Tâlcuire la Înălțarea Domnului

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Îngerii înștiințează și slujesc înălțarea omului". La Înălțarea Domnului "s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii"

Așa cum la Schimbarea la Față a Domnului, nu Hristos S-a schimbat, ci apostolii, ca să poată vedea slava lui Hristos - Hristos era întotdeauna luminos, cu mult mai mult decât L-au văzut apostolii sus, pe Tabor -, tot așa și acum s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii. Într-un anume fel, omul cel căzut a ieșit din sfera pământească și acum triumfă omul cel nou, Hristos cel veșnic, Dumnezeu-omul. 

Cum a avut loc Înălțarea Domnului? "Un nor L-a luat" (F. A. 1, 9). Verbul "a lua" (ἁναλαμβάνω) are sensul de a "a susține" [Verbul grecesc pe care Părintele Emilianos își întemeiază, în continuare, tâlcuirea este ἁναλαμβάνω, "a înălța", format din prepoziția ἁνα cu sensurile de "în sus, de jos în sus", și verbul λαμβάνω cu sensurile de "a lua, a primi, a duce cu sine" n. tr.]. Adică norul a devenit fundamentul de pe care a zburat Hristos, firea omeneasca îndumnezeită. Dar oare de ce a folosit Domnul norul la Înălțarea Sa? După cum știm, norul este prezent mereu în Sfânta Scriptura și este calea pe care umbla Dumnezeu. De aceea și spunem : "Iisus, Cel mai presus de Dumnezeire, a venit pe nor ușor." De asemenea, norul Îl ascunde de privirile oamenilor pe Cel care pășește peste nori, adică ascunde Dumnezeirea. La Înălțarea Domnului, norul era întunericul care ascundea dumnezeirea Dumnezeu-omului, pentru că trebuia ca fiecare om să o descopere atunci când urma să coboare Sfântul Duh. 

Psalmul 17 spune: "Suitu-S-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vânturilor" (Ps. 17, 12). Ciudat lucru! Cum S-a suit "pe heruvimi"? Psalmistul folosește verbul "a zburat" de două ori, ca să arate repeziciunea lui Dumnezeu și, prin urmare, atotprezența Lui. "Zburat-a pe aripile vânturilor". Dacă aripile le dau păsărilor repeziciune, cu cât mai mult o face vântul, care e mai iute decât ele! La fel și Domnul, în dumnezeiască Sa iconomie, aleargă, este foarte grabnic și prezent pretutindeni. Prin urmare, norul este imaginea heruvimilor, chipul îngerilor. 

Alt psalm spune: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc" (Ps. 103, 5). Duhurile sunt vânturile, mai cu seamă norii, care vin și pleacă, și cerul se deschide și se ascunde într-o necurmată schimbare. Prin urmare, norul este, mai întâi, cel care ascunde Dumnezeirea, ca să nu murim. În al doilea rând, norul L-a luat pe Domnul ca om și L-a înălțat la cer. În al treilea rând, ne arată în chip simbolic propria noastră îndumnezeire, pe care trebuie s-o căutăm, s-o simțim, s-o cerem, s-o credem.

În timpul înălțării firii omenești la cer avem un dialog foarte frumos, care este o trăsătură a canoanelor sărbătorii Înălțării, dar care apare în Sfânta Scriptură. Acest dialog se poartă între toți îngerii care privesc țintă la Domnul, urmând să Îl slujească pe om. Pe acest om l-au slujit și la Înălțarea Domnului, poruncind îngerilor mai de sus și zicând: "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!". Această expresie este cunoscută de la slujba de sfințire a bisericii, din psalmi și din slujba Învierii. Cuvintele "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!" înseamnă: Trageți zăvoarele porților, deschideți cămările, pentru că fiecare poartă este mică pentru a-L primi pe Cel ce S-a deșertat, pe Dumnezeul Care S-a micșorat! Hristos zboară îmbrăcat cu firea omenească. Este atât de mare, încât nicio poartă nu-L poate încăpea, și de aceea trebuie să le ridice. 

"Ridicați, căpetenii, porțile!" - imaginea este adevărată, luată din viața iudeilor. La întoarcerea lor din robia egipteană și în timpul expedițiilor militare, Chivotul trebuia să meargă înainte, fiind ridicat cu multă evlavie, pentru că era semnul prezenței lui Dumnezeu. Chivotul purta heruvimii și acoperământul împăcării, deasupra căruia se auzea glasul lui Dumnezeu descoperind oamenilor voia Sa. Chivotul mergea înainte. Când trebuia să treacă de porți, pentru a intra în orașele pe care le-au cucerit, căpeteniile alergau înainte și cereau de la dușmani să le predea cheile porților, ca să treacă Chivotul. Expresia "Ridicați porțile!" înseamnă predarea cetății și a dumnezeilor mincinoși în mâna adevăratului Dumnezeu. Trebuia nu doar să deschidă pur și simplu porțile, ci și să le scoată din țâțâni, ca să treacă Chivotul, adică Dumnezeu Care șade pe tron. La fel s-a întâmplat și când au adus Chivotul în Templul lui Solomon, la fel stăteau lucrurile de fiecare dată când Chivotul se întâmpla să plece sau să se piardă sau să îl ia cei de alt neam: când îl aduceau înapoi, trebuiau să scoată porțile; înainte mergeau bătrânii poporului și le deschideau. 

Slujba noastră de astăzi folosește această imagine pentru Înălțarea Domnului la cer. Îngerii strigă și poruncesc cerurilor să-și deschidă porțile. Mulțimea cerurilor corespunde unei expresii ebraice și este explicată de aproape toți Părinții. Adeseori, Părinții vorbesc despre două, trei sau șapte ceruri. Apostolul Pavel a fost înălțat până la al treilea cer (cf. 2 Cor. 12, 2), iar alți sfinți până la al șaptelea. Aceasta se spune pentru a fi evidențiată distanța dintre pământ și Dumnezeu, marea înălțime a lui Dumnezeu (cf. Ps. 137, 6). Nu ne ajunge să spunem că ne desparte un singur cer. Multele ceruri arată măreția Dumnezeirii, strălucirea și podoaba lui Dumnezeu. De asemenea, schimbarea cerurilor arată desăvârșirea, cea mai înaltă măsură de îndumnezeire la care a ajuns omul și care s-a realizat prin Înălțarea Domnului și, apoi, prin primirea Sfântului Duh. Unii au împărțit cerurile astfel: cerul cel mai de jos - acesta pe care îl vedem, tăria, apoi al treilea cer, și cu cât merge cineva mai sus, cu atât mai înalte sunt și cerurile, și îngerii care slujesc acolo. Domnul Se înalță pe heruvimi, pentru că în iconomia Vechiului Legământ sunt folosiți mai ales heruvimii și serafimii, precum arhanghelii Mihail și Gavriil. Mihail și Gavriil sunt dintre îngerii care îi slujesc pe oameni și Îl revelează pe Dumnezeu. Mihail face cunoscută puterea lui Dumnezeu, iar Gavriil, caracterul de Dumnezeu și om, adicăfaptul că în Fiul există și omul și că omul este dumnezeu. De aceea Gavriil slujește taina Buneivestiri și bunele vestiri de veselie, în timp ce Mihail le slujește pe cele legate de puterea Domnului, care au legătură cu războiul. 

Cel mai aproape de Dumnezeu stau heruvimii și serafimii. Serafimii închipuie puterea curățitoare a lui Dumnezeu, și de aceea ard. Numele "serafim" provine de la verbul ebraic "saraf", care înseamnă "a arde". De aceea un serafim l-a slujit pe Isaia, luând un tăciune de pe altar și atingându-i cu el buzele. Atunci Isaia a spus: "M-am străpuns la inima"(Is. 6, 5), sunt pierdut, ce-i asta ce-am văzut? Așadar, serafimii descoperă însușirea de foc, luminoasă și arzătoare a lui Dumnezeu, iar heruvimii lucrarea mai adâncă și mai duhovnicească a lui Dumnezeu, ei fiind cunoscătorii de taină ai lui Dumnezeu, cei care pot să sădească în cugetul nostru cele mai adânci lucrări ale vieții dumnezeiești. 

Îngerii, în timp ce-L văd pe Domnul că Se înalță, Îi pregătesc calea către cer, poruncind îngerilor din tagmele superioare să deschidă porțile. Aceștia, neștiind ce se întâmplă, întreabă și zic: "Ce este aceasta?". Atunci heruvimii, făcând cunoscut Ipostasul dumnezeiesc și omenesc al Domnului, răspund: "Acesta este Mântuitorul, Dumnezeul nostru!". Cel care S-a pogorât acum Se înalță. Ceea ce îi uimește pe îngerii care Îl poartă pe Hristos și îi face pe îngerii care-L primesc pe Domnul să se uimească nu este Fiul lui Dumnezeu, ci omul. Pentru că pe Fiul lui Dumnezeu L-au cunoscut. Nu cunoșteau însă că firea omenească se va înălța la cer. Si îngerii trebuia să fie inițiați în aceste taine, pentru că nu au fost și nu sunt întotdeauna cunoscători ai deșertării lui Hristos. 

Întrebarea "Cine este acesta?" au pus-o și demonii în iad. Când Domnul a pogorât acolo, diavolul s-a bucurat, pentru că L-a înghițit în pântecele său, dar a înțeles de îndată că a fost înșelat, și atunci a zis: "Cine este acest?", pentru că Domnul i-a prădat împărăția. Acum "Cel care S-a coborât la iad" Se înalță la ceruri, iar întrebarea "Cine este acesta?" o pun îngerii din tagmele superioare, și primesc răspunsul: "Acesta este Mântuitorul nostru!", acesta este Dumnezeul nostru, nu vă mirați! Da, trupul moștenește acum cerul, pentru că a fost îndumnezeit! 

Prin urmare, îngerii, mai întâi, înștiințează și slujesc înălțarea omului. In al doilea rand, tâlcuiesc faptul că trupul, care se înalță este un trup îndumnezeit, veșmântul Fiului lui Dumnezeu Care S-a pogorât.În al treilea rând, răspund la întrebarea: "De ce-Ti sunt hainele roșii?" (cf. Is. 63, 2), spunând că aceasta prorocie a vestit mai dinainte, pe de-o parte, taina îndumnezeirii omului, iar pe de alta, taina deșertării lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a deșertat, iar omul s-a umplut, ca sa umple cerul cu mulțimea sfinților. Prin urmare, "ceea ce s-a înălțat de la noi întru slavă, la ceruri", ceea ce s-a pierdut din ochii noștri cu atâta slavă a fost firea omenească. Aceasta s-a pierdut din ochii noștri "întru slavă" datorită firii dumnezeiești a Domnului, pentru că lumina a pătruns trupul care s-a înălțat.Fiul lui Dumnezeu este acum ceea ce a fost și ceea ce va fi; omul însă, din pământesc, devine acum dumnezeiesc.   

Din: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016, Sursa: Român Ortodox în Franța