UNDE ESTE PORFIRIE? ACOLO UNDE ESTE DUMNEZEU!

 

Cum să înțeleg lucrul acesta, că a luat chipul Maicii Domnului? Este acea dragoste dumnezeiască, felul în care se iubesc Sfinții în Ceruri, când unul îl mistuie pe celălalt, fără să se epuizeze vreodată, și unul are o asemenea dragoste, încât merge până la identificarea cu celălalt. Au fost clipe cerești, paradisiace. A rămas neștearsă din amintirea mea frumusețea și dulceața Maicii Domnului ‒ o frumusețe și trupească, și duhovnicească. Am trăit multe asemenea lucruri alături de Părintele Porfirie.

Anul acesta (n.n. 2019), în Săptămâna Luminată, poposea pentru prima oară în România Părintele Acachie Kafsokalivitul, unul dintre cei mai apropiați ucenici ai Sfântului Porfirie, martor cotidian al ultimilor zece ani de viață ai Sfântului. Însoțit de ucenicul său de chilie, venea pentru un scurt pelerinaj la mănăstirile din Moldova, dar mai cu seamă pentru a-și împlini un dor: să se închine la mormântul Părintelui Ilie Cleopa, pe care Sfântul Porfirie îl prețuia mult și îl cunoștea în duh.

A fost o întâlnire minunată, profetică. Am întâmpinat la aeroport un Părinte mic de statură, cu un fes ca al Sfântului, vesel și foarte volubil, încărcat cu ciocolată pentru gazdele sale. Am povestit cu el despre cele mai variate subiecte, de la istorie, politică, filosofie la diferențe culturale și tradiții culinare, dar ne-a lăsat fără grai dezvăluindu-ne câte ceva din adâncul inimii sale, în care Sfântul sădise cele mai uimitoare experiențe, asemenea celor din epoca apostolică. Experiențe ale unor mădulare vii ale Bisericii.

Părintele Acachie a avut bunăvoința de a acorda în exclusivitate un interviu revistei noastre. (T.P.)

– Părinte Acachie, cum l-ați cunoscut pe Sfântul Porfirie și cum v-ați hotărât să rămâneți alături de el?

– După absolvire, am fost numit profesor undeva în provincie, într-un loc foarte frumos, numit Ghitsio. Era prin 1980. Aici, un coleg mi-a vorbit pentru prima dată despre faptul că mai există încă sfinți în zilele noastre, la care eu i-am spus sceptic: „E oare cu putință? Nu cred!”. El însă mi-a povestit de Sfântul Porfirie, Sfântul Paisie și Sfântul Iacov Tsalikis. Fiindu-mi stârnit interesul, am alergat cât de curând să-i găsesc și să-i cunosc.

M-am dus mai întâi la Sfântul Porfirie. Era foarte bolnav, nu primea pe nimeni. M-am dus o dată, de două ori, de trei ori, dar porțile erau închise, pentru că era într-o stare de sănătate foarte gravă. Nu lăsau pe nimeni să intre. O fată simplă, care se ducea acolo zilnic, îmi spune la un moment dat: „Hai să-ți arăt care-i chilia lui! Sunt niște scări de incendiu care duc până la balconul chiliei lui, poți să urci pe acolo, ca să-l vezi!”.

Era o nebunie, dar eu aveam așa o sete, încât m-am urcat până la balconul chiliei Părintelui! Și iese afară sora Părintelui, Maica Porfiría ‒ care pe atunci nu era monahie, se numea Hariclía, însă era de mulți ani o mare nevoitoare. I-am spus: „Nu vă temeți, nu vreau decât să-mi dea binecuvântare și să plec. Vă promit că nu voi scoate nici un cuvânt!”. Și-a dat seama că nu sunt vreun nebun periculos și mi-a deschis. Gheronda era întins în pat, dar îndată ce am intrat, am fost cuprins de o teamă sfântă: simțeam că m-am apropiat de Dumnezeu ‒ pentru că, într-adevăr, cuvântul acela spus despre Sfântul Antonie cel Mare: „Unde este Antonie? Acolo unde este Dumnezeu!”, era valabil și pentru Sfântul Porfirie: „Unde este Porfirie? Acolo unde este Dumnezeu!”.

„Să mă mustre cât vrea! Merită!”

Am simțit o teamă sfântă și am căzut în genunchi; nu mă mai puteam ține pe picioare, iar el făcea asupra mea semnul crucii. I-am sărutat mâna. Mi-am ținut promisiunea, nu am vorbit deloc și am plecat tot pe balcon, coborând pe scările de incendiu. Dar, pentru că era foarte greu de ajuns la Părintele Porfirie, m-am dus și l-am cunoscut și pe Părintele Iacov Tsalikis, apoi, după ce am luat vacanță, m-am dus în Sfântul Munte și l-am cunoscut și pe Părintele Paisie. Acolo, în Sfântul Munte, a fost începutul marii mele pocăințe. Mi-am zis: „Văd înlăuntrul meu atâta egoism și atâtea patimi, încât am nevoie de un Părinte aspru, cum erau Părinții din vechime. Însă toți Părinții aceștia pe care i-am cunoscut sunt atât de blânzi și de îngăduitori… Ce să mă fac acum? Unde să găsesc acel Părinte aspru, care să mă zdrobească, să-mi taie voia și să pot astfel să mă mântuiesc?”.

M-am întors apoi din Sfântul Munte și m-am dus din nou să-l văd pe Părintele Porfirie, dar iarăși era foarte bolnav și nu primea pe nimeni.

Numai că fata aceea tânără, simplă, care în fiecare zi era acolo și-l urmărea unde este și ce face, îmi zice: „L-au scos la o plimbare în grădină, prin spate. Dacă vrei, du-te pe acolo ca să-l vezi!”. M-am dus și iată că mă strigă de departe: „Vino-ncoace, domnule profesor!”. Nu mai vorbisem până atunci, nu mă cunoștea, însă el, prin harul lui Dumnezeu, știa cine sunt. La început mi-a spus numai lucruri frumoase și m-am simțit foarte bine, după care a pornit către chilia sa, susținut de sora lui, căci nu putea merge singur. Când deodată se opri, se întoarse către mine și, cu chipul plin de mânie și de revoltă, roșu la față, începu să-mi spună: „Tu ai făcut cutare și cutare! Ești așa și pe dincolo!”. Toate neajunsurile mi le-a spus în gura mare, de-au auzit toți care erau de față. În clipa aceea aș fi preferat să mi se deschidă pământul sub mine și să mă înghită. „În sfârșit, le știu pe toate, dar mai bine să nu ți le spun deodată. Du-te acum!”.

M-am întors și am plecat, dar în clipa aceea am simțit cum se pogoară harul lui Dumnezeu înlăuntrul meu, am simțit cum se pogoară Cerurile peste mine. Și mi-am zis: „Dacă așa mă aduce Părintele aproape de Dumnezeu, să mă mustre cât vrea! Merită!”.

Situația aceasta a continuat o vreme. Era foarte dur cu mine. Aproape un an mi-a vorbit cu multă asprime, iar apoi a încetat cu totul să-mi vorbească, iar când mă duceam să-l văd, nici mâna nu mi-o mai dădea ca să iau binecuvântare, ci-mi întorcea spatele. Aș fi dorit de-o mie de ori să-mi spună cele mai grele cuvinte decât să-mi întoarcă spatele, pentru că ignorarea doare mai mult decât orice. Eu însă nu am încetat să mă duc, pentru că, în adâncul inimii, simțeam o comunicare profundă cu Părintele ‒ acolo, în adâncul inimii, eu și Gheronda trăiam aproape de Hristos.

Situația a continuat cam trei ani. Într-o zi, când ninsese mult, îndată ce s-a putut circula, m-am dus la Părintele. În acea după-amiază de iarnă, când afară ningea tare, am hotărât să rămân în ninsoare, umblând încoace și-ncolo cu Rugăciunea, până ce-mi vor deschide. A venit o familie, lor le-a deschis, au plecat înainte de apusul soarelui, dar mie tot nu mi-au deschis. Se făcuse miezul nopții, trecuseră deja vreo 6-7 ore, au stins și luminile de pe coridor, dar cu Rugăciunea și cu ninsoarea care cădea peste mine, nu m-am dat bătut, spunând în sinea mea: „Știi, Părinte, că nu fac asta din egoism, ci pentru că am convingerea că a venit timpul să depășim ruptura aceasta dintre noi”.

Pe la 12.30 au aprins luminile pe coridor. Era un semn bun. După un sfert de oră a ieșit cineva și mi-a spus: „Părintele a zis că, dacă vrei doar să primești binecuvântare, vino acum. Dacă însă vrei să-ți vorbească, trebuie să mai aștepți”. „Mai aștept”, i-am răspuns ferm. Și, nu după mult timp, a ieșit cineva și mi-a spus: „Intră în mașină și dă drumul la motor, ca să te încălzești puțin”, pentru că în chilia Părintelui era foarte cald și aș fi intrat în șoc termic. Într-adevăr, după un sfert de oră m-a strigat, am intrat în chilia Părintelui, a închis ușa și a și încuiat-o, ca să nu ne deranjeze nimeni, și am stat cu el de la ora unu până la patru dimineața. Am trăit atunci lucruri minunate, în Lumină, în har.

„Să te învăț să te rogi!”

Pe la ora patru, în zori, mi-a spus: „Ți-au pregătit ceva să mănânci, apoi du-te să dormi vreo două ore, că dimineață te duci la școală”. Mi-au pus înainte un platou cu pește și o garnitură, dar la fiecare dumicat pe care îl luam, nici gustul, nici mirosul nu erau obișnuite. Aveam impresia că mănânc mâncare din Rai ‒ așa era dulceața și buna-mireasmă care mă umpleau cu fiecare înghițitură! Apoi am dormit vreo două ore, după care m-am dus la școală.

De atunci a început o altă perioadă, în care, alături de Gheronda, am trăit multe lucruri minunate. L-am văzut în Lumina necreată… Într-o zi, mi-a zis: „Hai să te învăț să te rogi Maicii Domnului!”. Ne-am dus la măsuța pe care este așezată o icoană mare a Maicii Domnului și și-a ridicat mâinile, spunând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!”. A făcut o închinăciune, două… La a treia închinăciune, a fost răpit în Lumină și a fost ridicat un metru de la pământ. Încet-încet, Părintele a început să ia chipul Maicii Domnului. Nu mai era Părintele, ci Maica Domnului! O vedeam pe Maica Domnului… Lumina Maicii Domnului era atât de dulce, de frumoasă, de minunată, era ceva ce nu poate fi descris de limba omenească. Am simțit până și mâinile ei, mici, cu degetele lungi, subțiri, căci, fără să-mi dau seama, am apucat-o de mână pe Maica Domnului, și mâna ei era moale, dulce… Nu știu cât timp a durat aceasta. Încet-încet Lumina s-a micșorat și Părintele a început să coboare pe pământ, și l-am văzut iarăși pe Părintele. Dar eu nu mă puteam desprinde și am rămas acolo, lipit de mâna lui, până când și-a eliberat el mâna. Apoi mi-a zis: „Du-mă să mă întind!”. Și l-am dus în patul lui.

Cum să înțeleg lucrul acesta, că a luat chipul Maicii Domnului? Este acea dragoste dumnezeiască, felul în care se iubesc Sfinții în Ceruri, când unul îl mistuie pe celălalt, fără să se epuizeze vreodată, și unul are o asemenea dragoste, încât merge până la identificarea cu celălalt. Au fost clipe cerești, paradisiace. A rămas neștearsă din amintirea mea frumusețea și dulceața Maicii Domnului ‒ o frumusețe și trupească, și duhovnicească. Am trăit multe asemenea lucruri alături de Părintele.

Mă trimitea în locuri unde existau eresuri și înșelări în Biserică, mă învăța, îmi dădea putere și biruiam. El nu mai putea să se deplaseze, era de-acum bătrân și bolnav, dar lucram eu cu puterea duhului său. E o întreagă poveste despre luptele împotriva ereziilor pe care le-am dat în inima Atenei, până când a venit ceasul să plecăm. Îl rugam să mă trimită în Sfântul Munte, dar îmi spunea: „Nu, rămâi aici ca să-i ajuți pe copii. Iar în Sfântul Munte vom pleca împreună”. Eu, pentru că mă socoteam nevrednic să plec în Sfântul Munte cu un om ca Porfirie, credeam că-mi vorbește astfel ca să mă mângâie.

Într-adevăr, cu copiii, prin harul său și prin rugăciunile sale, am făcut o mare lucrare misionară. Sute de copii au venit în Biserică, s-au spovedit, au primit binecuvântarea Părintelui… A fost o lucrare uriașă, de unde însă am fost alungați, atât de colegii din școală, cât și de funcționarii de la minister, pentru că cei mai mulți dintre cei ce lucrează în aceste domenii sunt atei și luptă împotriva Bisericii. Dar, slavă Domnului, prigoanele au adus și mai mult har, iar pe copii i-au apropiat mai mult de Hristos.

„O să fiu cu tine până în ultima clipă”

Într-o bună zi, mi-a zis: „Citește la IV Regi 2:6, acolo unde zice: «Cât este de adevărat că Domnul este viu, şi cum este viu şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur!»”, acolo unde Prorocul Ilie îi spune ucenicului său, Elisei: „Rămâi aici, căci eu voi trece de cealaltă parte a râului Iordan, ca să mor. Tu însă rămâi aici!”. Dar Prorocul Elisei îi spune: „Nu, eu vin cu tine. O să fiu cu tine până în ultima clipă”.

Și mi-a zis Părintele: „Ce înseamnă acest cuvânt: «Cât este de adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur!»?”. Eu i-am răspuns: „E ca un jurământ, Părinte! «Mă jur pe Dumnezeu și pe sufletul meu că nu te voi părăsi niciodată!»”. „Hai să-ți explic eu”, îmi zice, „într-un mod poetic”. Și m-a tras lângă el, iar eu am simțit o dulceață, o teamă sfântă, pentru că, apropiindu-te de Porfirie, te aprindeai și tu de flacăra dumnezeiască, de adevăratul foc din focul dumnezeiesc care ardea înlăuntrul lui, pentru că, așa cum am zis, unde era Porfirie, acolo era Dumnezeu. M-a tras lângă el și m-a sărutat pe frunte, spunându-mi: „Cuvântul acesta poate fi tâlcuit poetic astfel: «Mai lesne s-ar stinge soarele/ Decât să ne despărțim noi”. Și m-a strâns tare în brațe. În acea clipă, o flacără din inima mea mi-a spus: „Tu o să-mi închizi ochii”.

Și, într-adevăr, așa s-a întâmplat, pentru că am mers împreună în Sfântul Munte, unde l-am îngrijit vreme de trei luni. Am trăit și acolo lucruri minunate, pe care timpul nu ne îngăduie să le povestesc, până când Gheronda, în chip minunat, m-a lăsat să-i închid ochii. Venise ceasul plecării lui, pleoapele începuseră să i se închidă, și atunci am auzit înlăuntrul meu glasul său: „Tu o să-mi închizi ochii”, și mi-am zis: „Cum e cu putință să nu se țină de cuvânt?…”. Atunci, dintr-odată, pleoapele s-au oprit și am auzit în inima mea un glas: „Hai, închide-mi tu ochii!”. Și i-am închis ochii. Chipul lui era dulce și luminos.

Credeam atunci că nu voi putea răbda pierderea lui, dar l-am simțit cu mult mai multă putere înlăuntrul meu după trecerea sa la Domnul, încât nu am simțit atunci nici o lipsă a Sfântului. După cum nu simt nici azi.

– Care este rolul libertății în relația dintre Părinte și ucenic?

– Atunci când iei hotărârea să-i dăruiești duhovnicului tău libertatea ta, pentru a te povățui, atunci, de fapt, nu-ți pierzi libertatea. Faci asta pentru că știi că, predându-ți libertatea în această lucrare de povățuire, ești condus la o și mai mare libertate, pentru că ascultarea de Stareț nu este robie; ci robie este ascultarea de propriile patimi și de diavol. Prin urmare, ca să te eliberezi din robia față de diavol, îți predai sinele, îți predai libertatea Starețului ‒ lui Hristos prin Stareț ‒, pentru a te conduce la adevărata libertate. Dacă nu conștientizezi acest lucru și nu vrei să te predai, nu te obligă nimeni, nici nu ți-o poate impune cineva, pentru că și Hristos, și Părinții duhovnicești ne respectă libertatea.

Acum, există trepte în ascultare. Astfel, avem prima treaptă când faci ascultare oarbă, fără să ceri explicații. După ce depășești această treaptă, vine Starețul și îți spune: „Știi, de-acum nu vei mai face ascultare oarbă. Atunci când nu înțelegi ceva, o să stăm de vorbă ca să înțelegi, și apoi să împlinești ascultarea”. Te pregătește astfel pentru o și mai mare libertate, până când ajungi la dragostea dumnezeiască, în care poți înainta fără să mai întrebi pe nimeni. Atunci ai o relație nemijlocită cu Domnul și înaintezi fără să mai ai nevoie de Stareț. Dar nici atunci nu-ți vei părăsi Starețul, ci, în aspectele foarte importante, vei merge să te sfătuiești cu el. Sfinții înșiși ‒ și știu cazuri și de la Sfântul Porfirie, și de la Sfântul Paisie ‒, în probleme de foarte mare importanță nu iau hotărâri de unii singuri, ci fac rugăciune și pot să-l întrebe chiar pe fiul lor duhovnicesc, care este un zero din punct de vedere duhovnicesc în comparație cu ei: „Spune-mi ce să fac în problema cutare?”. Fac rugăciune ca Dumnezeu să-l lumineze pe ucenic și ascultă voia lui Dumnezeu prin fiul lor duhovnicesc, chiar dacă le este mult inferior. Pentru că erau cu foarte mare luare-aminte la smerenie, ca nu cumva să-și piardă smerenia.

– Care era învățătura Sfântului Porfirie despre vremurile din urmă? Cum să abordăm corect venirea lui Antihrist?

– Printr-o pregătire corectă. Prezint pe scurt acest subiect, pentru că altfel am avea nevoie de ore întregi pentru a-l explica. Părintele vedea că întreaga umanitate se îndreaptă din rău în mai rău, iar firea umană devine tot mai vicleană. Din ce în ce mai mult, umanitatea ca întreg se depărtează de Dumnezeu. Și spunea că situația aceasta poate duce, în câțiva ani, la venirea lui Antihrist. Dar mai spunea că Dumnezeu poate da o anume întorsătură lucrurilor, încât Antihrist să vină peste 10.000 de ani, de pildă. Deci, dacă va veni peste câteva zeci de ani sau peste câteva zeci de mii de ani, aceasta numai Dumnezeu o știe. Dar, pentru fiecare dintre noi, ceasul lui Antihrist este ceasul morții. Ne vom înfățișa la vămile văzduhului, la judecata particulară ‒ bine, noi, când auzim despre Antihrist, ne șocăm un pic și altfel se pune în lucrare pocăința noastră.

Acum, tendința aceasta a unora de a nu primi actele de identitate, de a nu cumpăra alimente pentru că au pe ele codul de bare cu 666 etc. ‒ Părintele Porfirie socotea astfel de lucruri foarte superficiale. „Eu nu mă tem de asemenea peceți. Să-mi pună câte vor!”. Adevărata pecete o va da Antihrist în cei trei ani și jumătate de stăpânire a sa, și o va da celor care-l vor accepta ca pe adevăratul Mesia. Cei care nu-l vor recunoaște nu vor primi pecetea și nu vor putea să cumpere, prin urmare nu vor putea intra în sistem și vor muri de foame. Atunci vor avea loc prigoane foarte mari, mult mai mari decât cele din timpul lui Nero sau Dioclețian. De aceea, slava celor care se vor sfinți în acea epocă va fi râvnită de sfinții din toate veacurile. Atât de grele vor fi acele vremuri și atât de nemiloase prigoanele! Deci, dacă evităm acum să luăm actele electronice, să primim cip-ul etc., crezând că astfel ne pregătim să nu primim pecetea lui Antihrist, să știți că aceasta nu-i o pregătire serioasă, ci una superficială.

Părintele considera că o pregătire serioasă pentru venirea lui Antihrist este să-l scoatem încă de pe acum pe Antihrist dinlăuntrul nostru ‒ adică să-L iubim pe Hristos, să împlinim poruncile Lui și alungăm dinlăuntrul nostru patimile, păcatul și pe diavolul. Atunci, spune Sfântul Porfirie, vom fi pregătiți și pentru mucenicie. Și aceasta este calea de a-l înfrunta pe Antihrist!

– Care e cel mai mare dușman al creștinului?

– Diavolul. Iar dintre patimi, cel mai mare dușman este ceea ce în limbajul bisericesc numim akedia, adică trândăvia. Îmi spunea Părintele Porfirie că, pe vremuri, când venea cineva la Kafsokalivia și voia să se facă monah, Părinții mai întâi îl observau cum se mișcă, cum vorbește și, dacă vedeau o oarecare indolență, dacă mergea alene, vorbea alene, la un moment dat îi spuneau politicos: „Frate, nu mai avem locuri, deocamdată” și-l rugau să plece. Sunt persoane lipsite de vioiciune, nu cum sunt alții, „spirt”! Pentru că, dacă omul are patimi dar nu are această trândăvie, se va lupta și le va birui. Dacă însă are trândăvie, cum le va putea birui? Nu le va birui. Prin urmare, cea mai primejdioasă patimă a creștinului este trândăvia, akedia. Contrariul este zelul și râvna pentru luptă și pocăință.

(…)

Material realizat de

Tatiana Petrache

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/Decembrie 2019