Gânduri senine ale Părintelui Teofil Părăian pentru înfruntarea și suferințelor

Părintele Teofil Părăian (1929-2009), duhovnic iubit al Mănăstirii Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) din ținutul mirific al Făgărașului, a fost numit „omul bucuriei” și „duhovnicul tinerilor”. Nevăzător cu ochii, avea darul vederii în duh, sfătuind și odihnind pe cei iubitori să afle și să urmeze un sens înalt în viața lor duhovnicească.

Iubitor și cunoscător al scrierilor și al Părinților filocalici, și-a conformat viața învățăturilor lor și, prin aceasta, a fost lumină multor creștini – fiind iubit în mod deosebit de către tineri pentru realismul și echilibrul sfaturilor date, izvorâte din preaplinul unei inimi curate. De altfel, Părintele spunea că, în inima sa „nu există ieșiri, numai intrări. Cine intră nu mai iese de acolo!”.

Și-a purtat neputința cu nădejde în mila Domnului și cu bucurie. Despre bucurie, Părintele spunea că nu este o recomandare creștină, un sfat pios biblic, ci o poruncă dumnezeiască și o datorie. O persoană se arată a fi cu adevărat creștină dacă este „un om al bucuriei”.

Sfaturile sale privind rolul încercărilor, al suferinței și al bolilor în viața noastră dar, mai ales, pilda vie pe care ne-a oferit-o constituie pentru noi „podoabe de gând”, cum îi plăcea Părintelui Teofil să spună, „gânduri împodobitoare” pentru „cealaltă parte a vieții noastre”.

Părintele Teofil spunea că suferința este o realitate, o problemă și o taină. „Încă din tinerețe, mărturisea el, mă întreb la ce servește suferința și nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă, suferința este, în același timp, o realitate, o problemă și o taină. Realitate, pentru că nu o putem evita; problemă, pentru că nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămâne taină[1].

Însă Părintele nu le privea și nu le primea ca pe o fatalitate, ci pozitiv, în scop mântuitor, adăugând că „suferința e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem; o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința care ne este data pentru progresul nostru spiritual”[2].

Cauzele bolilor se înscriu în acest caracter de taină. Dacă, pentru cei păcătoși, ele sunt efecte ale păcatelor, în cazul celor drepți, acestea constituie un examen al credinței.  Credința creștină și Biserica, învață iubitul duhovnic, „nu vor ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor, noi ne rugăm pentru un sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem. Biserica dorește ca credincioșii să-și ducă viața în liniște și pace și, cât este posibil, să nu sufere”[3].

Cu deosebit echilibru spiritual și discernământ duhovnicesc, Părintele Teofil ne îndemna să nu căutăm și să nu cerem suferințe. Și chiar și atunci când vin asupra noastră, pe lângă sfatul duhovnicului, să apelăm la iscusința medicilor. Era chiar foarte permisiv față de homeopatie, acupunctură, bioenergie. „Cei vechi, explica duhovnicul, neștiind de cauze microbiene ale bolilor, n-au făcut vreun fel de referire la felul acesta, așa cum ar face astăzi omul modern, care știe că unele boli au drept cauză agenți patogeni, agenți microbieni. Ceea ce știau cei vechi era doar faptul că cel binecuvântat de Dumnezeu n-are de suportat și, dacă suportă o boală, o suportă pentru că îngăduie aceasta Dumnezeu cu vreun scop oarecare, cu vreun scop moral, dar în cele mai multe cazuri, boala se socotește ca urmare a păcatului, mai ales de pe urma constatării că boala a venit în lume după sănătate, a venit în lume după ce, mai întâi, omul a avut o sănătate deplină și a venit ca un fel de pedeapsă pentru căderea în păcat, deci boala este în urma căderii în păcat”[4]. Cu o astfel de stare duhovnicească, „suferința poate fi primită ca un dar, ca o îmbogățire”[5].

Atitudinea față de suferință este cea care distinge un creștin adevărat, pentru că două lucruri nu poate face un necreștin, spunea el: să crească copii buni și să rabde suferința cu mulțumire.

Pe lângă suferințele sau bolile trupești, există în lume și în sufletul omului nenumărate dureri sufletești, tristeți apăsătoare și multă nefericire. Cauza generală a lor este îndepărtarea de Dumnezeu. „Astăzi și oricând, observa Părintele, există și oameni nefericiți pentru că nu merg pe calea fericirii, pentru că nu realizează cele care duc la fericire, pentru că nu se interesează de cele care ar putea să-i facă fericiți, pentru că așteaptă la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dă ce are ea, iar Dumnezeu dă lucruri mai presus de ceea ce caută oamenii în lumea aceasta și, dacă nu cauți fericirea pe calea fericirii, sigur că ajungi la nemulțumire, ajungi la zbucium, ajungi la nemulțumire, ajungi la neîmpliniri, te simți apăsat, te simți oprimat”[6].

Calea izbăvirii, atât din suferințele fizice, cât și din frământările morale o constituie întoarcerea la Dumnezeu. Spunea Părintele: „Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznădejde”[7].

A te apropia de Dumnezeu și a trăi în El înseamnă a urca scara fericirii, scară ce are cinci trepte pe care, urcându-le, omul devine: teopist, teodul, teognost, teofil, macarios. Adică: 1. credincios lui Dumnezeu, 2. slujitor lui Dumnezeu, 3. cunoscător de Dumnezeu, 4. iubitor de Dumnezeu și, prin aceasta, 5. fericit[8].

Atât în suferințele trupești, cât și în durerile lăuntrice, „noi nu suntem singuri, precum ne încredințează „duhovnicul speranței creștine”. Dumnezeu este cu noi. Să credem că îngerul nostru păzitor ne însoțește pretutindeni, că Maica Domnului ne ocrotește mereu și la bine, și la rău. Să credem că mila Domnului ne însoțește mereu”[9].

Astfel, suferința noastră devine „o taină care ne unește cu Domnul, Care ne iubește chiar și atunci când ne lasă să suferim și care șterge lacrimile atunci când știe că suferim pentru binele nostru”[10].

Cât despre cele viitoare și veșnice, cu aceeași iubire, speranță și bucurie, Părintele Teofil spunea: „Eu sunt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sunt mândru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l câştigăm, şi-l vom câştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe, auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mântui şi pe mine?".