Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (7) - Creaţia – cuvânt al lui Dumnezeu, frumuseţe şi euharistie

 

Doamne ajută, oameni buni! Bun venit la o nouă ediÅ£ie a emisiunii noastre MeÅŸteÅŸugul bucuriei vă spun, ca de fiecare dată, maica Siluana ÅŸi Picu Ocoleanu. Continuăm discuÅ£ia noastră, suntem la cea de-a ÅŸaptea emisiune împreună ÅŸi continuăm, aÅŸadar să discutăm despre Duhul Sfânt, Duhul Sfânt ce ne umple de beÅ£ia aceea a lucidităţii, de ebrieta sobra. Maica Siluana vorbea despre bucuria de a fi creÅŸtin ortodox, bucuria aceea de a trăi într-un ritm cosmic cu întreaga CreaÅ£ie a lui Dumnezeu, cu această mare de frumuseÅ£e pe care Dumnezeu o revarsă în fiecare clipă asupra noastră. Åži, într-adevăr, iată ÅŸi rugăciunea clasică a Bisericii noastre către Duhul Sfânt, „Împărate ceresc”, vorbeÅŸte despre Duhul Sfânt dătătorul de viaţă. Apoi, întregul cult al Bisericii noastre Ortodoxe, întreaga noastră viaţă liturgică vorbeÅŸte despre Duhul Sfânt care plineÅŸte întreaga CreaÅ£ie. Iată, în antifoanele de la Utrenie din Octoih, se vorbeÅŸte despre Duhul Sfânt în care toate se miÅŸcă, Duhul Sfânt în care toate viază, totul fiinÅ£ează în Duhul Sfânt. Poate că iarăşi maica ar spune că ar fi de domeniul meu să explic cum vin, cum se petrec toate lucrurile acestea. Cum eu însă sunt o fire mai logică, mai raÅ£ională, iar maica este o fire înclinată către experierea acestor lucruri, o rog pe maica să ne spună cum se întâmplă de fapt toate minunăţiile acestea.

 

AÅŸa cum ÅŸtie El să le rânduiască. Ce am observat, este că Dumnezeu lucrează cu fiecare altfel. AceeaÅŸi lucrare, dar cu fiecare diferit. Pentru că atunci când ai o bucurie, sau o descoperire, să zicem, o mângâiere în viaÅ£a duhovnicească, simÅ£i nevoia să o împărtăşeÅŸti cu cineva. Åži rămâi uimit de uimirea celuilalt. Adică, deÅŸi te aÅŸtepÅ£i să fie lucruri pe care le ÅŸtie ÅŸi te ÅŸtie, totuÅŸi e uimit ÅŸi bucuros să le audă de la tine ÅŸi tu eÅŸti uimit ÅŸi bucuros să le auzi de la el. Åži asta mi-a dat mult de gândit. Åži atunci am înÅ£eles că, de fapt, Duhul Sfânt ne umple pe toÅ£i într-un mod personal. Deci eu cred că Duhul Sfânt mă face pe mine să fiu altcineva decât tine ÅŸi numai în Duhul Sfânt eu pot să fiu cu adevărat altcineva decât tine. Celelalte duhuri, cele care ne mână pe noi să fim primii, ne face de fapt ca toÅ£i cei care aleargă să fie primii (să fim mai frumoÅŸi decât…). De fapt, ne face să fim la fel ca cei care ne uniformizează, ne anonimizează, ne face indivizi. Pe când Duhul Sfânt ne face unici, ne face…

 

Fără Duhul Sfânt am trăi cumva în lumea lui Newton, nu? În lumea aceea a spaÅ£iului plan, pur, în care fiecare unitate e egală cu cealaltă unitate, care e lumea lui unu plus unu plus unu de care vorbeam în emisiunea trecută.

 

Åži în care viaÅ£a e durere. Eu cred ÅŸi mărturisesc, din experienţă, că înainte de a trăi viaÅ£a în biserică ÅŸi deci a fi cu Duhul Sfânt, viaÅ£a este durere. Åži nu vorbesc de necazuri, care-s durere ÅŸi acum, ci, de exemplu, de faptul că, paradoxal, frumuseÅ£ea ÅŸi diversitatea lumii produce durere ÅŸi deznădejde.

 

De ce oare?

 

Păi, să te uiÅ£i ce frumoase-s toate ÅŸi nu le vede nimeni ÅŸi nu se bucură nimeni de ele! Åži să-Å£i închipui că ele n-au fost făcute de nimeni pentru cineva, ce e mai trist decât asta? Ce e mai zadarnic decât asta, nu? Åži tocmai pe aici vine, pentru necredincios (cum am fost ÅŸi eu, aruncată cumva de educaÅ£ia comunistă ÅŸi ateistă), pe aici vine ÅŸoapta lui Dumnezeu „Te iubesc!”, prin frumuseÅ£e. Stai ÅŸi te minunezi: cine a făcut floarea asta atât de frumoasă? Materia superior organizată. Bine, dar o piatră? O piatră de pe fundul oceanului n-o vede nimeni, nimeni nu vede acolo. Dar cochiliile acelea ÅŸi toată frumuseÅ£ea asta ascunsă înăuntrul materiei, înăuntrul copacului, înăuntrul pietrei, toate astea nu sunt tot atâtea strigăte de dragoste, declaraÅ£ii de dragoste ÅŸi de invitaÅ£ie la bucurie ale cuiva? Nu-i numai faptul că-i atât de inteligent organizat Cosmosul, că asta să zicem că ÅŸi-o lege se desfăşoară în mod inteligent dacă a apucat-o existenÅ£a, dar frumuseÅ£ea este intenÅ£ională, se adresează cuiva. Åži atunci, dacă se adresează cuiva, iar eu sunt cineva, acel ÅŸi cel care mi se adresează, trebuie să fie cineva. Acum, după ce am ajuns acasă, la Biserică, după ce m-am desfătat de bucuria de a fi cu Domnul, acum înÅ£eleg că Acela era Duhul Sfânt. Că aÅŸa a lucrat Duhul Sfânt ÅŸi aÅŸa lucrează Duhul Sfânt cu toată făptura căutătoare.

 

Deci dacă ochiul nu vede frumuseţea, frumuseţea n-are sens.

 

Nu, ochiul care nu vede frumuseÅ£ea este orb, e mort, iar când începe s-o vadă ÅŸi nu-L vede pe Dumnezeu, nu poate decât să lăcrimeze, decât să plângă.

 

Însă există Marele Ochi, care vede frumuseÅ£ea ÅŸi vede că toate sunt bune foarte ÅŸi toate sunt frumoase cum zice în Septuaginta.

 

Exact. Åži le dăruieÅŸte cuiva. 

 

Åži le dăruieÅŸte cuiva. Voiam să întreb: de ce a creat Dumnezeu lumea?

 

Ca să mă facă pe mine bucuroasă. Pentru bucuria mea. Pentru plăcerea mea. E uimitor: acesta-i singurul scop pentru care a făcut-o. Nu mi-a venit să cred când am descoperit asta ÅŸi încă mai ameÅ£esc când îmi dau seama că asta este. Åži de multe ori eu pierd, eu nu mă bucur pentru că cineva s-a uitat urât la mine. Ca să vezi ce durere, nu? (râde). Dar ne doare, trebuie să înÅ£elegem că ne doare.

 

Åži atunci, actul CreaÅ£iei, pe care mulÅ£i dintre noi îl tratează, aÅŸa, foarte logic, de fapt ÅŸi aceasta e un act de bucurie. 

 

Sigur! Nu ÅŸtiu unde citeam că Cosmos înseamnă împodobire. Poem ÅŸi împodobeli.

 

De aici vine a cosmetiza, a înfrumuseÅ£a. Da, în greaca veche, Cosmosul are într-adevăr de-a face cu frumuseÅ£ea, cu faptul acesta de a fi ordonat, de a fi armonios.

 

Da. Deci, ca să aflu de ce a făcut Dumnezeu lumea, eu trebuie să intru în contact cu lumea, cu lumea lui Dumnezeu. Dacă eu mi-am pus întrebarea asta ÅŸi după aceea mă raportez la lume ca la obiecte de consum, nu voi afla de ce a făcut-o. A făcut-o s-o mănânc, dar cât să mănânci? Să consumi, dar cât să consumi? Noi ne mâncăm unii pe alÅ£ii mai mult decât mâncăm lumea, care-i plină de mâncare.

 

Dar consumul este denaturarea totală a actului acestuia al comunicării cu Cel care a creat lumea şi denaturarea totală a bucuriei, de fapt.

 

Atunci, poate că ar trebui să punem întrebarea aÅŸa: să mă uit la o floare ÅŸi să întreb „Doamne, de ce ai făcut Tu floarea aceasta?”. Åži ai să vezi răspunsul. Vezi. Te uiÅ£i la o stea: Doamne, de ce ai făcut Tu steaua asta? Doamne, de ce l-ai făcut pe Picu? (râde).

 

(râde). Åži eu mă întreb.

 

Da. Dar nu te întreba de ce l-a făcut pe Picu, ci întreabă-te de ce a făcut-o pe Ana.

 

Da.

 

De ce a făcut-o pe Siluana. Că dacă mă întreb de ce m-ai făcut pe mine…

 

MulÅ£i oameni se întreabă „de ce?” sau, nu se întreabă, ci simt că Dumnezeu a creat pe cineva pentru ca el sau ea să se întâlnească cu acel cineva. 

 

Da, da. Åži, astfel, să se întâlnească mai profund cu Dumnezeu. Ei, fără Duhul Sfânt, fără această lumină pe care o impune Duhul Sfânt în mintea noastră, în ochii noÅŸtri ÅŸi în urechile ÅŸi ochii celuilalt, nu putem să trăim.

 

În învăţătura Bisericii se zice că actul CreaÅ£iei are ÅŸi o dimensiune profund treimică, de fapt toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi conlucrează la CreaÅ£ie. Dar de ce se atribuie cu precădere Tatălui actul CreaÅ£iei?

 

De aia. (râde).

 

(râde) Se zice că atunci când Goethe, parcă, a urcat în Alpi ÅŸi când a văzut atâta frumuseÅ£e, ar fi zis tot un soi de „de aia!”. A zis: „asta este”.

 

Asta este. (râde)

 

Asta este. (râde).

 

Păi, Duhul Sfânt ne-a învăţat în Crez, nu, aÅŸa ÅŸi noi dacă primim asta vom înÅ£elege de ce, nu? Adică El este izvorul. Am zis „de aia” pentru că mi s-a părut paralizant, să începem să explicăm ascultătorilor cu unitatea ÅŸi diversitatea…

Eu sunt „este”-le.

 

Eu sunt „este”-le.

 

Sau „este”-le este Eu. Adică nu un ceva, ci un cineva. Asta a fost ca să intre în relaÅ£ie cu Moise, cu omul care pune întrebarea. Åži eu, dacă-L întreb pe Dumnezeu „De ce, Doamne?” ÅŸi El îmi spune „d-aia”, atât de fericită adorm în braÅ£ele Lui! Zic: lasă că ÅŸtie El de ce adorm fericită? Pentru că eu, mâncându-L pe El, respirându-L pe El, făcând ce spune El, plângând de dorul Lui, bucurându-mă de prezenÅ£a Lui, eu asum ca să am încredere în făgăduinÅ£a Lui că Duhul Sfânt mă va învăţa toate. Åži eu am învăţat că nu trebuie să învăţ toate deodată, pentru că sunt în creÅŸtere ÅŸi aÅŸtept să învăţ încetiÅŸor, încetiÅŸor cât vine. Păi un copil care vrea să ajungă medic ÅŸi e în clasa a doua, în nici un caz nu e deznădăjduit că e în clasa a doua! E atât de bucuros că a venit vacanÅ£a de primăvară, pe urmă vacanÅ£a de vară, că a luat premiu sau n-a luat premiu. Avem o grămadă de treabă pe parcurs. Åži atunci, eu nu vreau să înÅ£eleg din clasa întâi ce e cu… Sigur, răspunsul există, tu trebuie chiar să-l dai în calitatea ta de profesor, în toată frumuseÅ£ea lui dogmatică, dar eu prefer să venim ÅŸi să-l cântăm la biserică ÅŸi atunci răsună altfel când cânÅ£i acel răspuns.

 

Acest „de-aia”.

 

Da, da.

 

Rămăsesem noi la acel tautologic „de-aia”, ajunsesem cumva la fundul explicaÅ£iei, la baza explicaÅ£iei, acolo unde explicaÅ£ia nu se mai realizează pentru că este de la sine înÅ£eles, cumva [axiomă]. Există acel fapt de a fi de la sine înÅ£eles al CreaÅ£iei, al întregii noastre vieÅ£i. Noi avem, într-adevăr, un mare talent de a complica viaÅ£a.

 

De ce? Ca să n-o trăim.

 

Ca să n-o trăim, da. Complicăm viaÅ£a, construim tot felul de schele în jurul vieÅ£ii, însă la viaţă nu ajungem. Trăim pe aceste schele, trăim rupÅ£i de viaţă.

Există, totuÅŸi, anumite lămuriri pe care Biserica le dă în legătură cu faptul că Tatăl este Creator, că Fiul este Mântuitor, că Duhul Sfânt este SfinÅ£itor, fără îndoială. Maica Siluana a dus discuÅ£ia noastră în miezul ei, în miezul acesta al tautologiei prime. Însă, pentru ca radioascultătorii noÅŸtri să înÅ£eleagă de fapt ceea ce spune Biserica noastră, să înÅ£eleagă logica Bisericii noastre, trebuie să precizăm faptul că în tradiÅ£ia Bisericii, fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, fiecărei Persoane a lui Dumnezeu Cel Unul, Îi este atribuită o anumită lucrare. Tatălui Îi este atribuită CreaÅ£ia, Fiului Îi este atribuită Mântuirea (Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt ÅŸi din fecioara Maria, S-a făcut om pentru a ne mântui pe noi) ÅŸi Duhului Sfânt Îi este atribuită SfinÅ£enia. De ce este aÅŸa? Ajungem la răspunsul maicii Siluana : de-aia.

 

În acelaÅŸi timp, să nu uităm că teologii ca matale spun că în Dumnezeu, fiind o singură fire, este o singură lucrare. Åži atunci, lucrarea CreaÅ£iei este lucrată de Dumnezeu Sfânta Treime ÅŸi participă la ea ÅŸi o lucrează în mod specific ÅŸi Duhul Sfânt ÅŸi Fiul; că Dumnezeu Tatăl zice, da ÅŸi Duhul Sfânt se poartă pe deasupra apelor ÅŸi la Mântuire Tatăl trimite Duhul Sfânt, Îl însoÅ£eÅŸte, deci niciodată celelalte două Persoane nu sunt nelucrătoare în lucrarea pe care o atribuim uneia dintre Persoane.

 

Da, faptul acesta trebuie neapărat reÅ£inut. DeÅŸi Tatăl este Creatorul prin excelenţă, la CreaÅ£ie colaborează ÅŸi Fiul ÅŸi colaborează ÅŸi Duhul Sfânt. Åži la fel, la Mântuire ÅŸi la SfinÅ£ire colaborează toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

 

Că noi zicem: vino să Te sălăşluieÅŸti întru noi, chemăm Duhul Sfânt în noi. De fapt, se împlineÅŸte făgăduinÅ£a Mântuitorului, care zice Eu ÅŸi Tatăl vom veni ÅŸi ne vom face sălaÅŸ. Deci vine Tatăl cu Fiul să-ÅŸi facă sălaÅŸ în mine pentru că se sălăşluieÅŸte Duhul Sfânt SfinÅ£itorul.

 

Tot în tradiÅ£ia Bisericii se vorbeÅŸte despre faptul că întreagă această CreaÅ£ie, întreaga lume a fost creată de Dumnezeu vorbind, rostind cuvinte. „Åži a zis Dumnezeu” – scrie în Cartea Facerii. Dumnezeu rosteÅŸte ÅŸi se face. Un sfânt părinte, sfântul Maxim Mărturisitorul, zicea că întreaga CreaÅ£ie, toată lumea, nu este nimic altceva decât o vorbire, o cuvântare a lui Dumnezeu către noi. Iar în spatele fiecărui lucru se află logosul dumnezeiesc, cuvântul divin. Altfel spus, fiecare lucru este un cuvânt al lui Dumnezeu. Copacul pe care îl vedem, trecem pe lângă el ÅŸi de multe ori nici nu-l băgăm în seamă, copacul acela e un cuvânt al lui Dumnezeu pe care Dumnezeu l-a rostit.

 

Plasticizat, cum zice părintele Stăniloae.

 

Da. Cristalizat, plasticizat, e cuvânt care, iată, s-a coagulat ÅŸi pe care eu îl văd, văd cuvântul acesta ÅŸi mai mult decât aceasta, spun SfinÅ£ii PărinÅ£i în Filocalie, ne împărtăşim, ne hrănim cu aceste cuvinte. Primele cuvinte ale lui Dumnezeu după ce a creat lumea au fost :”LuaÅ£i, mâncaÅ£i”. LuaÅ£i, mâncaÅ£i din cuvintele Mele.

 

Lumea, spune un părinte, este dragostea lui Dumnezeu făcută mâncare, hrană pentru om. Hrană vizuală, auditivă, noi ne hrănim sufletul în toate porÅ£ile trupului nostru, nu? Tot hrană e ÅŸi când privim ceva, ne hrănim cu frumos.

 

Da, întreaga CreaÅ£ie are, am putea spune, o dimensiune euharistică. Åži atunci, de ce creează Dumnezeu lumea?

 

Ca să ne împărtăşim.

 

Să ne împărtăşim.

 

Da. Să ne împărtăşim de prezenÅ£a Lui. Åži e uimitoare această modalitate specială pentru om de împărtăşire. Ne împărtăşim ÅŸi direct, faţă către faţă. Noi nu mai simÅ£im asta acum atât de bine, că suntem încă în forma căzută, dar sfinÅ£ii se împărtăşesc, văd lumina dumnezeiască. Iată, Adam ÅŸi Eva Îl vedeau pe Dumnezeu în Rai, Îl întâlneau în răcoarea serii, Îl întâlneau de la persoană la persoană ÅŸi în acelaÅŸi timp Îl vedeau, Îl simÅ£eau, Îl gustau prin toate cele create, prin ce atingeau, vedeau, gustau. Åži noi suntem invitaÅ£i la aceeaÅŸi întâlnire. Åži întâlnirea directă, de taină, din cămara ascunsă a sufletului nostru, acolo unde Tatăl ne vede în ascuns ÅŸi unde putem să ne ducem la întâlnire cu El ÅŸi în mod văzut, prin cele văzute. Aceasta e minunea care este omul, dublă dimensiune, o parte ÅŸi văzută ÅŸi nevăzută.

 

„LuaÅ£i, mâncaÅ£i”, aceste cuvinte anunţă deja cuvintele Mântuitorului de la cina cea de taină. Åži la cina cea de taină Mântuitorul rupe, frânge pâinea ÅŸi zice „LuaÅ£i, mâncaÅ£i, acesta este trupul Meu”. Dă potirul ÅŸi zice „BeÅ£i dintru acesta toÅ£i, acesta este sângele Meu”. Ei bine, atunci când noi ne împărtăşim prin CreaÅ£ie, ÅŸi aici e o nuanţă, aici trebuie făcută distincÅ£ia între, cum spunea maica, între consum ÅŸi împărtăşire. „GustaÅ£i ÅŸi vedeÅ£i că bun este Domnul”, iată, zice gustaÅ£i, gustarea e puÅ£ină, este împărtăşire ÅŸi vedeÅ£i că bun este Domnul, nu zice consumaÅ£i ÅŸi vedeÅ£i că bun este Domnul. Consumul este un fenomen de masă.

 

Dar eu nici nu cred că e o limitare cantitativă, eu pot să gust din ceva mult (râde). Mai gust o dată, ÅŸi înc-o dată ÅŸi înc-o dată, nu cantitativ.

 

Nu e o chestiune cantitativă, dar e o artă a gustării.

 

Dar eu când gust ceva, chiar dacă gust de multe ori, de fiecare dată fac mmm…, mmmm…, nu? Asta ce înseamnă? Ce bună ai făcut tu prăjitura asta, ce bun ai făcut Tu, Doamne, mărul acesta, ce frumos ai scris cuvântul acesta! Deci a gusta înseamnă tocmai a simÅ£i prezenÅ£a celui care-Å£i dă. 

 

Dar nu-mi impun eu o graniţă artificială, ci nu voi reuÅŸi niciodată să epuizez. În acelaÅŸi timp, gustarea oricum are de-a face cu o anumită puÅ£inătate, dar nu cu o puÅ£inătate impusă de mine, ci are de-a face cu faptul că eu nu epuizez ceea ce gust . Atunci când mă satur ÅŸi m-am săturat de plesnesc, atunci am epuizat farfuria de mâncare din faÅ£a mea. Însă oricât aÅŸ gusta din CreaÅ£ie, n-o voi epuiza niciodată. Cel care consumă, face greÅŸeala logică sau teologică sau hristologică, mai bine zis, că crede că această CreaÅ£ie poate fi epuizată. Consumistul este la fel ca fericitul Augustin cu mintea de copil, când credea că în acea găurică din nisip va putea aduce tot oceanul. Iar aceasta e o greÅŸeală de logică, de teologie.

 

A, este de fapt o boală a minÅ£ii noastre, o neputinţă a minÅ£ii noastre căzută din relaÅ£ia cu Dumnezeu, care a ajuns să-ÅŸi dorească autonomia. Să fie stăpânul lumii în sensul de a consuma ÅŸi nu de a conduce pe Cale. Ce fac eu în grădina mea de zarzavat? O cultiv, o prăşesc, o îngrijesc, ca să ajungă să se coacă roÅŸiile, să se coacă ardeii, să se facă varza. Acestea le duc spre scopul lor. Pe când dacă intru în grădina de zarzavat a cuiva străin, pe care eu n-o cultiv, ci iau de acolo cât pot mai mult, bag în buzunare, în sac, în traistă ÅŸi consum… Cam aceasta ar fi atitudinea, de cultivator sau de prădător. Åži dacă eu sunt cultivator, eu simt că făptura creÅŸte în mâinile mele ÅŸi că această putere de a creÅŸte nu e de la mine, că mi-a dat-o cineva. Acel care mi-a dat darul, mi-a dat sămânÅ£a ÅŸi zice: ei, uite tu eÅŸti împreună creator cu Mine, că ai să participi la dezvoltarea ÅŸi îngrijirea acestei seminÅ£e.

 

E iarăşi această lipsă de epuizare, nu? Eu am primit sămânÅ£a, dar n-am epuizat sămânÅ£a. SămânÅ£a o primesc ÅŸi atunci gust ÅŸi fac mmm…, îmi place ceea ce gust, simt infinitudinea aceasta.

 

Sau o admir ÅŸi o pun în pământ ÅŸi pe urmă gust frumuseÅ£ea creÅŸterii plăntuÅ£ei sau a lucrului care creÅŸte .

 

Mă gândeam acum că în limba latină, a gusta se zice ”sapio”, la fel cum se zice ÅŸi la a ÅŸti. De la sapio vine sapientia, înÅ£elepciune. Åži la gustare ÅŸi la înÅ£elepciune se zice la fel: sapientia. Faptul că omul înÅ£elept a căpătat arta de a gusta. Adică, a căpătat arta de a…

 

De a se împărtăşi… de Cel care trimite, care îÅ£i dă ceea ce guÅŸti.

 

De a depăşi această opacitate a materiei, de a vedea în materie tocmai faptul că ea este cuvântul acela, angrenajul acela de cuvinte care ne conduce mai departe.

 

Da. Åži că ne cheamă la o întâlnire, că de fapt fiecare lucru este o provocare, o chemare la o întâlnire cu Creatorul. Orice lucru a făcut Dumnezeu, stai ÅŸi te minunezi cât loc a lăsat să fac ÅŸi eu ceva! Câtă provocare pentru mine să vin ÅŸi eu cu partea mea! Asta e uimitor. Deci e un loc de întâlnire ÅŸi de provocare la CreaÅ£ie. Atunci când ating un lucru făcut de Dumnezeu, Îl simt pe El că este Creator ÅŸi Dăruitor ÅŸi sunt responsabilizată să fiu ÅŸi eu creatoare. Din grâu, deodată nu-mi vine să-l mănânc, ci fac pâine sau prăjituri ÅŸi aÅŸa mai departe cu toate. O scândură: la ce-aÅŸ putea s-o folosesc, cum aÅŸ putea s-o cioplesc, ce-aÅŸ putea să fac cu ea, unde s-o pun, ce să scriu pe ea, ce să desenez pe ea? Åži, deodată, devin creator alături de Dumnezeu.

 

Creaţia sau caracterul meu creator este de fapt un răspuns la creaţia lui Dumnezeu.

 

Iar când lucrarea omului care s-a rupt de Creator, în clipa aceea a devenit consumator ÅŸi consumă actul creator ca ÅŸi când ar fi proprietate personală.

 

Or actul acesta de a consuma, dincolo de faptul că presupune anularea faptului de a gusta, actul de a consuma are în sine ÅŸi ceva, aÅŸ zice, eretic. Eretic în sensul etimologic al cuvântului: erezie, aeresis însemna, în greaca veche, alegere samavolnică (aÅŸa cum vreau eu să fac). Åži atunci, ereticul nu este cel care învaţă greÅŸit, ci învaţă greÅŸit pentru că aÅŸa vrea el. AÅŸa i se pare lui. El nu mai încearcă să primească logica lui Dumnezeu, să gândească cu mintea lui Dumnezeu, nu –L mai roagă pe Dumnezeu să-l lumineze pentru a înÅ£elege, ci el crede că înÅ£elege deja foarte bine. Åži atunci, ereticul alege ce vrea el. La fel, poate ÅŸi omul care consumă, consumă ce vrea el. Merge la raionul de lapte ÅŸi alege ce vrea el din ÅŸaptezeci de soiuri de lapte.

 

I se pare că alege. I se pare că alege ce vrea. De fapt, este manipulat de două sforicele subÅ£iri ÅŸi banale, aÅŸa, pe care drăcuÅŸorul personal le foloseÅŸte ca să facă ce vrea cu tine în faÅ£a unui raion cu multe produse sau în faÅ£a lumii cu multe oferte [n.red.: ÅŸi în faÅ£a listei electorale]. Este o înÅŸelare. Sunt două sforicele: plăcerea ÅŸi fuga de durere. Deci omul care s-a rupt de Dumnezeu, de Creator ÅŸi de lucrarea sa pe lume ca act de creaÅ£ie, a devenit un consumator ÅŸi caută plăcerea, consumă pentru că asta îi face plăcere. Åži crede că e liber să-ÅŸi aleagă plăcerea, dar el, când a gustat o dată, când a consumat prima dată, a trăit doar de dragul plăcerii ÅŸi atunci o caută în continuare. Când n-o are, îl doare ÅŸi fuge de durere, aici e rătăcirea.

 

Cu aceasta ajungem la o altă problemă, la o altă temă, o temă foarte vastă, tema aceasta a omului, a omului creat de Dumnezeu ÅŸi a căderii omului în păcat, o temă pe care o vom aborda în alte emisiuni, când vom continua catehismul nostru cel viu. Atunci vom vedea ce s-a întâmplat cu omul de a devenit, din împreună Creator cu Creatorul, un consumator ÅŸi un prădător.

 

AÅŸa să ne-ajute Dumnezeu! Bucurie sfântă!

 

Doamne ajută!