Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (7) - Creaţia – cuvânt al lui Dumnezeu, frumuseţe şi euharistie

 

Doamne ajută, oameni buni! Bun venit la o nouă ediţie a emisiunii noastre Meşteşugul bucuriei vă spun, ca de fiecare dată, maica Siluana şi Picu Ocoleanu. Continuăm discuţia noastră, suntem la cea de-a şaptea emisiune împreună şi continuăm, aşadar să discutăm despre Duhul Sfânt, Duhul Sfânt ce ne umple de beţia aceea a lucidităţii, de ebrieta sobra. Maica Siluana vorbea despre bucuria de a fi creştin ortodox, bucuria aceea de a trăi într-un ritm cosmic cu întreaga Creaţie a lui Dumnezeu, cu această mare de frumuseţe pe care Dumnezeu o revarsă în fiecare clipă asupra noastră. Şi, într-adevăr, iată şi rugăciunea clasică a Bisericii noastre către Duhul Sfânt, „Împărate ceresc”, vorbeşte despre Duhul Sfânt dătătorul de viaţă. Apoi, întregul cult al Bisericii noastre Ortodoxe, întreaga noastră viaţă liturgică vorbeşte despre Duhul Sfânt care plineşte întreaga Creaţie. Iată, în antifoanele de la Utrenie din Octoih, se vorbeşte despre Duhul Sfânt în care toate se mişcă, Duhul Sfânt în care toate viază, totul fiinţează în Duhul Sfânt. Poate că iarăşi maica ar spune că ar fi de domeniul meu să explic cum vin, cum se petrec toate lucrurile acestea. Cum eu însă sunt o fire mai logică, mai raţională, iar maica este o fire înclinată către experierea acestor lucruri, o rog pe maica să ne spună cum se întâmplă de fapt toate minunăţiile acestea.

 

Aşa cum ştie El să le rânduiască. Ce am observat, este că Dumnezeu lucrează cu fiecare altfel. Aceeaşi lucrare, dar cu fiecare diferit. Pentru că atunci când ai o bucurie, sau o descoperire, să zicem, o mângâiere în viaţa duhovnicească, simţi nevoia să o împărtăşeşti cu cineva. Şi rămâi uimit de uimirea celuilalt. Adică, deşi te aştepţi să fie lucruri pe care le ştie şi te ştie, totuşi e uimit şi bucuros să le audă de la tine şi tu eşti uimit şi bucuros să le auzi de la el. Şi asta mi-a dat mult de gândit. Şi atunci am înţeles că, de fapt, Duhul Sfânt ne umple pe toţi într-un mod personal. Deci eu cred că Duhul Sfânt mă face pe mine să fiu altcineva decât tine şi numai în Duhul Sfânt eu pot să fiu cu adevărat altcineva decât tine. Celelalte duhuri, cele care ne mână pe noi să fim primii, ne face de fapt ca toţi cei care aleargă să fie primii (să fim mai frumoşi decât…). De fapt, ne face să fim la fel ca cei care ne uniformizează, ne anonimizează, ne face indivizi. Pe când Duhul Sfânt ne face unici, ne face…

 

Fără Duhul Sfânt am trăi cumva în lumea lui Newton, nu? În lumea aceea a spaţiului plan, pur, în care fiecare unitate e egală cu cealaltă unitate, care e lumea lui unu plus unu plus unu de care vorbeam în emisiunea trecută.

 

Şi în care viaţa e durere. Eu cred şi mărturisesc, din experienţă, că înainte de a trăi viaţa în biserică şi deci a fi cu Duhul Sfânt, viaţa este durere. Şi nu vorbesc de necazuri, care-s durere şi acum, ci, de exemplu, de faptul că, paradoxal, frumuseţea şi diversitatea lumii produce durere şi deznădejde.

 

De ce oare?

 

Păi, să te uiţi ce frumoase-s toate şi nu le vede nimeni şi nu se bucură nimeni de ele! Şi să-ţi închipui că ele n-au fost făcute de nimeni pentru cineva, ce e mai trist decât asta? Ce e mai zadarnic decât asta, nu? Şi tocmai pe aici vine, pentru necredincios (cum am fost şi eu, aruncată cumva de educaţia comunistă şi ateistă), pe aici vine şoapta lui Dumnezeu „Te iubesc!”, prin frumuseţe. Stai şi te minunezi: cine a făcut floarea asta atât de frumoasă? Materia superior organizată. Bine, dar o piatră? O piatră de pe fundul oceanului n-o vede nimeni, nimeni nu vede acolo. Dar cochiliile acelea şi toată frumuseţea asta ascunsă înăuntrul materiei, înăuntrul copacului, înăuntrul pietrei, toate astea nu sunt tot atâtea strigăte de dragoste, declaraţii de dragoste şi de invitaţie la bucurie ale cuiva? Nu-i numai faptul că-i atât de inteligent organizat Cosmosul, că asta să zicem că şi-o lege se desfăşoară în mod inteligent dacă a apucat-o existenţa, dar frumuseţea este intenţională, se adresează cuiva. Şi atunci, dacă se adresează cuiva, iar eu sunt cineva, acel şi cel care mi se adresează, trebuie să fie cineva. Acum, după ce am ajuns acasă, la Biserică, după ce m-am desfătat de bucuria de a fi cu Domnul, acum înţeleg că Acela era Duhul Sfânt. Că aşa a lucrat Duhul Sfânt şi aşa lucrează Duhul Sfânt cu toată făptura căutătoare.

 

Deci dacă ochiul nu vede frumuseţea, frumuseţea n-are sens.

 

Nu, ochiul care nu vede frumuseţea este orb, e mort, iar când începe s-o vadă şi nu-L vede pe Dumnezeu, nu poate decât să lăcrimeze, decât să plângă.

 

Însă există Marele Ochi, care vede frumuseţea şi vede că toate sunt bune foarte şi toate sunt frumoase cum zice în Septuaginta.

 

Exact. Şi le dăruieşte cuiva. 

 

Şi le dăruieşte cuiva. Voiam să întreb: de ce a creat Dumnezeu lumea?

 

Ca să mă facă pe mine bucuroasă. Pentru bucuria mea. Pentru plăcerea mea. E uimitor: acesta-i singurul scop pentru care a făcut-o. Nu mi-a venit să cred când am descoperit asta şi încă mai ameţesc când îmi dau seama că asta este. Şi de multe ori eu pierd, eu nu mă bucur pentru că cineva s-a uitat urât la mine. Ca să vezi ce durere, nu? (râde). Dar ne doare, trebuie să înţelegem că ne doare.

 

Şi atunci, actul Creaţiei, pe care mulţi dintre noi îl tratează, aşa, foarte logic, de fapt şi aceasta e un act de bucurie. 

 

Sigur! Nu ştiu unde citeam că Cosmos înseamnă împodobire. Poem şi împodobeli.

 

De aici vine a cosmetiza, a înfrumuseţa. Da, în greaca veche, Cosmosul are într-adevăr de-a face cu frumuseţea, cu faptul acesta de a fi ordonat, de a fi armonios.

 

Da. Deci, ca să aflu de ce a făcut Dumnezeu lumea, eu trebuie să intru în contact cu lumea, cu lumea lui Dumnezeu. Dacă eu mi-am pus întrebarea asta şi după aceea mă raportez la lume ca la obiecte de consum, nu voi afla de ce a făcut-o. A făcut-o s-o mănânc, dar cât să mănânci? Să consumi, dar cât să consumi? Noi ne mâncăm unii pe alţii mai mult decât mâncăm lumea, care-i plină de mâncare.

 

Dar consumul este denaturarea totală a actului acestuia al comunicării cu Cel care a creat lumea şi denaturarea totală a bucuriei, de fapt.

 

Atunci, poate că ar trebui să punem întrebarea aşa: să mă uit la o floare şi să întreb „Doamne, de ce ai făcut Tu floarea aceasta?”. Şi ai să vezi răspunsul. Vezi. Te uiţi la o stea: Doamne, de ce ai făcut Tu steaua asta? Doamne, de ce l-ai făcut pe Picu? (râde).

 

(râde). Şi eu mă întreb.

 

Da. Dar nu te întreba de ce l-a făcut pe Picu, ci întreabă-te de ce a făcut-o pe Ana.

 

Da.

 

De ce a făcut-o pe Siluana. Că dacă mă întreb de ce m-ai făcut pe mine…

 

Mulţi oameni se întreabă „de ce?” sau, nu se întreabă, ci simt că Dumnezeu a creat pe cineva pentru ca el sau ea să se întâlnească cu acel cineva. 

 

Da, da. Şi, astfel, să se întâlnească mai profund cu Dumnezeu. Ei, fără Duhul Sfânt, fără această lumină pe care o impune Duhul Sfânt în mintea noastră, în ochii noştri şi în urechile şi ochii celuilalt, nu putem să trăim.

 

În învăţătura Bisericii se zice că actul Creaţiei are şi o dimensiune profund treimică, de fapt toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi conlucrează la Creaţie. Dar de ce se atribuie cu precădere Tatălui actul Creaţiei?

 

De aia. (râde).

 

(râde) Se zice că atunci când Goethe, parcă, a urcat în Alpi şi când a văzut atâta frumuseţe, ar fi zis tot un soi de „de aia!”. A zis: „asta este”.

 

Asta este. (râde)

 

Asta este. (râde).

 

Păi, Duhul Sfânt ne-a învăţat în Crez, nu, aşa şi noi dacă primim asta vom înţelege de ce, nu? Adică El este izvorul. Am zis „de aia” pentru că mi s-a părut paralizant, să începem să explicăm ascultătorilor cu unitatea şi diversitatea…

Eu sunt „este”-le.

 

Eu sunt „este”-le.

 

Sau „este”-le este Eu. Adică nu un ceva, ci un cineva. Asta a fost ca să intre în relaţie cu Moise, cu omul care pune întrebarea. Şi eu, dacă-L întreb pe Dumnezeu „De ce, Doamne?” şi El îmi spune „d-aia”, atât de fericită adorm în braţele Lui! Zic: lasă că ştie El de ce adorm fericită? Pentru că eu, mâncându-L pe El, respirându-L pe El, făcând ce spune El, plângând de dorul Lui, bucurându-mă de prezenţa Lui, eu asum ca să am încredere în făgăduinţa Lui că Duhul Sfânt mă va învăţa toate. Şi eu am învăţat că nu trebuie să învăţ toate deodată, pentru că sunt în creştere şi aştept să învăţ încetişor, încetişor cât vine. Păi un copil care vrea să ajungă medic şi e în clasa a doua, în nici un caz nu e deznădăjduit că e în clasa a doua! E atât de bucuros că a venit vacanţa de primăvară, pe urmă vacanţa de vară, că a luat premiu sau n-a luat premiu. Avem o grămadă de treabă pe parcurs. Şi atunci, eu nu vreau să înţeleg din clasa întâi ce e cu… Sigur, răspunsul există, tu trebuie chiar să-l dai în calitatea ta de profesor, în toată frumuseţea lui dogmatică, dar eu prefer să venim şi să-l cântăm la biserică şi atunci răsună altfel când cânţi acel răspuns.

 

Acest „de-aia”.

 

Da, da.

 

Rămăsesem noi la acel tautologic „de-aia”, ajunsesem cumva la fundul explicaţiei, la baza explicaţiei, acolo unde explicaţia nu se mai realizează pentru că este de la sine înţeles, cumva [axiomă]. Există acel fapt de a fi de la sine înţeles al Creaţiei, al întregii noastre vieţi. Noi avem, într-adevăr, un mare talent de a complica viaţa.

 

De ce? Ca să n-o trăim.

 

Ca să n-o trăim, da. Complicăm viaţa, construim tot felul de schele în jurul vieţii, însă la viaţă nu ajungem. Trăim pe aceste schele, trăim rupţi de viaţă.

Există, totuşi, anumite lămuriri pe care Biserica le dă în legătură cu faptul că Tatăl este Creator, că Fiul este Mântuitor, că Duhul Sfânt este Sfinţitor, fără îndoială. Maica Siluana a dus discuţia noastră în miezul ei, în miezul acesta al tautologiei prime. Însă, pentru ca radioascultătorii noştri să înţeleagă de fapt ceea ce spune Biserica noastră, să înţeleagă logica Bisericii noastre, trebuie să precizăm faptul că în tradiţia Bisericii, fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, fiecărei Persoane a lui Dumnezeu Cel Unul, Îi este atribuită o anumită lucrare. Tatălui Îi este atribuită Creaţia, Fiului Îi este atribuită Mântuirea (Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din fecioara Maria, S-a făcut om pentru a ne mântui pe noi) şi Duhului Sfânt Îi este atribuită Sfinţenia. De ce este aşa? Ajungem la răspunsul maicii Siluana : de-aia.

 

În acelaşi timp, să nu uităm că teologii ca matale spun că în Dumnezeu, fiind o singură fire, este o singură lucrare. Şi atunci, lucrarea Creaţiei este lucrată de Dumnezeu Sfânta Treime şi participă la ea şi o lucrează în mod specific şi Duhul Sfânt şi Fiul; că Dumnezeu Tatăl zice, da şi Duhul Sfânt se poartă pe deasupra apelor şi la Mântuire Tatăl trimite Duhul Sfânt, Îl însoţeşte, deci niciodată celelalte două Persoane nu sunt nelucrătoare în lucrarea pe care o atribuim uneia dintre Persoane.

 

Da, faptul acesta trebuie neapărat reţinut. Deşi Tatăl este Creatorul prin excelenţă, la Creaţie colaborează şi Fiul şi colaborează şi Duhul Sfânt. Şi la fel, la Mântuire şi la Sfinţire colaborează toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

 

Că noi zicem: vino să Te sălăşluieşti întru noi, chemăm Duhul Sfânt în noi. De fapt, se împlineşte făgăduinţa Mântuitorului, care zice Eu şi Tatăl vom veni şi ne vom face sălaş. Deci vine Tatăl cu Fiul să-şi facă sălaş în mine pentru că se sălăşluieşte Duhul Sfânt Sfinţitorul.

 

Tot în tradiţia Bisericii se vorbeşte despre faptul că întreagă această Creaţie, întreaga lume a fost creată de Dumnezeu vorbind, rostind cuvinte. „Şi a zis Dumnezeu” – scrie în Cartea Facerii. Dumnezeu rosteşte şi se face. Un sfânt părinte, sfântul Maxim Mărturisitorul, zicea că întreaga Creaţie, toată lumea, nu este nimic altceva decât o vorbire, o cuvântare a lui Dumnezeu către noi. Iar în spatele fiecărui lucru se află logosul dumnezeiesc, cuvântul divin. Altfel spus, fiecare lucru este un cuvânt al lui Dumnezeu. Copacul pe care îl vedem, trecem pe lângă el şi de multe ori nici nu-l băgăm în seamă, copacul acela e un cuvânt al lui Dumnezeu pe care Dumnezeu l-a rostit.

 

Plasticizat, cum zice părintele Stăniloae.

 

Da. Cristalizat, plasticizat, e cuvânt care, iată, s-a coagulat şi pe care eu îl văd, văd cuvântul acesta şi mai mult decât aceasta, spun Sfinţii Părinţi în Filocalie, ne împărtăşim, ne hrănim cu aceste cuvinte. Primele cuvinte ale lui Dumnezeu după ce a creat lumea au fost :”Luaţi, mâncaţi”. Luaţi, mâncaţi din cuvintele Mele.

 

Lumea, spune un părinte, este dragostea lui Dumnezeu făcută mâncare, hrană pentru om. Hrană vizuală, auditivă, noi ne hrănim sufletul în toate porţile trupului nostru, nu? Tot hrană e şi când privim ceva, ne hrănim cu frumos.

 

Da, întreaga Creaţie are, am putea spune, o dimensiune euharistică. Şi atunci, de ce creează Dumnezeu lumea?

 

Ca să ne împărtăşim.

 

Să ne împărtăşim.

 

Da. Să ne împărtăşim de prezenţa Lui. Şi e uimitoare această modalitate specială pentru om de împărtăşire. Ne împărtăşim şi direct, faţă către faţă. Noi nu mai simţim asta acum atât de bine, că suntem încă în forma căzută, dar sfinţii se împărtăşesc, văd lumina dumnezeiască. Iată, Adam şi Eva Îl vedeau pe Dumnezeu în Rai, Îl întâlneau în răcoarea serii, Îl întâlneau de la persoană la persoană şi în acelaşi timp Îl vedeau, Îl simţeau, Îl gustau prin toate cele create, prin ce atingeau, vedeau, gustau. Şi noi suntem invitaţi la aceeaşi întâlnire. Şi întâlnirea directă, de taină, din cămara ascunsă a sufletului nostru, acolo unde Tatăl ne vede în ascuns şi unde putem să ne ducem la întâlnire cu El şi în mod văzut, prin cele văzute. Aceasta e minunea care este omul, dublă dimensiune, o parte şi văzută şi nevăzută.

 

„Luaţi, mâncaţi”, aceste cuvinte anunţă deja cuvintele Mântuitorului de la cina cea de taină. Şi la cina cea de taină Mântuitorul rupe, frânge pâinea şi zice „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Dă potirul şi zice „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu”. Ei bine, atunci când noi ne împărtăşim prin Creaţie, şi aici e o nuanţă, aici trebuie făcută distincţia între, cum spunea maica, între consum şi împărtăşire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, iată, zice gustaţi, gustarea e puţină, este împărtăşire şi vedeţi că bun este Domnul, nu zice consumaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Consumul este un fenomen de masă.

 

Dar eu nici nu cred că e o limitare cantitativă, eu pot să gust din ceva mult (râde). Mai gust o dată, şi înc-o dată şi înc-o dată, nu cantitativ.

 

Nu e o chestiune cantitativă, dar e o artă a gustării.

 

Dar eu când gust ceva, chiar dacă gust de multe ori, de fiecare dată fac mmm…, mmmm…, nu? Asta ce înseamnă? Ce bună ai făcut tu prăjitura asta, ce bun ai făcut Tu, Doamne, mărul acesta, ce frumos ai scris cuvântul acesta! Deci a gusta înseamnă tocmai a simţi prezenţa celui care-ţi dă. 

 

Dar nu-mi impun eu o graniţă artificială, ci nu voi reuşi niciodată să epuizez. În acelaşi timp, gustarea oricum are de-a face cu o anumită puţinătate, dar nu cu o puţinătate impusă de mine, ci are de-a face cu faptul că eu nu epuizez ceea ce gust . Atunci când mă satur şi m-am săturat de plesnesc, atunci am epuizat farfuria de mâncare din faţa mea. Însă oricât aş gusta din Creaţie, n-o voi epuiza niciodată. Cel care consumă, face greşeala logică sau teologică sau hristologică, mai bine zis, că crede că această Creaţie poate fi epuizată. Consumistul este la fel ca fericitul Augustin cu mintea de copil, când credea că în acea găurică din nisip va putea aduce tot oceanul. Iar aceasta e o greşeală de logică, de teologie.

 

A, este de fapt o boală a minţii noastre, o neputinţă a minţii noastre căzută din relaţia cu Dumnezeu, care a ajuns să-şi dorească autonomia. Să fie stăpânul lumii în sensul de a consuma şi nu de a conduce pe Cale. Ce fac eu în grădina mea de zarzavat? O cultiv, o prăşesc, o îngrijesc, ca să ajungă să se coacă roşiile, să se coacă ardeii, să se facă varza. Acestea le duc spre scopul lor. Pe când dacă intru în grădina de zarzavat a cuiva străin, pe care eu n-o cultiv, ci iau de acolo cât pot mai mult, bag în buzunare, în sac, în traistă şi consum… Cam aceasta ar fi atitudinea, de cultivator sau de prădător. Şi dacă eu sunt cultivator, eu simt că făptura creşte în mâinile mele şi că această putere de a creşte nu e de la mine, că mi-a dat-o cineva. Acel care mi-a dat darul, mi-a dat sămânţa şi zice: ei, uite tu eşti împreună creator cu Mine, că ai să participi la dezvoltarea şi îngrijirea acestei seminţe.

 

E iarăşi această lipsă de epuizare, nu? Eu am primit sămânţa, dar n-am epuizat sămânţa. Sămânţa o primesc şi atunci gust şi fac mmm…, îmi place ceea ce gust, simt infinitudinea aceasta.

 

Sau o admir şi o pun în pământ şi pe urmă gust frumuseţea creşterii plăntuţei sau a lucrului care creşte .

 

Mă gândeam acum că în limba latină, a gusta se zice ”sapio”, la fel cum se zice şi la a şti. De la sapio vine sapientia, înţelepciune. Şi la gustare şi la înţelepciune se zice la fel: sapientia. Faptul că omul înţelept a căpătat arta de a gusta. Adică, a căpătat arta de a…

 

De a se împărtăşi… de Cel care trimite, care îţi dă ceea ce guşti.

 

De a depăşi această opacitate a materiei, de a vedea în materie tocmai faptul că ea este cuvântul acela, angrenajul acela de cuvinte care ne conduce mai departe.

 

Da. Şi că ne cheamă la o întâlnire, că de fapt fiecare lucru este o provocare, o chemare la o întâlnire cu Creatorul. Orice lucru a făcut Dumnezeu, stai şi te minunezi cât loc a lăsat să fac şi eu ceva! Câtă provocare pentru mine să vin şi eu cu partea mea! Asta e uimitor. Deci e un loc de întâlnire şi de provocare la Creaţie. Atunci când ating un lucru făcut de Dumnezeu, Îl simt pe El că este Creator şi Dăruitor şi sunt responsabilizată să fiu şi eu creatoare. Din grâu, deodată nu-mi vine să-l mănânc, ci fac pâine sau prăjituri şi aşa mai departe cu toate. O scândură: la ce-aş putea s-o folosesc, cum aş putea s-o cioplesc, ce-aş putea să fac cu ea, unde s-o pun, ce să scriu pe ea, ce să desenez pe ea? Şi, deodată, devin creator alături de Dumnezeu.

 

Creaţia sau caracterul meu creator este de fapt un răspuns la creaţia lui Dumnezeu.

 

Iar când lucrarea omului care s-a rupt de Creator, în clipa aceea a devenit consumator şi consumă actul creator ca şi când ar fi proprietate personală.

 

Or actul acesta de a consuma, dincolo de faptul că presupune anularea faptului de a gusta, actul de a consuma are în sine şi ceva, aş zice, eretic. Eretic în sensul etimologic al cuvântului: erezie, aeresis însemna, în greaca veche, alegere samavolnică (aşa cum vreau eu să fac). Şi atunci, ereticul nu este cel care învaţă greşit, ci învaţă greşit pentru că aşa vrea el. Aşa i se pare lui. El nu mai încearcă să primească logica lui Dumnezeu, să gândească cu mintea lui Dumnezeu, nu –L mai roagă pe Dumnezeu să-l lumineze pentru a înţelege, ci el crede că înţelege deja foarte bine. Şi atunci, ereticul alege ce vrea el. La fel, poate şi omul care consumă, consumă ce vrea el. Merge la raionul de lapte şi alege ce vrea el din şaptezeci de soiuri de lapte.

 

I se pare că alege. I se pare că alege ce vrea. De fapt, este manipulat de două sforicele subţiri şi banale, aşa, pe care drăcuşorul personal le foloseşte ca să facă ce vrea cu tine în faţa unui raion cu multe produse sau în faţa lumii cu multe oferte [n.red.: şi în faţa listei electorale]. Este o înşelare. Sunt două sforicele: plăcerea şi fuga de durere. Deci omul care s-a rupt de Dumnezeu, de Creator şi de lucrarea sa pe lume ca act de creaţie, a devenit un consumator şi caută plăcerea, consumă pentru că asta îi face plăcere. Şi crede că e liber să-şi aleagă plăcerea, dar el, când a gustat o dată, când a consumat prima dată, a trăit doar de dragul plăcerii şi atunci o caută în continuare. Când n-o are, îl doare şi fuge de durere, aici e rătăcirea.

 

Cu aceasta ajungem la o altă problemă, la o altă temă, o temă foarte vastă, tema aceasta a omului, a omului creat de Dumnezeu şi a căderii omului în păcat, o temă pe care o vom aborda în alte emisiuni, când vom continua catehismul nostru cel viu. Atunci vom vedea ce s-a întâmplat cu omul de a devenit, din împreună Creator cu Creatorul, un consumator şi un prădător.

 

Aşa să ne-ajute Dumnezeu! Bucurie sfântă!

 

Doamne ajută!