Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 268

Accidente şi permanenţe de Învierea Domnului în 2020

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Invierea Domnului;

 

Introducere

Anul acesta pare că Învierea Domnului, momentul fondator al creştinismului, a fost “înghiţit” de prescripţiile seculariste ale ordonanţelor militare de urgenţă date cu scopul de a proteja sănătatea populaţiei. Părerea aceasta este una cât se poate de ilară, dat fiind că nici o ordonanţă nu poate porunci virusului Corona, apoi, ce să mai vorbim de Învierea lui Hristos. E şi acesta un punct de vedere. Ordonanţele s-au dat nu direct împotriva virusului, ci în scopul conştientizării de către om a responsabilităţii şi rolului pe care îl are în reducerea răspândirii virusului.

Să zicem că “Învierea Domnului” e o victimă colaterală a demersurilor statului roman de a-şi proteja cetăţenii de boală şi moarte. Scopul a fost Covid-19, nu Învierea. În acelaşi timp, e adevărat că şi Învierea Domnului are ca scop Viaţa, pentru aceasta fiind necesar ca moartea să fie omorâtă, cum, de altfel şi mărturisim de zeci de ori că “Hristoa a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând”. Oricum ar fi, nu poţi aduna mere cu pere şi nici nu poţi încerca să judeci şi să evaluezi cu aceleaşi criterii modul în care i-a venit de hac morţii Hristos şi felul în care oamenii se luptă în mod autonom împotriva morţii. Totuşi, toate sunt cu îngăduinţa Proniatorului.

 

            Aleatoriu, poezie şi dramă de Paşti

            Până una alta, un prieten din Braşov mi-a povestit despre “ciudata” noapte a Învierii… În cartierul unde locuia n-a ieşit nimeni cu lumânarea aprinsă la 00.00 pentru a forma acea mare de luminiţe şi pentru a cânta împreună “Hristos a înviat!”. Nimeni nu i-a adus Paşti, nici Lumina Sfântă de la Ierusalim. Frica a pus stăpânire pe toată lumea încât probabil că oamenilor li s-a făcut frică şi să stea pe la propriile balcoane. În afară de iluminatul stradal şi de maşina de poliţie pe care a văzut-o, a fost întuneric şi o linişte apăsătoare. Biserica nici măcar nu se mai zărea, deoarece acum câţiva ani a apărut în faţa ei o clădire imensă.

Şi, continuă amicul acesta, mi-am adus aminte de poezia “De Paşti” a lui Arghezi. Acolo se pot trăi Paştile împreună cu îngerii din cer “La toate lucarnele şi balcoanele/ Au scos din cer îngerii icoanele/ Şi-au aprins pe scări/ Candele şi lumânări/ Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare/ Şi ard în potire/ Mireasmă subţire/ Şi din toate ferestrele odată,/ Mii şi sute de mii,/ Heruvimii fac cu mâna bucălată/ La somnoroşii noştri copii”. 

Într-adevăr, anul acesta “programul” Învierii Domnului s-a lecturat pe verticală. Orizontalitatea mării de luminiţe ale lumânărilor care se puteau vedea în alţi ani de Paşti, a lăsat loc ridicării ochilor spre cer. “Sus să avem inimile!” Pentru cei curaţi la inimă ca şi copiii, mă rog, pentru cei care au putut ajunge să se spovedească – nici ei nu foarte mulţi, probabil că cerurile s-au deschis şi au văzut îngerii  care se coborau şi urcau cu lumini aprinse pe scara cerului proptită pe pământ. Un Paşti mai angelic de data asta, mai spiritual decât de obicei pentru oricine, deoarece oamenii au rămas mai izolaţi şi gustul mâncării  n-a mai fost acelaşi ca atunci când familiile se întâlneau în tihnă de sărbători. Oricum, scopul Învierii n-a fost virusul Corona şi nici ca noi să mâncăm bine cu toţii împreună de Înviere.

Cred că în afară de oamenii care s-au putut conecta cu cerul pe platforma credinţei şi a rugăciunii personale, anul acesta Paştile au balansat sentimentalist între nostalgia lui cum era odată şi un viitor confuz.

 

Trup, persoană, mântuire în contextul Învierii

Sigur că o astfel de formulare a subtitlului poate părea una preponderent pământească. Cumva şi Învierea Domnului e pământească, dar în alt fel. Adică Iisus învie pe pământ cu trupul luat din Fecioara Maria, însă acelaşi trup trece prin uşile încuiate şi abia dacă este cunoscut sub aparenţele pământeşti de către Luca şi Cleopa care mergeau spre Emaus şi despre care nu putem spune că nu L-au cunoscut pe Domnul. Mai mult, după patruzeci de zile de la Înviere, cu acelaşi trup plin de răni dar care acum strălucesc ca nişte candele ale Luminii Învierii, Hristos S-a înălţat la cer şi a şezut de-a drepta lui Dumnezeu pentru eternitate.

Aceasta nu înseamnă că este vorba despre vreun dualism gnostic, deoarece îndumnezeirea firii umane în Hristos s-a realizat după şi prin har şi, în nici un caz, fiinţial. Sfântul Maxim Mărturisiturul foloseşte metafora fierului înroşit în foc: în incandescenţă nu le mai deosebeşti raţional vorbind, dar, după răcire, fierul rămâne fier călit iar focul rămâne foc. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) a precizat aceste lucruri în formula sa dogmatică după care firea dumnezeiască şi cea omenească s-au unit în Persoana Cuvântului în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. Sau, cum ar spune părintele Stăniloae, trupul omenesc al lui Hristos rămâne permanent în dispoziţia de a primi harul îndumnezeitor din partea firii dumnezeieşti a Persoanei divine întrupate, fără ca acest lucru să însemne pasivitate inactivă şi opacă. Dimpotrivă, în Biserică, Trupul lui Hristos, se continuă mântuirea omului şi “prin aceasta se sădeşte şi în ei (în oameni s.n.) sfinţirea şi începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfinţire şi început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos” (Stăniloae, 1978, p. 195).

Prin DA-ul Fecioarei Maria în faţa îngerului Gavriil trimis de Dumnezeu, toată omenirea a ieşit din negativism şi omul a acceptat că ego-ul lui nu mai este centrul universului şi că din starea deplorabilă în care a căzut nu-l mai putea ridica decât Făcătorul lui şi al cerului şi al pământului. Percepţia omului despre sine s-a descentralizat. Din autonomă gândirea omului a devenit teonomă. Din imperativă, voinţa omului a devenit rugătoare.

În fond, aceasta este contribuţia majoră a persoanei umane la propria mântuire, adică să se deschidă lucrării dumnezeieşti şi să primească roadele ei câştigate de Hristos prin Cruce şi Înviere în viaţa ei.

Chiar la începutul Dumnezeieştii Liturghii, diaconul rosteşte nişte cuvinte a căror semnificaţie în limba greacă este bogată de înţeles: “Kairos tou poiesai to Kyrio”, cuvinte care Liturghierele noastre româneşti sunt traduse aşa: “Vremea este a sluji Domnului”. Însă în semnificaţia lor primară mesajul duhovnicesc este: “E timpul ca Domnul să acţioneze” (Webber, 2008, p. 143).

 

Icoana Învierii şi dinamica mântuirii oamenilor

a) Icoana Învierii Domnului e grăitoare prin sine în sensul lucrării pe care Hristos o face pentru cei din iad. El nu iese de acolo cu mâinile goale. Cu picioarele calcă peste porţile zdrobite ale iadului şi cu mâinile îi ridică pe Adam şi pe Eva din străfundurile întunecate ale depărtării de Dumnezeu prin neascultare.

Sunt exact aceleaşi mâini mântuitoare şi iubitoare care s-au prins de atâtea ori de gâtul Fecioarei şi care au  binecuvântat apa la nunta ce s-a întâmplat în Cana Galileii, care au binecuvântat pâinea şi peştii în pustie, ochi orbului, mâinile acelea care s-au atins de sicriul tânărului din Nain şi care au ajutat-o pe fiica lui Iair să se ridice din moarte, care au binecuvântat-o pe femeia păcătoasă, mâinile care s-au înălţat în rugăciune stăruitoare în Grădina Ghetsimani, care au ridicat şi au binecuvântat pâinea şi vinul la Cina cea de Taină, care s-au întins pe Cruce întru îmbrăţişarea prin iubire şi iertare de păcate nu doar a celor care L-au răstignit ci ale întregii lumi, mâinile care pe când îi binecuvânta pe ucenici în Emaus s-au făcut nevăzute şi care pe când îi binecuvânta pe apostoli se înălţau la cer sub promisiunea făgăduinţei Duhului Sfânt.

Aceste mâini răstignite şi înviate sunt cele care i-au luat cu puterea iubirii din iad pe protopărinţii noştri, aşa cum a putut prevedea dreptul Iov care ştia prin descoperire de sus că Răscumpărătorul îi va lua şi îi va ridica pielea prăbuşită în ţărână. Aceasta este lucrarea lui Hristos prin Învierea plină de lumina Chipului Său. De fapt, este izbitoare asemănarea dintre faţa lui Hristos transfigurată în lumina cea necreată a Taborului şi faţa Lui din momentul Învierii. 

b) Mai există o icoană a Învierii de inspiraţie Occidentală şi care are la bază o motivaţie artistică de tip renascentist şi umanist, motivaţie care are la bază principiul după care omul este măsura tuturor lucrurilor. Această percepţie este proiectată apoi şi pe semnificaţia icoanei cu Învierea Domnului Care apare acum cu mâinile ridicate quasi-impunător spre cerul care iată că, într-un fel potrivit cu crima de lez-majestate, şi-a primit satisfacţia dezonorată de omul păcătos. Zâmbetul de biruinţă acum este de o magnitudine imperială, aproape mulţumită de sine. Iar mâinile sunt goale; nu ţin nici arme, dar nici nu ridică pe cineva din iad. Poartă doar un steag alb al biruinţei.

O astfel de interpretare a lucrurilor aşa cum se poate desprinde din această a doua variantă a icoanei Învierii, ne proiectează automat în zona lui trebuie. Aşa trebuia să fie şi Hristos Domnul, volens-nolens, a trebuit să sufere pe Cruce pentru a vindeca onoarea rănită a unui Dumnezeu vulnerabil (în concepția catolică).  

Prin Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul a încununat procesul îndumnezeirii harice a firii omeneşti asumate în Ipostasul Său dumnezeiesc şi îndumnezeitor.

Roadele Învierii Domnului se vor primi în viitor, fără voie şi nu toate, ca răsplată pentru faptele noastre care au fost făcute cu voia noastră sau se pot primi aici şi acum la Sfânta Liturghie. Să le luăm pe rând.

 

A) Învierea noastră la schimbarea chipului acestei lumi

M-am ferit să spun “la sfârşitul acestei lumi” tocmai pentru că lumea aceasta aşa cum este ea nu va pieri, nu se va sfârşi, ci se va schimba, adică va fi “un cer nou şi un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). La fel, oamenii vor fi şi ei noi, nu în sensul că nu vor fi purtători de trupuri, ci pentru că trupurile lor vor fi transfigurate, spiritualizate. În mod paradoxal, trupurile deşi vor rămânea aceleaşi, totuşi se vor schimba.  

Sfântul Apostol Pavel le spune explicit corintenilor: “Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc… Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15, 42-44 şi 53).

Iar învierea aceasta a trupurilor tuturor nu ar fi posibilă în afara Învierii lui Hristos cu trupul din mormânt (Stăniloae, 1995, p. 164 ş.u.). Respectul – a se citi iubirea – lui Dumnezeu este pentru omul complet: trup şi suflet. La început, după ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, “a luat ţărână din pământ” şi l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea Sa, adică a lui Hristos Întrupat. Căci Dumnezeu nu l-a făcut pe om după un model abstract, ci după chipul Logosului Întrupat, deoarece El ştia că omul va cădea în păcat şi va fi nevoie de Întruparea Cuvântului. Astfel, arătând un atare respect faţă de om ca întreg, Hristos ar fi rămas în negare de sine ca Creator dacă şi-ar fi abandonat trupul mormântului pentru vecie. Sigur că noi nu ne dorim acum ca să-l obligăm pe Dumnezeu să-l salveze pe om chiar dacă, să zicem prin absurd, n-ar vrea să facă asta. El e Atotputernic şi Atoateţiitor. Şi “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iubirea poate îmbrăca forma libertăţii, purtării de grijă şi susţinerii existenţei omului, a materiei, a lumii şi a universului întreg. Aceasta e iubirea lui Dumnezeu pentru lucrurile mâinilor Sale şi nu vreo neputinţă sau vreo necesitate ontologică a Lui.  

Judecata lui Dumnezeu va fi una completă şi va privi atât sufletele cât şi trupurile noastre. Şi e bine că e aşa, având în vedere slăbiciunea trupului care îl trage pe om mai uşor în lumea ispitei şi a păcatului. În rugăciunea care precedă Taina Spovedaniei, preotul arată înţelegerea pe care Dumnezeu o are faţă de noi oamenii (nu faţă de păcatele noastre), deoarece “ în orice chip, ca un om, purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavolul sau în cuvânt sau în faptă sau cu ştiinţă sau cu neştiinţă”.

Dacă judecata s-ar face doar asupra sufletului şi, deci, trupul nu ar avea nici un rol în execuţia păcatului, atunci judecata ar fi mult mai aspră, deoarece sufletul ar cădea în păcat cumva în mai mare cunoştinţă de cauză, nemaifiind la mijloc opacitatea trupului care să împiedice vizibilitatea asupra caracterului insidios, şerpuitor, al păcatului.

De aceea, fie că vrem, fie că nu vrem, vom învia cu trupurile noastre şi după aceea va fi judecata. Iar judecata va fi una blândă şi înţelegătoare, cu multă îngăduinţă din partea Dreptului Judecător, Hristos Domnul, pentru că El Însuşi a purtat trup cu toate cele ale lui, afară de păcat.

 

B) Pe Hristos Cel Înviat din morţi Îl descoperim personal în Sfânta Liturghie.

Lumina Învierii este adevărată, personală. După ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cântăm: “Am văzut lumina cea adevărată…”.

După Înviere, când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus, Hristos era incognoscibil după trup. Era Acelaşi Hristos dar cu trupul de o calitate perceptivă aparte. Însă, când au ajuns în Emaus şi au intrat în casă, săvârşind Liturghia, au cunoscut că este El: “Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat-o şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei …Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Luca 24, 30-31 şi 35).

            Deloc întâmplător deci ca Slujba Euharistiei să ni-L redea pe Domnul Înviat şi fără de Care nici n-ar avea decât un sens simplu comemorativ-istoric şi simbolico-estetic. Trupul euharistic al lui Hristos se primeşte “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Învierea Domnului face posibilă Liturghia şi Liturghia ni-L dă nouă pe Hristos Cel ce a înviat cu trupul pentru ca noi să trăim veşnic.

Învierea Domnului stă între două Liturghii: Cina cea de taină cu toţi apostolii înainte de Înviere este prima şi, după, la Emaus cu Luca şi Cleopa. Momentele principale sunt aceleaşi până astăzi (IPS Streza, 2017, p. 272-273):

  1. “A luat pâinea”, “A luat paharul” (Marcu 14, 22-23) – a ales dintre toate ofertele de hrană omenească pe cele mai specifice;
  2. “A binecuvântat” (Matei 26, 26) – a consacrat, a sfinţit pâinea şi vinul;
  3. “A mulţumit” (Luca 22, 19) – asta înseamnă de fapt Euharistia, recunoştinţa faţă de Tatăl Care a binevoit şi a conlucrat la Jertfa Fiului Său;
  4. “A frânt şi a dat ucenicilor” (Marcu 14, 22) – deoarece sfinţirea darurilor se săvârşeşte spre sfinţirea credincioşilor;
  5. “A zis”: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi; acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28);
  6. “Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) – pentru că “… de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar (la Sfânta Liturghie s.n.), moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni 11, 26).

 

Taina Euharistiei aşa cum ne-a fost lăsată nouă oamenilor de Hristos şi cum a fost consemnată documentar în paginile Sfintei Scripturi aşa cum am văzut, poate avea efecte profunde în viaţa omului care se deschide lucrării lui Hristos Cel Înviat în el.

Pentru sinteza excepţională pe care o face în acest sens, vom cita in extenso cuvintele părintelui Stăniloae: “Dar cel ce a devenit om nou în Hristos sau în unirea cu El şi a fost imprimat în toate puterile sufletului şi în organele simţurilor şi ale trupului de Duhul Sfânt (prin Tainele Botezului şi Mirungerii s.n.), poate înainta mai departe în unirea cu Hristos, poate realiza o nouă treaptă a transcenderii. Aceasta are loc în dumnezeiasca Euharistie. Acum nu mai pătrunde în om Hristos numai prin harul sau prin energia Lui, asemenea apei sau untdelemnului, ci cu însuşi trupul şi sângele Lui, primite de om de bunăvoie în sine. Unirea cu Hristos a ajuns acum la treapta cea mai înaltă. Omul are acum în fiinţa sa trupul şi sângele lui Hristos pline de dumnezeirea Lui, dăruindu-şi şi el trupul şi sângele lui Hristos, pentru a le avea comune pe ale sale cu ale Lui, atât el cât şi Hristos. Omul nu simte însă acest fapt cum simte Hristos umanitatea Sa unită cu El ca ipostas dumnezeiesc. Omul are doar o conştiinţă a împlinirii acestui fapt şi aceasta îi pune în mişcare mai mult sau mai puţin simţirea sa. El e ridicat de Hristos, ca Cel ce poartă simţirea de jertfă imprimată în El, la treapta cea mai înaltă de persoană, adică la treapta de persoană gata de dăruire jertfitoare Tatălui, pentru semenii săi, împreună cu Hristos. Cu cât te dăruieşti mai mult, cu atât eşti mai înălţat ca persoană şi într-o comuniune mai accentuată cu cel căruia te dăruieşti. Pentru adâncirea continuă a acestei simţiri i se dă omului putinţa unei mereu repetate împărtăşiri cu trupul şi cu sângele lui Hristos, pentru o intensificare neîncetată a acestei conştientizări şi personalizări dezvoltate  pe măsura dăruirii de Sine. Responsabilitatea lui e trezită cât mai mult prin rostirea numelui lui. Valoarea cu care e îmbrăcat prin primirea lui Hristos Cel înviat prin jertfa ca om la viaţa de veci, se afirmă prin asigurarea vieţii de veci pe seama lui. El va fi în veci unit cu Hristos, dar neconfundat cu El” (Stăniloae, 1995, vol. I, p. 204).

Iată însemnătatea Învierii lui Hristos în Sfânta Euharistie. 

    

            Concluzii

            Atunci când vorbim despre Învierea Domnului Hristos trebuie să putem face diferenţa între ceea ce este permanent, esenţial, de neocolit şi efemer sau accidental. A nu se confunda psihologia sentimentalismului subiectiv cu mesajul Domnului Înviat. Hristos n-a venit pe pământ pentru a rezolva problema sclaviei, a hranei, a construcţiilor de maşini ecologice etc. ci pentru a scăpa libertatea persoanei de păcat, boală şi moarte. Pentru că din frica de moarte se nasc toate păcatele şi multe dintre bolile noastre. Frica de moarte ne face egoişti sau simpli supravieţuitori ai acestei lumi. De frică să nu murim şi să se aleagă praful de noi ajungem să mâncăm compulsiv, să căutăm tot mai multe şi mai rafinate prilejuri de a ne spori confortul vieţii şi alternativele de distracţie. Şi pentru că egoismul nostru poate atinge cote foarte ridicate, deoarece suntem împreună cu alţi oameni care au aceleaşi pretenţii ca şi noi, atunci poate că devine mai uşor de înţeles pentru noi de ce a spus Sartre că infernul este semenul meu, adică fratele meu cu care mă “împung” pentru avere şi proprietăţi, colegul meu de servici care nu cumva să mi-o ia înainte profesional vorbind, amicul meu care are succes în afaceri şi care-mi “hrăneşte” invidia care, de fapt, tot o formă de egoism este…     

            De egoismul nostru funciar ne scapă sensul Învierii Domnului. Marea revelaţie a faptului Învierii e că nu vom mai muri definitiv şi irevocabil niciodată. Din “garaj” veşnic, moartea devine un spaţiu de trecere, o uşă, spre veşnicie. Astfel, viaţa noastră poate deveni mai asumată şi viziunea noastră asupra vieţii se echilibrează prin altruism şi binefacere de care depinde calitatea veşniciei noastre personale. Nu mai trăim ca atunci când socotim că viaţa aceasta pământească este totul. Sigur că viaţa noastră îşi are revendicările şi bucuriile ei dar, în acelaşi timp, este introducerea la veşnicia fiecăruia dintre noi. Deci faptul că nu ne întâlnim şi nu luăm masa împreună, deşi e foarte important, nu ţine de structura sensului biruinţei asupra morţii pe care am câştigat-o în Hristos sau a câştigat-o Hristos pentru noi. Mesajul permanent al Învierii este că “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă le-a dăruit”. Aşa să fie! 

Bibliografie:

  1. ARGHEZI, Tudor, (2004). Versuri, Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român.
  2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  3. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I şi II, Bucureşti: Editura Cristal.
  4. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  5. STREZA, Laurenţiu, (2017). Din exilul păcatului la Masa Împărăţiei, Sibiu: Editura Andreiana.
  6. WEBBER, Meletios, (2008). Paşii transformării, traducere de Nicoleta Amariei şi Claudia Varga, Iaşi: Editura Kolos.     
30-04-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu