada postbelică când revoluția condusă de masonerie în sferele civile, politice și culturale a penetrat elită catolică, convingând-o de inadecvarea sa în față unei provocări epocale care era imposibil de combătut. În loc să-și pună întrebări despre ei și credința lor, această elită de episcopi, teologi și intelectuali a atribuit, fără a chibzui, responsabilitatea eșecului iminent al Bisericii structurii ei ierarhice solide și doctrinei și învățăturii morale unitare. Uitându-ne la înfrângerea civilizației europene la care Biserica însăși a contribuit, elita a crezut că lipsa de consens cu lumea a fost cauzată de intransigența papalităii și de rigiditatea morală a preoților nedoritori să se modeleze după spiritul epocii și să “se deschidă”. Această abordare ideologică își are originea în presupunerea falsă că între Biserica și lumea contemporană poate există o alianță, o armonie de intenție, o prietenie. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr, întrucât nu există vreun răgaz în lupta dintre Dumnezeu și Satan, dntre lumină și întuneric. Citez din Facerea: “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Această îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Această este o vrajmasie dorită de Dumnezeu însuși, care le plasează pe Preasfânta Fecioară Maria și Biserica drept dușmani veșnici ai șarpelui străvechi. Lumea are prințul ei, care este și “dușmanul”, “dintru început ucigaș de oameni și mincinos”. A cauta să încheie un pact de nonagresiune cu lumea înseamnă să ajungi la un acord cu Satan. Asta dă peste cap și perverteste chiar esența Bisericii, a cărei misiune este de a converti cât mai multe suflete la Hristos, pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu, fără a lasa vreodată armele jos împotriva celor ce vor să le atragă la ei și înspre pierzarea lor.

“Idem Sentire” al revoluției și al Conciliului.

Sentimentul de inadecvare al Părinților Conciliului a fost intensificat de munca Inovatorilor ale căror idei eretice au coincis cu cerințele lumii. O analiză comparativă a gândirii moderne confirmă “idem sentire”, adică unitatea de sentiment și gândire a conspiratorilor cu fiecare element al ideologiei revoluționare. Las descrierea acestor detalii comparative pentru versiunea scrisă a lecturii mele.

Există un aspect aproape grotesc al acestei nivelări și autoimbecilizări a Ierarhiei pentru a se conforma gândirii de masă. Dorința ierarhiei de a-i mulțumi pe persecutorii ei și de a-i sluji pe dușmani vine întotdeauna prea târziu și este desincronizată, dând impresia că episcopii sunt în iremediabil învechiți, într-adevăr nu în pas cu vremurile. Îi fac să creadă pe cei care îi văd consimțind cu atâta entuziasm la propria lor dispariție că această demonstrație de supunere curtenitoare în fața corectitudinii politice vine nu atât dintr-o adevărată convingere ideologică, cât mai degrabă din teama de a fi dați la o parte, de a pierde puterea, și de a nu se mai bucura de acel respect pe care lumea încă li-l arată, totuși. Ei nu-și dau seama – sau nu vor să admită – că prestigiul și autoritatea ai căror custozi sunt provin din autoritatea și prestigiul Bisericii lui Hristos, și nu din contrafacerea ei jalnică și demnă de milă pe care ei au creat-o.

Când această Anti-biserică va fi instalată în totalitate spre eclipsarea completă a Bisericii Catolice, autoritatea liderilor săi va depinde de gradul de supunere față de Nouă Ordine Mondială, care nu va tolera vreo abatere de la propriul crez, și va aplică fără milă acel dogmatism, fanatism și fundamentalism pe care mulți prelați și intelectuali autoproclamati îl invocă când îi critică pe cei ce au rămas fideli Magisteriului în zilele noastre. Astfel, Biserica subterană ar putea să continue să folosească brandul de “Biserica Catolică”, dar va fi sclava gândirii Noii Ordini Mondiale, amintind de evreii care, după negarea regalității lui Hristos în fața lui Pilat, au fost sclavii autorităților civile de atunci. “Nu avem alt rege în afară de Cezar“. Cezarul de azi ne ordonă să închidem bisericile, să purtăm măști, să oprim festivitățile sub pretextul unei pseudo-pandemii. Regimul comunist persecută catolicii chinezi, iar la Roma domnește o tăcere totală. Mâine un nou Titus va demola templul Conciliului, transportandu-i rămășițele în vreun muzeu, și răzbunarea divină prin mâinile păgânilor va fi din nou înfăptuită.

Rolul instrumental al catolicilor moderați în Revoluție.

Unii ar putea spune că Părinții Conciliului și papii care au prezidat asupra acelor lucrări nu au realizat implicațiile pe care aprobarea documentelor Conciliului Vatican II o va avea asupra viitorului Bisericii. Dacă așa ar fi stat lucrurile, dacă ar fi urmat regrete ulterioare aprobării lor pripite a unor texte eretice sau apropiate de erezie – este dificil de înțeles cum de nu au putut opri imediat abuzurile, să corecteze erorile, să clarifice confuziile și omisiunile. Și mai ales este de neînțeles de ce autoritatea ecleziastică a fost așa de necruțătoare împotriva celor ce au aparat adevărul catolic, și în același timp extrem de înțelegătoare cu rebelii și ereticii. În orice caz, responsabilitatea pentru criza sinodală este a Autorității care, chiar și sub asaltul al mii de apeluri la colegialitate și pastorație, și-a apărat cu multă gelozie prerogative, exercitându-le doar într-o direcție, adică împotriva turmei mici, și niciodată împotriva dușmanilor lui Dumnezeu și ai Bisericii. Extrem de rarele excepții când un teolog eretic sau un laic revoluționar a fost criticat de către Biroul Papal nu fac decât să ofere o confirmare tragică a unei reguli care a fost implementată de zeci de ani; ca să nu mai menționăm că mulți dintre cei criticați au fost reabilitați în vremurile recente fără vreo abjurare a erorilor lor, și chiar promovați instituțional în Curia Română sau Ateneul Ponfical.

Această este realitatea care reiese din ceea ce am descris până acum. Totuși, știm că pe lângă aripa progresistă a Conciliului și aripa tradițională catolică, există o parte a episcopatului, a clerului și a laicilor care tinde să stea la distanță față de ceea ce se consideră prea extrem, și aici vorbesc de așa-numiții “conservatori”, care sunt o parte centristă a corpului bisericesc care în ultimă instanță le dă apă la moară revoluționarilor, întrucât, deși ei resping excesele acestora, le  împărtășesc principiile. Eroarea “conservatorilor” constă în faptul că ei dau o conotație negativă tradiționalismului și îl plasează în opoziție cu progresismul. Calea lor de mijloc, via media, consistă în poziționarea în mod arbitrar nu între două vicii, ci între virtute și viciu. Ei sunt cei care critică excesul idolatrizarii zeităților pachamama sau cele mai extreme dintre declarațiile lui Bergoglio, însă în același timp nu tolerează contestarea Conciliului Vatican II, nemaivorbind de legătura intrinsecă dintre cancerul sinodal și metastaza actuală din corpul Bisericii. Corelația dintre conservatorismul politic și conservatorismul religios constă în adoptarea “centrului”, o sinteză dintre teza de dreapta și antiteză de stânga, în concordanță cu abordarea hegeliană atât de prețuită de susținătorii moderați ai Conciliului.

Acum vom vorbi despre “Open Society” (societate deschisă) și “Open Religion”(religia deschisă)

Această analiză nu ar fi completă fără câteva cuvinte legate de noul limbaj (neolimba) atât de agreat în sfera eclezială. Vocabolarul tradițional catolic a fost în mod intenționat modificat cu scopul de a schimba conținutul pe care îl exprimă. Același lucru s-a întâmplat cu liturghia și predica, unde claritatea expunerii catolice a fost înlocuită cu ambiguitate sau negare subînțeleasă a adevărului dogmatic. Exemplele sunt nenumărate. Acest fenomen datează de asemenea de la Vatican II, care a căutat să dezvolte versiuni “catolice” ale sloganelor la modă în lume. Totuși, aș dori să accentuez că toate acele expresii care sunt împrumutate din vocabularul laic sunt de asemenea parte a noului limbaj. Să examinăm insistența lui Bergoglio asupra “bisericii deschise”, o deschidere văzută ca o valoare pozitivă.

În mod similar, citez din Fratelli tutti:

“Un popor viu și dinamic, un popor cu un viitor, este unul în mod constant deschis la o nouă sinteză prin abilitatea lui de a saluta diferențele.” (nr 160)

Citez iar:

“Biserica este o casă cu ușile deschise.”

“Noi trebuie să fim o biserică care servește, care pleacă de acasă și iese din locurile ei de închinăciune, iese din sacristiile sale, pentru a putea să însoțească viața, susține speranța, și să fie un semn al unității… să construiască punți, să distrugă ziduri, să semene semințele împăcării”.

Asemănările cu Societatea Deschisă râvnită de ideologia globalistă a lui Soros sunt atât de izbitoare, încât aproape că avem de-a face cu o Religie Deschisă, echivalentul acesteia în planul teologic.

Și această Religie Deschisă (Open Religion) este în perfectă armonie cu intențiile globalismului. De la întâlnirile politice pentru un “Nou Umanism” sfințite de liderii Bisericii, la participarea alături de elita intelectuală progresistă la propaganda verde, totul este un mimetism al gândirii mainstream, într-o tristă și grotescă încercare de a mulțumi lumea. Contrastul puternic față de cuvintele Apostolului este clar. Citez din Epistola către Galateni: “Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.

Biserica catolică trăiește sub privirea lui Dumnezeu. Ea există pentru gloria Lui și pentru salvarea sufletelor. Anti-biserica trăiește sub privirile lumii, înclinându-se în fața zeificării blasfemiatorii a omului și ducând la pierzania sufletelor. În cadrul ultimei secțiuni a Conciliului Vatican II, în față Părinților Sinodului, aceste cuvinte imitoare ale Papei Paul al VI-lea au răsunat în Basilica Vaticana. Citez:

“Religia lui Dumnezeu care a devenit om a întâlnit religia (pentru că așa este) omului care se autoproclamă Dumnezeu. Și ce s-a întâmplat? A fost vreo ciocnire, bătălie, condamnare? Ar fi putut fi, dar nu a fost niciuna. Vechea poveste a samariteanului a fost modelul spiritualității Conciliului. Un sentiment de compasiune nemărginită l-a pătruns. Atenția Conciliului nostru a fost absorbită de descoperirea nevoilor umane (și aceste nevoi cresc proporțional cu măreția pe care fiul pământului o revendică pentru el însuși). Dar facem apel către acești autoproclamați “umaniști moderni” și la cei care au renunțat la valorile transcendente ale realităților ultime, să dea Conciliului credit cel puțin pentru o calitate, și să recunoască noul nostru tip de umanism: și noi, de fapt, noi mai presus de toți ceilalți onorăm omenirea.“

Această simpatie este imaginea Conciliului și a noii religii (pentru că așa este) a Anti-bisericii. O Anti-biserică născută din uniunea împotriva naturii dintre Biserica și lume, între Ierusalimul ceresc și Babilonul infernal. Rețineți acest lucru: pentru prima dată când un pontif a menționat “noul umanism” a fost în sesiunea finală a Conciliului Vatican II. Și azi găsim această expresie repetată că o mantra de acei care o consideră o expresie perfectă și coerentă a cadrului de gândire revoluționară a Conciliului.

În prelungirea discuției despre această perfectă sincronizare la nivel de intenție dintre Noua Ordine Mondială și Anti-biserică, trebuie să ne amintim de Pactul Global privind Educația, un proiect conceput de Papa Francisc “pentru a genera o schimbare la scară planetară, așa încât educația să fie un creator de frăție, pace și justiție, o nevoie cu atât mai urgență în aceste timpuri marcate de pandemie”. Promovat în colaborare cu Națiunile Unite, acest “proces de formare a relațiilor și a culturii întâlnirii își găsește de asemenea spațiul și valoarea în «căminul comun» al tuturor creaturilor, deoarece oamenii, formați după logica comuniunii și solidarității, deja lucrează la «recuperarea armoniei serene cu creației» și la configurarea lumii ca un «spațiu al frăției adevărate».” Așa cum putem vedea, referința ideologică este întotdeauna și se rezumă la Vatican II, deoarece numai din acel moment a început Anti-biserica să așeze omul în locul lui Dumnezeu, și creatura în locul Creatorului.

„Noul umanism” are în mod evident un cadru ecologic în care sunt altoite atât Enciclica Laudato Sì, cât și Teologia Verde – „Biserica cu față amazoniană” a Sinodului Episcopilor din 2019, cu închinarea sa idolatră la statuetele Pachamama (pământul mamă) în prezența Sanhedrinului Roman. Atitudinea Bisericii din timpul pandemiei de Covid-19 a demonstrat, pe de o parte, supunerea ierarhiei față de dictatele statului, încălcând Libertas Ecclesiae, pe care Papa ar fi trebuit să o apere ferm. De asemenea, a expus negarea oricărui sens supranatural al pandemiei, înlocuind mânia dreaptă a lui Dumnezeu jignită de nenumăratele păcate ale umanității și ale națiunilor cu o furie mai tulburătoare și mai distructivă a Naturii, jignită de lipsa de respect a omului pentru mediu. Aș dori să subliniez că atribuirea unei identități personale Naturii, aproape înzestrată cu intelect și voință, este un preludiu al divinizării acesteia. Am văzut deja un preludiu care este de-a dreptul un sacrilegiu, conducând în această direcție, sub chiar cupola bazilicii Sf. Petru.

Concluzia este următoarea: conformismul din partea Anti-bisericii cu ideologia dominantă a lumii moderne stabilește o cooperare reală cu reprezentanți puternici ai statului paralel, începând cu cei care lucrează spre o „economie sustenabilă”, cum ar fi Jorge Mario Bergoglio, Bill Gates, Jeffrey Sachs, John Elkann și Gunter Pauli.

Permiteți-mi un scurt cuvânt despre situația politică din Statele Unite în ajunul alegerilor prezidențiale. Fratelli Tutti pare a fi o formă de recomandare din partea Vaticanului a candidatului Partidului Democrat, în opoziție clară față de Donald Trump, și a venit la câteva zile după ce Francisc a refuzat să îi acorde o audiență secretarului de stat Mike Pompeo la Roma. Aceste gesturi confirmă de care parte sunt copiii luminii și de care sunt copiii întunericului.

Acum voi vorbi despre baza ideologică a “Frăției”.

Tema frăției, o obsesie a lui Bergoglio, își află prima formulare în “Nostra aetate” (În vremurile noastre) și “Dignitatis humanae” (Demnitatea umană). Cea mai recentă enciclică, “Fratelli Tutti”, este manifestul acestei viziuni masonice în care exclamația “Libertate! Egalitate! Fraternitate!” a înlocuit Evanghelia, de dragul unei unități între oameni care îl lasă afară din ecuație pe Dumnezeu. Este de remarcat faptul că Documentul despre fraternitate umană pentru pace mondială și conviețuire semnat la Abu Dhabi pe 4 februarie 2019 a fost apărat cu mândrie de Bergoglio cu aceste cuvinte, citez:

“Din punct de vedere catolic, documentul nu s-a îndepărtat nici cu un milimetru de documentul Conciliului Vatican II”.

Cardinalul Miguel Ayuso Guixot, președintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios comentează în revista Civiltà Cattolica, citez:

“Angajamentul Bisericii Catolice față de dialogul interreligios, care deschide calea spre pace și fraternitate, face parte din misiunea ei religioasă, și are la rădăcină evenimentul Conciliului”.

Încă o dată, cancerul reprezentat de Conciliul Vatican II confirmă că acesta este la originea metastazei epocii Bergoglio. Firul roșu care leagă Conciliul de cultul idolilor Pachamamatrece și prin Assisi, după cum fratele Athanasius Schneider a subliniat foarte bine în discursul său recent.

Vorbind despre Anti-biserică, episcopul Fulton Sheen descria Anticristul, citez: “Întrucât religia lui va fi frăție omenească fără paternitatea lui Dumnezeu, îi va înșela până și pe cei aleși.” Părem să vedem profeția venerabilului arhiepiscop american materializându-se sub ochii noștri.

Nu este deloc surprinzător că faimoasa Mare Lojă Masonică a Spaniei, după ce a lăudat cu căldură cavalerul său înălțat pe tron, l-a omagiat încă o dată pe Bergoglio cu aceste cuvinte,citez:

“Ultima directivă a papei Francisc arată cât de departe este actuala Biserică Catolică de pozițiile sale anterioare. În «Fratelli Tutti» Papa a adoptat frăția universală, mărețul principiu al Masoneriei moderne.”

Reacția Lojei Grand Oriente a Italiei nu este foarte diferită, citez:

“Acestea sunt principiile pe care Masoneria le-a urmărit și păstrat dintotdeauna, pentru înălțarea umanității.”

Îmi amintesc că potrivit documentelor masonice ale lojei Alta Vendita încă din secolul al XIX-lea a fost planificată o infiltrare a masoneriei în Biserică, citez:

“Și voi veți pescui niște prieteni și îi veți conduce la picioarele Sfântului Scaun. Veți predica revoluția în Mitră și Capă, continuată sub semnul Crucii și Steagului de procesiune, o revoluție care va avea nevoie doar de un mic impuls pentru a pune pe foc cele patru colțuri ale lumii.”

Voi vorbi acum despre cauză și efect.

Filozofia ne învață că unei cauze întotdeauna îi corespunde un anumit efect. Am văzut că acțiunile desfășurate în timpul Conciliului Vatican II au avut efectul dorit, dând forma concretă acelui moment antropologic de cotitură care a dus astăzi la apostazia Anti-bisericii și la eclipsa Bisericii Adevărate a lui Hristos. Așadar, trebuie să înțelegem că dacă vrem să reparăm efectele dăunătoare pe care le vedem în fața noastră, este necesar și indispensabil să înlăturăm factorii care le-au cauzat. Dacă acesta este scopul nostru, este clar că acceptarea acelor principii revoluționare, chiar și în mod parțial, ar face efortul nostru inutil și contraproductiv. De aceea trebuie să fim clari privind obiectivele pe care vrem să le atingem, ordonându-ne acțiunile în funcție de aceste obiective. Dar trebuie să fim și conștienți că atunci când desfășurăm această muncă de restaurare nu ne mai putem abate de la principii, tocmai pentru că eșecul urmării lor ar împiedica orice șansă de succes.

Așadar, haideți să punem deoparte odată pentru totdeauna asumpția înșelătoare privind presupusele efecte benefice ale Conciliului, trădarea voinței Părinților Sinodului, distincția dintre litera și spiritul a ceea ce a fost Vatican II, greutatea magisterială (sau lipsa acesteia) a acțiunilor sale, și hermeneutica continuității versus cea a răpirii. Anti-biserica a folosit eticheta de „Conciliu Ecumenic” pentru a da autoritate și forță legală agendei sale revoluționare, așa cum Bergoglio și-a numit manifestul său politic de loialitate față de Noua Ordine Mondială “o scrisoare enciclică”. Viclenia dușmanului a izolat partea sănătoasă a Bisericii, împărțită între necesitatea de a recunoaște natura subversivă a documentelor Conciliului, astfel fiind nevoită să le excludă din corpul Magisteriului, și presiunea de a nega realitatea declarându-le indiscutabil conforme pentru a apăra infailibilitatea Magisteriului. “Dubia” propusă de Papa emerit Benedict XVI a reprezentat o umilire a acelor Prinți ai Bisericii, dar fără dezlegarea nodurilor doctrinale aduse în atenția pontificatului roman. Bergoglio nu răspunde, tocmai pentru că nu dorește să nege sau confirme erorile implicite, astfel expunându-se riscului de a fi declarat eretic și de a pierde papalitatea. Aceasta este aceeași metodă folosită în cadrul Conciliului, unde ambiguitatea și utilizarea unei terminoligii imprecise împiedică condamnarea erorii implicite. Dar juristul știe foarte bine că, pe lângă încălcarea flagrantă a legii, se poate comite o infracțiune și ocolind-o, folosind-o în scopuri rele. “Contra legem fit, quod in fraudem legis fit” se zice în latină, adică “Ce ocolește legea, este împotriva ei”.

Concluzie

Pentru a încheia, vă spun că singurul mod de a învinge în această bătălie este să ne întoarcem la ceea ce Biserica a făcut dintotdeauna, și să încetăm să facem ceea ce Anti-biserica ne cere să facem azi – ceea ce Biserica Adevărată a condamnat mereu. Să-l punem pe Domnul nostru Iisus Hristos, Rege și Mare Preot, înapoi în centrul vieții Bisericii, și mai presus de aceasta, în centrul vieții comunităților noastre, al familiilor noastre, al nostru. Să redăm coroana Doamnei noastre, Preasfânta Fecioară Maria, Regină și Mamă a Bisericii.

Să ne întoarcem la celebrarea Sfintei Liturghii tradiționale, cu demnitate, și să ne rugăm folosind cuvintele sfinților, nu aiurelile moderniștilor și ereticilor. Să reîncepem să savurăm scrierile Părinților Bisericești și ale Misticilor, și să aruncăm în flăcări lucrările îmbibate de modernism și sentimentalism imanentist. Să susținem prin rugăciuni și ajutor material preoții buni, deloc puțini la număr, care rămân credincioși credinței adevărate, și să ne retragem orice sprijin de la cei ce se complac în minciunile acestei lumi.

Și, mai presus de toate, vă cer în numele lui Dumnezeu să abandonăm acel sentiment de inferioritate pe care adversarii noștri ne-au obișnuit să-l acceptăm. În războiul Domnului, ei nu ne umilesc pe noi (deși merităm cu siguranță umilință pentru păcatele noastre). Nu, ei umilesc Măreția lui Dumnezeu și Mireasa Mielului Neprihănit. Adevărul pe care îl primim nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu! Să lăsăm ca adevărul să fie negat sau să acceptăm că acesta trebuie să se justifice în fața ereziilor și erorilor Anti-bisericii nu este un act de umilință, ci de lașitate și lipsă de curaj. Să ne inspirăm din exemplul Sfinților Mucenici Macabei, puși în fața unui nou împărat Antioh care ne cere să aducem sacrificii la idoli și să-l abandonăm pe Adevăratul Dumnezeu. Să le răspundem folosind chiar cuvintele mucenicilor, rugându-ne Domnului: „Şi acum, Stăpânitorule al cerurilor, trimite înger bun înaintea noastră, care să fie spre frică şi spre cutremur. Ca de mărirea braţului Tău să se înfricoşeze cei care cu hulă vin asupra sfântului Tău popor”.

Dați-mi voie să-mi închei expunerea cu o amintire personală. Când am fost Nunțiu Apostolic în Nigeria am aflat de o tradiție populară magnifică rămasă de pe vremea războiului cumplit din Biafra, și care continuă și în zilele noastre. Am asistat la ea în timpul unei vizite pastorale în Arhidieceza Onitsha, și am fost foarte impresionat de ea. Această tradiție, numită “Reuniunea Copiilor Rozariului”, consistă în adunarea a mii de copii, chiar și foarte mici, în fiecare sat sau cartier, pentru recitarea Sfântului Rozariu pentru a cere pacea – fiecare copil ținând o bucată mică de lemn, ca un mini altar, cu o imagine a Doamnei Noastre și o lumânare micuță pe ea.

În zilele premergătoare alegerilor prezidențiale din 3 noiembrie, vă invit pe toți să vă alăturați unei Cruciade a Rozariului, un fel de asediu al Ierihonului, nu cu 7 trompete făcute din coarne de berbeci în care suflă preoții, ci cu “Bucură-te Marie” rostită de cei mici, cei inocenți, pentru a dărâma zidurile Statului Paralel și ale Bisericii Paralele. Să ne alăturăm celor mici din Reuniunea Copiilor Rozariului, implorând-o pe Femeia înveșmântată în soare ca Împărăția Doamnei și Mamei noastre să fie restabilită, iar eclipsa care ne afectează să fie scurtată.

Să binecuvânteze Dumnezeu aceste sfinte intenții.

 

06-11-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu