Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 283

Ioan Cantacuzino, medicul care a stopat epidemia de tifos exantematic

Prof. dr. Dorin Stănescu
Tags: coronavirus;
 

Privit la scara istoriei, momentul critic pe care întreaga lume, dar și țara noastră îl traversează acum se constituie, în mod evident, ca unul dintre episoadele marilor încercări pe care ființa umană le-a cunoscut. Și cuvintele acestea par cumva seci, ca și cum ar fi o parte a unei banale statistici, însă drama aceasta au cunoscut-o și alte generații care au trăit epidemiile de ciumă care au traversat continentele și secolele, bulversând viața tuturor.

Nici spațiul românesc nu a fost ocolit de astfel de încercări, ciuma, holera fiind episode recurente ale istoriei veacurilor XV-XIX. Ele n-au iertat pe nimeni și au lovit oameni de rând sau personaje istorice, precum Iancu de Hunedoara, cel care se stinge de ciumă bubonică în ziua de 11 august 1456, la Zemun.

Pe măsura scurgerii veacurilor, amintirea acestor mari încercări a fost estompată. Așa se face că inclusiv cumplita epidemie de tifos exantematic din 1916-1918, pe care generația contemporană Marii Uniri a trăit-o, a fost uitată, amintirea ei rămânând numai în cărțile de istorie, în presa vremii ori în memoriile martorilor acelor vremuri. 

Regina Maria îl susține pe Cantacuzino

Retragerea armatei, a admi­nis­trației și a unei însemnate părți a populației civile în Moldova, în noiembrie-decembrie 1916, a însemnat o uriașă presiune pe resursele alimentare și locative ale zonei. La jumătatea lunii decembrie 1916, în cartierele sărace ale orașului Iași a izbucnit epidemia de tifos. Inițial nu s-a dat atenție acestui fapt, în fond era război, iar moartea era ceva firesc, așa încât cei câțiva decedați din periferii nu au atras atenția. Deplasarea unui milion și jumătate de oameni a însemnat umplerea până la refuz a spațiului locativ și așa precar prin condițiile oferite. În sate erau case cu 1-2 camere în care au fost cantonați 25-30 de soldați. În orașe, la fel. Alimentația deficitară, lipsa igienei, a băilor, a hainelor de schimb au fost factorii care au condus la răspândirea cu repeziciune a tifosului exantematic pe întreg teritoriul Moldovei.

O informație sugestivă despre precaritatea igienei soldaților ne este oferită de un memorialist care scria că una dintre distracțiile soldaților, în iarna anului 1917, era un joc în care cine omora primul 32 de păduchi era declarat câștigător. Răspândirea tifosului a fost facilitată și de păduchii care treceau de la un om la altul. Izbucnirea epidemiei a surprins pe toată lumea. Doctorul Cantacuzino mărturisea: „Până în 1916, pentru cea mai mare parte a medicilor români, tifosul era o boală necunoscută”, iar autoritățile, sufocate de mulțimea de probleme, nu au făcut nimic.

Numărul bolnavilor a crescut vertiginos, iar Regina Maria a fost printre primii membri ai elitei care a încercat să găsească o soluție. În memoriile sale avea să noteze: „Primul demers ce trebuie să-l fac e să stărui pentru numirea lui Jean Cantacuzino, în pofida oricărei împotriviri. Trebuie să avem un șef care să-și ia răspunderea”. Regina scria că: „Jurnalul meu din acea vreme cuprinde lupta ce a trebuit să o dau ca să obțin numirea lui Jean Cantacuzino ca șef suprem al organizării noastre sanitare; organizare care se afla într-o stare haotică, în timp ce tifosul exantematic se lățea în mod îngrozitor. Intrigile politice se întețeau mereu. (...) De ce să se amestece în toate politica și dușmăniile personale?” Un alt memorialist al epocii, Constantin Argetoianu, explica ce se întâmplase: Serviciul Sanitar al Armatei era condus de un liberal, iar guvernul de aceeași factură nu prea dorea ca prin numirea unui nou șef și înființarea unei direcții speciale să recunoască erorile făcute. Dar oare cine era acest salvator doctor Cantacuzino?

Parcurs biografic

Ioan s-a născut în ilustra familie Cantacuzino, la 13/25 noiembrie 1863, tatăl său fiind un eminent jurist și ministru în vremea domniei lui Cuza. În 1887, s-a înscris la Facultatea de Medicină de la Paris, apoi și-a continuat studiile cu un doctorat în domeniul imunității. A susținut teza în 1894, cu titlul „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. Revenit în țară, în 1901 este numit profesor la Facultatea de Medicină din București. Își continuă cercetările, dar se implică și în viața publică ca director al Serviciului Sanitar din România. În 1910, contribuie la adoptarea de către autorități a „Legii sanitare”, o măsură importantă pentru ocrotirea sănătății publice din Vechiul Regat.

În vremea Primului Război Mondial s-a remarcat prin gestionarea cu succes a epidemiei de tifos exantematic, iar în 1919 pleda, la Paris, cauza Marii Uniri, date fiind contactele sale cu elita medicală franceză și nu numai. După război, doctorul Cantacuzino își continuă activitatea de cercetare. Publică numeroase studii în țară și străinătate, inclusiv despre epidemia de tifos exantematic. În 1921, fondează Institutul de Seruri și Vaccinuri, celebrul Institut Ioan Cantacuzino al vremurilor noastre. Devine membru al Academiei Române în 1925, apoi ministru al sănătății în Guvernul Iorga. Se bucură de o reală recu­noaștere internațională, chiar și astăzi numele său figurând printre pionierii medicinei moderne mondiale. S-a stins din viață la 14 ianuarie 1934. 

Tifosul face ravagii

Mai toată literatura memorialistică a anilor 1917 și 1918 vorbește despre amploarea acestei epidemii și despre omul trimis de Dumnezeu pentru a salva viețile semenilor săi. Constantin Argetoianu notează, în memoriile sale, adevărata tragedie a iernii lui 1917, care aproape a doborât neamul nostru: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii - el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unităţii noastre naţionale”. Un alt memorialist completează: „Bolnavi mulți, aproape 12.000, iar paturi puține, numai vreo 6.000, mortalitate mare, cam de câte 100 pe zi!” Constantin Kirițescu, autorul primei istorii a Marelui Război, susținea că epidemia de tifos a secerat 300.000 de oameni, civili și militari, însă specialiștii aproximează numărul morților între 150.000-200.000.

Doctorul Ioan Cantacuzino a luat repede măsuri pentru stoparea epidemiei: izolarea bolnavilor și tratarea lor în spații separate, deparazitarea masivă a populației, crearea unor spații speciale și a unor instalații pentru dezinfectarea hainelor, dezinfectarea locuințelor. În studiul publicat la Paris în 1920 ­despre epidemia de tifos exantematic din România, doctorul Cantacuzino a arătat grupele de vârstă și mortalitatea în cadrul acestora. Astfel, pentru grupa de vârstă 0-12 ani mortalitatea era de numai 1%, în vreme ce la polul opus se afla grupa de vârstă cuprinsă între 45-60 ani, cu o mortalitate de 55%. „Fără măsurile profilactice luate, concluzionează doctorul, epidemia s-ar fi lungit pe mai mult de doi ani.” Epidemia avea să fie stopată în luna iunie, dar a izbucnit în Muntenia, unde s-a manifestat aproape pe întregul an 1918. Tifosul a fost adus aici de trupele de ocupație, iar populația românească, privată de asistență medicală, a fost victimă a acestui flagel. Epidemia de tifos exantematic avea să se stingă, în totalitate, abia în 1920.

Eroii din timpul epidemiei

Anii Primului Război Mondial au fost marcați de jertfe. Pe de o parte jertfele eroilor căzuți pentru idealul național, pe de alta jertfele corpului medical care s-a luptat cu tifosul exantematic. Peste 1.000 de medici, sanitari și infirmiere au căzut pradă cumplitei epidemii, iar întreaga țară le-a apreciat jertfa și dăruirea, după cum nota un contemporan, Vasile Bianu, medic și el: „Toate ziarele aduc prinosul de laudă și expresiunea recunoștinții întregei țări la adresa corpului medical, care a arătat și arată o strălucită dragoste pentru țară, atunci când este chemat să îngrijească bolnavii de această cumplită molimă, murind ca niște adevărați eroi și împodobind astfel una din cele mai vii pagini din sfânta carte a războiului nostru”.

Corpul medical a avut în sânul său și numeroși clerici, care s-au alăturat efortului național. Documentele vremii vorbesc despre preoți precum Petre Poroșteanu, de la Regimentul 2 Grăniceri, care și-a îngrijit cu devotament trupa bântuită de tifos, ori de preotul Alexandru Popescu din satul Hăbeni, care a fost ajutor de medic vreme de patru luni la Dorohoi, îngrijindu-i pe bolnavii de holeră și tifos. Exemplele pot continua cu numeroase monahii căzute la datorie în spitalele din Moldova. Peste ani, monahia Mina Hociotă de la Văratic, vorbind despre cler și rolul său în vremea războiului, avea să afirme: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților, pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să-i ajutăm în sufe­rință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca niște ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând «ascultare» până la capăt”.

Ziarul Lumina 

23-04-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Coronavirus,