Istoria Tainei Sfintei Spovedanii - interviu

 

Întrebare: Părinte Filotheu, ştim că sfinţia voastră aveţi dragoste pentru Sfînta Tradiţie şi pentru istoria Bisericii şi ne puteţi da un răspuns argumentat în privinţa a două teme. De ceva vreme a început în România, în mănăstirile de maici, o practică neobişnuită: aşa numita spovedanie la stareţă şi Împărtăşania care urmează acel fel de mărturisire. Din Evanghelii ştim că Spovedania la preot e condiţia obligatorie pentru a primi Împărtăşania. Are valabilitate dezlegarea, dacă nu pune mâinile preotul? Ce spune istoria Bisericii despre versetul „mărturisiţi-vă unii altora păcatele…”?

Răspuns: Ar fi nevoie de un mic excurs istoric pentru a înţelege cîte ceva despre forma de astăzi a practicii spovedaniei în mănăstiri şi de ce spovedania la maica stareţă trebuie să înceteze. Voi folosi câteva cunoştinţe de istorie şi un scurt rezumat al lucrării Părintelui Ilarion Felea dedicată Tainei Pocăinţei, publicată de mănăstirea noastră în urmă cu 20 de ani.

Întâi, ar trebui diferenţiat între spovedanie, sfat duhovnicesc şi dezlegare de păcate.

Sfântul Apostol Iacov dă una din cele mai sigure mărturii despre practica şi necesitatea sfatului duhovnicesc în primele veacuri: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi; că mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului” (Iacov 5:16).

Cât despre practica şi necesitatea dezlegării de păcate de către preot, exclusiv, dă mărturie Însuşi Mîntuitorul: „Şi zicând acestea, a suflat asupra [Apostoli]lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20:22-23).

Aceasta a fost practica Bisericii până după jumătatea veacului al IV-lea: Spovedania era publică, făcută de toţi, înainte de slujba de Duminică; cei ce se spovedeau primeau dezlegarea arhiereului sau preotului slujitor şi aşa stăteau la slujbă şi se împărtăşeau. Desigur, dacă săvârșeau păcate de moarte, primeau canon şi erau opriţi de la Sfintele Taine, purtând ruşinea de a sta în pridvor sau chiar de a ieşi de la liturghia euharistică împreună cu catehumenii.

Vedem de la Sfântul Ioan Casian că această practică a continuat în mănăstiri după apariţia monahismului, iar spovedaniei i s-a acordat un rol extrem de important, mărturisirea tuturor păcatelor (cu fapta, cu cuvântul, cu gândul) făcându-se înaintea bătrânilor, în cursul unei lungi privegheri de toată noaptea dinaintea Duminicii. Neexistând păcate de moarte în lumea monahală, mărturisirea mergea până la cele mai fine gânduri şi simţiri, iar folosul celor ce îi ascultau pe bătrânii adumbriţi de har şi cu foarte mare experienţă era uriaş. Cea mai bună mărturie în acest sens este Patericul Egiptean.

După ce Creştinismul îşi capătă libertatea de manifestare şi devine religia principală a Imperiului Roman, prin accesul creştinilor la funcţiile politice, militare şi administrative s-a ajuns în scurtă vreme la compromisuri şi păcate care implicau comunităţi întregi. Prigoana anti-creştină a lui Iulian Apostatul (361-363) a dus la complicarea şi mai mult a vieţii creştine: demnitari creştini sau chiar clerici au căzut, în diferite chipuri, sub presiunea politică a opresorilor păgâni. Mărturisirea publică a acestor căderi şi a altor păcate de moarte a dus la necesitatea spovedaniei particulare, la nivelul întregii Biserici.

Chiar şi în lumea monahală s-a trecut la această măsură spre sfârșitul veacului al IV-lea. Ştim că mănăstirile de obşte sau chinoviile, astăzi reprezentând principala formă de organizare monahală la nivelul Bisericii Ortodoxe, au apărut după anul 326, prin ostenelile Sfântului Pahomie cel Mare, şi că de la început ele au fost puse în practică şi de comunităţile de femei, nu numai de cele de bărbaţi. 

Ştim că Regulile Sfântului Vasilie cel Mare au avut două versiuni / ediţii. Întâia dintre ele, scrisă pe la 360, mai scurtă, a fost editată de curând, din traducerea ei siriacă (textul grecesc original s-a pierdut). Cea de a doua ediţie este cea cunoscută tuturor, pe care o avem şi noi în limba română, în mai multe traduceri. Una dintre diferențele celor două versiuni constă în aceea că în ediţia a doua Marele Vasilie vorbeşte de spovedania la bătrânul / avva / stareţul fiecăruia, iar nu înaintea bătrânilor, aşa cum scrisese în prima variantă de text.

Dar, chiar şi aşa, cu mărturisirea la un monah bătrân, purtător de Duh şi experimentat, dezlegarea de păcate nu o dădea respectivul monah, ci clericul care săvârșea Sfînta Liturghie. Fără îndoială, ceea ce numim astăzi „dezlegarea mare” din Molitfelnic este o rugăciune din vremurile apostolice şi a fost în mod evident scrisă şi editată de către episcopi ai Bisericii primare.

Aşadar, din cele trei părţi ale unei spovedanii particulare aşa cum o cunoaştem astăzi (a. mărturisire, b. sfat & canonisire şi c. dezlegare), primele două erau încredinţate în mănăstire monahului purtător de Duhul Sfînt, după mărturia Mîntuitorului dată în ziua Învierii Sale: „Luaţi Duh Sfînt. Cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20:22-23) Înţelegerea acestui cuvânt, din vremea apostolică pînă atunci a fost că toţi cei ce sunt purtători de Duh Sfânt au de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a lega, putere confirmată şi de Sfântul Varsanufie cel Mare în scrierile sale din Filocalia XI (ed. Stăniloae), capetele 90, 119 şi 569.

Această înţelegere nu este una oarecare. Creştinii Bisericii primare se duceau la Mucenicii şi Mărturisitorii din închisori să-şi mărturisească păcatele şi primeau iertare de la aceştia. Ca întărire pentru această afirmaţie, să se cerceteze şi canoanele Sfîntului Sfinţit Mucenic Petru al Alexandriei, care, ca episcop, dă mulţi ani de canonisire pentru lepădările de credinţă, dar care afirmă că Sfinţii Mucenici pot dărui iertarea acestor căderi mai mult decît el.

O situaţie asemănătoare a fost şi în temniţele comuniste, atât cele din România, cât şi cele din fosta Uniune Sovietică. Mai precis, ei s-au spovedit acolo prin orice mijloc s-a putut şi s-au împărtăşit, dar după eliberare cu toţii au urmat cu mare rigurozitate practica în uz a Bisericii. Mănăstirile de maici din antichitatea tîrzie au trecut prin această etapă şi spre sfârșitul veacului al IV-lea fiecare comunitate de maici avea câteva bătrâne care primeau mărturisirea particulară a maicilor, după modelul comunităţilor de monahi, şi tot ele erau cele ce dădeau sfaturile duhovniceşti, în particular sau în sobor, după caz. Dezlegarea aparţinea clericului slujitor în respectiva comunitate de maici. Acesta nu locuia în interiorul chinoviei sau al lavrei, ci separat, la o oarecare distanţă.

Lucrurile au continuat mai mult sau mai puţin neschimbate până în timpul ereziei şi persecuţiei iconoclaste. După încheierea veacului iconoclast au avut loc mai multe schimbări la nivelul întregii Biserici. Una dintre ele a fost aceea a transferului treptat al tuturor celor trei etape ale Tainei Spovedaniei de la monahi la preoţi şi arhierei. Aceasta s-a petrecut pe fundalul întemeierii multor mănăstiri în cetăţile creştine, dar şi pe acela al scăderii vieţii duhovniceşti în general. Avantajul spovedaniei la preot sau arhiereu era acela de a primi şi dezlegarea după mărturisire şi sfat / canonisire. În mod firesc, monahii neputând oferi dezlegarea, treptat, cei mai căutaţi duhovnici au devenit clericii.

Vedem la Sfîntul Simeon Noul Teolog o astfel de etapă de tranziţie, în care câțiva clerici încearcă să defăimeze pe duhovnicul său, Sfântul Simeon Evlaviosul, care era un simplu monah. Acesta, însă, prin înălţimea vieţii contemplative pe care o trăia, putea să dea, prin sfaturile şi canonisirea oferită, dar mai ales prin propria rugăciune, daruri duhovniceşti pe care mulţi duhovnici clerici ai acelei vremi nu le puteau ajunge. Cu toate că Sfântul Simeon Noul Teolog îl dă ca pildă de duhovnic pe stareţul său sfânt, e limpede, din cele scrise chiar de el, că în practica generală spovedania la monahii simpli începuse să devină excepţia, nu ca mai înainte.

Lucrurile au continuat în această formă, cu cele două tipuri de spovedanie, la monahi/monahii şi la preoţi/arhierei până în veacul al XVII-lea, procentul monahilor purtători de Duh Sfânt fiind din ce în ce mai mic, cu fiecare veac mai aproape de noi. Poate singura excepţie notabilă a fost perioada din veacul al XIV-lea, când isihasmul a înflorit din nou trăirea duhovnicească a Bisericii, şi poate că exemplu cel mai cunoscut din epocă este cel al Sfântului Grigorie Sinaitul, monahul începător de obşti isihaste.

Dar ca să nu ne grăbim să ajungem la epoca lui Mathei Basarab şi Vasilie Lupul, e bine să precizăm faptul că la sfârșitul veacului al XII-lea, mai precis după 1187, intervine o ruptură majoră între lumea grecească, mai ales a capitalei Constantinopol, în care s-a trecut la epurare etnică, şi restul comunităţilor creştine (slavii de sud, de nord, şi românii, în principal). Ca urmare a şovinismului grecesc, popoarele din Balcani şi de la nord de Dunăre se rup politic şi, de multe ori, eclesiastic, de Patriarhia de Constantinopol.

Românii şi popoarele slave au păstrat, din acea epocă, o seamă de elemente liturgice şi de tipic care în lumea greacă au dispărut de mult. Unul dintre ele a fost, până la începutul veacului al XVII-lea şi spovedania la monahi sau călugăriţe (în cazul obştilor de femei). Desigur, dezlegarea o făceau clericii care slujeau în respectivele obşti, evident, înainte de slujba de Duminică. De atunci s-a păstrat un obicei care mai întâlnește încă în câteva parohii din Moldova noastră, anume acela ca cei ce vin la slujba de Duminică, înainte de liturghie, să-şi ceară iertare de la toţi cei prezenţi în biserică. Această perioadă este şi cea în care Biserica din Ţările Române, ca şi cea din ţările balcanice, a ales ca limbă de cancelarie şi liturgică slavona (nu limba rusă, aşa cum greşit suntem acuzaţi), pentru a duce mai departe comuniunea politică şi duhovnicească ortodoxă, aşa cum şi-a propus de la început Imperiul Roman Creştin.

Poate cel mai cunoscut duhovnic român, simplu monah, a fost Sfântul Daniil Sihastrul. Despre faptul că acesta nu a fost preot dau mărturie şi piatra mormântului său, şi pomelnicul mănăstirii, păstrat într-o copie de la 1775. Despre acesta, cronicarul Ion Neculce, probabil citând un izvod mai vechi, scrie: „Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii.” Sfântul Daniil Sihastrul a fost zugrăvit ca monah (şi sfânt, cu aură!, un adevărat act de canonizare după vechea rânduială din primul mileniu) de ucenicul şi fiul său duhovnicesc, mitropolitul Grigorie Roşca, în anul 1547, pe peretele dinspre miazăzi al bisericii Mănăstirii Voroneţ.

Se poate observa din text că sfântul voievod vine să-şi mărturisească păcatele, şi de la marele sihastru primeşte sfat şi canon. Foarte interesant, aproape nimeni dintre biografi şi cercetători nu a observat până azi acest amănunt atât de important, anume că Sfântul Daniil Sihastrul a fost duhovnic ca simplu monah, după rânduiala din vechime a cuvioşilor purtători de Dumnezeu. Tipicul liturgic din secolele XII-XIII a rămas în rânduiala sa cea veche până la cei doi mari voievozi menţionaţi mai sus. În sprijinul acestei afirmaţii avem o mărturie preţioasă de la voievodul martir Miron Barnovschi. Acesta a dat la 26 Septembrie 1626 un așezământ mănăstirilor de obşte din vremea sa, încercând să îndrepte o sumă de lucruri care deviaseră de la vechile predanii monahale. Astfel, după ce vorbeşte despre obligativitatea ca egumenul unei obşti să fie ales dintre preoţi, acesta se referă la o categorie specială, anume la stareţi, astfel: „De stareţi. Iară stariţii, cine va hi ales, de nu va îmbla după direptate şi după tocmala svintelor mînăstiri, ci după samovoliia [voia proprie] sa în mîncări şi în beţii şi în strunsură [agoniseală de bunuri], unul ca acela să hie scos din stăriţie, ca o oae rîioasă. […] Care egumen sau stareţu sau altu den călugări, fie rudă de boiarenu, fie de târg, fie de ţară, de va călca zapoveada [porunca] ceştii scrisori ai noastre, ce e aleasă cu săborul, den svînta pravilă, de va ţinea cai, sau stupi, sau altu dobitoc, sau arătură la fraţii săi sau la rudele sale sau la priiatenii săi, sau să dea … […]”

Este limpede că stareţii erau bătrânii obştii, oameni de autoritate, care puteau primi spovedania celor ce aveau nevoie de ei şi care puteau să nu fie preoţi. Ceva mai încolo în textul așezământului se observă că stareţii erau cei care dăruiau călugăria simplilor monahi, fără să fie nevoie de aprobarea episcopului. Foarte probabil, așezământul acesta privea şi mănăstirile de maici. Se observă, însă, decăderea duhovnicească a unora din cei numiţi „stareţi” sau „duhovnici”. Viaţa acelora era foarte departe de cerinţele amintite de Sfântul Varsanufie cel Mare sau de Sfântul Simeon Noul Teolog.

După schisma politică dintre lumea grecească şi popoarele ortodoxe din Balcani şi de la nord de Dunăre (care a contribuit din plin la căderea Constantinopolei atît în 1204, cît şi în 1453, şi, în cele din urmă la prăbuşirea şi dispariţia Imperiului Roman), chiar şi după 1453 relaţiile dintre grecii din Fanar şi de pe continent şi vecinii lor ortodocşi au fost destul de reci. O mulţime de arhierei şi oameni de cultură greci şi-au găsit loc în Ţările Române în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, dar relaţiile între români şi greci au rămas relativ reci şi tensionate pe fondul vechii despărţiri.

Pacea apare abia prin decizia marilor voievozi Mathei Basarab şi Vasilie Lupul de a întemeia Academiile Domneşti din Bucureşti şi din Iaşi şi de a transforma cele două capitale de provincii în capitale culturale şi duhovniceşti ale întregii Biserici Ortodoxe. În scurtă vreme, mari oameni de cultură, precum filosoful Theofyl Corydaleu, arhiereii Dosithei şi Hrysanth Notara, Gherman Neon Patron, Sf. Antim Ivireanul şi alţii au venit şi au rămas în Ţările Române, semănând, înflorind şi rodind cultura ortodoxă şi ştiinţele vremii.

Dacă voievodul Vasilie Lupul este numit în unele dintre scrisorile ce i se adresează „basileu” [împărat], Sf. Constantin Brîncoveanu se vede pe sine ca un autocrator byzantin în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului, acvila byzantină fiind prezentă pe blazonul său, în zecile sale de cărţi tipărite, şi în motivele în piatră de la Hurezi, mănăstirea sa de suflet.

Veacul XVII-lea a fost o perioadă de dezvoltare duhovnicească, culturală şi economică fără precedent. Făcătorii de pace domni români din acea vreme au dat un nou suflu şi o nouă direcţie întregii Biserici Ortodoxe, cu urmări evidente până astăzi. Chiar dacă cele mai cunoscute episoade istorice şi duhovniceşti din acest răstimp sunt cele ale mişcării isihaste pornite de Sfîntul Paisie Velicicovschi după 1755, cu urmări extraordinare în toate părţile Bisericii Ortodoxe (inclusiv în Athos, prin mişcarea „colivarilor”), ele sunt doar câteva roade ale seminţelor puse în veacul al XVII-lea de Mathei Basarab şi Vasilie Lupul.

Din punct de vedere al liturgicii şi rânduielilor tipiconale, cam tot ce avem astăzi în Biserică provine din acea epocă a veacului al XVII-lea. De-a lungul său au avut loc două sinoade pan-ortodoxe la care s-a luat mai multe hotărîri privitoare la viaţa morală, şi la rânduielile liturgice şi tipiconale. Cele două sinoade panortodoxe (Iaşi, 1642 şi Ierusalim 1672) au rezolvat cele mai mari probleme dogmatice şi liturgice ale Bisericii Ortodoxe din acel veac până azi.

În aceeaşi perioadă se ia decizia renunţării la spovedania către monahi. Îndreptarea Legii, tipărită la Târgoviște în 1652, conţine rugăciunea arhiereului la hirotesirea întru duhovnic a preotului. Prin aceasta Bisericile locale din Balcani şi de la nord de Dunăre subscriu la practica Marii Biserici ca spovedania să fie făcută doar în faţa preotului care a primit hirotesia întru duhovnic. Tot atunci se hotărăşte ca Sfânta Împărtăşanie să nu se acorde decât celor ce s-au spovedit (de vreme ce se renunţă la citirea „dezlegării mari” de obşte înainte de Sfânta Liturghie, aceasta fiind citită la finalul spovedaniei particulare) şi au postit, şi se ia decizia ca Sfânta Împărtăşanie să fie dată mai rar (dar nu mai rar de cele 4 posturi), cu pregătire premergătoare mai riguroasă. Toate acestea sînt documentate şi argumentate în scrierile teologilor acelei epoci (Dosithei şi Hrysanth ai Ierusalimului, Gherasim Vlahul al Filadelfiei, Gheorghe Coresie, etc), scrieri cvasi-necunoscute astăzi.

O bună mărturie în sprijinul noii practici canonice este Sfântul Paisie Velicicovschi însuşi, care a rânduit sutelor de călugări din obştea sa spovedania la duhovnicii ieromonahi, singurii care aveau dreptul să locuiască singuri în chilie. La 1785, când Sfântul Paisie ia hotărârea, în urma unei vedenii, de a întemeia Mănăstirea Văratec, le trimite maicilor de acolo pe monahul Iosif să le fie povăţuitor duhovnicesc, iar o dată pe săptămână pe ieromonahul Silvestru ca duhovnic. După 1812, când duhovnicul Silvestru ieromonahul este ales stareţ şi egumen al Mănăstirii Neamţ, Sfântul Iosif de la Văratic primeşte preoţia, devenind duhovnic al obştii de maici.

Aceste rânduieli, care confirmă câteva schimbări majore faţă de rânduielile din primul mileniu, au fost adoptate şi respectate de Sfântul Paisie de la Neamţ în conformitate cu practica liturgică şi duhovnicească a întregii Biserici din vremea sa. Toate aceste decizii, astăzi combătute de cei ce doresc întoarcerea la practicile anterioare Sinodului panortodox din 1642, au fost hotărâri luate cu mult sfat şi multă rugăciune într-o epocă despre care astăzi nu se cunoaște aproape nimic. Ele trebuie respectate şi păstrate în conformitate cu cuvântul Sfintei Scripturi: „Nu muta hotarele cele veşnice pe care le-au pus părinţii tăi” (Pilde 22:28).

Una dintre măsurile propuse de monahii athoniţi mai râvnitori care s-au grupat în mișcarea „colivarilor” la finalul sec. al XVIII-lea a fost mai deasa împărtășire cu Sfintele Taine. Dar ei nu au trecut peste rânduiala de a uni aceasta cu Sfânta Spovedanie şi cu pregătirea ascetică şi duhovnicească corespunzătoare. Opinia aceasta a fost confirmată, mai recent de toţi marii duhovnici români şi de Sfântul Iustin Popovici. Nici unul din aceştia nu a îndemnat la împărtăşirea fără spovedanie şi fără o minimă pregătire ascetică (post, metanii, etc).

Părintele Justin Pârvu, unul din ultimii mari monahi paisieni, şi-a dorit de la monahii săi să râvnească Sfintele Taine şi să caute împărtășirea cu ele regulată. Monahii săi cei mai râvnitori se spovedeau săptămânal şi se împărtăşeau la două săptămâni. Cei ce doreau să se împărtășească săptămânal o puteau face doar mâncând mâncare de post de Luni până Vineri inclusiv şi/sau împlinind alte canoane, după necesitatea fiecăruia. Cu siguranţă, însă, nu era o pravilă şi un canon simplu.

În privinţa spovedaniei creştinilor prin metode netradiţionale (prin corespondenţă, la telefon, pe internet, în maşină, sau către oricine care nu este preot duhovnic, cum ar fi: către vreun prieten, sau către maica stareţă, sau către icoană, către copac, către cer, în vis, „la comun”, etc.), Părintele Justin a fost categoric împotrivă, cu atât mai mult cu cât în unele obşti româneşti, ispitite de o neopatristică „ultra-tradiţionalistă” (sic!) deasa Împărtăşanie fără spovedanie sau spovedania la stareţă au devenit o obligativitate. Actele sacramentale sunt benevole, iar Spovedania se săvârșește în particular. Spovedania e lucrare de taină a Duhului Sfânt, nu o autodemascare, aşa cum mărturisirea credinţei este o afirmare a lucrării dumnezeieşti, nu o delaţiune a faptelor celor ce nu împărtăşesc credinţa. Aceste demonice inversări ale Tainelor sunt invenţia experimentelor temniţelor bolşevice asupra mucenicilor creştini, şi au devenit o plagă socială mai amplă, prin infuzarea comunităţilor creştine cu persoane care gândesc şi acţionează bolşevic, cu impresia că ar fi creştini.

Problema este, poate, cea mai grea sechelă a comunismului în România. Ea ar putea fi rezolvată simplu dacă s-ar cunoaşte canoanele care poruncesc caterisirea sau oprirea de la preoţie pe trei ani, ori chiar (cum poruncea o lege civilă) să i se taie limba preotului care divulgă taina spovedaniei.

Moda spovedaniei călugăriţelor la maica stareţă a sosit recent din spaţiul grecesc. Aici s-a trecut de la câteva cazuri particulare la generalizarea unei practici care acum a devenit o modă, şi încă una foarte periculoasă. Bătrânul Iosif Athonitul, Iosif de la peşteră, sau, cum este cunoscut îndeobşte, Gheron Iosif, a fost un monah care a vieţuit după 1924 în sânul unei comunităţi zelotiste, schismatice din Athos. Datorită râvnei şi dragostei sale, în scurtă vreme a fost căutat de mai mulţi tineri monahi care au vrut să vieţuiască împreună cu el. Deoarece şi-a dorit să rămână simplu monah până la sfârșitul vieţii şi din cauza lipsei preoţilor în acea comunitate zelotistă, pentru a păstra aprinsă râvna ucenicilor săi le-a cerut să se spovedească zilnic la el, prin harul şi rugăciunea sa călăuzind pe fiecare dintre monahii săi după cum s-a priceput. Abia în 1951, în urma unei vedenii, Bătrânul Iosif a revenit în sânul Bisericii Ortodoxe, trebuind să părăsească mica comunitate zelotistă din Athos. Cât a trăit, Bătrânul Iosif a dat binecuvântare unor maici pe care le povățuia prin scrisori să adopte rânduiala sa de spovedanie a maicilor la stareța lor, câtă vreme aceea avea binecuvântarea sa.

Sfântul Paisie Aghioritul, monah contemporan cu Gheron Iosif, astăzi canonizat pentru multele sale daruri duhovniceşti, nu a spovedit pe nimeni, din câte cunoaştem, deşi a fost sfătuitorul duhovnicesc al mai multor obşti de călugări şi maici.

Din păcate, excepţia ucenicilor şi ucenicelor Bătrânului Iosif (ca şi excepţia Sfântului Ioan de Kronstadt, cu spovedania publică), a fost luată ca regulă, de unele mănăstiri de maici. Din păcate, în foarte multe cazuri episcopii nu şi-au făcut datoria şi nu au oprit de la bun început acest lucru. În scurtă vreme, trecându-se peste practica a mai mult de un mileniu în care s-a încetăţenit spovedania la preot sau arhiereu, în numele unei ipotetice întoarceri la vremurile de aur ale monahismului, în unele cazuri s-a ajuns la o situaţie foarte asemănătoare cu cea din practicile şedinţelor protestante sau cu cea din vremurile comuniste, unde „spovedania” / ancheta / şedinţa de partid era, de fapt, o anti-spovedanie, era obligatorie, zilnică şi trebuia să conţină delaţiuni. Se merge uneori până la o formă de idolatrizare a stareţei, privită ca infailibilă.

Se ştiu mănăstiri din România care au adoptat aceste practici şi unde s-au mai importat şi alte inovaţii de sorginte protestantă, precum intrarea în biserici şi chiar împărtăşirea la menstruaţie, împotriva Canonului 2 al Sfântului Sfinţit Mucenic Dionisie al Alexandriei. Din păcate, deşi s-au observat în aceşti ani din urmă îmbolnăviri grave, accidente de moarte şi boli fără leac încheiate la cimitir în cazul tinerelor stareţe care au poruncit sau îngăduit aceste practici, ele continuă să rătăcească minţile a mulţi şi multe. Ce exemple mai bune decît aceste cazuri pot fi aduse cuvântului Sfântului Apostol Pavel de la 1 Corintheni 11:30 („De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”)?

Este evidentă lucrarea lui Dumnezeu şi prin femei, dar când acestea se substituie puterii sacerdotale este vorba de nu de lucrarea Harului, ci de încălcarea credinţei.

Cu privire la deasa împărtăşire cu Tainele lui Hristos, experienţa marilor duhovnici din ultimele decenii a impus ca aceasta să se săvârșească cel mai des o dată pe săptămână, cu spovedanie, pravilă şi canon foarte strict. Este foarte adevărat că în Athos şi în Grecia există obiceiul de a se împărtăşi monahii de mai multe ori pe săptămână, după cuvântul Sfîntului Vasilie cel Mare. Dar această practică, lipsită de Taina Spovedaniei şi de o pregătire duhovnicească absolut necesară poate invalida puterea lucrătoare a Sfintei Împărtășanii, după cuvântul Sfântului Iustin Popovici care spune: „Sfântul Apostol se luptă cu toată fiinţa lui şi lucrarea lui Hristos «lucrează în el întru putere». Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Numai în acest fel se săvârșește lucrarea desăvârşirii evanghelice divino-umane a omului. Lucrul acesta se face întotdeauna după o sinergie divino-umană, ca să nu se întâmple una din două: nici omul să nu devină robot, nici Dumnezeu să ajungă de prisos. Într-adevăr, omul ar deveni un automat dacă puterile harului lui Hristos ar lucra desăvârşirea şi mântuirea lui fără participarea voinţei lui şi fără luptă; iar Dumnezeu ar fi de prisos, dacă omul ar urmări desăvârşirea şi mântuirea lui numai prin ostenelile proprii, fără participarea puterilor harului lui Hristos. Dar, fiindcă desăvârşirea şi mântuirea sunt un lucru divino-uman, de aceea este nevoie de amândouă, adică de echilibrul divino-uman în conlucrarea divino-umană.”[1]

Marele folos duhovnicesc vine nu din deasa împărtăşire, ci din deasa spovedanie. Această practică a desei spovedanii a fost cheia sfinţirii a generaţii întregi de monahi, de la începuturile Bisericii până astăzi. Desigur, vorbim de o deasă spovedanie benevolă, la un povăţuitor duhovnicesc învederat de o viaţă evanghelică fără reproş. O astfel de spovedanie a fost cu putinţă în obştea Sfîntului Paisie Velicicovschi. O astfel de spovedanie a fost cu putinţă în obştea Mănăstirii Sihăstria de acum 70 de ani şi a fost lăudată de Părintele Cleopa Ilie în scrierile sale. Precum se poate şi verifica în atâtea scrieri, ceea ce au lăudat Sfinţii Părinţi în primele veacuri nu a fost deasa împărtăşire, ci deasa şi curata spovedanie.

Aceste practici ne-canonice sunt, aşadar, noi în România, apărute în ultimii 20 de ani sau chiar în ultimii 10 ani. Dacă ar fi de răspuns pe scurt, practica Împărtăşaniei fără dezlegarea preotului şi practica spovedaniei la maica stareţă trebuie să înceteze, şi e obligaţia episcopilor să intervină părinteşte pentru a le opri. Sigur, se cere de la un păstor iubire duhovnicească pentru păstoriţii săi, înţelegere şi trăire adânci, dar mai ales compasiune şi documentare cât mai temeinică, pentru a putea interveni părinteşte, dar şi cu eficienţă, ca să se mântuiască sufletele maicilor din acele obşti şi ca să nu se generalizeze în alte mănăstiri şi parohii (în cazul împărtăşirii fără spovedanie).

Viaţa monahală din România este, pentru multe Biserici locale un etalon, pentru complexitatea trăirii duhovniceşti şi longevitatea practicii liturgice şi monahale şi pentru numărul uriaş de monahi şi monahii care au vieţuit în România dintotdeauna. De aceea avem o uriaşă responsabilitate de a-l păstra.

 

La pomenirea Sf. Callist, patriarhul Constantinopolei,

20 Iunie 2019

Monahul Filotheu Bălan

(va urma)

Note:

[1] Omul şi Dumnezeu-omul, ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 197.

Sursa: Mănăstirea Petru-Voda