Singur sau împreună cu ceilalți?

     Să ne imaginăm o situație care chiar dacă este nedorită este totuși posibilă. Într-o clădire izbucnește un incendiu și pe ferestre ies flăcări și fum. Cetățenii care trec prin zonă asistă terifiați, mai ales că se aud și țipetele de groază ale unor persoane prinse înăuntru. Dar, deodată, se întâmplă un lucru neașteptat; o persoană necunoscută improvizează rapid o fașă de protecție pe care și-o leagă pe față până dedesubtul ochilor, după care se aruncă spre scara de acces a imobilului incendiat. Reușește să salveze un copil... .

Cum se explică acest lucru? Ce l-a făcut pe acest om să-i pese de viața semenilor săi? Nu putea, oare, să-și vadă mai departe de drum și să lase operațiunea de salvare în seama pompierilor ale căror sirene deja se auzeau? Nu putea proceda și această persoană ca ceilalți cetățeni care asistau neputincioși la catastrofă? Ba da. Sigur că putea să meargă mai departe, însă a ales să n-o facă. Ba chiar, am putea spune, și celelalte persoane ar fi vrut să facă ceva concret pentru a salva viața celor înconjurați de flăcări, însă instinctul de conservare a biruit această tendință a lor. Asta neînsemnând că ei nu doreau binele celor prinși în mijlocul focului. Dimpotrivă. „Fără a-și cruța viața, conform instinctului de conservare și fricii de moarte, există oameni care, uneori, prin jertfă de sine, acordă altora ajutor, fără alt scop decât ajutorul însuși. Astfel de oameni, depășindu-și condiția biologică, dezvoltă comportamente prosociale. Ne reamintesc prin acțiunile lor că omul este și spirit, nu numai materie!” (Chelcea, 1988, p. 71).

Din evenimentul prezentat și din atitudinea oamenilor rezultă că omul este făcut pentru a fi împreună cu ceilalți și spre a-și ajuta semenii. Și chiar dacă nu găsește întotdeauna resursele să o facă, el își dorește să-și ajute semenii. Concluzia este că omul este o ființă socială, făcută să trăiască împreună cu ceilalți.

Argumentul teologic

Când Dumnezeu „luând țărână din pământ” l-a făcut pe Adam, a adăugat: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Și, adormind Adam, din coasta lui a fost făcută Eva. Din însuși faptul că Eva a fost luată din coasta din apropierea inimii primului om se vede că omul este adus pe lume prin iubire și pentru iubire. Pentru relație și pentru a fi împreună cu ceilalți oameni și cu făptura întreagă.

Cineva s-ar putea întreba de ce atunci unii călugări preferă singurătatea? Însuși termenul de monah (care îl poate suplini pe cel de călugăr) înseamnă unul sau singur (monos). Dacă firea omului e orientată către comunitate, de ce monahul trăiește în singurătate? Răspundem tot printr-o întrebare: Oare monahul să fie cu adevărat singur? El care vorbește zilnic în rugăciune cu Dumnezeu și îi poartă în această rugăciune pe toți oamenii și întreaga lume nu are cum să se simtă sau să fie singur. Așa cum spune și etnopsihologul Ernest Bernea, „în acest fel sfântul (a se citi și „monahul” s. n.), pare că urăște și neagă tot ce aparține lumii acesteia. E numai o aparență înșelătoare” (Bernea, p. 87). Rostul acțiunilor lui ascetice și spirituale este tocmai să întemeieze comunitatea și comuniunea între oameni pe un plan superior. Chiar și acei monahi care trăiau retrași prin munți și peșteri, reveneau regulat în sânul comunității din care plecaseră pentru a se împărtăși cu Sfânta Euharistie. În fond, cine participă la Sfânta Liturghie și îi pricepe sensul, este unit cu întreaga lume. Iată cum și din viața exemplară a călugărilor se evidențiază destinația comunitară a existenței omenești. În fond, viața monahală poate confirma că „poți să fii singur în mijlocul mulțimii și împreună cu întreaga lume izolat” (Chelcea, 1990, p. 167).

Argumentul filosofic

Și între filosofi părerile sunt, în general vorbind, bivocale. Unii apreciază că mai întâi omul a fost adus la existență singur și că a trăit și s-a descurcat singur. Deși existența singulară a omului a corespuns și corespunde cu satisfacția lui existențială, totuși, în timp, omul a putut constata că își poate mai bine procura, și păstra resusrsele dacă acționează în echipă și, astfel, și-a făcut apariția „contractul social”. Alții consideră ca și teologia că omul este o ființă socială care a apărut în cadrul unui grup și își desfășoară viața în interiorul comunității. Aceasta e condiția sine qua non a existenței (Adămuț, 1997, p. 17).

Argumentul neurologic

După ultimele cercetări în domeniul creierului, se pare că oamenii dispun de un echipament neuronal care nu are alt rol decât să „să îi copieze” și să învețe de la alții. Sau, dacă doriți, neuronii oglindă, căci despre ei este vorba, nu fac altceva decât să oglindească, să reflecte cea ce fac ceilalți (Goleman, 2016, p. 115). Așa se explică de ce atunci când niște persoane se întâlnesc ocazional, să zicem în sala de așteptare a unuei gări, chiar dacă nu comunică verbal una cu alta se întemeiază totuși niște legături subliminale care îi face să se simtă mai apropiați unii de alții și să existe o armonie neconștientizată între gesturile și posturile lor corporale. S-a făcut și un experiment: niște oameni care nu se cunoșteau între ei au fost lăsați împreună câteva zeci de minute într-o sală de așteptare; după un timp au fost separați și s-au întâlnit într-un context inedit și cu alți oameni cu care nu s-au mai văzut niciodată până atunci. Iar când au fost puși să facă ceva împreună care presupunea muncă în echipă, cei din sala de așteptare a gării au tins să se ajute unul pe altul mai mult decât să se preocupe de crearea relațiilor cu noile persoane introduse în experiment.

Argumentul psihologic

Direcția esențială de deplasare a sensului vieții putem spune că se desfășoară pe axa individ – persoană – personalitate – sfânt. Dacă excludem dimensiunea sfințeniei, orice manual de psihologie acceptă evoluția individului spre personalitate, trecând bineînțeles prin stadiul de existență al persoanei (Zlate și alții, 2005, p. 98 – 99). Ascensiunea etapelor devenirii spirituale nu este una succesivă și atât, deși poate fi numită și așa. Aceste stadii de împlinire existențială sunt mai degrabă simultane, preponderența unora dintre ele ținând și de vârstă dar, mai ales, de prioritățile existențiale pentru care optăm. Dezvoltarea umană are loc în spirală, nu simplu ascendent.

Individul. E adevărat că biologicul deține un rol fundamental în prima parte a vieții omului însă, tot la fel de adevărat este și că sunt oameni care preferă să păstreze la loc de cinste datoria față de trup până la adânci bătrânețe, nedând o șansă prea mare dezvoltării celorlalte potențialități. Dimensiunea biologică a vieții conține tot ce ține de moștenirea ereditară a omului, toate trăsăturile psihice, temperamentale și fizice ale omului și, de asemenea, instinctele necesare supraviețuirii pe care le avem în comun cu celelalte viețuitoare. Cele mai importante instincte sunt legate de hrană și de reproducere sau, cum ar zice sfinții părinți, de burtă și de cele de sub burtă. Trebuie tras un semnal de alarmă referitor la obișnuința unora de a delimita strict între biologic și personal, argumentând neetic importanța mai mare sau mai mică a omului de-a lungul existenței sale și subliniind că în perioada pre-natală omul n-ar fi om întreg primind acest statut doar după naștere. Din păcate, pe această linie pot fi justificate tot felul de antiumanisme legate de experimente eugenice și uneori legate de simpla decizie a mamei sau a părinților de a nu-și complica viața.

Persoana presupune biologicul și îl canalizează spre relație. În persoană dimensiunea ereditar-biologică susține energia interpersonală. Omul nu mai este acum un exemplar oarecare al speciei, ci își particularizează relațiile cu ceilalți în funcție de necesități și disponibilități spre comunicare. Omul se definește acum prin a dărui și prin a primi. Vectorul existenței se îndreaptă către ceilalți și omul se definește acum prin valori care întemeiază relația. Omul nu devine persoană, ci este persoană. Și asta încă de la concepție. Omul nu este un animal care devine apoi persoană. Teologic vorbind, caracterul personal al omului se întemeiază pe considerentul ontologic după care omul este făcut după chipul lui Dumnezeu Care este Persoana supremă (Nellas, 2002, p. 61 – 70).

Semnificația insului se poate regăsi undeva între individul izolat, exponent material al speciei, și persoana deschisă spre realizare de sine și împreună cu ceilalți. Se pare că termenul „ins” vine de la prepoziția adversativă „însă”. Însă, la fel cum „însă” are și sensul de opoziție ca separare, tot astfel și insul nu mai este doar un individ biologic de masă, ci aflat cumva în drum spre identitatea personală de sine (Noica, 1987, p. 175).

Mai departe, personalitatea omului se poate dezvolta și poate ajunge la diferite performanțe. Nu e vorba în acest caz de genialitate și de acțiuni de geniu. Direcția și domeniul în care o persoană se poate dezvolta depinde de voința acelei persoane interesate să realizeze ceva. În felul acesta, potențialitățile devin acte concrete și întreg „echipamenul” ereditar, temperamental și personal, adică disponibilitățile psiho-somatice ale omului, cresc și se perfectează în domeniul de interes al persoanei. Practic, omul devine ceea ce este deja. Sigur că mediul și educația amprentează acum puternic asupra eredității.

Sfântul este un înnoitor prin excelență. Prezența lui în această lume este una de foc. Arde și mustră la fel cum luminează calea omului și încălzește inima lui. „Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinți, dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei, cel mai mare și esențial, credem că prezența unui astfel de exemplar uman între noi este o mare binefacere, poate cea mai mare” (Bernea, p. 89). În personalitatea sfântului chipul personal al lui Dumnezeu își activează virtualitățile, iar biologicul este redus la funcția lui energetică, bazală și de susținere a activităților superioare ale omului. Sfântul ridică personalitatea omului pe cele mai înalte culmi.

În acest context de iradiere a înțelesurilor, prin care putem percepe și pricepe mai bine straturile suprapuse care compun simultan, nu succesiv, ontologia omului, putem citi „cu alți ochi” relatarea filosofului de la Păltiniș: „Într-o scriere satirică mai veche, unde erau zugrăviți, cu tipul lor uman, călugării de pe vremuri, autorul, Damian Stănoiu, pune pe doi dintre aceștia să se certe și să se insulte. Termenii erau destul de cruzi, de aceea preferăm să cităm din memorie, aproximând: - Păcătosule, spune unul. – Bețivule, spune celălalt. – Stricatule! – Puturosule – Individule! Și duelul se oprește asupra acestui cuvânt triumfător” (Noica, 1987, p. 174).

Argumentul literar

Ne ajutăm aici de scriitorul Octavian Paler. Un ursuz și un antisocial autodeclarat. A beneficiat din plin de „oferta” singurătății și și-a dorit să poată gusta din atmosfera socială dar ale cărei „mirosuri” nu l-au ispitit prea mult niciodată. „Dar eșecul meu în planul relațiilor umane, care m-a adus la bătrânețe în pragul mizantropiei, cum l-aș putea motiva? Prin tendința de a mă lăsa folosit de tristețile mele? Prin dificultățile pe care mi le-am creat singur fiind și impulsiv și ușor de rănit? M-am străduit în viață să rămân onest și n-am pe conștiință nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puțin, să refuz să fiu un lup singuratic. Or, n-am făcut decât să îmi duc și în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulțumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie și de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăț ceva. Sau n-am putut” (Paler, 2015, p. 32).

A ști să fii singur e o artă; arta de a te iubi pe tine însuți. A ști să iubești pe alții, la fel, este o artă; arta de a interacționa iubindu-ți semenii. În fond, e vorba aici despre libertate și responsabilitate. Libertatea poate fi înțeleasă și ca asumare a deciziilor de adaptare și devansare a provocărilor singurătății și ale alterității. „Numai în libertatea adevărată, e slujirea adevărată. Există robia iubirii, care e în același timp adevărata libertate: nu a iubirii trupești de tine însuți, ci a iubirii binelui tău veșnic și al aproapelui. care are ca bază iubirea de Dumnezeu, singurul în care e asigurat binele nostru și al tuturor” (Stăniloae, 1978, p. 317).

Iubirea autentică de sine poate începe de la stima de sine ca purtători ai chipului lui Dumnezeu. Darul chipului divin ne diferențiază atât de îngeri, cât și de animale. Posesia chipului divin ne face destinatarii unei vocații cu totul și cu totul speciale în lume. Să ne iubim pe noi înșine și să-i iubim pe semenii noștri reprezintă scopul Întrupării Fiului. „ ... să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39).

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
2. ADĂMUȚ, Anton, I., (1997). Filosofie, Iași: Editura Polirom.
3. BERNEA, Ernest, Îndemn la simplitate, Editura Predania.
4. CHELCEA, Septimiu și CHELCEA, Adina, (1990). Din universul autocunoașterii, București: Editura Militară.
5. CHELCEA, Septimiu, (1988). Lungul drum spre tine însuți, București: Editura Militară.
6. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: Puterea Inteligenței Emoționale, traducere de Ana-Maria Datcu, București: Curtea Veche Publishing.
7. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere și studiu introductiv Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.
8. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu.
9. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București: E.I.B.M.B.O.R.
11. ZLATE, Mielu, CREȚU, Tinca, MITROFAN, Nicolae, ANIȚEI, Mihai, (2005). Psihologie, București: Editura Aramis Print.