Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 651

Pandemia și Euharistia

Tags: coronavirus; euharistie;
 

Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!

Parcă mai mult ca oricând, dat fiind contextul, Postul Mare ne stă înainte ca un timp al pocăinței, al înfrânării, al conștientizării acute a condiției noastre umane care are nevoie de mântuire și de unire cu Dumnezeu. Pentru cine își păstrează o conștiință creștină trează, spectacolul dramatic oferit în aceste zile de lumea întreagă este un prilej de vindecare de iluzii și de izbăvire de idolii cei mincinoși. O molimă este suficientă pentru a bloca țări întregi, pentru a lovi economia și pentru a induce o panică globală. O molimă care nu se poate compara cu molimele care au bântuit lumea în secolele anterioare sau, dacă ne gândim la gripă, cu epidemia de gripă spaniolă care a secerat milioane de vieți după primul război mondial. Iată cât pot știința și puterea omenească. Iată cât de ușor se poate prăbuși falnicul și trufașul Babilon al lumii moderne. Nu este aceasta o dovadă concretă că toate sunt deșertăciune, precum spunea Ecleziastul? Nu ne arată, oare, că salvarea nu o putem aștepta de la oameni, de la cei puternici, ci de la Preamilostivul Dumnezeu?

Să revenim, așadar, iubite frate și iubită soră, în brațele cele părintești care ne așteaptă deschise, cu dor, pentru mântuirea noastră. Să ne vindecăm, iubite frate și iubită soră, de așteptări nerealiste, de planuri omenești și de iluzia nemărturisită că ne putem înveșnici aici traiul, bunăstarea, fericirea. Și să ne izbăvim și de frica ce vine de la diavol și de la lucrătorii săi. Noi, creștinii, nu suntem oamenii fricii, ci ai bunei îndrăzneli ce vine de la Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Mântuitorul spunea aceasta ucenicilor Săi, puțini la număr și total lipsiți de orice putere lumească. Acești pescari sărmani, săraci și lipsiți de putere au cucerit, cu adevărat, lumea antică, prin Duhul Sfânt și prin propria lor jertfă. Aceasta înseamnă să fi creștin: să te bazezi doar și numai pe Dumnezeu, să fi gata să înfrunți întreaga vrăjmășie a lumii pentru Hristos. Pentru că așa ne-a prevenit El Însuși. Frica este un afect ce ne aduce aminte că suntem oameni, că suntem ființe fragile și vulnerabile. Dar să nu uităm că această vulnerabilitate este, totodată, tăria noastră: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), spunea Sfântul Apostol Pavel. De ce? Pentru că atunci când îmi conștientizez vulnerabilitatea, Hristos poate lucra prin mine. Slăbiciunea mea este compensată de harul cel dumnezeiesc.

Dacă ne lăsăm copleșiți de frică și necredință, atunci ne pierdem discernământul și rupem legătura noastră cu Hristos, riscând să ne împărtășim cu nevrednicie. Putem, fără să ne dăm seama, cădea în ispita de a dori să modificăm după bunul plac rânduiala liturgică statornicită în Biserică. Să primim, așadar, Sfânta Cuminecătură, în modul în care au făcut-o creștinii de-a lungul timpului și să credem cuvântul Domnului Care spune: „Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). În Biserica noastră Ortodoxă, unirea cu Hristos o facem în cadrul Sfintei Liturghii. Aici ne apropiem cu grijă de Sfântul Potir, în care avem Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului. Acestea, Sfintele Taine, sunt realități, nu simboluri. Creștinul, așa cum mărturisim în rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie, mănâncă în mod real Trupul lui Hristos și bea Sângele Lui, sub chipul vinului și pâinii. Cine nu înțelege această Sfântă Taină a Euharistiei, nu a înțeles ce este Biserica, ce înseamnă a fi creștin. Trupul și Sângele Mântuitorului sunt realități suprafirești, de aceea este o profanare să ne gândim sau să ne apropiem de ele ca și cum ar fi realități biologice obișnuite, perisabile, supuse acelorași legi ale firii ca noi.

De aceea, de mii de ani, de Sfânta Împărtășanie ne apropiem cu această conștiință liturgică a Focului Dumnezeiesc ce ni se dă spre sfințire, adăugirea vieții, precum și spre vindecare sufletească și trupească. De mii de ani, continuăm să ne împărtășim noi, creștinii, pentru a ne uni cu Hristos și unii cu alții, devenind mădulare ale Bisericii. Am făcut aceasta și când ciuma secera milioane de vieți omenești și când gripa spaniolă ucidea mai mulți oameni decât a făcut-o războiul mondial. Am făcut-o căci știm și mărturisim că în Sfântul Potir se află mântuirea noastră, medicamentul nemuririi, cum l-au numit Sfinții Părinți. Și o să o facem în continuare, urmând aceeași rânduială liturgică ce ne deschide porțile Împărăției Cerului, făcându-ne una cu Hristos.

Să ne pregătim sufletește de Răstignirea, Îngroparea și Învierea lui Hristos și să nu ne temem de cei care ne pot ucide trupurile, dar nu ne pot ucide sufletul (Matei 10, 28). „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Al Vostru slujitor, frate și prieten,

de tot binele voitor și fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Macarie

Sursa: http://episcopiascandinavia.se/

 

„Eu cred în Dumnezeu, chiar merg și aprind lumânări la Biserică. Dar nu merg la împărtășit… îmi este frică să nu mă îmbolnăvesc de la lingurița cu care s-au împărtășit și alții! În rest… sunt o bună creștină!”

Sunt cuvinte pe care le auzim din ce în ce mai des. Într-o societatea paralizată de frica de îmbolnăvire, într-o Românie în care, după fiecare colț, te așteaptă primitoare o farmacie, am putea spune că părerea doamnei de mai sus este încuviințată. Mai ales în mediul urban, unde participanții la Sfânta Liturghie sunt atât de diferiți, o astfel de problemă răsare în mintea multora dintre noi. Oare chiar putem contacta vreo boală dacă primim dumnezeiasca Euharistie cu aceeași linguriță cu care s-au mai împărtășit și alții?

În acest an, un cotidian din țară deschidea prima pagină cu un titlu de-o șchioapă: „Pericol! Ce nu ştiai despre Sfânta Împărtăşanie!”. Dincolo de strategia de a șoca prin titlu, autorul aducea la cunoștința publicului faptul că „medicii atrag atenţia că normele de igienă sunt încălcate prin folosirea unui singure lingurițe la administrarea Împărtășaniei, iar oamenii pot contacta diferite boli, unele dintre ele foarte grave”. Într-un cuvânt, lingurița euharistică poate deveni dușmanul numărul unu al poporului. Sistemul medical nu mai face față, din cauză că oamenii se împărtășesc dintr-o singură linguriță! Așa o fi?…

În primul secol creștin, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, un savant al epocii sale și un om care a preferat să moară decât să se lepede de Hristos, a numit Euharistia „medicament al nemurii”. Dincolo de privirea în veșnicie, Sfânta Împărtășanie este numită „medicament”. Dumnezeiasca Euharistie vindecă! Vindecă sufletul, dar și trupul! Așa ne rugăm în canonul citit înainte de momentul împărtășirii: „Să-mi fie Euharistia acesta spre sănătate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului…”.

De două mii de ani, așa s-au rugat creștinii din toată lumea. Euharistia și participarea la primirea ei au fost centrul Bisericii și al cultului său. De mai bine de două mii de ani, în Euharistie creștinii au văzut marea întâlnire cu Dumnezeu – Cel care în mod real se pogoară și se face prezent, cu totul adevărat în Trupul și Sângele Său! Nu există Biserică fără Sfânta Împărtășanie, nimic nu are sens, nici învățătură dogmatică, nici morală creștină, nici istorie bisericească, fără Euharistie.

În primele secole creștine, numele de creștin era direct legat de împărtășire! Nu te împărtășeai, nu erai creștin. Așa se explică termenul destul de des folosit astăzi și care are conotații înfricoșătoare – „excomunicare”. În realitate, „excomunicatul” era cel care nu mai era primit la Euharistie, adică la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.

Din păcate, astăzi mulți dintre noi ne auto-excomunicăm. De frica unei boli, fugim de izvorul vieții și de Viața însăși?!…

În limbajul societății contemporane, unde s-a pierdut sensul sacrului, al întâlnirii cu Dumnezeu în Euharistie, credința se limitează la a aprinde lumânări, atunci când te lovește necazul. Cam atât. Poate mai spunem un Tatăl nostru în fuga mașinii, spre serviciu… Iar dacă mai călcăm la Liturghie, ne înspăimântă o linguriță!

Totuși, speranța există! Avem în bisericile noastre credincioși care se apropie de Sfântul Altar și de Sfântul Potir la chemarea preotului: „Cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”. Mergeți în oricare dintre bisericile din orașe în Duminicile din Postul Mare și o să vă plictisiți de mulțimea celor care nu se tem de… linguriță!

„Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu”. Cred, Doamne, că nu pățesc nimic dacă mă împărtășesc după frații mei! Cred că nu există cineva care să se fi îmbolnăvit după primirea Sfintei Euharistii. Nu pentru că lingurița este de argint – sunt biserici care nu își permit o linguriță prețioasă – ci pentru că eu am primit în ea pe Izvorul Vieții. Și nu am fost singur! Cu toții, cei care ne-am împărtășit, am fost împreună – popor al lui Dumnezeu!

Pentru cei care încă se mai tem de linguriță, am avea argumente destule. Însă niciunul nu ar conta. Pentru că acela care se teme de îmbolnăvire la primirea Euharistiei nu a ajuns încă la măsura credinței că acolo, în căușul linguriței, într-o firmitură de Pâine și într-o picătură de Vin este Viața – Hristos, Dumnezeu, Cel care a făcut cerul și pământul, în a Cărui mână se află toate, deci și eventuala boală!

„Într-o sfântă picătură, dulcea Cuminecătură”, cântă un colind strămoșesc. Așa au crezut bunicii noștri, care au trăit în vremuri în care medicamentele erau o raritate și normele igienice aveau alte valențe. Și niciunul nu s-a îmbolnăvit de la primirea Euharistiei – ba unii au ajuns vârste patriarhale, iubind Euharistia.

Cel mai bun exemplu al faptului că nimic rău nu se întâmplă la primirea Sfintei Împărtășanii sunt preoții înșiși. Ce credeți că se întâmplă cu Sfânta Euharistie care rămâne în Potir, după împărtășirea credincioșilor? Este consumată de către preot! După ce a atins lingurița de fel de fel de oameni, preotul consumă totul! Ce pățește?

Dacă mai vedeți încă în linguriță un dușman, gândiți-vă la preoții din spitale, la cei din leprozării sau din preajma bolnavilor cu TBC. După ce și-au împărtășit credincioșii suferinzi, ei consumă Sfintele Taine. De fiecare dată, la fiecare sărbătoare, zile după zile, ani după ani. Cu toate acestea, își păstrează sănătatea și credința în – și grație medicamentului nemuririi. - Sursa: https://doxologia.ro

 

Cînd un ofițer de poliție cere cu umilință Patriarhiei să dea fiecăruia liber la propria linguriță pentru împărtășanie, pentru a fi mai aproape de popor, este tot una cum ar cere un popă de țară Ministerului de Interne să elibereze doritorilor cîte un pistol încărcat pentru că la televizor arată că s-au înmulțit golanii.

Explic:

1. Împărtășania nu este un lucru comun, adică nu intră cine vrea, scoate lingura din buzunar și se împărtășește. Nu e un bufet suedez în care fiecare se servește după cum poftește. La împărtășanie omul ajunge după spovedanie, adică preotul știe pe cine împărtășește, știe și dacă e bolnav. E un lucru de mare responsabilitate împărtășania, iar pentru un polițist aș zice că e chiar mai ceva decît a-şi pierde gloanțe din dotare. Deci nu poate un om infectat să intre chiar așa direct la potir. Credincioșii ei înșiși se opresc de la împărtășanie dacă au stări rele, de pildă de vomă, pentru a nu vomita sfintele taine. E un lucru cît se poate de cinstit să admiți că în altar nu stau căpcăuni și la împărtășit nu vin maniaci puși să-i contamineze pe ceilalți. Credincioșii se împărtășesc cu Hristos și orice gînd rău și ascuns nu își are locul în această taină mare.

2. Preoții și diaconii se împărtășesc în altar fără linguriță, sorbind Sfîntul Sînge direct din potir. Probabilitatea ca cineva din ei să fie purtător de virus este la fel de mare ca și în cazul oricărui credincios. Unele potire au zeci și poate sute de ani și niciodată nu au fost spălate cu altceva decît apă călduță. Deci fiecare preot și patriarhul însuși, care, mai ales el, slujește în sobor, se împărtășesc din același potir, bînd Sfîntul Sînge după sute de guri. Credeți că e cazul ca fiecare popă și diacon să vină cu potirul lui de acasă?

3. Biserica are rînduială de afierosire a vaselor de slujbă, adică și a linguriței tot. Sfintele vase se sfințesc prin atingerea Sfîntului Trup și Sînge. O linguriță înmuiată în Sîngele Domnului nu mai este un obiect casnic bun de pus în mașina de spălat vase, ci este un obiect liturgic, care trebuie să rămînă în altar.

4. Biserica are rînduiala împărtășirii bolnavilor. Orice fel de bolnavi. De ciumă, de holeră, de TBC. După bolnav preotul linge lingurița, spală potirul cu apă călduță și bea tot, pînă la ultimul strop, de multe ori clătind potirul. Asta pentru că noi ne împărtășim cu foc cu adevărat, iar focul, după cum se știe, arde tot, chiar și virușii.

5. Să admitem că nu vorbim despre himere, că nu prevenim o năvală de viruși mediatici, ci avem de împărtăși o sută de credincioși infectați cu acest fermecat Corona virus. Ce face preotul, îi împărtășește sau o ia la fugă?

Concluzie: De asta a fi preot nu e tot una cu a fi polițist, că preotul se bagă în foc și acolo unde polițistul își ia măsuri de precauție.

Taina Sfintei împărtășanii trebuie să rămînă în altar. Discutarea ei în public, cu excepția dorinței de a-L slăvi pe Hristos și a descoperi marea Lui iubire, este un lucru nepotrivit.

Acum, liniștiți-vă. Nu s-a întîmplat nimic.

Pr. Savatie Baștovoi

Vă recomandăm și: Lingurița de la Sfânta Împărtășanie nu constituie un pericol pentru sănătate

29-02-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu