Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 175

Cheia Învierii e iubirea

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: Invierea Domnului; iubirea aproapelui;

Frică și manipulare

Dacă Hristos a înviat, de ce îți mai este teamă? ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” Acesta este salutul creștin după Înviere și, totodată, mărturisirea noastră de credință. Puterea și lumina celor care cred că Hristos a înviat. Și, totuși, după o statistică astăzi 1om din 4 se plânge de mâncare, 1 om din 3 se plânge de apă, iar fiecare dintre noi se teme. Teama ne este injectată pe toate canalele. Sub pretextul că suntem informați, aflăm de fapt de tot felul de lucruri care sunt menite a ne strecura în subconștient frica. Frica îngheață. ”A înghețat de frică”, se spune. Sau ”A înlemnit de frică”, se mai zice. Frica imobilizează și pierde perspectiva de ansamblu asupra lucrurilor. Cel ce simte frica se concentrează asupra pericolului și e în stare să facă multe compromisuri doar pentru a supraviețui. Oamenii înfricoșați nu mai sunt în măsură să gândească sau să înfăptuiască revoluționar. Aici frica este un mecanism manipulativ.

Vă dau un exemplu despre modul în care funcționează mecanismul fricii. Uitându-mă la televizor văd, să zicem, multe accidente de mașină soldate cu decese. Sânge, durere, lacrimi și disperare. Văzând asta zilnic, vrând nevrând mi se instalează o stare generalizată de anxietate legată de deplasarea cu orice mijloc de transport. Și dacă, de exemplu, am copii care conduc mașina, le port de grijă tot timpul ca nu cumva să li se întâmple ceva la volan. Sigur că această grijă părintească este firească, însă eu vorbesc acum despre acumularea de energie negativă pe seama multiplelor accidente rutiere pe care televizorul mi le-a arătat abundent și care se amestecă subliminal cu grija pentru copiii mei care au și ei mașină și care, deci, sunt pasibili în orice clipă de accident. Frica este contagioasă și energia ei se răspândește vertiginos. Am dat doar un exemplu, însă principiul poate fi generalizat prin aplicarea și la alte situații. În general, anxietatea funcționează în favoarea supraviețuirii și protecției vieții împotriva pericolelor de tot felul (Ellis, 2009, p. 24). Această anxietate o avem fiecare dintre noi și poate fi amplificată, cum spuneam, mediatic.

Oare să ne vrea cineva temători, retractili, înfricoșați? Oare să fie cineva care să știe că sentimentul fricii e unul de valoare primară și că e vechi de când e lumea? Într-adevăr, frica a servit supraviețuirii animale și umane în toate timpurile. Spiritul de turmă a fost cel care a facilitat iradierea acestei emoții primare necesare supraviețuirii. Aceasta înseamnă că ori de câte ori oamenii astăzi sunt supuși unei ”stări de asediu”, frica revine imediat la postul ei de jandarm al vieții și acționează prin contagiere asupra tuturor.

  1. Învierea: frică și nălucire?!

Tot în jurul emoției fricii s-au țesut și argumentele celor care au susținut că Învierea Domnului a fost o farsă apostolică (IPS Plămădeală, 1996, p. 134). Detractorii Învierii Dumnului, (ne)fiii mântuirii în Hristos, au promovat frica la nivelul argumentului (ne)Învierii. Așa că, spun ei afectat, chiar dacă Scriptura ne-o arată documentat, Hristos Domnul nu a Înviat din morți, ci ucenicii extenuați de anxietate și îngroziți fiind, nu mai puteau percepe acurat și corect realitatea. Astfel că Apostolilor și ucenicilor le era atât de frică să nu cumva să împărtășească și ei soarta Mântuitorului, încât, sub presiunea gândului că vor fi descoperiți și uciși și ei, psihicul lor și-a activat resursele imunitare și, în spiritul salvării, le-a creat iluzia Învierii lui Hristos. Adică, încolțiți de frică, li se părea că-L văd pe Hristos Înviat, care, după argumentul de fond al detractorilor Învierii n-a fost decât o halucinație (IPS Plămădeală, 1989, p. 239).

Facem acum o paranteză psihologică dacă vreți. Sunt trei procese psihice primare: senzația, percepția și reprezentarea. Senzația se produce numai în prezența obiectului. De exemplu, referindu-ne la simțul tactil, putem spune că simțim plita încinsă atunci când punem din greșeală palma pe ea. Percepția în schimb, se realizează tot în prezența directă a stimulului însă, cumva, stimulul sau obiectul percepției este prezent doar ”pe jumătate”. E, dacă vreți, ca și cum ai trece cu rapiditate prin fața ochilor cuiva un obiect rotund de mărimea unei mingi de tenis, fără ca persoana respectivă să poată vedea exact dacă este vorba despre o astfel de minge, despre un măr sau, poate, despre o minge de oină... . Înainte de a reveni la percepție – căci despre ea este vorba în procesul de argumentare al detractorilor Învierii – mai subliniem că cel de-al treilea proces primar, reprezentarea, se produce în absența oricărui stimul direct. Ca și cum ai spune unui grup de persoane despre mașini, lăsând fiecare persoană să-și imagineze ce marcă de mașină dorește. Așadar, reprezentarea apelează la obiectul interiorizat al fiecărui om, deci fără ca obiectul să fie de față. Observăm că pe continuumul aflat de la senzație, trecând prin percepție și ajungând până la reprezentare, obiectul sau stimulul dispare treptat lăsând loc tot mai mult imaginației persoanei (Crețu, Mitrofan, Aniței, 2005, p. 21 - 41).

Revenind la percepție, așa cum spuneam, argumentul iluziei vederii Domnului Înviat se bazează pe frica îngrozitoare a ucenicilor. Atât de tare se temeau acești ucenici că vor fi și ei omorâți încât aveau nevoie să creadă că Domnul Hristos a Înviat, așa cum de mai multe ori le spusese, și, astfel, să creadă în posibilitatea lor de scăpare. Astfel, li se părea că peste tot Îl vedeau pe Hristos Înviat.

Așa cum am văzut, din punct de vedere perceptiv lucrurile au sens; dacă nu vedem un obiect clar atunci ne imaginăm ce ar putea fi și începem să dăm cu presupusul în funcție de starea noastră interioară. Dacă, să zicem, mi-e frică de bufnițe, orice mișcare pe care o percep pe înserat în vreun copac mi se pare a fi o bufniță.

Încă un exemplu. Să spunem că cineva obișnuiește să se plimbe cu bicicleta între două localități rurale. Zona nu e neapărat una sălbatică însă, din când în când, mai mișună pe acolo câte un mistreț sau vreun urs. Dacă, să zicem, se întâmplă ca vestea că un urs se preumblă pe-acolo în ultima vreme să ajungă la urechile biciclistului, e foarte probabil ca biciclistului nostru fiecare gâlmă de pământ pe care o percepe de la distanță să i se pară a fi un urs. Așa funcționează mecanismul perceptiv. Pe seama fricii deci, poate apare iluzia.

Revenind la subiectul Învierii și la teama ucenicilor de a nu împărtăși soarta crudă a mentorului lor, cei care susțin azi că, în fond, Învierea nu reprezintă decât o iluzie bazată pe sentimentul fricii, nu fac mai mult decât să forțeze interpretarea argumentului percepției distorsionate în sensul aplicat ucenicilor timorați.

Noi însă ne punem următoarele întrebări: oare creștinismul să se fi întemeiat doar pe o iluzie, fie ea chiar iluzia Învierii? Să fi putut oare o simplă iluzie perceptivă să întemeieze o religie atât de întinsă și puternică așa cum este creștinismul? Știm din Sfânta Scriptură că Domnul Înviat S-a arătat Mariei Magdalena și celorlalte femei mironosițe, Apostolilor fără Toma, Apostolilor cu Toma, lui Luca și Cleopa aflați în drum spre Emaus, Apostolilor la Marea Tiberiadei, deodată la peste 500 de frați și, în cele din urmă, S-a arătat și Sfântului Apostol Pavel, acestea fiind doar câteva consemnări ale arătărilor demonstrative ale Domnului după Învierea Sa. Oare toate aceste persoane să fi fost atât de zdruncinate de frică încât să li se pare că-L văd pe Hristos Când de fapt nu era vorba decât de o nălucă născută de teroare? (Stăniloae, 1978, p. 158). Deloc probabil. Oare sfinții care au umplut cu mărturisirile lor de credință calendarele știute de noi și pe cele știute numai de Dumnezeu, s-au sacrificat pentru o iluzie? Iarăși zic: deloc probabil.

  1. Învierea: trupul lui Hristos furat de ucenici?!

Să admitem acum că ucenicii ar fi fost adânc înfricoșați în urma uciderii lui Hristos. Cum e clar că a și fost. De ce atunci fariseii din vremea Lui ca și cei din vremea noastră afirmă asemenea unor chimvale răsunătoare că ucenicii L-au furat pe Hristos? Cine mai era în stare să fure trupul mort al Domnului (IPS Plămădeală, 1989, p. 239 ș.u.)? Apostolii care s-au ascuns de teamă care pe unde a putut? Exemplul sau, mai bine zis, contraexemplul lui Petru care s-a lepădat de trei ori de Hristos vine să confirme odată în plus starea lăuntrică de panică a ucenicilor. Și ce ar fi reușit astfel? Și dacă au furat trupul mort cum au putut apoi să-L vadă viu și să-și dea viața pentru El? Să se fi întemeiat creștinismul pe o minciună? Și, până la urmă, minciuna s-ar fi dat pe față.

  1. Învierea Domnului între rațiune și credință

Oricum, Învierea ca și Existența lui Dumnezeu, deși sunt evidente în felurite chipuri, au fost totuși contestate de-a lungul timpului. Și, undeva la mijloc între realitatea Învierii și minciuna negării ei, s-au situat filosofi, gânditori și poeți care s-au înscris pe un drum al căutării omenești a dovezilor de nezdruncinat.

Un astfel de caz este și cel al poetului Tudor Arghezi care cu ajutorul limbajului poetic a reflectat asupra existenței palpabile a lui Dumnezeu:

”Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
 
Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer
Grămadă.
 
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când se adapă.
 
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: ”Este!””
(Psalm VI)

Ispitirea apostolului Toma de a se convinge senzorial, palpabil, că Hristos a înviat, a rămas ca un reper pentru cunoașterea teologică din toate timpurile creștine. Citind despre acest episod în Noul Testament, parcă ne simțim mai bine cu gândurile noastre încredințate că Hristos a înviat. Pipăirea lui Toma susține și credința mea: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).

  1. Iubire și Înviere

Dincolo, însă, de orice dezbatere pe seama faptului Învierii Domnului, iubirea reprezintă cheia în care se descifrează sensul acestei Învieri. Folosindu-te de mijlocirea minții, acest lucru nefiind rău în sine, ajungi totuși la niște limite. Iubirea, însă, este nelimitată. Altfel spus, nu poți să înțelegi și să știi totul dar poți să iubești tot ceea ce vrei. Știința, proorocia, efortul și jertfa trupească... toate au o limită. Dragostea însă nu: ”De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (I Corinteni 13, 1 – 3).

Dragostea are limitele ei. Dragostea adevărată nu este orientată către sine. De aceea oricât de mult ți-ai dezvolta sinele și l-ai umple cu tot felul de lucruri performante, tot nimic ești dacă nu te gândești și la celălalt. În popor este o vorbă care spune că ”a fi domn e o întâmplare, a fi Om e lucru mare”. Nu ești bun dacă ești bun numai pentru tine. Dacă nu ai dragoste, nu poți înțelege lucrurile care au la bază dragostea sau sunt clădite pe motivația dragostei. Dragostea nu înseamnă să te preocupi de lucruri dificile și inaccesibile omului de rând. Scriitorul Octavian Paler consideră că ”...forma cea mai subtilă în care se poate înfățișa un mister (inclusiv misterul iubirii s. n.) este banalitatea” (Paler, 2015, p. 149). Dragostea nu se arată în lucruri mari și îndepărtate și care presupun eforturi cognitive și factuale supradotate. Dragostea este aici și acum și cu persoanele de primprejurul tău existențial. Această dragoste se evidențiază ca harismă către familia ta, prieteni, colegi, comunitatea din care faci parte. Altfel e ușor să fii plin de iubire față de săracii din Uganda pe care probabil că nu-i vei întâlni niciodată. În plus, îți este mult mai ușor să iubești în viitor decât acum. În viitor suntem filantropii iubirii desăvârșite. Se pare că eul nostru viitor este investit cu o încredere pe care, la momentul de față, nu o avem față de noi înșine. E mult mai accesibil să dai bani pentru o cauză nobilă în viitor decât să o faci chiar acum. Să luăm de exemplu o discuție posibilă între soț și soție: ”Draga mea, zice soțul, dacă s-ar întâmpla ca tu să pățești ceva în urmă căruia vei fi imobilizată la pat, eu voi fi primul care voi fi lângă tine și îți va împlini toate nevoile”. Soția îi răspunde aparent rece: ”Dragul meu, pune-ți farfuria murdară în chiuvetă și lasă poveștile pentru altădată!” Cumva, cam așa stau lucrurile. Arată-ți dragostea în lucrurile mici, aici și acum, nu în viitor și în nu știu ce situație puțin probabilă. Dragostea pe care ți-o voi purta în viitor nu suplinește nedragostea de acum.

În imnul dragostei Sfântul Apostol Pavel continuă: ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 4 – 8). Aceasta este dragostea din prezent. De aici și de acum. Această dragoste este posibilă astăzi. Ocazia manifestării ei nu trebuie căutată cu lumânarea. Avem șansa să o punem în practică imediat cu membrii familiei, cu vecinii, cu rudele sau colegii de serviciu. În plus, dragostea aceasta se arată în lucruri mici și, totuși, este mai valoroasă decât dacă aș fi poliglot, martir și omniscient.

Când înțeleg lucrurile acestea și le conștientizez în adâncimea lor existențială, mă pot socoti un om înviat sufletește. Fratele mai mare al fiului risipitor realiza lucruri mărețe din punct de vedere moral, însă nu iubea îndeajuns. Ajunsese să-i placă să facă lucrurile mai formal decât cu sursa de înrădăcinare în inimă. Adresându-se tatălui lor, a judecat atât fapta acestuia de a-l primi pe cel întors cu surle și trâmbițe, cât și pe fratele mai mic care, după părerea lui, nu era vrednic de o așa întâmpinare. Ori tatăl lor i-a răspuns exemplar fiului cel mare: ”Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuie însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (s.n. Luca 15, 31 – 32).

Dacă cred că Hristos a înviat și nu fac cele ale dragostei adevărate spiritualitatea mea rămâne cumva periferică, neadâncită. Misterul Învierii Domnului se adâncește întru mine prin misterul învierii mele întru dragostea față de semenii mei. În fond, mărturisirea Învierii Domnului Hristos presupune condiția prealabilă a învierii noastre lăuntrice: ”Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm; să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” (Slava de la Laudele Învierii în Octoihul Mic, 1999, p. 178).

Învierea mea personală și sufletească se bazează pe Învierea obiectivă a lui Hristos și, viceversa, mărturisirea misionară a Învierii Domnului cere transfigurarea mea interioară, venirea mea întru sinele meu, învierea mea.

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ
  2. ELLIS, Albert, (2009). Cum să vă controlați anxietatea, traducere de Emanuela Jalbă-Șoimaru, București: Meteor Press.
  3. OCTOIHUL MIC, (1999). Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
  4. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
  5. PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, (1989). Cuvinte la zile mari, Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
  6. PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, (1996). Tâlcuri noi la texte vechi, București: Editura Pronostic.
  7. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București: E.I.B.M.B.O.R.
  8. ZLATE, Mielu, CREȚU, Tinca, MITROFAN, Nicolae, ANIȚEI, Mihai, (2005). Psihologie, București: Editura Aramis.
20-05-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Invierea Domnului, Iubirea Aproapelui,