Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 103

Cine mai suntem noi, românii?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: romani; romanism; talanti; Ortodoxie; Limba Romana;

Darurile lui Dumnezeu făcute omului

Din Pilda cu talanţii învăţăm că nu are nici o importanţă cantitatea sau numărul de talanţi pe care îi primeşte fiecare persoană, ci ce face fiecare cu ceea ce a primit. Oamenii care au primit cinci, respectiv doi talanţi, deoarece i-au dublat prin contribuţia lor de efort, au primit aceeaşi răsplată. Iar cel cu un talant a fost apostrofat nu pentru că avea doar unul singur, ci pentru că nu a făcut nimic pentru a-l dubla sau a-l spori. În plus, acesta din urmă l-a şi judecat pe Stăpân, considerând că este nedrept şi că adună de unde n-a semănat... (cf. Matei 25, 14 – 30).   

Se mai desprinde un înţeles din această pildă: nu există nimeni care să nu fi primit absolut nimic. Pentru acest motiv nimeni nu are cuvânt de apărare când Stăpânul se întoarce. Cine ar putea susţine sus şi tare că nu a primit nimic şi că nu are nici o datorie la Dumnezeu? Grosso modo vorbind, inimă, creier, ficat şi plămâni are tot omul. Ce facem noi cu acestea şi cum ne prezentăm cu ele în faţa Creatorului este strict răspunderea noastră. Cu ochii, urechile, mâinile, picioarele, cu pieptul şi cu spatele, la fel. “Pecetea darului Sfântului Duh” s-a pus peste întreg trupul nostru. Responsabilitatea noastră creşte exponenţial.

Şi nu este vorba numai de atât, deoarece am primit şi alte daruri. De pildă, darul familiei. Părintele profesor Ilie Moldovan socoteşte că termenii de familie şi iubire sunt interşanjabili şi, la fel cum iubirea îşi are originea în Dumnezeu deoarece “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), tot astfel se poate vorbi şi despre originea divină a Tainei Căsătoriei prin care se întemeiază familia (Moldovan, 1996, p. 52-53).

Părinţii sunt cei care ne-au născut prin puterea pe care tot Tatăl le-a pus-o în fire, ne-au crescut şi, poate mai presus de toate, ne-au pregătit pentru viaţă şi pentru a ne întemeia noi înşine familii. Inevitabil, orice persoană îşi face apariţia în această lume în cadrul unei familii, unei relaţii.

Sigur că sunt şi cazuri mai puţin fericite în care pruncii sunt concepuţi şi născuţi, însă nimic nu bate semnificaţia vieţii în sine. Chiar şi modul eronat în care oamenii înţeleg câteodată să se folosească de darul lui Dumnezeu, arată în negativ importanţa fundamentală a familiei.

În fond, la Judecată vom merge fiecare în rândul familiei noastre lărgite, de vreme ce părinţii noştrii sunt responsabili de modul în care ne-au crescut şi, în cazul în care la rândul nostru devenim părinţi, noi înşine fiind răspunzători de felul în care ne-am raportat la copiii noştrii şi i-am influenţat în bine sau în rău.

Familia neamului şi rolul Bisericii

De asemenea, mai este vorba şi despre familia semnificativ lărgită a neamului în care ne-am născut. Nu întâmplător ţara se numeşte patrie de la latinescul pater (tată). Istoricii de profesie adeveresc adeseori intuiţia adâncă a lucrurilor atunci când vorbesc despre ţara-mamă. În cazul nostru ca români, nimeni nu poate spune că expresia obiceiul pământului reprezintă altceva decât legătura românului cu pământul său (Constantiniu, 2008, p. 51). Biserică şi Lege strămoşească sunt la români cuvinte-istorie, cuvinte-document.

Înainte şi după retragerea aureliană în sudul Dunării (271), satul (proto)românesc este o permanenţă istorică. Retrăgându-şi armata şi administraţia, împăratul Aurelian a lăsat civilizaţia oraşelor la îndemâna ofensivei popoarelor migratoare care atacau în primul rând centrele urbane bogate. Acum s-a consolidat încă o dată rolul protector al satului. Odată cu retragerea administarţiei s-a produs şi un vid instituţional care trebuia repede umplut tocmai pentru a nu face loc manifestărilor şi deciziilor haotice. Se pare că tocmai Biserica a suplinit lipsa autorităţii şi atunci şi ori de câte ori s-au produs derive în rândul instituţiilor legislative de-a lungul vremii. De fapt, numele de Biserică provine tocmai de la latinescul basilica care însemna sală de judecată. Cam de aici pornind ar trebui înţeleasă şi relaţia dintre Biserică şi satul care s-a coagulat valoric şi existenţial în jurul Bisericii. Conceptul de lege bisericească includea şi o sferă civilă mai largă, pe măsura rolului pe care Biserica l-a jucat în cadrul poporului (Joanta, 2017, p. 45).

Sfântul Apostol Andrei – răspunsul la adâncimea cu care creştinismul s-a altoit indestructibil în pământul carpato-danubiano-pontic

Întrebarea pe care ne-o punem în mod firesc acum, este cum de s-a putut ajunge atât de devreme în istoria noastră, iată cu aproape o jumătate de veac înainte de marea libertate acordată creştinilor de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, la o asemenea prestanţă spirituală, misionară şi juridică a instituţiei Bisericii?  

Una dintre posibilele explicaţii şi poate cea mai plauzibilă dintre toate, ar fi vechimea creştinismului apostolic pe pământul ţării noastre. Dacă slavii de lângă noi au primit creştinismul spre sfârşitul mileniului întâi după Hristos, noi românii avem privilegiul de a trâmbiţa cu mândrie şi recunoştinţă că numele lui Hristos a fost adus pe meleagurile noastre de către doi apostoli direcţi ai Domnului, anume Sfântul Apostol Andrei, “cel întâi chemat” la apostolie şi Sfântul Filip.

Prezenţa şi misiunea Sfântului Andrei în Dobrogea de astăzi şi care la vremea respectivă aparţinea de provincia Schythia Minor, este atestată printre altele şi de nume ale locurilor prin care apostolul a umblat şi a propovăduit, creaţii folclorice, obiceiuri, colinde şi datini (Verzan, 2016, p. 219). S-a ajuns până acolo încât să se ia în considerare posibilitatea că Sfântul Andrei a trecut şi în dreapta Dunării ajungând până la Nămăieşti, undeva în sudul Carpaţilor Meridionali. Legenda care susţine acest adevăr consemnează că ajungând în această zonă într-un templu păgân, intrând acolo şi negăsind pe nimeni apostolul Andrei ar fi exclamat: “Nemo est!” (adică Aici nu este nimeni).

Ştim că legendele criptează partea lor de adevăr care se cere căutată şi confirmată prin dovezi.

Faptul că Sfântul Apostol Andrei a săvârşit prima lucrare misionară creştină în ţara noastră poate fi susţinut şi pe câteva dovezi indirecte care însă merită toată atenţia (Joanta, 2017, p. 9 ş.u.):

  1. În primul rând e vorba despre coloniile greceşti de pe malul vestic al Mării Negre (Pontul Euxin), a căror colaborare economică şi comercială cu spaţiul geto-dacic din nordul Dunării este atestată încă din secolele II-III înainte de Hristos. Aşadar, linia aceasta de legătură putea fi urmată şi în demersul misionar al apostolului.
  2. Numărul mare de martiri din Dobrogea primelor veacuri creştine pune în lumină din nou eferveşcenţa spirituală din acele locuri. Câteva exemple ar fi următoarele: Pasicrate, Valention, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marcian, Hesichius (sec. III); La Halmyris au fost martirizaţi Epictet şi Astion; la Axiopolis Chiril, Chindeas şi Tasios (Dasius); apoi la Niculiţel Zoticos, Attalos, Kamasis şi Pfilippos… (Constantiniu, 2008, p. 54). Ori pămânul acesta roditor de sfinţi şi sfinţenie nu se formează aşa dintr-o dată şi fără, să zicem, un background duhovnicesc asigurat dinainte.  
  3. Scaunul eparhial de la Tomis (Constanţa) era deja de notorietate la începutul veacului al IV-lea prin episcopi ca Teotim şi Bretanion care au participat la primele Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Sigur că viaţa spirituală e de presupus pe aceste meleaguri presărate de-a lungul vremii cu belşug de sânge mucenicesc şi că organizarea instituţională a Bisericii la nivel de episcopie nu reprezintă decât o consfinţire a disponibilităţii duhovniceşti şi a stării de fapt existente în aceste locuri apostolice. Ca şi Sfântul Apostol Pavel şi ceilalţi Apostoli ai Domnului, şi Sfântul Andrei avea obiceiul misionar de a lăsa succesori într-ale credinţei, cultului şi organizării în persoana episcopilor hirotoniţi (Verzan, 2016, p. 215). 

Toate aceste sunt mărturii ale darurilor pe care Dumnezeu le-a făcut strămoşilor noştri care au vecuit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pentru că ţara noastră, înainte de a fi grădina Maicii Domnului – sublimă mărturie a credinţei ei bimilenare care a scăpat-o din multe avataruri istorice, este asemeni unei mirese a cărei rochie de nuntă coboară în falduri din centru înspre Dunăre: prima dată este brâul de forţă al Carpaţilor care îmbrăţişează Podişul Transilvan, apoi Subcarpaţii care lasă loc încet dealurilor care descind în continuare prin câmpie până în lunca Dunării. Pământ binecuvântat de Dumnezeu cu frumuseţe, bogăţie şi sfinţenie. Credinţa şi neamul sunt inseparabile.

Pământ, limbă, dor

Aceşti termeni nu sunt simple cuvinte, ci constituie zapisuri ale dăinuirii noastre. Vortexul lumii de azi ameţeşte sensul acestor cuvinte-cheie cu care descuiem uşa înţelegerii de sine ca români. Parafrazând ceea ce spunea poetul şi preotul Alexei Mateevici în poezia “Limba noastră”, se poate spune că s-a instaurat o distanţă destul de mare între limba română înţeleasă şi simţită ca şirag de piatră rară în adâncuri înfundată şi apoi pe moşie revărsată şi realitatea economică, mercantilă de azi a limbii care se îmbogăţeşte preferenţial pe linia termenilor ce aparţin lumii afacerilor. Nu limba în sine şi spiritualitatea pe care o poartă în sine are prioritate, ci mesajul ei economic. Puneţi, vă rog, în cumpănă pe patriotism cu finanţare şi veţi înţelege imediat care este mai actual. Într-adevăr, limba este un organism viu, însă astăzi limba română se îndreaptă pofticios spre alte domenii şi meleaguri…

De fapt, limba română nu face altceva decât să urmeze inimii românului. Realitatea pe care o trăieşte el este şi realitatea pe care o trăieşte ea. Pentru că şi inima bătea odată din vintrele pământului. Poetul Lucian Blaga găseşte cuvintele potrivite pentru a explica atât cât se poate misterul intricării adânci, ontologice, a românului şi pământului: “Copilo puneţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Acolo orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi când nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva” (Sufletul satului). Poate cu ajutorul acestor versuri privim într-o lumină nouă expresia românească care se referă la inima pământului. Căci până la urmă inima pământului este inima omului care locuieşte pe acel pământ.

Iată cum inima românului, limba, românească şi pământul ţării se întâlnesc în vecuirea românească. Şi unde mai punem că valoarea acestei triunităţi creşte exponenţial prin faptul că mama-pământ îşi oferă sânul protector şi celor plecaţi în lumea de dincolo şi, în acelaşi timp, în lumea de sub noi. Iarăşi Blaga intuieşte o faţă a misterului: “Încă un an, un vis, un ceas -/  şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ Încă un an şi-un vis şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pământuri domn/ al oaselor ce drepte dorm” (De profundis). Existenţa unitară a românului se prelungeşte în veşnicie. Direcţia de existenţă verticală a românului rămâne şi se prelungeşte din viaţa pământească şi după moarte. Prin moarte omul nu staţionează, dimpotrivă îşi continuă călătoria domnească spre inima eternităţii. Deoarece atunci când românul adoarme întru Hristos Cel Înviat este gol doar de averi, nu însă de simţămintele, obiceiurile, tradiţiile păstrate şi exprimate prin prin limba sa, cuvântul românesc izvorât din inimă românească.

În plus, e imposibil pentru noi să înţelegem altfel satul românesc decât îmbibat de mirosul lui Dumnezeu.

Să nu uităm de relevanţa originară a simţului mirosului care ne proiectează în vremurile de început ale vieţii pe pământ, când mirosul era esenţial pentru supravieţuire. Atât pentru a evita pericolul, cât şi pentru a mirosi hrana, pentru om ca şi pentru orice altă vieţuitoare, acuitatea senzorială a mirosului era fundamentală.

Şi de data aceasta poezia blagiană se dovedeşte o căutătoare de esenţe: “Lângă fântânile darului harului/ pâlpâie boalele, ţipă lăstunii./ Plin este satul de-aromele zeului/ ca un cuib de mirosul sălbăticiunii” (Satul minunilor). Într-adevăr, românul de la sat este tot cu Doamne ajută-ne în gură şi am putea spune că orice se întâmplă miroase a Dumnezeu. Aici rezonanţele argheziene sunt neîndoielnice: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere” (Psalm).

Atragem atenţia că deși românul era ortodox practicant şi, deci, mergea la Biserică duminicile şi sărbătorile, postea cu mâncare gătită în vase curăţate cu leşie, credinţa lui n-a fost niciodată una concepută după rigorile dogmatice ale teologilor oficiali. Altfel spus, chiar dacă românul îşi făcea cruce când începea un lucru sau când îl termina şi, de asemenea, ori de câte ori întâlnea o troiţă la intersecţii sau pe marginea drumului, el nu ajungea să problematizeze, de exemplu, raportul teologic dintre fiinţă şi persoană. Mai mult decât ştiinţă despre Dumnezeu (în fond, teologia asta înseamnă), ţăranul român avea conştiinţa prezenţei şi lucrării divine în lume. Viaţa ţărănească era permanent vecină cu minunea: “Legi răsturnând şi vădite tipare/ minunea ţâşneşte ca macu-n secară./ Cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri/ dumineca lungă şi fără de sară” (Sufletul satului).

Pentru românul apropiat de Dumnezeu şi de sufletul naturii înconjurătoare, între aici şi dincolo este vorba de o continuitate existenţială, nu de o întrerupere. Poetul Ioan Alexandru e extrem de clar şi de un realism mistic în această privinţă: “Între aici şi dincolo s-a stins/ Orice punte şi deosebire./ Oasele Sfinţilor valahi/ S-au făcut cu vremea mănăstire”. Acelaşi poet consemnează că “Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de nobleţe şi renume/ Ci Credinţa care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume”.

Credinţa îi dă întotdeauna românului o nobleţe împărătească. Românul autentic desfăşoară lucrarea lui asupra mediului ambiant cu pământul şi vieţuitoarele lui pe care le înţelege invariabil ca daruri ale Făcătorului cerului şi al pământului. Probabil că cea mai apropiată vorbă românească de sensul imperial al îndemnului biblic: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28), este că “Omul sfinţeşte locul”. Cumva, românul a simţit importanţa rolului pe care îl are în lumea aceasta, că el este un fel de inel de legătură între creat şi necreat (Zizioulas, 1999, p. 91) . Astfel, accentul existenţial este pus pe a fi şi nu pe a avea, pe cum şi nu pe ce ori pe cât. De aceea neurmărirea cu orice preţ a bunurilor materiale şi misiunea conducătorească nu se contrazic în viaţa ţăranului: “Împărat e fiece ţăran/ Şi viaţa sa împărăţie./ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moşii mei curaţi în sărăcie” (Ioan Alexandru).

Numai omul conştient de frâiele înaltei răspunderi care i s-a încredinţat poate considera că dealul şi lunca se supun sentimentelor lui profunde: “Când îmi vine dor de ducă/ Se preface dealu-n luncă/ Când îmi vine dor de mers/ Se preface dealu-n şes”. Astfel, se adevereşte încă o dată dimensiunea imperială a existenţei umane. Românul şi mediul lui de viaţă sunt două realităţi inseparabile.

Ortodoxie şi românism altfel sau cum se reflectă învăţătura de credinţă creştină în modul de viaţă al românilor

Sigur că tot ce am scris până acum că reflectă înţelegerea românească a creării lumii de către Dumnezeu şi a solidarităţii omului cu semenii şi cu natura, se regăseşte în linii mari şi în învăţătura de credinţă oficială a Bisericii. Tocmai aceasta este o dovadă a vechimii creştinismului pe pământul românesc şi a modului în care sămânţa lui Hristos a rodit în laturile existenţei româneşti în ansamblul ei.

De aceea, în lumina celor de mai sus, cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, deşi nu se adresează numai etosului românesc, ci privesc ansamblul învăţăturii dogmatice asupra raportului Dumnezeu-om-lume, se potrivesc mănuşă cu acest etos: “Mântuirea şi îndumnezeirea vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ţine de om, sau întregeşte pe om şi omul nu se poate desăvârşi fără să reflecteze şi să lucreze asupra naturii. De aceea prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna este subînţeleasă şi cealaltă” (Stăniloae, 1978, p. 323).

Faptul că dialogul între Dumnezeu-om-lume este posibil la un asemenea nivel de profunzime, se datorează şi modului în care ortodoxia răsăriteană se raportează la mediul natural ca avându-şi originea în lucrarea creatoare divină şi ca fiind dăruit omului ca suport al existenţei lui şi ca ambient al desfăşurării lucrării lui raţionale şi creatoare atât în folosul lui cât şi al semenilor. Credem că exact în acest punct poate fi proiectată şi semnificaţia sintagmei populare conform căreia omul sfinţeşte locul. Teologic vorbind, lucrurile ar suna cam aşa: “Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii nature şi să depindă de ea; de asemenea, face ca persoana singulară prin silinţa sa în vederea mântuirii să poată ajuta şi pe alţii, sau să fie ajutată în ea de ei. Natura întreagă e destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia cerurilor şi încă de pea cum ea se resimte de liniştea şi de lumina ce iradiază din omul sfânt” (Stăniloae, 1978, p. 324, 325).

Această lucrare de sfinţire a omului în mediul său de viaţă şi împreună cu acesta, este posibilă prin lucrarea sacramentală a Bisericii prin Sfintele Taine, care, aşa cum spune teologia, dispun de o parte văzută, adică materia prin care se săvârşeşte taina şi de o parte nevăzută, adică harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor care se revarsă în viaţa omului odată cu materia tainei.

Harul divin reprezintă numitorul energetic şi sfinţitor comun al Tainelor Bisericii şi puterea lui sfinţitoare  face uz de vehiculul materiei: Taina Botezului are nevoie de apă, Taina Mirungerii se foloseşte de arome şi miresme naturale, Taina Euharistiei se foloseşte de grâu şi de struguri, Taina Maslului utilizează undelemnul… Practic întreg cultul Bisericii noastre are şi o parte văzută, materială, estetică, pe lângă lucrarea harului Duhului Sfânt.

Pentru aceste motive, nu numai că pentru român n-a fost o separaţie între viaţă pământească şi lumea de dincolo, dar n-a existat nici o distanţă nici între viaţa bisericească şi viaţa şi activităţile lui obişnuite în viaţa de zi cu zi.

În general, felul în care românul creştin s-a raportat la natură, l-a ferit atât de excesul unei îndepărtări raţionalist-utilitariste de ea, cât şi de o falsă îndumnezeire sau idolatrizare a naturii. Este vorba aici de consensul patristic răsăritean conform căruia omul este “sacerdot al creaţiei” şi, “în acest fel, creaţia dobândeşte pentru noi o sacralitate care nu-i este înnăscută, ci dobândită; o dobândeşte când omul realizează liber în el acel “după chipul lui Dumnezeu”, adică, în acest caz, propriul său sacerdoţiu” (Zizioulas, 1999, p. 90).

Exact în jurul acestui punct se poate ţese nu doar o argumentare simplă ecologică, ci una ecoteologică, care chiar dacă nu ridică natura din orizontalitatea ei relevatoare, o raportează, totuşi, la originile ei raţionale în Dumnezeu. Iar calitatea ipostatică a omului, adică acea capacitate de a încorpora în existenţa lui darul naturii şi de a o ridica pe aceasta din urmă până în dialogul lui personal şi mântuitor cu Logosul întrupat.

Concluzii

Atunci când vorbim despre românitate ca pecete existenţială întipărită pe sufletul fiecărui cetăţean al ţării noastre, înţelegem  nu doar un simplu etos etnopsihologic, ci o atitudine şi un mod de viaţă etnoTEOpsihologic. Chiar cu riscul de a deveni tautologic, spun că românul simte şi gândeşte româneşte, filonul acesta fiind “ştampilat” în adâncimea vieţii lui personale şi entice. Poate că atunci când trăieşte în ţara lui, românului nu-i apar atât de evidente aceste lucruri, la fel cum stelele nu se văd ziua deşi nu sunt mai puţin reale ziua decât noaptea. Cert este că atunci când românul iese din hotarul ţării sale, toate aceste dimensiuni de profunzime existenţială îi solicită atenţia şi îşi aduce aminte de pământul şi de legea românească, de dorul şi meleagurile natale, de obiceiurile, colindele şi portul popular… Practic e imposibil să fii altceva decât sinteza trăsăturilor spiritual-culturale şi familial-etnice din pământul în care te-ai născut şi ai crescut. Pentru că cei şapte ani de acasă nu se uită niciodată şi sunt definitorii pentru întreaga existenţă. “Nu uita că eşti roman!” nu reprezintă doar un îndemn, ci, mai degrabă, o constatare existenţială cu caracter de neşters.   

 

 

Bibliografie:

 

  1. CONSTANTINIU, Florin, (2008). O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold.
  2. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea (Reflectate în istoriografia ortodoxă şi greco-catolică), Iaşi: Editura PIM.
  3. MOLDOVAN, Ilie, (1996). Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba Iulia: Tipografia Episcopiei Ortodoxe. 
  4. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R..
  5. VERZAN, Sabin, (2016). Sfântul Apostol Andrei, Bucureşti: Editura BASILICA.
  6. ZIZIOULAS, Ioannis, (1999). Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Bucureşti: Editura Bizantină.         

 

                                                                                                            

17-12-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu