Împărtăşirea cu o singură linguriţă în vreme de epidemie - măsuri în Biserica Rusiei

Carantina impusă de epidemia de Coronavirus (Covid 19) implică toate laturile vieţii sociale, inclusiv cea bisericească şi liturgică. În unele ţări ale Europei au fost interzise toate slujbele publice, iar în altele s-au impus anumite restricţii legate de numărul de participanţi, distanţa pe care trebuie să o ţină unul faţă de altul, măsurile de igienă pe care trebuie să le respecte atât slujitorii cultului, cât şi credincioşii.

După cum era şi de aşteptat, în discuţie a reapărut şi subiectul împărtăşirii cu o singură linguriţă, aşa cum se practică în Biserica Ortodoxă cel puţin din sec. XII încoace (vezi şi acest studiu).

Bineînţeles, linguriţa euharistică i-a deranjat pe unii şi înainte de această epidemie, dar acum, scepticii şi agnosticii, cu ajutorul mass-mediei, au desfăşurat o campanie de dezinformare şi inoculare a fricii cum nu s-a mai văzut şi auzit, atât pentru a clătina credinţa oamenilor, cât şi de a testa reacţia credincioşilor şi a Bisericii. Dar cine, până la urmă, critică împărtăşirea cu o singură linguriţă: cei care se împărtăşesc sistematic sau cei care o fac o singură dată pe an ori niciodată? Cred răspunsul este evident şi, vă rog, să nu-l uităm…

Biserica este conştientă de aceste provocări şi abordează aceste lucruri cu maturitate şi seriozitate, având experienţa multor epidemii şi catastrofe umanitare mult mai grave prin care au trecut fiii ei. Ca şi în alte situaţii de criză, subiectul împărtăşirii cu o singură linguriţă a fost abordat cu multă delicateţe, aşa încât credincioşii să nu fie lipsiţi de împărtăşirea euharistică, care este esenţială pentru orice credincios conştient, dar nici să nu favorizeze răspândirea virusului sau să trezească suspiciuni în conştiinţa celor mai slabi.

În general, poziţia Bisericii Ortodoxe Române a fost expusă în cuvântul pastoral al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel din 28 februarie (venit după comunicatul de presă din 27 februarie).

Au mai fost şi alte păreri şi atitudini – mă refer în special la cazul părintelui Irimie Marga din Sibiu, care în duminica a II-a a Postului Mare a împărtăşit credincioşii fără linguriță (ca în ritul armean) – dar, slavă Domnului, situaţia a fost clarificată şi depăşită pe cale paşnică şi canonică.

O altă abordare, ne-a venit chiar astăzi (17 martie, Proces Verbal Nr. 30) din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse care, în legătură epidemia de Coronavirus  recomandă următoarele:

1. Nimeni să nu fie lipsit de Sf. Împărtăşanie, iar împărtăşirea credincioşilor să se facă în continuare cu o singură linguriță, dar aceasta, după împărtăşirea fiecărei persoane, trebuie ştearsă cu un şerveţel îmbibat cu lichid dezinfectant, apoi spălată în apă; (la sfârşit apa va fi vărsată acolo unde se varsă şi apa de la botez).
2. Vinul (sau agheasma) de după împărtăşanie să se dea individual fiecăruia, în pahare de unică folosinţă.
3. Pentru împărţirea anafurei (antidor) să se folosească mănuşi igienice.
4. Şerveţelul (din material roşu) să fie ţinut sub barbă pentru a evita căderea împărtăşaniei, dar buzele fiecărui credincios vor fi şterse cu şerveţele de hârtie de unică folosinţă, care mai apoi vor fi arse. Şerveţelele din material să fie spălate la temperatură mare şi dezinfectate după fiecare slujbă.

Instrucţiuni asemănătoare sunt date şi în legătură cu celelalte Taine ale Bisericii.

Foarte mulţi mă întreabă care este părerea mea personală vizavi de acest subiect. Şi, pentru că am obosit să scriu în particular, răspund în public:

1. Împărtăşirea credincioşilor cu linguriţa nu este o dogmă a Bisericii, dar este o practică şi o disciplină care s-a impus deja de foarte mult timp şi schimbarea ei nu se poate face arbitrar, fără o decizie sinodală;

2. Istoria nu semnalează cazuri de îmbolnăvire prin împărtăşirea din aceeași linguriţă, chiar dacă, destul de des, preoţii consumă Sfânta Împărtăşanie după persoane bolnave de boli mult mai grave decât Coronavirus;

3. La nevoie, Biserica poate găsi şi alte modalităţi de împărtăşire a credincioşilor, dar aceste modalităţi trebuie să vină din grija pastorală a Bisericii, dar nu ca rezultat al şantajului sau provocărilor venite din partea celor care oricum nu se împărtăşesc, dar vor să-i îndepărteze şi pe alţii de la acest „medicament duhovnicesc” şi „dar al nemuririi”;

4. În cazuri particulare, când preotul este chemat să împărtăşească persoane cu diferite boli sau infecţii, împărtăşirea se poate face sub diferite forme, în funcţie de necesitate şi recomandările medicilor:

a) cu linguriţa, ca de obicei

b) dând cu mâna (îmbrăcată în mănuşă) părticica de Sf. Împărtăşanie (uscată, neînmuiată) direct în gura bolnavului,

c) lăsând împărtăşania pe o tavă (specială), aşa încât bolnavul să o ia şi să o consume singur, în prezenţa preotului (care stă la o distanţă recomandată de medici). Acest tip de împărtăşanie s-a practicat uneori în cazul celor bolnavi de ciumă sau lepră (vezi tâlcuirea Sf. Nicodim Aghioritul la Canonul 28 Trulan în Pidalion) şi se poate practica şi acum în cazul unui bolnav de Coronavirus, izolat în spital, dar nu ca măsură preventivă pentru toată lumea, având în vedere că nu am făcut aceasta până acum, cu virusuri mult mai periculoase decât Covid 19 şi nu s-a întâmplat nimic.

5. Deci, este important ca aceste cazuri excepţionale să nu fie transformate în reguli şi să nu fie transpuse în biserică pentru masele largi de credincioşi. Împărtăşirea particulară a bolnavului şi împărtăşirea publică a credincioşilor sunt două lucruri diferite, care nu trebuie confundate. Şi dacă pentru o necesitate de moment, mai ales când nu este posibilitate de a contacta ierarhul locului, preotul poate acţiona după cum îi spune conştiinţa, pentru cazurile generale trebuie urmată practica generală.

6. Trebuie să ne întrebăm: dacă renunţăm la împărtăşirea cu o singură linguriţă ce rezolvăm, pe cine câştigăm şi pe cine pierdem? Dacă este cu adevărat o necesitate pastorală sau misionară care impune revizuirea practicii seculare, şi Dumnezeu va rândui ca o astfel de schimbare să nu smintească sau să perturbe liniştea Bisericii, dar dacă dorim să facem tot felul de experimente exotice (având sau inventând pretexte), acest lucru nu va fi îngăduit de conștiința Bisericii.

7. Propagarea fricii şi a neîncrederii este lucrul cel mai rău, iar Biserica trebuie să dea dovadă de statornicie şi echilibru. Nu putem fi indiferenţi de răspândirea unui virus mortal şi trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a împiedica răspândirea lui, dar „armele” noastre împotriva oricărei probleme sunt chiar rugăciunea şi împărtăşirea. Şi dacă este nevoie să limităm accesul credincioşilor în biserici sau să schimbăm temporar practica împărtăşirii, vom face aceasta nu pentru că ne temem de ceva sau cineva, ci pentru că este păcat să-L ispitești pe Dumnezeu prin încredere în sine şi încăpățânare.

Egumen Petru (Pruteanu)

Sursa: https://www.teologie.net/