Ce să facem cu canonul în asemenea situaţii? Există alte soluţii, în afară de rugăciune, care ne-ar mobiliza, ne-ar face să ne apropiem mai mult de Dumnezeu în situaţiile acestea?

– Cu siguranţă că în asemenea stări rugăciunea citită nu prea ne este de folos, şi aici duhovnicii trebuie să aibă înţelegere şi să nu impună, totuşi, poveri pe umerii ucenicilor. Şi atunci când nu merge rugăciunea citită să încercăm să ne rugăm aşa, simplu, să facem rugăciune tocmai din această neputinţă de a mă ruga: “Uite, Doamne, aş vrea să mă rog, dar nu sunt în stare, îmi este inima împietrită, nu mai simt nimic, nu ştiu ce să fac.” Dar să i-o spui Domnului, să faci o spovedanie atunci către Dumnezeu, şi această spovedanie către Dumnezeu va deveni, cred, o rugăciune foarte fierbinte, pentru că te exprimi pe tine aşa cum eşti, Dumnezeu aceasta aşteaptă. Nu aşteaptă de la noi poezii, ci aşteaptă inima noastră aşa cum este.

Aşa cum eşti trebuie să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu şi să-I spui: “Uite, Doamne, ăsta sunt, nu ştiu ce să fac, nu am unde să mă duc și nici nu vreau să mă duc în altă parte, vin la Tine!“ Cum au spus şi Sfinţii Apostoli la un moment dat: Doamne, de la Tine unde să ne ducem, pentru că Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Aşa să I-o spunem şi noi, chiar dacă ne simţim rău și împietriţi şi vai de capul nostru:

“Doamne, totuși vin la Tine, aşa cum sunt. Nu Te scârbi de mine, nu mă lepăda de la faţa Ta, nu mă lipsi de darul Duhului Tău Celui Sfânt, chiar dacă am păcătuit mai mult decât orice om…“

Îmi place foarte mult epicleza de la Liturghia Sfântului Vasile, unde spune preotul:

Nu pentru dreptăţile noastre, pentru că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta şi pentru îndurările Tale pe care le-ai revărsat cu prisosinţă peste noi, îndrăznim să ne apropiem de Sfântul și Dumnezeiescul Jertfelnic.

Auziţi? Nu pentru dreptăţile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta şi pentru îndurările Tale… Pentru aceasta îndrăznim. Ei, e valabil pentru fiecare credincios care vrea să se apropie de Dumnezeu, nu pentru dreptăţile lui, ci pentru mila și dragostea lui Dumnezeu, Care ne doreşte, Care ne caută, Care ne cheamă. A Lui este chemarea și iniţiativa. Sigur că şi din partea mea există dorinţa şi strigătul, dar există şi neputinţa şi slăbiciunea. Şi Dumnezeu, mai bine decât oricine, ne cunoaşte și ne înţelege; să avem această încredere!Dumnezeu nu se uită niciodată la noi cu dispreţ şi nu pune bariere, nu pune limite. De câte ori să iert aproapelui meu?, Îl întreabă Apostolul Petru pe Mântuitorul, oare de şapte ori este de ajuns? Şi îi zice Domnul: Nu-ţi zic ţie de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte. Pentru că El face aşa!Adică Domnul iartă la nesfârşit, nu se scârbeşte, nu leapădă pe nimeni. Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară, indiferent în ce stare vine!

– În afară de această rugăciune, aproape ca o mărturisire înaintea lui Dumnezeu, mai sunt şi alte lucruri sau moduri de a ne comporta sau fapte care ne-ar putea ajuta să ne încălzim inima? Poziţia la rugăciune, să citim din Evanghelie, să ne plimbăm prin natură… Ce ne-ar putea încălzi inima spre rugăciune?

– Mă rog, soluţii pot să fie mai multe, dar fiecare la momentul acela îşi poate găsi o cale. Trebuie să cauţi să vezi ce-ţi înmoaie inima, dar eu cred că mai mult decât orice, această mărturisire sinceră a neputinţei, cum o auzim și o citim în rugăciunea de la acatistul Mântuitorului, care exprima această realitate:

Nu am inima plină de durere, nu am pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor, nu am lacrimi mângâietoare, s-a împietrit inima mea de atâtea ispite și nu mai poate să caute spre Tine cu durere.

Iată, aceasta este starea despre care se vorbeşte în întrebare, și pe care o exprimă şi Sfântul Isaac Sirul în rugăciune. Aşadar, mărturisirea sinceră.

Sigur, şi să te plimbi prin natură, sau, cum zice părintele Sofronie, bea o cană de ceai şi rabdă. Sunt şi stări care trebuie răbdate; nu se schimbă, poate, în chip miraculos sau într-o clipă sau de la o zi la alta. Uneori trebuie să rabzi îndelung, poate zile întregi, poate luni, poate ani, Dumnezeu ştie. E o pedagogie a lui Dumnezeu cu fiecare suflet, dar trebuie să ai încredere şi trebuie să rabzi cu încredere. Cum iarăşi se spune în finalul psalmului 26:

Să se întărească inima ta, îmbărbătează-te, şi aşteaptă pe Domnul.

Deci aşteaptă, rabdă, va veni o zi, ţine mintea ta în iad și nu deznădăjdui, după cuvântul care i-a fost dat Sfântului Siluan și care este valabil pentru noi toţi. Ai încredere că într-o zi mila lui Dumnezeu va birui și în sufletul tău. E ca în vremea de secetă. Ce poţi să faci? Să rabzi şi să te rogi şi să aştepţi să vină ploaia. Mai mult decât atât nu poţi să faci. Aşa e şi în seceta duhovnicească: trebuie să rabzi, să te rogi cum poţi şi să aştepţi să vină ploaia harului.

– Păi ne ajută și postul, bineînţeles, dar şi postul, vedeţi, pentru multă lume este o povară, mai ales în veacul nostru, când oamenii sunt foarte slăbănogi, foarte obosiţi, program încărcat, multă muncă, consum și fizic și, mai ales, psihic. Şi pentru multă lume şi postul este o povară. Şi aici trebuie să găsim, cumva, soluţii de compromis sau soluţii pe măsura fiecăruia, pentru că nu toţi pot să ajuneze, de exemplu, o zi întreagă, pentru că se îmbolnăvesc, începe să-i doară capul, să ameţească. Deci postul rămâne o obligaţie chiar, dacă vreţi. Pentru noi, în Biserica Ortodoxă, postul este o ascultare, nu este ceva facultativ. Întreaga Biserică trebuie să ţină posturile rânduite: miercurea şi vinerea în cursul anului și posturile mari. Deci sunt obligatorii pentru întreaga Biserică, dar, sigur, fiecare la măsura lui și la locul lui; unii pot mai mult, alţii mai puţin. Şi aici, sfatul Sfântului Apostol Pavel este foarte folositor și preţios:

Cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă și cel ce mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că fiecare mulţumeşte lui Dumnezeu.

Vedeţi, deci, ce este esenţial? Mulţumirea! Nu faptul că mănânci sau nu mănânci, ci faptul că faci pentru      Dumnezeu şi Îi mulţumeşti Lui. Aici este esenţa! Dacă nu mănânci toată ziua şi cârteşti, mare lucru n-ai dobândit. Şi vedeţi că marea majoritate a Părinţilor îndeamnă să se facă postul cu măsură; de exemplu, [dacă] nu mănânci trei zile, dar după ceea patru zile mănânci până nu mai poţi – nu-ţi este de folos. Și atunci mai bine mănâncă în fiecare zi câte puţin. Dar să-ţi favorizeze, totuşi, lucrarea rugăciunii, lucrarea duhovnicească. Deci postul trebuie gândit şi rânduit în aşa măsură încât să-ţi fie de folos; să-ţi întărească şi să-ţi inspire rugăciunea, nu să ţi-o alunge din inimă.

– Pot faptele bune, ajutorarea unor oameni suferinzi în diverse forme, să sensibilizeze sufletul şi să nu mai avem nevoie de rugăciune? Sau să înlocuim rugăciunea cu asta?

– Nu cred. Rugăciunea în sine este o faptă bună şi cred că cea mai preţioasă, şi fără rugăciune nu cred că vom reuşi să facem cu adevărat fapte care să fie mântuitoare. Pentru că adevărata faptă bună trebuie să fie făcută în numele Domnului şi spre slava Domnului, şi asta nu se poate fără rugăciune. Fără rugăciune nu se poate să Îl ai pe Hristos prezent în mintea şi în inima ta şi să faci toate lucrurile tale în numele Lui și spre slava Lui. E o amăgire, e o păcăleală că faci fapte bune și renunţi la rugăciune.

E adevărat că, dacă cineva este foarte implicat într-o slujire a aproapelui, cum sunt cei care lucrează prin spitale sau prin azilele de bătrâni sau în alte domenii care solicită foarte mult, aceştia cu siguranţă că nu vor putea să stea ore în şir să citească rugăciuni sau canoane. Canonul lor de rugăciune va fi mult diminuat, dar nu înseamnă că vor renunţa la rugăciune. Tot este nevoie să aibă momente de rugăciune exclusivă, adică să înceapă ziua cu rugăciune, s-o sfârşească cu rugăciune. Chiar dacă e scurtă, să fie intensă, din toată inima. Şi apoi mergând şi lucrând şi spălând şi măturând, poţi să vorbeşti toată ziua cu Dumnezeu. Cum zicea părintele Rafail într-o conferinţă: Să [pălăvrăgim] toată ziua cu „Doamne…” Sau zice: Puneţi un „Doamne..” în faţă la toate gândurile voastre şi se vor transforma în rugăciuni. Să nu vorbeşti singur! Să nu vorbesc eu cu mine pentru că nu-mi ajută la nimic. Ci întotdeauna să-Lpun pe Dumnezeu înainte: “Doamne, acolo nu ştiu ce să fac..“, “Doamne, Îţi mulţumesc…“, “Doamne, iartă-mă!” când ai greşit, “Doamne, ajută-mă!” la nevoie. Deci toate cu „Doamne”. Niciodată singur. Şi atunci aş zice că, fără un efort foarte mare, poţi să fii într-o rugăciune neîncetată.

– Părinte, ce putem să facem atunci când suntem foarte obosiţi şi adormim la rugăciune? Să ne străduim, să ne trezim mai târziu, să continuăm aşa sau să dormim, şi când ne trezim să ne rugăm?

– Mă gândesc că e bine să ne găsim, totuşi, momentele în care să avem tihnă la rugăciune. Dacă suntem foarte obosiţi, personal aş zice să ne limităm la o rugăciune mai scurtă, dar intensă, din inimă, în care să-i mulţumim lui Dumnezeu, să-i cerem iertare şi să ne rugăm să ne ajute să trecem peste neputinţa noastră, peste slăbiciunea noastră. Oboseala este, totuşi, o realitate, şi mai ales a veacului nostru. Şi de multe ori, cu tot efortul, nu poate fi depăşită. Şi de aceea mă gândesc că trebuie să ne găsim momentele potrivite pentru rugăciune. Şi dacă noi, totuşi, stăruim să ne rugăm chiar dacă moţăim, posibil Dumnezeu să primească ca pe o jertfă, dacă o faci ca pe o jertfă. Dacă nu, s-ar putea să nu ajungă nici la Dumnezeu şi nici la inima ta.

– Nu, nu e specifică doar mediilor protestante. Sigur că în Biserică noi avem şi ceea ce numim Sfânta Tradiţie, care este un tezaur foarte bogat în care păstrăm, vedeţi, și rugăciunile oamenilor sfinţi, inclusiv la rugăciunea în comun, cât şi la rugăciunea în particular. Şi aceste rugăciuni ale oamenilor sfinţi au menirea să ne modeleze și nouă mintea, adică să învăţăm un anumit fel de a ne raporta la Dumnezeu, de a ne adresa Lui în rugăciune. Dar după ce ani de zile am participat la sfintele slujbe, am citit rugăciuni din cărţile de rugăciuni, am citit psalmi, aceste rugăciuni devin şi ale noastre, şi unele rugăciuni ne sunt mai apropiate cumva, inima noastră bate mai tare la anumite stihuri din psalmi, să zicem.

“Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte”, “Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te”sau “Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întăreşte” sau “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“.

Sunt atâtea stihuri din psalmi pe care noi le putem impropria ca rugăciune personală și pe care o putem rosti oriunde şi oricând. Şi asta e rugăciunea liberă în ortodoxie, dar care se inspiră tot din rugăciunea Bisericii, pe care o avem de la oamenii sfinţi şi care este inspirată de Duhul Sfânt, şi de care avem mare nevoie.

Deci nu ne putem limita numai la rugăciunea citită, şi, mai ales în veacul nostru, vedem că rugăciunea citită merge foarte greu, pentru că este plină de imagini. Rugăciunile sfinţilor au foarte multe metafore şi mintea noastră nu este în stare să le asimileze şi să se îndulcească de ele. Şi pentru noi este mult mai folositoare o rugăciune scurtă, intensă, strigătul lui Petru: “Doamne, scapă-mă!“, sau rugăciunea vameşului: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Deci avem nevoie de rugăciuni care să ne scoată din nebunia aceasta în care trăim în fiecare zi, să ne ajute sa ne adunăm, să ne liniştim. Or, aceste rugăciuni lungi, cu foarte multe imagini, devin la un moment dat o povară pentru mintea noastră atât de împrăştiată, atât de plină de informaţii, de senzaţii, și nu este uşor. Şi atunci avem nevoie de rugăciuni mai scurte, dar care sunt tot din tezaurul acesta al Sfintei Tradiţii”.  Sursa: Cuvântul -Ortodox