Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 1549

Vinovăție și responsabilitate

Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: vinovatia; responsabilitate; iertarea;

Contextul discuției

Începem cu o călătorie în timp. Ajungem până în Atena secolului al IV-lea. Despre procesul lui Socrate È™tim de la Platon (Platon, 2001). Acuzatorii îi imputau filosofului că (1) a corupt tineretul, (2) nu crede în zei È™i (3) că a inventat zei. Judecătorii în număr de 500 au fost aleÈ™i democratic, adică nu au demonstrat vreo competență de jurisprudență, fiind aleÈ™i aleatoriu după procedura de atunci a Atenei.

Însă, Socrate a refuzat să pledeze vinovat. Un psiholog (deÈ™i nu numai un psiholog) s-ar putea întreba: ”De ce a refuzat Socrate să intre în jocul conformismului social atât de aÈ™teptat È™i cerut de judecătorii lui? Putem spune că neasumându-È™i responsabilitatea a acÈ›ionat iresponsabil? Nu ar fi fost mai normal să se ruÈ™ineze È™i să implore iertare? Actele lui de sfidare a juriului, provin din mândrie?” (Boncu, 2015, p. 98).

Desigur că atitudinea lui Socrate se justifică prin filosofia sa de viață, prin convingerile sale, deci prin VALORILE pe care îÈ™i întemeiază filosofia È™i viaÈ›a. Valorile reprezintă terenul sigur exprimării libertății È™i discernământului autentic. Fără valori viaÈ›a ta ar fi purtată încoace È™i încolo de propriile interese mărunte sau ale altora. Iar urmărirea obiectivelor fără conÈ™tientizarea È™i trăirea valorilor din spatele obiectivelor în timplul călătoriei spre atingerea lor nu aduce mulÈ›umire È™i fericire (O’ Connor & Lages, 2007, p. 73)

Care sunt valorile Învierii?

Un îndemn poate suna aÈ™a: ”Dumnezeu te-a iertat. Iartă-te È™i tu!” Sunt persoane care afirmă în necunoÈ™tință de cauză că învățătura bisericească îÈ›i cultivă sentimentul vinovăției. Dimpotrivă, primul cuvânt pe care Domnul Hristos l-a rostit după ce a înviat din morÈ›i către femeile mironosiÈ›e a fost: ”BucuraÈ›i-vă!” (Matei 28, 9), iar către apostoli: „Pace vouă” (Luca 24, 36). Ne întrebăm cu toÈ›ii probabil cum să ne bucurăm simÈ›indu-ne vinovaÈ›i pentru ceva în acelaÈ™i timp. În fond, Învierea ne-a adus iertarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a sfărâmat zapisul păcatelor noastre È™i ne-a eliberat de povara lor.

Păcatele s-au format ca o crustă peste sufletele noastre care, încătuÈ™ate de păcat fiind, nu mai au libertatea de decizie È™i acÈ›iune funcÈ›ionale sută la sută. Păcatul a devenit obiÈ™nuinÈ›a noastră prin repetare È™i, astfel, s-au creat circuite neurale care îl susÈ›in. Orice facem în mod repetat devine a doua noastră natură (cf. Goleman, 2016, p. 138). E ca atunci când mergi cu roÈ›ile de la car împiedecate. Nu ai cum să prinzi viteză È™i nici cum să urci dealurile vieÈ›ii. Vinovăția neispășită nu-È›i dă voie să trăieÈ™ti prezentul È™i nici să-È›i promovezi un viitor luminos. Însă, când faci ceva cu bucurie, cu uÈ™urință È™i cu relaxare, înseamnă că atunci trăieÈ™ti în lumina prezentului despovărat de vină (Tolle, 2012, p. 79). Raportarea la trecutul încărcat de semnificaÈ›ia negativă a vinovăției e ca un rucsac plin cu bolovani ascuÈ›iÈ›i È™i grei pe care îi porÈ›i în spate.

Hristos ne-a adus scăparea de gravitaÈ›ia insurmontabilă a vinovăției. Aceasta este lumina sensului Învierii: ”Acum toate s-au umplut de lumină È™i cerul È™i pământul È™i cele de dedesubt” (Octoihul Mic, Catavasiile PaÈ™tilor, p. 172). Lumina aceasta universală care ne cuprinde pe toÈ›i în sensul ei din toate părÈ›ile È™i, deci, fără nici o umbră de înÈ›eles limitat de egoism È™i teluric, este lumina înÈ›elegerii Dumnezeirii lui Hristos È™i Care, Fiul lui Dumnezeu fiind, ”Lumină din Lumină È™i Dumnezeu adevărat din Dumneeu adevărat”, a omorât moartea È™i ne-a mântuit pe toÈ›i. ”... alergaÈ›i È™i propoveduiÈ›i lumii, că a înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a mântuit neamul omenesc” (Octoihul Mic, Catavasiile PaÈ™tilor, p. 173).

După Înviere oamenii tot aÈ™a mor, însă ceea ce s-a schimbat este înÈ›elesul morÈ›ii. După moarte acum nu mai punem punct. Moartea nu mai este destinaÈ›ia finală a existenÈ›ei omeneÈ™ti, ci ”calea cea strâmtă” care duce spre Împărăție: ”Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! PaÈ™tile Domnului, PaÈ™tile! Că din moarte la viață È™i de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Octoihul Mic, Catavasiile PaÈ™tilor, p. 172).

Mitul învinovățirii în Biserică

AÈ™adar, Biserica È™i învățătura ei nu învinovățeÈ™te pe nimeni. Dimpotrivă, stimulează energia încrederii È™i nădejdii. Învierea îl dăruieÈ™te cu speranță pe om È™i îi stimulează încrederea în sine ca chip al lui Dumnezeu. Ca persoană care trăieÈ™te veÈ™nic. Ar putea cineva să spună că valorile È™i idealurile pe care învățătura bisericească le promovează sunt atât de înalte încât devin ”imposibile” pentru omul obiÈ™nuit. Și asta îi poate crea frustrări, nemulÈ›umiri È™i, în cele din urmă, toate aceste valori prea înalte pentru omul obiÈ™nuit – de fapt, prea înglodat în interesele plăcerii materialiste – îl pot aduce în situaÈ›ia de a se simÈ›i vinovat È™i trist pentru că nu poate împlini aceste exigenÈ›e (Sunt cercetători care consideră că lucrurile stau pe dos, adică oamenii sunt dependenÈ›i de Biserică tocmai datorită frustrărilor existenÈ›iale. Chelcea, 1988, p. 115).

Și, psihologic vorbind, cam aÈ™a stau lucrurile: Supraeul nostru care include toate interdicÈ›iile, regulile È™i recomandările dezirabile pe care o persoană le internalizează de-a lungul vieÈ›ii sale, este adesea violentat de dorinÈ›ele È™i poftele noastre inconÈ™tiente care îÈ™i cer dreptul la viață È™i, în consecință, moralitatea Supraeului poate fi încălcată, motiv pentru care vinovăția îÈ™i poate face apariÈ›ia (Boncu, 2015, p. 105). E adevărat că vinovăția vine la pachet cu timiditatea, cu jena È™i cu ruÈ™inea, È™i, în egală măsură, e adevărat că persoana care încearcă astfel de simțăminte nu poate fi socotită fericită după standardele lumii de azi, însă câÈ›i oameni nu pot să doarmă noaptea din cauza învățăturii creÈ™tine È™i ortodoxe care, zice-se, i-ar face să se simtă vinovaÈ›i È™i ruÈ™inaÈ›i? Care om se mai preocupă azi de ”întristarea cea pentru Dumnezeu” (II Corinteni, 7, 10)? Unde este acea stare de pocăință ”care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-È™i plângă păcatele, să se întristeze de pierderea curăției sale de la început, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu È™i care este o stare de pocăință, de doliu duhovnicesc, de străpungere a inimii, care ajunge la desăvârÈ™ire în darul lacrimilor” (Larchet, 2001, p. 158)?

De unde ne vine, de fapt, vinovăția?

  1. Societatea

Ceea ce aduce astăzi întristare omului È™i cultivă sentimentul lui de vinovăție, este noul sistem de valori pe care era consumistă le aduce ”democratic” dinspre vest. Și, într-adevăr, consumismul, avuÈ›ia, banul, libertatea de expresie È™i de comportament, aduc împreună cu ele culminarea supravieÈ›uirii în lăcomie, a libertății în libertinismul plăcerilor, iar demnitatea de sine a omului se transformă în supra-estimarea infatuată de sine a individului democrat È™i aparent bine informat. Omul nu poate trăi fără Dumnezeu È™i pentru că-L are în fire È™i nu-L poate eluda „caută în neÈ™tirea lor înlocuitori ai lui Dumnezeu” (Niță, 2015, p. 31).

S-a ajuns până acolo încât se poate considera că cine are alte valori decât cele enumerate mai sus, nu este o persoană adaptată evoluÈ›iei societății actuale. Dimpotrivă, cine îÈ™i exprimă sentimentul apartenenÈ›ei religioase facându-È™i, să zicem, semnul sfintei Cruci, este considerat confiscat confesional È™i o persoană ”dogmatică”. Altul, dacă este bun, este luat de prost sau, în cel mai bun caz, este suspectat de interese obscure. Statusul unei persoane este evaluat astăzi după volumul contului bancar deÈ›inut sau după semnificaÈ›ia mărcii maÈ™inii pe care o conduce. Și, astfel, omul cotidian ajunge să se învinovățească pentru că nu deÈ›ine valorile după care se ghidează societatea actuală. TristeÈ›ea este una pe măsură.

  1. Parentajul deficitar

A te simÈ›i sau nu vinovat de ceva presupune un proces de autocunoaÈ™tere È™i autoanaliză matură. Pentru a te evalua corect pe tine È™i valorile după care îÈ›i conduci viaÈ›a, e nevoie să fii ”major”, adică să fi ajuns la un anumit nivel minim de dezvoltare neurologică È™i psihologică. Știm că potenÈ›ele psihologice ale creierului ajung la maturitate undeva în jurul vârstei de 18 ani.

Până la ”majoratul” maturității însă, oamenii pot parcurge o serie de evenimente, să le spunem, existenÈ›iale, prin care iau contact cu învinovățirea de sine. PărinÈ›ii sunt cei care pot crea vinovăția prin aÈ™teptări ambiÈ›ioase din partea copiilor. Există acel complex parental după care vreunul dintre părinÈ›i se poate aÈ™tepta să se autorealizeze prin proprii copii. În acest caz, rezultatele copiilor pot fi preluate de către niÈ™te părinÈ›i prea ahtiaÈ›i după compensarea eÈ™ecurilor personale. Ori pentru aceasta au nevoie de copii È™i de performanÈ›ele lor. Astfel, părinÈ›ii pot ajunge să ”trăiască” reuÈ™itele È™i eÈ™ecurile copiilor ca È™i cum ar fi ale lor. Iar pretenÈ›iile părinÈ›ilor, È™i odată cu acestea È™i presiunea emoÈ›ională asupra copiilor cresc exponenÈ›ial.

O altă situaÈ›ie posibilă în familie È™i cu un impact uriaÈ™ asupra dezvoltării armonioase a copiilor, o reprezintă însoÈ›irea È™i susÈ›inerea lor emoÈ›ională. Acest lucru se impune mai ales în cazul înregistrării unui eÈ™ec, să zicem, È™colar. Dacă parentajul este unul sănătos, niciodată mama sau tata nu vor suplimenta povara emoÈ›ională a copilului aflat la ananghie. El oricum se simte descurajat, respins È™i însingurat È™i e probabil ca la o astfel de stare să contribuie È™i atitudinea vreunui profesor mai autoritar È™i impulsiv. Și, dacă peste toatea acestea, È™i părinÈ›ii vin cu arsenalul dezlănÈ›uit al reproÈ™urilor, copilul poate încerca sentimente acute de singurătate existenÈ›ială. Practic, în afara sprijinului părintesc, el nu mai È™tie nici cum È™i nici de unde să se mai alimenteze cu energie pentru a putea continua... să trăiască fericit.

Indirect, divorÈ›ul poate stimula autoînvinovățirea copilului care nu dispune de un ”instrumentar” suficient de intepretare È™i înÈ›elegere a dificultăților cu care părinÈ›ii lui se confruntă. În această situaÈ›ie, comunicare între părinÈ›i È™i copii este esenÈ›ială pentru siguranÈ›a È™i chiar pentru sănătatea lor emoÈ›ională. Iar neînvinovățirea unilaterală a părintelui absent contribuie È™i ea la securitatea emoÈ›ională a copilului. Acesta din urmă trebuie constant ajutat să se deresponsabilizeze de conflictualitatea parentală (Dolto, 2016, p. 24).

Desigur că sunt situaÈ›ii de viață multilple în care învinovățirea de sine poate găsi condiÈ›ii favorabile de creÈ™tere în deserviciul unei vieÈ›i echilibrate È™i mulÈ›umitoare. Familia, Biserica È™i Școala sunt instituÈ›iile care au datoria de a asigura condiÈ›iile de formare È™i creÈ™tere a personalității sănătoase. Orice persoană crede în ea însăși dacă de-a lungul vieÈ›ii sale a întâlnit acele figuri semnificative pentru ea È™i care, în loc să o învinovățească, au crezut în ea. Sigur că derapaje pot fi în fel È™i chip. Errare humanum est.

Însă, un sistem valoric pe care o persoană È™i-l formează în timp, o ajută să treacă peste tot ceea ce s-ar putea numi non-valoare sau falsă-valoare. Valorile îi dau omului stabilitatea necesară È™i reperul pe care, dacă îl are, nu se mai poate rătăci sub impulsul persuasiv al diferitelor ”ispite” care penetrează puternic din spaÈ›iul social tot mai proteic.

CredinÈ›a în Înviere rămâne reperul statornic în faÈ›a căruia se topesc materiile prime ale plăcerilor consumiste, trupeÈ™ti È™i sufleteÈ™ti, inculcate ideologic în orice fel È™i formă: hrană, vestimentaÈ›ie, infatuare È™i ambiÈ›ie, democraÈ›ie È™i drepturi personale. Fără a-È›i cunoaÈ™te valoarea ta ca ”chip al Chipului” È™i ca fiu al Tatălui, nu-È›i mai rămân decât cele ale lumii pe care le-am enumerat. AÈ™adar, nu ai cum să te învinovățeÈ™ti că nu eÈ™ti realizat după criteriile ideologiei consumismului, câtă vreme încrederea în tine însuÈ›i È›i-a fost restaurată axiologic È™i soteriologic de Hristos cel Înviat.

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURÄ‚
  2. BONCU, Ștefan și NASTAS, Dorin, (2015). Emoțiile complexe, Iași: Editura Polirom.
  3. CHELCEA, Septimiu, (1988). Lungul drum spre tine însuÈ›i, BucureÈ™ti: Editura Militară.
  4. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinÈ›ii se despart: cum să prevenim suferinÈ›ele copiilor, traducere de Smaranda Bredosian È™i Magdalena Popescu, BucureÈ™ti: Editura Trei.
  5. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: Puterea Inteligenței Emoționale, traducere de Ana-Maria Datcu, București: Curtea Veche Publishing.
  6. LARCHET, Jean-Claude, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, traducere de ;arinela Bojin, București: Editura Sofia.
  7. NIȚĂ, Alexandru, Mihail, (2015). Treptele Raiului, Sibiu: Anastasis.
  8. O’CONNOR, Joseph È™i LAGES, Andrea, (2007). Coaching cu NLP. Cum să fii un coach de succes, traducere de Daniel Mihai Duncă, BucureÈ™ti: Editura Curtea Veche.
  9. OCTOIHUL MIC, (1999). Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
  10. PLATON, (2001). Apărarea lui Socrate. În Platon, Opere Complete, vol I, BucureÈ™ti: Editura Humanitas.
  11. TOLLE, Eckhart, (2012). Puterea prezentului, traducere de Alexandra Borș, București: Editura Curtea Veche.

 

20-05-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu