Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 11

Părintele Constantin Sârbu, Sfântul din București

Tags: sfintenia; marturisitori; inchisorile comuniste;

 

Părintele Constantin Sârbu – schiţă biografică

Lipsurile copilăriei și anii de școală

Părintele Constantin Sârbu vede lumina zilei la 10 ianuarie 1905 în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu și rămas orfan de mic copil este crescut de bunica din partea tatălui care se îngrijește să-i sădească în suflet credința ortodoxă și să-i insufle dragostea de biserică. Peste ani părintele va evoca cu nostalgie duminica în care bunica lui în fața icoanei Maicii Domnului din biserică i-a destăinuit că mama lui îl veghează din locașurile cerești, spunându-i: „Aceasta este mama ta cea mai adevărată, la ea să te rogi ca să-ţi poarte de grijă”. Lipsurile materiale, împresurările dureroase ale sărăciei îl determină să întrerupă școala vreme de patru ani și să muncească din greu cu oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. La sfatul bunicii în 1919, susţine examenul de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şi reuşeşte al treilea din cei 500 de candidaţi, făcând parte din prima serie de elevi de după primul război mondial. Deşi premiant în fiecare an de școală, nu este scutit de plata taxelor şcolare, motiv să muncească noaptea într-o fabrică de cherestea și ziua prin prăvăliile negustorilor. În ciuda condițiilor grele de trai reușește să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, iar ultima clasă, a VIII-a, o absolvă la Seminarul din Roman.

În toamna anului 1925 se înscrie la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti și are de înfruntat aceleași neajunsuri materiale care îi vor șlefui, însă, în chip minunat sufletul de viitor preot. Nici în perioada studenției nu se poate bucura de tihna nopților dormite, fiind nevoit să doarmă în sala de așteptare a Gării de Nord după ce gazda îl evacuează din mansarda din Piața Amzei unde a dormit pe jos doi ani de zile. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14:30, mulțumindu-se cu resturile de mâncare care rămâneau de la studenții ce aveau cartelă de masă. În 1927, este primit în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi se implică benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, sub îndrumarea părintelui Toma Chiricuță ca dirijor de cor, administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”.

Vrednic slujitor al altarului și al catedrei

În 1929 își termină studiile și până în 1934 funcționează pe postul de cântăreț al bisericii Lucaci din Capitală, neputând să găsească vreo parohie vacantă în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. În 1934 se mută la Huși unde cu binecuvântarea episcopului Nifon Criveanu va primi diaconia la 15 august, iar a doua zi preoția pe seama Catedralei Episcopale din Huși, momente unice despre care părintele Sârbu mărturisește: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”. Înzestrat cu o voce frumoasă și cu pregătirea necesară este numit de același episcop director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală, iar în plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. „În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită Casa Vasuta. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu”[1]. Sensibil la suferințele celor oropsiți, părintele Constantin ridică în Huși un cămin social pentru bătrâni și copii orfani. În 1938 soția, Maria Sârbu primește numirea de profesoară de limba germană și franceză la Liceul Nicolae Bălcescu din București și părintele se transferă la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu). Va sluji fără salariu vreme de doi ani în capela de la subsolul spitalului Regina Elena până când la intervenția personală a mareșalului Ion Antonescu și a patriarhului Nicodim va obține aprobările necesare ridicării monumentalei biserici Sf. Împărați Constantin și Elena. În 1941 soția îi moare și rămâne singurul sprijin pentru cele două fetițe ale sale. În 1943 piatra de temelie a noii biserici este pusă în prezența mareșalului Ion Antonescu, iar în cuvântul de mulțumire adresat oficialităților, părintele Sârbu va face o scurtă prezentare a proiectului: „Biserica trebuie să fie nu numai locaş de închinare în care să slujească preotul, ea trebuie să fie pilonul în jurul căruia să graviteze toată activitatea creştin-socială a societăţii. Deasupra sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare”. La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului Statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, a cărei finalizare era prevăzută pentru 20 noiembrie 1944. Însă din cauza bombardamentelor din anul 1944, lucrările de construcție se întrerup, biserica fiind terminată și sfințită de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu în 1949. Între timp foametea anului 1947 face ravagii în Moldova. Părintele Constantin Sârbu organizează colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le transportă cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi, binefacere pentru care Mitropolia Moldovei îi mulțumește în scris, iar Patriarhia Română îi acordă crucea de iconom stavrofor.

În vizorul Securității. Condamnarea

Prodigioasa activitate pastoral-misionară a părintelui Sârbu nu trece neobservată de autoritățile Statului, activitatea culturală și bisericească a parohiei Vergului fiind supravegheată îndeaproape de Securitate încă din 1948. Motivul anchetării părintelui între 15-21 iunie 1949 îl va constitui pelerinajul bucureștenilor la biserica Vergului la auzul minunii din vara anului 1949 când pe o fereastră a bisericii sub formă de „umbră”, apare o „cruce”. Eliberat probabil la intervenția autorității bisericești, va suferi o nouă arestare la 12 ianuarie 1954 sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. Capetele de acuzare vor fi sprijinul acordat de mareșalul Antonescu și de legionari la ridicarea bisericii, precum și folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei. La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de „deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la Mişcarea de rezistenţă „Salvatorii Neamului”.

Detenția. Cu Hristos până la moarte

Perioada detenției și-o va petrece în penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962), Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). Torturat și înfometat se îmbolnăvește de ulcer duodenal, însă va rămâne neclintit în mărturisirea de credință până la eliberare: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”. Deși pedeapsa îi expira la 8 ianuarie 1962, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele este trimis în „domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni, răstimp în care va sluji ca preot în biserica satului, evocarea părintelui Gheorghe Calciu rămânând grăitoare pentru profilul harismatic al părintelui Sârbu: „Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreţ și de ceilalţi credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu. La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani”.

Eliberarea. Slujitor la biserica Sapienția

După eliberarea survenită la 25 februarie 1964 înaintează Patriarhului Iustinian o cerere prin care solicită o parohie fără să-și facă iluzia că va reveni la biserica sufletului său din cartierul Vergului. Dialogul avut la întrevederea cu patriarhul rămâne antologic: „Ce să-ţi dau eu, Sârbule?”. „Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite!”. „Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost. Va primi cheile bisericii Sapienței care 40 de ani fusese închisă și era într-o stare avansată de degradare, o va restaura și va liturghisi în altarul ei până la sfârșitul vieții. „ Însă cea mai de preţ lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea bisericii şi adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunităţi religioase pline de dragoste frăţească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului. S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-a hărţuit şi urmărit şi după eliberare. Securiştii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate. I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată fiinţa. În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze şi i-au «recomandat» medicul chirurg care să facă aceasta. Înţelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat «tratat». A pus în ordine totul la biserică şi, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operaţie, chirurgul a intrat în salon şi l-a întrebat: «Cum, n-ai murit încă?». A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească şi împărtăşească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată şi tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt şi-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioşilor de la Sapienţei minunea şi ei, deşi îndureraţi de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui”[2] (Daniela Sontica). „Sub glia minusculă din curtea bisericii, Părintele veghează, din „dedesubtul a toată zidirea”, clipa zămislirii în adâncurile acestui neam creştin a unui alt sacerdot-nepereche în grădina Sapienţei româneşti. Sunt sigur că în Liturghia cerească, Părintele este protos. În lume el a fost paradigmatic. Aş zice tradiţionalul „odihnească-se în pace”, dar lui nu i se potriveşte deloc: nu l-am văzut obosit niciodată. Pentru el trebuie căutată o formulă nefolosită în altă situaţie fiindcă el a fost, este şi va fi unic. Dacă l-am văzut, am crezut; fericiți cei ce nu l-au văzut şi cred![3]”.

[1] Vezi biografia alcătuită de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu

[2] din relatările Danielei Sontica

[3] Pr. Prof. Ion Buga, Minipatrologie contemporană, Ed. Symbol, Bucureşti, 1994, pp. 167-174.

(Articol preluat din cartea Sfinții închisorilor, Petru Vodă)

 

05-11-2019
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu